Biblie Tradiție Biserica

Relația este cumva asemănătoare cu relația dintre Maica Domnului și Domnul : așa cum Domnul, Cuvântul , cum zice Crezul : “ pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din Ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om” tot la fel Cuvântul scris – pentru noi oamenii și a noastră mântuire – ne vine de la “Duhul Sfânt care a grăit prin prooroci “( și apostoli ) – SI din viața Bisericii subzistand in Tradițiile orale din care au luat forma Evangheliile și restul Noului Testament, recunoscut ulterior ca “Nou” Testament, canonic , de către Biserica .

Aici întâlnim o versiune a falsei dileme – cine a fost mai întâi : Biblia sau Biserica si Traditia, cine cui a dat naștere : Biblia bisericii si traditiei sau biserica si traditia Bibliei. Este greu și incorect de contestat rolul Bisericii și al tradiției in coagularea canonului Noului Testament. Așa cum Cuvântul întrupat ne vine SI de la Fecioara Maria, nu doar de la Duhul Sfânt, tot așa Cuvântul scris ne vine SI de la Biserica și viața ei materializată in tradiție, cum de asemeni credem și învățam ca ne vine de la Duhul Sfânt care ne-a vorbit prin prooroci și apostoli. Exista o osmoza – întrepătrundere reciproca – imposibil de evitat când vorbim de factorii divin si uman in materializarea Scripturilor.

Autoritatea Bibliei nu poate fi despărțită de comunitatea de credință care a recunoscut/ adoptat acel Canon biblic , stabilind compoziția lui ; “Vechiul” Testament a fost preluat de Biserica Crestina de la evrei și botezat ca “vechi” raportat la „Noul” Testament.

Când Isus se referă la Scripturi , El se referă strict la “Vechiul” Testament care la acea data nu era “vechi” de fel, pentru ca “Noul” nu exista inca, era in “concepere/naștere”
Canonul VT a fost preluat și adoptat de la evrei , ca fiind revelația prevestitoare a venirii lui Mesia de care se va ocupa “Noul” Testament. Acest testament Nou este “ombilical” dependent și determinat de comunitatea de credința care îl autentifica și autorizează ca și canonic/regulamentar.

Oricât de ne-draga le-ar fi protestantilor ideea ca Biblia este SI produsul Bisericii, aia imperiala de pe vremea lui Constantin Împăratul : avem doar 4 evanghelii inspirate din multitudinea existenta, doar o apocalipsa canonica – printre cate altele nerecunoscute, și doar o carte a faptelor apostolilor ( desi nu era singura existenta) pentru ca Biserica le-a autentificat și autorizat doar pe acestea ca fiind inspirate deci si canonice .

Conceptul de tradiție orală autentica si autoritativa nu poate fi eliminat sau minimalizat , in ciuda tentativelor, pentru ca scrierile NT au avut la baza aceste tradiții orale inițiale ale comunității de credința creștine ; evanghelistul Luca (1:1-4) face clar faptul ca și-a compus evanghelia ca rod al cercetărilor , ca au existat mai multe încercări de acest gen, materia prima a fost oferită de martori oculari, scrierea in ordine – deci ordonare – a avut scopul clar al întăririi certitudinilor survenite inițial prin învățături orale, prin viu grai.

Ca și evanghelistul Luca, și apostolul Ioan (20:31) afirma explicit ca semnele lui Isus selectate pentru a ajunge scrise in carte ( pe lângă multe altele care nu au fost scrise) au fost deliberat alese pentru convingerea in credința a ucenicilor. Tot apostolul Ioan (21:24,25) mărturisește – oral – apoi și scrie selectând dintr-o multitudine de alte lucruri pe care le-a făcut Isus pe cele destinate edificării in credința .

Zeciuiala si pretentiile la administrarea ei

 Zeciuiala – Obiceiul de a da zeciuială nu își are originea în legea mozaică (Geneza 14:17-20), nici nu a fost specific pentru evrei. A fost practicat și de alte popoare antice. Dictionar biblic

Zeciuiala – A zecea parte din venituri sau din prada de război pe care israeliţii o închinau lui Dumnezeu. Lydienii (Herod. 1.89), fenicienii, cartaginezii şi alte popoare ale antichităţii colectau zeciuieli pentru dumnezeii lor. Dicționarul Stephanus

Unde mergea dijma pe vremea lui Israel?

Unde trebuia să ducă evreii zeciuielile lor? Ei trebuia să le aducă la „locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul vostru, din toate seminţiile voastre, ca să-Şi aşeze acolo Numele Lui” (Deuteronom 12:5 ş.urm., 17 ş.urm.), adică, la Ierusalim.  Dictionar biblic

Asa stateau lucrurile in Vechiul Testament. Cel putin pana la schisma regatelor lui Iuda ( sud ) si Israel ( nord ) cu concurenta intre cele doua centre religioase – Ierusalim si Betel/Dan ( 1 Regi 12:25-33). Nu va imaginati ca administratorii din nord nu erau la fel de „zelosi” in a pretinde finantarea „lucrarii Domnului” de catre contribuabilii dintre granitele teritoriului lor…

In Noul Testament lucrurile deja nu mai sunt la fel de clare dat fiindca Biserica se descentralizeaza odata cu expansiunea intre neamuri. Daca sfantul Pavel colecteaza (zecimi? si) daruri si le duce la Ierusalim ( Fapte 24:17; Rom 15:25 ), la centru, dupa epoca apostolica situatia devine si mai difuza : Biserica isi cristalizeaza organizarea in Pentarhie  – 5 patriarhii cu competente pe zone diferite ( desi uneori si in concurenta).

Pe cand in Israel exista un cult centralizat, la Ierusalim, cu Templul ca „inima” a vietii religioase – cel putin la inceputuri – ,  dupa epoca apostolica in crestinism exista o singura Biserica dar cu cinci centre administrative relativ autonome.

Schismele insa nu intarzie sa apara, bisericile necalcedoniene se rup de trunchiul ortodox-catolic, si fiecare ruptura isi va avea visteria ei, cu adeptii proprii cotizanti constiinciosi petru sprijinirea „lucrarii Domnului” – bineinteles , in versiunea „noastra”, cea „corecta” .

Odata cu „marea schisma”, Orientul ortodox si Occidentul romano-catolic oficializeaza visteriile proprii , in adversitate si ele. Dijma ( impozitul datorat bisericii) devine o trasatura a sistemului feudal bisericesc.

Schisma protestanta „produce” noi visterii confesionale : luterana, calvina, menonita etc . Fiecare noua confesiune isi are propria visterie, fiecare administratie bisericeasca pretinzand colectarea legitima a dijmei pentru „lucrarea Domnului” aka sustinerea financiara a propriului aparat bisericesc.

De la o unica visterie, a Templului de la Ierusalim – ca singur centru religios al poporului lui Dumnezeu – in crestinism se ajunge la o puzderie de visterii , fiecare pretinzand a fi cea legitima unde cotizantii sunt datori sa fie credinciosi, necredinciosia in dijma fiind aproape echivalenta apostaziei.

Astazi, mai fiecare confesiune, secta si cult ( cu ceva exceptii care promoveaza discretia … ) pretinde si beneficiaza de dijmuirea sau contributiile adeptilor, toti facand apel la … exemplul templului de la Ierusalim. 🙂 „Logic”, cat timp fiecare se crede Ierusalim, unica autoritate autorizata sa colecteze si administreze finantele pentru „lucrarea Domnului” iar pe ceilalti ii vede ca  „samariteni” blestemati sau eretici sortiti iadului.

Si totusi … Dumnezeu merita cinstit cu zecimi si daruri in ciuda puzderiei de pretinsi administratori ai lucrarii Lui . Dar cum si unde ar trebui aduse, cand atat de multe maini pretind ca sunt autenticii custozi ai finantelor Domnului? Cine minte si „sifoneaza” si cine e indreptatit in pretentii? Care este Biserica adevarata ? Adeptii fiecarui „partid” sustin ca ei si ai lor sunt cei adevarati si legitimi.

Cei mai multi ajung sa dea zecimea „partidului” pe care il considera biserica adevarata sau cel mai aproape de Adevar. Altii din teama sau lene, ajung sa dea zecimea din inertie . Din teama de blestem sau din lene de a cauta pe cei care chiar fac lucrarea Domnului. Pentru ca o inima si un ochi atent , calauzite de Duhul in urma rugaciunii, vor vedea  unde se face lucrarea Domnului .

Poate ca un criteriu-test de demascare a impostorilor este tocmai insistenta si manipularile cu care incearca sa stoarca dijma. Cand esti facut sa te simti „oaie neagra” daca nu cotizezi, cand devii subit suspect de apostazie daca ai vreo intrebare incomoda sau vreo inspiratie in a „deturna” zecimea spre unde constiinta iti spune ca chiar se face lucrarea Domnului (desi lucratorii nu sunt din staulul de care apartii) atunci probabil e cazul sa fii atent . Daca ti se plimba cosul/punga des si insistent pe sub nas, cand donatiile ar putea fi facute discret, probabil o spranceana ridicata e semn de sanatos discernamant.