Fecioara Maria de-a lungul secolelor – Jaroslav Pelikan

Wesley,credinta vie si sfintirea

Cînd Hristos a spus: „Credinţa ta te-a mîntuit”, nu se referea la credinţa pe care o puteau avea şi demonii, ci la cea pe care Pavel a descris-o ca fiind „credinţa care este lucrătoare prin iubire”: teologii ortodocşi răsăriteni, părinţii de la Conciliul tridentin şi John Wesley conside­rau acel text favorit pentru relaţia strînsă existentă între îndreptăţirea prin credinţă şi vieţuirea în sfinţenie. Exista într-adevăr „un consens universal al tuturor celor ce sînt ortodocşi” (cel puţin potrivit definiţiilor Reformei) că, în vreme ce „cuvîntul a îndreptăţi nu trebuie luat într-un sens moral”, credinţa care îndreptăţeşte trebuie totuşi să fie vie, să producă nu doar iertarea păcatelor, ci şi o reînnoire a vieţii, şi era un grosolan „abuz faţă de doctrina” îndrep­tăţirii a trage concluzia, pe baza acesteia, „că cineva se poate mîntui fără fapte bune”.

Jaroslav Pelikan, Traditia crestina – Volumul V

Este remarcabila „coalitia” lui Wesley cu viziunea ortodoxo-catolica a sfintirii prin prisma „credintei care lucreaza prin iubire”. Spre deosebire de Luther si Calvin, ale caror pozitii virulent anti-catolice, au dus la pozitii dezechilibrate, Wesley a avut intelepciunea „temperantei” , a inteleptei cai de mijloc: a respins „excesele sfintirii” de la ortodocsi si catolici ( mijlocirea Fecioarei, sfintilor, icoanelor, preotilor, tainelor) dar a pastrat continuitatea cu cea mai pura traditie evanghelica a sfintirii. Evitand atat extremele protestante cat si pe cele ortodoxo-catolice, Wesley se pozitioneaza ideal chiar pe linia evanghelica cea mai fina : Legea si Evanghelia nu se „contreaza” ci se „completeaza”, indreptatirea si sfintirea nu se „submineaza” reciproc ci sunt ambele „in slujba mantuirii” cu care fiecare se confunda complet doar „impletite”.

PS: adventistii, fiind profund indatorati teologic lui Wesley, se trezesc astfel mult mai aproape de tabara … papala/”anti-christa” si ortodoxa decat luteranii , calvinii, baptistii… interesant, nu? 🙂

Doua articole excelente pe oglindanet.ro

Noua Traducere Ecumenică a Bibliei cuprinde câteva texte din canonul ortodox

O carte esenţială despre istoria Crezului creştin : Credo – Jaroslav Pelikan

NOU:Credo. Ghid istoric si teologic al crezurilor si marturisirilor de credinta in traditia crestina

Traducere de Mihai‑Silviu Chirila
 
Monografie comprehensiva dovedind o exceptionala eruditie, Credo este rezultatul unei activitati de cercetare academica a crezurilor si marturisirilor de credinta pe care autorul a desfasurat-o vreme de 60 de ani. Actualul volum constituie sinteza acestei activitati si abordeaza chestiunile esentiale legate de simbolurile de credinta: originea crezurilor; rolul lor religios, dar si politic; cum se raporteaza acestea la institutiile si cultul crestin; cum ne ajuta in studierea istoriei celor mai importante confesiuni crestine.
 
„Lucrare de mare eruditie, pe care luciditatea prozei lui Pelikan o face totusi accesibila publicului larg.” (Luke Timothy Johnson)
 
„O lucrare de o profunda perceptie si generozitate ecumenica, rezultatul unui studiu extraordinar.” (Robert Louis Wilken)
 
Credo dovedeste inca o data de ce Jaroslav Pelikan, un erudit pasionat, este cel mai mare teolog istoric al timpului nostru.” (Lawrence S. Cunningham)
 
„Indispensabila… Este putin probabil ca o asemenea realizare sa poata fi depasita.” (Donald K. McKim)

Cuprins:

Definitia crezului si a marturisirii • Continuitate si schimbare in crezuri si marturisiri • Scriptura, traditie si crez • Autoritatea crezurilor si a marturisirilor • Istoria crezurilor si a marturisirilor • Afirmarea credintei in ortodoxia rasariteana • Expuneri ale credintei in crestinismul modern

Crezul, teologia inimii si John Wesley

Impotriva intelectualismului de care uneori acuzase dog­matica confesională, John Wesley a susţinut că „cineva poate să fie de acord cu trei crezuri sau cu douăzeci şi trei… şi totuşi să nu aibă nici un fel de credinţă creştină”, atîta vreme cît natura reală a religiei adevărate nu consta în „ortodoxie sau păreri corecte”, ci, „şi mai adînc, în chiar «omul cel tainic al inimii»”; totuşi, era sigur că, în această chestiune, ca şi în întreaga sa teologie în general, era în acord cu Cele 39 de articole ale Bisericii Angliei, în care „Biserica noastră [anglicană] se comportă (într-adevăr, în multe chestiuni) urmînd celei vechi”.

Wesley considera că adevărata ortodoxie înseamnă următorul fapt: „cunoaşterea lui Dum­nezeu unic şi întreit este strîns legată de adevărata cre­dinţă creştină, de întreaga religie esenţială”.

Jaroslav Pelikan, Traditia crestina, vol 5

Despre desavarsirea crestina – John Wesley

Preaching to the newly converted: a painting of John Wesley with Methodists in the movement’s early days

Astfel, aşa cum observase Wesley, „desăvîrşirea” putea însemna multe. Un erudit sugera că, deşi „doctrina lui Wesley despre îndreptăţire… nu trebuie înţeleasă ca o parte însemnată, echilibrată a învăţămîntului doctrinar… [ci] valorează mai mult din perspectiva relatării pelerinajului său teologic”, înţelegerea sa fundamentală a desăvîrşirii părea să constea în distincţia dintre „desăvîrşirea în curs de desăvîrşire” şi „desăvîrşirea desăvîrşită”. Desăvîrşirea „desăvîrşită” era un atribut esenţial al lui Dumnezeu, Care este un „imens ocean al tuturor desăvîrşirilor”, dar pentru credincios ea rămînea un scop, urmînd a fi atins în viaţa de veci. Desăvîrşirea „în curs de desăvîrşire”, dim­potrivă, era un dar şi un proces care se desfăşoară aici, în această viaţă; a început cu actul divin de îndreptăţire de către har prin credinţă, în care credinciosul este „înnoit, curăţit, purificat, sfinţit”, dar „nu… cu desăvîrşire”, şi prin care progresează către atingerea scopului şi va continua să o facă pînă la sfîrşit. „Gîndesc despre îndreptăţire”, scria Wesley în Jurnalul său, „la fel ca domnul Calvin. Cu privire la aceasta, nu mă deosebesc de el deloc”. Desăvîr­şirea era [concepută ca fiind] creşterea înspre maturitatea creştină.Desăvîrşirea creştină a lui William Law, pe care Wesley a sprijinit-o şi a continuat să o citească, în ciuda criticilor pe care i le aducea autorului, mărturisise în introducerea cărţii: „Dacă Dumnezeu nu ar ierta slăbi­ciunile şi bolile, cei mai buni dintre oameni nu şi-ar primi răsplata”.

Cînd Hristos a spus: „Credinţa ta te-a mîntuit”, nu se referea la credinţa pe care o puteau avea şi demonii, ci la cea pe care Pavel a descris-o ca fiind „credinţa care este lucrătoare prin iubire”; teologii ortodocşi răsăriteni, părinţii de la Conciliul tridentin şi John Wesley conside­rau acel text favorit pentru relaţia strînsă existentă între îndreptăţirea prin credinţă şi vieţuirea în sfinţenie. Exista într-adevăr „un consens universal al tuturor celor ce sînt ortodocşi” (cel puţin potrivit definiţiilor Reformei) că, în vreme ce „cuvîntul a îndreptăţi nu trebuie luat într-un sens moral”, credinţa care îndreptăţeşte trebuie totuşi să fie vie, să producă nu doar iertarea păcatelor, ci şi o reînnoire a vieţii, şi era un grosolan „abuz faţă de doctrina” îndrep­tăţirii a trage concluzia, pe baza acesteia, „că cineva se poate mîntui fără fapte bune”.

Jaroslav Pelikan, Traditia crestina, vol 5

”Eu cu cine votez?”

Nu mica mi-a fost mirarea cand cu ceva timp in urma cativa amici m-au intrebat cum de ”am trecut la ortodocsi”. Reactia mea a fost una de perplexitatate exteriorizata printr-un … hohot de ras sanatos. Pentru faptul de a fi postat apreciativ si oarecum consistent din Ioan Gura de Aur, Nicolae Steinhardt si Alexander Schmemann unii deja m-au vazut ortodoxit? 🙂  Cu siguranta ca nu stiu ce presupune ortodoxizarea daca si-au inchipuit ca e atat de simplu…

”Ingrijorarile” amicilor mei banui ca n-au fost totusi chiar gratuite desi exagerate. Si spun asta pentru ca, intr-adevar, mai multe postari ale mele si luari de pozitie par iesite din sfera neoprotestantismului popular. Am scris despre Maica Domnului ca fiind justificat numita ”theotokos”, despre icoane ca fiind acceptabile in biserici daca rolul le este limitat la unul didactic, am sustinut ca botezul pruncilor poate fi acceptabil daca este socotit poarta de intrare in poporul lui Dumnezeu si-i este negat rolul de spalator de pacatul stramosesc si garant al mantuirii. De asemeni am vorbit despre euharistie ca fiind mai mult decat un simbol, suvenir si promisiune. Crucea o vad ca un simbol eminamente crestin iar purtarea acestui simbol nimic mai mult decat o replica crestina a ciucurilor evreilor meniti sa le aminteasca identitatea si consacrarea.

Am spus raspicat ca Septuaginta ”ortodocsilor”  este Vechiul Testament crestin cel putin la fel de valabil ca textul ebraic( desi il consider prioritar masoreticului si ”adevaratul” VT al crestinilor). Am mai spus ca puritanismul interzicerii alcoolului sub orice forma si in orice cantitate nu are acoperire in Scripturi care se declara impotriva abuzului/betiei doar.

Este drept ca Jaroslav Pelikan m-a luminat in multe privinte legat de istoria dogmei crestine. Il consider si apreciez mult pe Dostoievski ca un reprezentant eminent al ortodoxiei si un duhovnic . Am o stima aparte pentru realismul parintelui Al. Schmemann,  ortodoxul. Gasesc un duhovnic intelept in Antonie Bloom al Surojului, iar parintele Steinhardt imi este probabil cel mai drag duhovnic ortodox si unul care mi-a deschis ochii inspre un crestinism umil, vioi, inteligent si profund.

Imi plac enorm ortodoxele ”Patimi dupa Matei” compuse de episcopul Hylarion , ca si muzica ruseasca corala si vocea sarboaicei ortodoxe Divna Ljubojevic.

DAR… ortodox nu-s oameni buni! – in sensul de enorias al ”patriarhului” Daniel sau al altei biserici ortodoxe. Si nici nu cred ca voi fi vreodata. Asa cum nu-s catolic dar ii admir pe iezuiti (datorita inteligentei si dedicarii lor), imi plac mult ”Imitatio Christi” , printul Ghika, Francisc de Asissi, Chesterton si destui altii. Cum nu-s anglican desi il consider pe C S Lewis un alt duhovnic al meu. Cum nici prezbiterian nu-s dar Francis Schaeffer mi-a fost un alt indrumator pe Cale. Cum nici …si lista ar putea continua: baptist desi Spurgeon… etc

Cum si pe blog am mai fost interpelat ”tu ce esti?” probabil ca acum se va face clar odata pentru totdeauna: nadajduiesc ca sunt un crestin care cauta sa-si urmeze Domnul Bisericii, una universala/catolica si drept-credincioasa/orthodoxa, Biserica mereu razvratita/protest-anta fata de pacat si diavol. Sunt asadar un crestin de orientare Wesley-ana si gasesc interesanta si ”tentanta” paleo-ortodoxia ”initiata” de Thomas Oden ; totusi imi pastrez un ”drept de veto”…al libertatii de constiinta fata de oricine cu exceptia lui Dumnezeu .

Trinitatea si contabil(itate)a

De curand, vazand postarile unei d-ne contabile in contra Sfintei Treimi, am inteles mai bine de ce era atat de suparat Steinhardt pe contabilitate. Pentru ca,paradoxal, deformeaza si deturneaza  perspectiva corecta asupra vietii. Numarand, uita ca numerele nu-s doar entitati pur ideatice, abstracte. Numerele sunt intelese corect cand  sunt doar ceea ce sunt: expresii limitate ale Realitatii, o Realitate insa dincolo de numere, pe care acestea o pot exprima doar in parte si im-perfect. Contabilitatea d-nei Cristina se limiteaza la matematica ”euclidiana”, la ”2+2=4” cand exista o la fel de valabila matematica ne-euclidiana unde 2+2 nu mai face musai 4…

Doamna Cristina pare sa aiba grave carente de catehetica crestina… Nu doar ca n-are habar de teologia apofatica, dar dansa nici n-a inteles sau intuit macar, natura esentiala a crestinismului, trasatura definitorie, ”amprenta” inconfundabila: cea a credintei ”paradoxale.” Natura paradoxala a credintei crestine este vizibila in fiecare aspect al dogmaticii: Biblia este Cuvantul  lui Dumnezeu si totusi ”litera ucide pe cand Duhul da viata”(2 Cor 3:6), Dumnezeu este duh si totusi a devenit carne si sange (Ioan 4:24; 1:14)
, Dumnezeu este Unul singur si totusi in Trei Persoane, Dumnezeu intrupat este 100% Dumnezeu si totusi 100% om, o Fecioara naste fara sa fi fost ”cunoscuta” vreodata de barbat(Luca 1:34), Dumnezeu moare si totusi nu putea muri, Fiul Mariei nu doar inviaza pe altii ci si pe Sine Insusi(Ioan 10:17,18), Imparatia Lui a venit si totusi inca trebuie sa vina, Domnul – in trup fiind!, spune despre painea si vinul din fata Sa ca-s trupul si sangele Sau(Luca 22:19),crestinul trebuie sa traiasca in lume fara a fi din lume, ca sa traiesti vesnic trebuie sa mori zilnic pe propria-ti cruce , trebuie sa-ti iubesti vrajmasii dar sa urasti tot ce esti, ai si iubesti… si lista ar putea continua cu insiruirea atator si atator paradoxuri ale credintei…

Straina de esenta credintei crestine, nu-i de mirare ca d-na Cristina este croita rau impotriva dogmei ”pagane”, ”papale” a Sfintei Treimi pentru ca nu poate pricepe ratiunea dumneaei contabiliceasca ”contabilitatea” infinit superioara si cea corecta a Dumnezeirii. Invatata ca 1+1+1=3 dansa nu poate pricepe mai mult. Ca 1x1x1=1 desi sunt trei de 1, identici si totusi diferiti iar suma este tot… 1!

Si dorind sa-si dea siesi dreptate mai mult decat lui Dumnezeu, d-na aceasta incepe si aiureaza rau de tot. Cand la ”corijenta” la matematica Cerului se adauga si ingredientele anti-papismului (exacerbat pana spre paroxism si patologic) si ignorantei in ale istoriei bisericesti, te trezesti cu un cocktail de prostii mai ceva decat cel Molotov…

Numărul ”13” la catolici (adică la Antihrist) este simbolul acestei ”trinităţi” şi este folosit în numeroase simboluri acest număr la ei, chiar acum pe 13 mai papa trebuie să fie în portugalia pentru a sărbători ziua sfintei ”Fatima”(preînchipuita fecioară Maria, ce la ei ea este Duhul Sfânt”)… Deci 13 = Unul în trei!

Pe când Dumnezeu foloseşte peste tot în Biblie numărul ”12” ca simbol!!! Chiar Noul Ierusalim are destule simboluri cu numărul ”12′

Ar fi bine să înţelegem cât valorează un ”nume” în Biblie! Deci dacă ne închinăm la ”trinitate” nu putem spune la altă ”trinitate” decât cea a catolicilor…

Mai mult de atât, adventiştii recunosc că ”trinitatea” îşi are originea la Consiliul de la ”Niceea” la fel cum şi Catolicii spun!

Păi între Diavolul şi Papa nu e mare diferenţă…!

Daca ”d-na Cristina” ar fi avut minimul interes sa citeasca fie si in treacat ceva istorie a Bisericii antice(chiar si doar wikipedia,  nu mai vorbesc de istoria dogmelor crestine in prezentarea magistrala a lui Jaroslav Pelikan – ”Traditia Crestina”),  ar fi observat ”contabiliceste” ca dogma Treimii a fost ”pusa la punct”  in rasaritul crestinatatii(teritoriile actuale ale Ortodoxiei) si NU la Roma, oricat si-ar asuma papii isprava asta( se pare ca au un constant prost obicei de a-si asuma mai mult decat le apartine – vezi schimbarea sambetei in duminica drept zi de inchinare). Eroul credintei la Niceea la 325 a fost episcopul de Alexandria (Egiptului!), Atanasiu. Dezvoltarile si explicatiile aduse ulterior dogmei Sfintei Treimi au fost in covarsitoare masura opera parintilor capadocieni: Vasile cel Mare si cei doi Grigore ( de Nazians si Nyssa).Asadar dogma Sfintei Treimi este mai degraba, sub aspect formal, al formularii si explicitarii, o ”productie”  rasariteana – ”egipteano-antiohiana” – pe care episcopii de Roma si-au insusit-o , gasindu-o corecta biblic si dogmatic.

Si chiar presupunand(prin reducere la absurd…) ca dogma Trinitatii ar fi opera Romei, indiferent cat de ”albastrii” sau ”rosii” au ”ochii” pontifii Romei, pana si Martin Luther – ”steagul” tuturor protestatarilor,chiar si el recunostea in tratatul sau impotriva anabaptistilor(1528):

„Noi nu actionam fanatic asa cum fac schwarmer-ii . Noi nu respingem tot ce se afla sub autoritatea papei, pentru ca astfel ar trebui sa respingem si biserica crestina. Multe lucruri bune privitoare la credinta crestina pot fi gasite in papalitate si de acolo au ajuns la noi.

[Luther Works 40, p. 231] – sublinierile imi apartin

in Timothy George, „Teologia reformatorilor„, Trad. C. Simut, Oradea, Editura Institutului Biblic „Emanuel,” 1998, p. 96-98

Punand Biblia deasupra papilor si a conciliilor se izola oare Luther de traditia bisericii? In nici un caz. El a respins intr-adevar teoria celor doua surse ale traditiei, enuntata mai tarziu la Trent… In acelasi timp, Luther nu dadea la o parte pur si simplu 1500 de ani de istorie a bisericii. Si el realizase ca Biserica existase pana la el, ”subzistase” in crestinatate indiferent de deviatiile si alunecarile ei.

In final, o superba meditatie a lui Chesterton( un genial avocat catolic!) despre Traditie:

Traditia ar putea fi definita ca o extindere a drepturilor civile.Traditia inseamna sa dai drept de vot celei mai obscure dintre clase, stramosilor nostri. E democratia celor morti. Traditia refuza sa se supuna  maruntei si arogantei oligarhii a celor care se intampla sa umble pe pamant. Toti democratii obiecteaza la descalificarea oamenilor prin accidentul nasterii; traditia obiecteaza la descalificarea lor prin accidentul mortii. Democratia ne spune sa nu neglijam opinia unui om cumsecade, chiar daca acesta este grajdarul nostru. Traditia ne cere sa nu neglijam opinia unui om cumsecade, chiar daca acesta este strabunul nostru. Eu oricum nu pot separa cele doua idei, democratia si traditia. Mi se pare evident ca reprezinta una si aceeasi idee. Ii vom avea pe cei morti la sfatul nostru. Vechii greci votau cu pietre, ei vor vota cu pietre de mormant. E cat se poate de regulamentar si de oficial, de vreme ce majoritatea pietrelor de mormant, ca si majoritatea buletinelor de vot, sunt marcate cu cruce.

ORTODOXIA SAU DREAPTA-CREDINTA

PS: am indicat doar la unele paradoxuri citate biblice…

Mic compediu de heterodoxie: ”Sola Scriptura”,adventistii si ”Spiritul profetic”(2)

Desi teoretic adventistii sustin sus si tare ca ei sunt adevaratii (“ramasita”) purtatori de steag protestant  “Sola Scriptura” ,in  practica “Spiritul Profetic”/Ellen G. White(EGW) “functioneaza” fix precum Sf. Traditie (sfintii parinti) la ortodocsi :

Era de necon­ceput pentru exponenţii consensului ortodox să existe vreo contradicţie între Scriptura interpretată corect şi tradiţia Sfinţilor Părinţi; sau, mai precis, Scriptura era interpretată corect numai atunci cînd se considera că se face în acord cu tradiţia. Un sinod răsăritean din 691 definea consensul ortodox foarte succint: „Dacă se iveşte vreo controversă cu privire la Scriptură, [preoţii şi episcopii] să nu o interpreteze altfel decît au făcut-o luminaţii şi înţelepţii Bisericii în scrierile lor, şi pe acestea să le slă­vească, şi nu lucrurile născocite de mintea lor, ca nu cumva din neştiinţă să se depărteze de ceea ce este drept”. Era imperativ să fie recunoscută continuitatea dintre învăţă­tura Bisericii şi doctrina Părinţilor ortodocşi. „Ceea ce au spus [apostolii] pe scurt au dezvoltat apoi [teologii orto­docşi ai Bisericii]… adunînd mărturisirile multora din vechime şi adăugind noi profunzimi”. Apostolii condu­seseră Biserica prin învăţătura lor de credinţă, iar acum locul lor fusese luat de alţii care continuau să conducă prin aceeaşi învăţătură. Succesiunea era neîntreruptă, iar continuitatea neatinsă.

( Jaroslav Pelikan , Traditia crestina,(Polirom) vol 1, p. 344 – sublinierile imi apartin)

Si “ironia sortii”, “Spiritul Profetic” functioneaza la azs ca un cenzor mult mai strasnic si neinduplecat decat Sfanta Traditia la ortodocsi. Daca la ortodocsi avem a face cu un consens al Parintilor Bisericii, la azs “Spiritul Profetic”/EGW este nici mai mult nici mai putin decat aceeasi Autoritate divina care a vorbit prin prooroci si apostoli. La ortodocsi autoritatea de control a interpretarii biblice este formata din cei mai eminenti ucenici ai apostolilor – Parintii bisericesti – pe cand la azs cenzorul, unic!, in persoana EGW – se pretinde net superior sfintilor parinti (care nu-s profeti necanonici egali cu Moise, Isaia, Matei sau Pavel, cum pretind azs despre EGW).

Si asta cu mult mai grav cand “Spiritul Profetic” isi permite sa-l contrazica fatis pe Insusi Dumnezeu sau sa speculeze total aiurea pretinzand ca sunt revelatii divine acele speculatii. Exemple:

Am văzut că stăpânul de sclavi va fi nevoit să dea socoteală pentru sufletul sclavului său, pe care l-a ţinut în ignoranţă; iar păcatele sclavului vor cădea asupra stăpânul lui. Dumnezeu nu-l poate lua la cer pe robul care a fost ţinut în ignoranţă şi degradare, neştiind nimic de Dumnezeu sau de Biblie, netemându-se de nimic în afară de biciul stăpânului său şi ocupând o poziţie inferioară animalelor. Domnul face însă pentru el cel mai bun lucru pe care-l poate înfăptui un Dumnezeu plin de compasiune. El îngăduie ca acesta să nu mai existe, ca şi cum n-ar fi fost vreodată, în timp ce stăpânul trebuie să suporte ultimele şapte plăgi şi apoi să învie la cea de-a doua înviere şi să suporte cea mai îngrozitoare moarte, moartea a doua. Atunci va fi satisfăcută dreptatea lui Dumnezeu.( EGW, Scrieri timpurii, Pagina 268 )

“Am vazut” – indica revelatia, afirmatii facute in starea vizionara a profetului. Asadar “Spiritului Profetic” i se reveleaza divin ca “Dumnezeu nu-l poate lua la cer pe robul care a fost ţinut în ignoranţă şi degradare”. Dupa o viata de robie animalica pentru saracul napastuit, “Domnul face însă pentru el cel mai bun lucru pe care-l poate înfăptui un Dumnezeu plin de compasiune.El îngăduie ca acesta să nu mai existe, ca şi cum n-ar fi fost vreodată,”.

Care va sa zica, Dumnezeu ii tranteste usa-n nas bietului fost sclav spunandu-i (imaginez): “imi pare rau, nu poti intra in cerul meu. Vei fi fiind tu un fiu al lui Adam, dar ai avut nesansa sa te nasti rob si sa fii la mana stapanului tau toata viata. Deci nu esti responsabil pentru pacatele tale,corect, dar nici in cerul meu n-ai ce cauta. Dar uite, ca sa nu zici ca sunt un Dumnezeu rau, iti ofer cea mai avantajoasa soarta: te “sterg” din existenta, si voi considera ca nici n-ai existat vreodata. Si pentru ca sa nu zici ca nu-s drept uite pe stapana-tau care te-a chinuit totala viata il trec prin toate cele 7 plagi iar apoi il invii ca sa-l mai chinui cu cea mai cumplita moarte.  E ok, da? Vezi ce Dumnezeu bun si drept sunt?

“No comment!” . Este evident cat de “biblica” este “revelatia Spiritului Profetic” la acest subiect. Si acest gen de “viziune” devine “camasa de forta” hermeneutica pentru textul biblic. Daca esti adventist si nu esti de acord cu aceasta “revelatie a Spiritului Profetic” esti ca si “cazut de la credinta”, apostat, eretic. Un exemplu pentru care adventistii sunt vazuti ca secta: interpreteaza Biblia prin prisma ingusta a acestui gen de “revelatie”.

Daca mai era nevoie,  mai grav este cand “Spiritul Profetic” isi permite sa-l contrazica/”corecteze” pe Insusi Dumnezeu :

EVANGHELIA DUPĂ MATEI

13:24Isus le-a pus înainte o altă pildă, şi le-a zis: “Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui. 25Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu, şi a plecat.

Tâlcuirea pildei neghinei.

36Atunci Isus a dat drumul noroadelor, şi a intrat în casă. Ucenicii Lui s-au apropiat de El, şi I-au zis: “Tâlcuieşte-ne pilda cu neghina din ţarină.” 37El le-a răspuns: “Cel ce seamănă sămânţa bună, este Fiul omului. 38Ţarina, este lumea; sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei; neghina, sunt fiii Celui rău.

Si acum sa vedem ce spune si “Spiritul Profetic”:

49:4 “Ţarina” a spus Domnul Hristos, “este lumea”. Dar noi trebuie să înţelegem aceasta ca simbolizând Biserica lui Hristos din lume. Parabolele Domnului Hristos, Pagina 49

Iaca-ta cum “Spiritul Profetic” are tupeul sa-l contrazica pe Domnul Cristos Insusi. Dumnezeu spune o parabola, apostolii ii cer sa le-o “traduca” si Dumnezeu le traduce fiecare element al parabolei, printre care spune clar, negru pe alb: “tarina este lumea”. Dar EGW alias “Spiritul Profetic” vine si spune: o fi zis Domnul ca tarina e lumea, dar noi(?) trebuie sa intelegem ca tarina nu e lumea ( cum zice Hristos) ci biserica lui Hristos(adventista, “bineinteles”) din lume. Ce sa faca deci crestinul: crede pe Domnul care Isi explica singur parabola in Evanghelie, sau o crede pe d-na White, alias “Spiritul Profetic”, care Il contrazice si “corecteaza” pe Insusi Dumnezeu? Judece fiecare singur!

Cred adventistii “Sola Scriptura”? Nici vorba. Este doar un slogan protestant adoptat, care da bine la inselat pe cei neatenti. Nu doar ca nu sunt “Sola Scriptura” ci sunt mai rigizi in Traditia lor( = “Spiritul Profetic”) decat alti crestini traditionalisti. Resping consensul parintilor bisericesti drept normativ dar accepta drept canonic-necanonica ca unica “mama” bisericeasca pe EGW.

Sfanta Biserica si ramasita ei – ieri si azi(R)

„Cel puţin în unele dintre sensurile cuvîntului, era din ce în ce mai greu ca Biserica să poată fi numită sfîntă. Cei ce se întrebau: „[Dacă] Biserica este construită pe o piatră solidă. …De ce spuneţi atunci că are nevoie de reformă?” se aflau în minoritate, cel puţin în rîndul oamenilor responsabili din cadrul Bisericii, ale căror întrebări erau mai degrabă de tipul: „Nu a devenit cumva întreaga stare a Bisericii oarecum brutală şi monstruoasă?” sau „Care păstor din ziua de azi şi-ar mai da viaţa pentru turma sa ? De fapt, care păstor nu s-a preschimbat în lupul care le devorează sufletele ?” sau „Dacă [papa] nu este în stare ori nu doreşte să-şi reformeze propria curie, pe care o ţine sub aripa-i protectoare, ce motive am mai avea să credem că poate reforma Biserica atît de sfîşiată ?”. Citînd lamentaţiile lui Bernard pe tema corupţiei Bisericii, ei adăugau un comentariu trist: „Şi de atunci Biserica a mers din rău în şi mai rău”. Denunţarea de către Bernard a Bisericii pe care o numise „cuib de hoţi” şi-a găsit şi ea numeroase ecouri în epocă. Cu excepţia unei rămăşiţe mîntuitoare, „pe care Duhul lui Iisus a păstrat-o pentru sămînţă”, întreaga Biserică se afla într-o stare de deformare şi avea nevoie de reformare. Indepărtarea de forma vieţii Bisericii pe care o lăsaseră Părinţii era răspunzătoare pentru „excesele şi abuzurile” care au generat deformarea. Sau, cum spuneau criticii mai severi, „întrucît guvernarea Bisericii este atît de infectată, întregul trup mistic al lui Hristos este bolnav”. ”

Jaroslav Pelikan,TRADIŢIA CREŞTINĂ O istorie a dezvoltării doctrinei,Vol 4: Reformarea Bisericii şi a dogmei (1300-1700) p. 133-134

Maica Domnului: Theotokos – orthodoxie versus heterodoxie

Maria L-a născut ca om, nu ca Dumnezeu. Aici avea dreptatea patriarhul Nestorios. Iisus moşteneşte genetic pe Maria, este om din om. Dar în ce priveşte Dumnezeirea, nu Maria i-a dat-o. Când cineva spune „Născătoare de Dumnezeu”, expresia este derutantă, pentru că, deşi Iisus este Dumnezeu fără început, nu Maria L-a făcut Dumnezeu.

Am decupat acest pasaj dintr-o replica a prof Florin Laiu. Ma simt dator sa apar adevarul chiar si impotriva dansului.

Ce sustine asadar,printre altele, domnul profesor? Ca ereticul Nestorie ar avea dreptate!!! ”Maria L-a născut ca om, nu ca Dumnezeu.”

Din nefericire pentru domnia sa, teologii mai jos citati dimpreuna cu multi altii si cu mai toata crestinatatea il contrazic flagrant.

De-a lungul istoriei, şi mai ales în secolele al IV-lea şi al V-lea, principala categorie care a stat la baza concepţiei despre Fecioara Maria a fost aceea a paradoxului: Fecioară şi Mamă; Făptură Umană şi Mamă a Celui ce este Dumnezeu, Theo­tokos.Cel mai cuprinzător — şi, în opinia unora, cel mai problematic — dintre toţi termenii folosiţi de creştinismul răsăritean pentru definirea Fecioarei Maria este acest Theo­tokos. Termenul nu semnifică numai „Maica lui Dumnezeu”, aşa cum este redat el de obicei în limbile occidentale (Mater Dei în latină şi corespondentele lui în limbile romanice, sau Mutter Gottes în germană), ci mai precis „cea care i-a dat naştere celui ce este Dumnezeu” (adică Bogorodita şi deri­vatele sale în rusă şi celelalte limbi slave, sau, mai rar dar mai exact, Deipara în latină).

Jaroslav Pelikan, Fecioara Maria de-a lungul secolelor, (Humanitas,1996), p. 59

Un loc special în cadrul Liturghiei îl ocupa limbajul refe­ritor la Fecioara Maria care ajunsese să fie numită „Theotokos”. Termenul Theotokos apare pentru prima dată într-o enciclică a epis­copului Alexandru din Alexandria îndreptată împotriva arianismului, în 324. Mai tîrziu, tot în secolul al IV-lea, împăratul Iulian, în confruntarea lui cu „galileenii”, îi întreba pe creştini: „De ce o numiţi fără încetare Theotokos pe Maria ?”.  In conflictul cu gnosticismul, Fecioara Maria a servit drept dovadă pentru realitatea firii omeneşti a lui Iisus, care a fost cu adevărat născut din femeie şi este prin urmare om. Dar cum practica şi gîndirea creştină căutau să afle sensul mai adînc al mîntuirii, paralela dintre Hristos şi Adam şi-a găsit echivalenţa în reprezentarea Fecioarei Maria ca a Doua Evă, care, prin supunerea ei, a alungat răul făcut prin nesupunerea maicii neamului omenesc. Ea este mama omului Iisus Hristos, mama Mîntuitorului; dar ca să fie Mîntuitor, El trebuia să fie şi Dumnezeu, iar ca mamă a Mîntuitorului ea trebuia să fie „Maica Domnului”.

Problema dreptului de o numi pe Fecioara Maria Theotokos avea o mare importanţă pentru hristologie. Poate că susţinătorii arianismului şi alţii au folosit ter­menul fără să fi tras concluzii acceptate de ortodoxia atanasiană. Dar o dată ce crezul de la Niceea a fost elabo­rat şi lămurit, cei care i-au urmat lui Atanasie – şi poate Atanasie însuşi – au găsit în acest titlu o formulă potrivită pentru credinţa lor potrivit căreia în întrupare firea divină şi cea umană erau atît de strîns unite încît, prin ceea ce s-a numit ulterior „comunicarea însuşirilor”, nici naşte­rea, nici răstignirea şi nici mîntuirea nu puteau fi atribuite unei firi fără a fi atribuite şi celeilalte. Era un mod de a vorbi despre Hristos ca şi un mod de a vorbi despre Fecioara Maria. De vreme ce era îngăduit să se vorbească despre Hristos ca despre „Dumnezeu care a pătimit”, aşa cum se întîmpla în cazul mărturisirii de credinţă şi cultu­lui Bisericii, hristologia alexandrină putea să folosească termenul liturgic Theotokos în sprijinul accentuării uni­tăţii persoanei lui Hristos.

Adversarii ei au sesizat corect implicaţiile termenului. Nestorie obiecta că nu fusese folosit de Părinţi şi, prin urmare, era o calomnie să le fie atribuit lor. Dacă într-ade­văr a propus termenul Anthropotokos (Născătoare de om) în locul lui Theotokos, el nu şi l-a imaginat, aşa cum l-au acuzat adversarii lui, ca pe o revenire la mult repudiata erezie care susţinea că Hristos este doar om. Termenul lui preferat era Hristotokos*, pe care îl punea în antiteză atît cu Theotokos, cît şi cu Anthropotokos, întrucît „înlătură blasfemia lui [Pavel din] Samosata… şi evită răul adus de Arie şi Apolinarie”: Fecioara Maria era născătoarea lui Iisus Hristos, omul în care s-a sălăşluit Dumnezeu Logosul,şi nu a Dumnezeirii. In cele din urmă Nestorie a găsit calea de împăcare cu Theotokos, nu numai deoarece într-un anumit sens accepta caracterul ortodox al acestui concept, ci şi pentru că era atît de bine înrădăcinat în cultul creş­tin, încît cu greu putea fi respins.

Jaroslav Pelikan, Traditia crestina – Volumul I, pp 253-254

Aceasta era o perioadă în care întreaga tradiţie maria­nica a Bisericii era contestată. Continuau dezbaterile pe tema doctrinei romano-catolice a imaculatei concepţii şi a controversatei ei istorii medievale; protestantismul a con­tinuat să o respingă, în timp ce ortodoxia răsăriteană nu a avut nevoie de ea, sărbătorind naşterea Fecioarei şi sfinţind biserici cu hramul ei fără a fi obligată să elaboreze o definiţie explicită despre felul cum şi despre motivul pentru care în cazul său nu se mai aplicase regula uni­versală a păcatului originar. Un alt subiect de dezbatere era ortodoxia mariologică a reformatorilor, care păstra­seră toţi doctrina naşterii din Fecioară, mulţi păstrînd şi denumirea „Maica Domnului”. Unii dintre urmaşii Refor­mei au deplîns tendinţa „de a micşora meritele Fecioarei Maria pe de o parte în aceeaşi măsură în care îi sînt exa­gerate pe de altă parte” şi, fără a cădea în ceea ce ei considerau a fi mariolatrie superstiţioasă, au căutat să reabiliteze o imagine evanghelică a ei, prezentînd-o ca pe cea care I-a dat naştere lui Hristos, nu doar fizic, ci şi spiritual.

Jaroslav Pelikan, Traditia crestina – Volumul V , p. 186

Mariologia este numai un capitol din Tratatul despre întrupare care nu v-a fi extins niciodată la un „tratat” independent. Bineînţeles nu este un capitol ocazional sau opţional, nici un apendice. Acesta aparţine cărţii doctrinei. Taina Întrupării include Mama întrupatului.

Theotokos  este   mai   mult   decât  un   nume   sau   un   titlu onorific. Este o definiţie doctrinară – într-un cuvânt. A fost un punct important şi un semn distinctiv chiar şi înainte de Sinodul de la Efes (431). Deja Sfântul Grigorie de Nazinaz îl avertizează pe Cledonius: „dacă cineva nu o numeşte pe Maria Theotokos, el este înstrăinat de   Dumnezeu”   (Epist.  101).   De   fapt   numele   a   fost   larg   folosit   de   Părinţii   secolului   al patrulea şi posibil chiar şi în secolul al treilea (de Origen de exemplu dacă putem avea încredere în Socrate, Hist. Eccl., VII, 32 şi de alte texte păstrate în catene, In Lucam Hom. 6 şi 7, ed. Rauer, 44, 10 şi 50. 9). Ea era deja tradiţională atunci când a fost contestată de Nestorie şi grupul său.

Pentru ca să fim precişi trebuie să ştim pentru ce motiv a fost cu adevărat remarcabil că termenul mariologic a fost selectat şi scos în evidenţă ca şi un   simbol   doctrinar   în   discuţia   hristologică.   Întradevăr   a   fost   un   cuvânt   cheie   pentru hristologie. „Acest nume” spune Sfântul Ioan Damaschinul, „conţine toată taina Întrupării” (De fide Orth., III. 12). După cum bine se exprimă Petavius:  quem in Trinitatis explicando dogmate όμοουσίου vox, eumdem hoc in nostro Incarnationis usum ac principatum obtinet Θεοτόκου nomen (De Incarnatione, lib. V, cap. 15). Motivul şi scopul unei astfel de alegeri sunt evidente. Doctrina hristologică nu poate fi afirmată niciodată acurat şi adecvat decât dacă nu s-a inclus o învăţătură destul de definită despre Maica lui Hristos. De fapt, toate îndoielile   şi   greşelile   timpurilor  moderne   depind   în   cele   din   urmă   tocmai   de   confuzia hristologică ultimă. Ele descoperă un nesperat „conflict în hristologie.” Nu există loc pentru Maica lui Dumnezeu într-o „hristologie redusă.” Teologii protestanţi pur şi simplu nu au de spus nimic despre ea.

Numele de Theotokos accentuează faptul că Copilul pe care l-a purtat Maria nu a fost un „om simplu,” nu a fost o persoană umană, ci unul născut Fiul lui Dumnezeu, „Unul din Sfânta Treime,” totuşi întrupat. Aceasta este piatra de temelie a credinţei ortodoxe. Să ne amintim de formula de la Calcedon: „prin urmare, urmând sfinţilor Părinţi mărturisim unul şi acelaşi Fiu [ένα καί τόν αύτον], Domnul nostru Iisus Hristos… născut înaintea veacurilor din Tatăl ca Dumnezeire, dar în ultimele zile, pentru noi şi pentru a noastră mântuire,  Însuşi acelaşi  [τόν αύτόν], născut din Maria, Maică Fecioară a lui Dumnezeu, ca şi umanitate” [traducerea   aparţine   Dr.   Bright].

Tot   accentul   stă   pe  identitatea  absolută   a   Persoanei: acelaşi, însuşi acelaşi, unus idemque  al Sfântul Leon. Aceasta implică o  naştere îndoită  a Cuvântului   dumnezeiesc   (dar   emfatic   nu   o  Filiaţie  dublă;   aceasta   ar   însemna   tocmai pervertirea nestoriană). Există numai un Fiu: Unul născut din Fecioara Maria este în cel mai deplin   înţeles   Fiul   lui   Dumnezeu.   După   cum   spune   Sfântul   Ioan   Damaschinul,   Sfânta Fecioară nu a purtat  „un om obişnuit,  ci pe  adevăratul  Dumnezeu”  [ού  γάρ άνθρωπον ψιλόν…   άλλά   θεόν   άληθινόν],   totuşi,   „neîmbrăcat   ci   întrupat”   [ού   γυμνόν,   άλλά σεσαρκωμένον]. Acelaşi care din veşnicie este născut din Tatăl, „în zilele cele din urmă” a fost născut din Fecioara, „fără nici o schimbare” (De Fide Orth.,  III. 12). Nu există nici o confuzie a naturilor. „A doua γέννησος” este tocmai Întruparea. Nu a venit în fiinţă o nouă persoană atunci când Fiul Mariei a fost conceput şi născut, ci veşnicul Fiul al lui Dumnezeu a fost  făcut   om.  Aceasta   constituie   taina   Maternităţii   dumnezeieşti   a   Fecioarei   Maria.
Întradevăr Maternitatea este o relaţie personală, o relaţie între persoane. Fiul Mariei a fost în toate aspectele o Persoană dumnezeiască. Numele de Theotokos este o secvenţă a numelui Theantropos,  Dumnezeu-omul.   Ambele   stau   şi   cad   împreună.   Doctrina   unirii   ipostatice implică şi cere concepţia unei maternităţii dumnezeieşti.

„Când timpul a sosit deplin, Dumnezeu şi-a trimis Fiul Său născut dintr-o femeie” (Gal 4; 4, R.V). Aceasta este o afirmaţie scripturală a aceleiaşi taine cu care se luptau părinţii al Calcedon.   Care   este   înţelesul   deplin   şi   scopul   acestei   fraze:   „născut   din   femeie”?
Maternitatea, în general nu este în nici un sens epuizată de simplul fapt al unei procreări fizice. Ar fi o ordine deplorabilă dacă am ignora aspectul duhovnicesc. De fapt, procreaţia stabileşte   o   legătură   duhovnicească   între   maică   şi  copil.   Această   relaţie   este   unică   şi reciprocă şi esenţa ei este afecţiune şi iubire. Suntem noi angajaţi să ignorăm această implicaţie a faptului că Domnul a fost născut „din Fecioara Maria?” În mod sigur nu este permisă  nici  o  reducţie  dochetică   în  acest  caz,   la  fel  cum   trebuie  evitată   peste   tot  în hristologie, Iisus a fost (şi este) Dumnezeul cel Veşnic şi totuşi Întrupat şi Maria a fost mama Sa în cel mai deplin înţeles. Altfel întruparea nu ar mai fi fost genuină. Aceasta înseamnă că pentru Domnul întrupat există o persoană particulară cu care El are o relaţie extrem de specială, – în termenii precişi, una a căruia El nu este numai Domn şi Mântuitor ci şi Fiu. Pe de altă parte, Maria a fost adevărata maică a copilului ei – adevărul maternităţii ei nu este cu nimic mai important decât taina maternităţii ei dumnezeieşti. Copilul a fost dumnezeiesc.
Totuşi, implicaţiile ei duhovniceşti nu pot fi diminuate de caracterul excepţional al cazului şi nici Iisus nu putea eşua a fi cu adevărat uman în răspunsul lui filial al afecţiunii materne din cea din care  a fost născut.  Aceasta  nu este o speculaţie  deşartă.  Ar fi impertinent să pătrundem peste acest câmp sacru al acestei intimităţii neparalele între Maica şi Copilul Dumnezeiesc. Ar fi şi mai impertinent să ignorăm taina. În orice caz, ar fi o idee destul de împovărată dacă am privi pe Fecioara Maria ca şi un simplu instrument fizic al Domnului în scopul de a-şi asuma carne. Mai mult, o astfel de interpretare greşită este exclusă formal de învăţătura explicită a Bisericii, atestată de la o dată încă timpurie: ea nu a fost doar un „canal”   prin  care   Domnul  Ceresc   a  venit  ci  cu   adevărat   maica   Celui   care  şi-a   asumat maternitate.   Sfântul   Ioan   Damaschinul   sumarizează   precis   în   aceste   cuvinte   învăţătura catolică: El nu a venit „ca şi printr-o ţeavă” [ώς διά σωλήωος] ci El a asumat-o pe ea [έξ αύτής], o natură umană consubstanţială cu a noastră (De Fide Orth., III, 12).

Maria „a aflat har la Dumnezeu”  (Luca 1; 30). Ea a fost aleasă  şi consacrată  să slujească Taina Întrupării. Prin această alegere sau predestinaţie veşnică ea a fost într-un anume fel separată şi i s-a dăruit un privilegiu unic şi o poziţie unică în întreaga umanitate, mai mult în toată creaţia. I s-a conferit un rang transcendent. Ea a fost dintr-o dată o reprezentată  a rasei umane şi a avut un loc special. Aici există o antinomie implicată de alegerea dumnezeiască. Ea a fost separată. A fost pusă într-o relaţie unică şi neparalelă cu Dumnezeu, cu Sfânta Treime, chiar înainte de Întrupare, ca şi Maică prospectivă a Domnului Întrupat, tocmai fiindcă nu era vorba de o întâmplare istorică obişnuită, ci o împlinire a unui decret veşnic al lui Dumnezeu. Ea are o poziţie unică chiar şi în planul dumnezeiesc al mântuirii.

Ca şi mamă a celui de „al doilea om,” Maria a participat în taina re-creaţiei răscumpărătoare a lumii. În mod sigur, ea trebuie socotită   între   cei   răscumpăraţi.   Evident   ea   avea   nevoie   de   mântuire.   Fiul   ei   este Răscumpărătorul   şi   Mântuitorul   lumii.   Totuşi,   ea   este   unica   fiinţă   umană   pentru   care Răscumpărătorul lumii este şi fiu, propriul ei fiu pe care l-a purtat cu adevărat. Iisus a fost născut „nu din voinţa cărnii, nu din dorinţa omului, ci din Dumnezeu (Ioan 1, 13 – acest verset  este  legat   atât  de  Întrupare  cât  şi  de  regenerarea  baptismală)  şi  totuşi El  este „fructul   pântecelui”   Mariei.   Naşterea   lui   supranaturală   este   modelul   şi   izvorul   unei   noi existenţe, a unei naşteri noi şi duhovniceşti a tuturor credincioşilor, care nu este nimic altceva decât o participare la umanitatea Lui sacră, o adopţie la filiaţia lui Dumnezeu – „în al doilea om,” în „ultimul Adam.”

Ascultarea   Mariei   contrabalansează   neascultarea   Evei.   În   acest   sens Fecioara Maria este a doua Evă, la fel cum Fiul ei este al doilea Adam. Această paralelă a fost trasă destul de devreme de Sfântul Iustin (Dail., 100) şi în Sfântul Irineu găsim deja o concepţie elaborată legată organic cu idea primară a recapitulării. “La fel cum Eva prin vorbirea cu un arhanghel a fost sedusă să fugă de Dumnezeu, încălcându-i cuvântul, la fel şi Maria a primit buna vestire prin mijlocul unei convorbiri cu arhanghelul, pentru că să îl poată   purta   pe   Dumnezeu   în   ea,   fiindu-i   ascultătoare   cuvântului   ei.   Deşi   prima   nu   l-a ascultat pe Dumnezeu, totuşi cea de a doua l-a ascultat pe Dumnezeu, astfel că Noua fecioară Maria a devenit apărătoare. Cum printr-o fecioară neamul omenesc a fost legat cu moartea,   printr-o   fecioară   neamul   omenesc   este   mântuit,   balanţa   fiind   păstrată, neascultarea unei fecioare prin ascultarea altei fecioare” (V, 19, 1). Din nou: “astfel nodul neascultării Evei s-a dezlegat prin ascultarea Mariei; căci ceea ce Eva, o fecioară a legat
prin necredinţă, acea Maria a dezlegat prin credinţă” (III, 22, 34 – traducere de Cardinalul Newman). Această concepţie a fost tradiţională, în special în învăţătura catehetică, atât în est cât şi în vest. “Este o mare taină [magnum sacramentum] că după cum printr-o femeie moartea a devenit partea noastră, viaţa a fost născută printr-o femeie” spune Augustin (De agone Christ., 24, – în alt loc îl citează pur şi simplu pe Irineu). “Moartea prin Eva, viaţa prin Maria” declară Ieronim (Epist. 22: mors per Evam, vita per Mariam).

”CREAŢIE ŞI RĂSCUMPĂRARE” VOLUMUL AL TREILEA din COLECŢIA LUCRĂRILOR lui GEORGES FLOROVSKI

A se vedea si : Calendar crestin: nasterea Sfintei Fecioare Maria

PS: sublinierile imi apartin

Brother Sun Sister Moon

Pentru cei dornici sa vada aceasta bijuterie cinematografica a lui Zeffirelli despre viata sfantului Francisc de Assisi iata ca a aparut si online:

http://www.56.com/u44/v_Mjk1NDcwODk.html

http://www.56.com/u86/v_Mjk1NTc0Mjc.html

Filmul este exceptional intrand in categoria celor  ” MUST ” pentru vizionare.

Dacă s-ar face un sondaj de opinie în rîndul unui grup reprezentativ de oameni bine informaţi şi cultivaţi, întrebarea fiind „Ce figură istorică din ultimii două mii de ani a întruchipat pe deplin viaţa şi învăţăturile lui lisus Hristos”, persoana menţionată cel mai des ar fi cu siguranţă Francisc din Assisi. Iar, la drept vorbind, acest răspuns ar fi încă şi mai frecvent dacă oamenii chestionaţi nu ar aparţine nici unei con­fesiuni. Acelaşi răspuns l-ar fi dat probabil şi mulţi dintre con­temporanii săi — sau oricum cei care au trăit la un secol sau mai multe după el Căci în persoana lui Francisc din Assisi imitarea vieţii iui lisus şi respectarea învăţăturilor sale (datorie care, cel puţin în principiu, revine fiecărui credincios) au atins un ase­menea grad de fidelitate, încît el şi-a cîştigat renumele, devenit oficial datorită Papei Pius al Xl-lea, de „al doilea Hristos [alter Christus]”.

Jaroslav Pelikan,  Iisus de-a lungul secolelor (Humanitas,2000)

TREI SOLUŢII
Testament politic
Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar — şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului — există soluţia (mistică) a credinţei. Despre aceasta nu va fi vorba în cele ce urmează, ea fiind consecinţa harului prin esenţă selectiv.Cele trei soluţii la care ne referim sunt strict lumeşti, au caracter practic şi se înfăţişează ca accesibile orişicui.

Soluţia a doua: a lui Alexandru Zinoviev
Este cea găsită de unul din personajele cărţii Înălţimile găunoase. Personajul e un om tânăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul.

Soluţia stă în totala neadaplare în sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are acte în regulă, nu e în câmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale şi o haimana. Trăieşte de azi pe mâine, din ce i se dă, din ce pică, din te miri ce. E îmbrăcat în zdrenţe. Munceşte pe apucate, uneori, când şi dacă i se iveşte prilejul. Îşi petrece mai toată vremea în puşcării ori lagăre de muncă, doarme pe unde apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic în lume nu intră în sistem, nici măcar în cea mai neînsemnată, mai păcătoasă, mai neangajantă slujbă. Nici măcar păzitor la porci nu se bagă, neurmând pilda eroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela, obsedat de frica de răspundere, sfârşeşte porcar. NU, Zurbagiul s-a proiectat (în stil existenţialist) odată pentru totdeauna câine de pripas, capră râioasă, călugăr budist cerşetor, smintit, nebun pentru (întru) libertate.
Un asemenea om, aflat în marginea societăţii, e şi el imun: nici asupra lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. Îl pot oricând închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar le scapă. Odată pentru totdeauna a consimţit a-şi trăi viaţa conform exemplului şi modelului unui perpetuu azil de noapte. Din sărăcie, neîncredere, neseriozitate şi-a făcut un crez; se aseamănă unui animal sălbatec, unei fiare jigărite, unui tâlhar la drumul mare. E Ferrante Palia al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu. E un iurodivîi laic, un drumeţ neplictisit (iar Wotan coborând pe-acest pământ ce nume poată?
Der Wanderer), un jidov rătăcitor.Şi-i slobod la gură, vorbeşte de istov, dă glas celor mai primejdioase anecdote, nu ştie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rosteşte adevăruri pe care ceilalţi nu-şi pot îngădui să le şoptească. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabula — şi ea îndrăzneaţă a lui La Fontaine: habar nu are de zgardă.
E liber, liber, liber

Calendar crestin: nasterea Sfintei Fecioare Maria

Pe 8 septembrie crestinatatea ortodoxo-catolica serbeaza pomenirea nasterii Fecioarei Maria. Ca data acestei serbari nu are nici o baza scripturistica este evident. Ce-mi pare insa interesant este modul cum traditia crestina a construit-inventat o biografie a Mariei. Nu mica poate fi surprinderea unui neoprotestant cand descopera un lux de amanunte  cu privire la viata Fecioarei in … apocrifele Noului Testament. Fie si numai pentru deliciul descoperirii acesteia, apocrifele ar merita lecturate. Asa poti vedea cum se tese o legenda pioasa in jurul unui personaj extraordinar. Ca Fecioara a fost o  fiinta exceptionala o dovedeste fie si numai faptul ca pentru Unicul Sau Fiu, Dumnezeu Tatal a ales pe aceea care avea sa fie cea mai potrivita pentru o misiune exceptionala, unicat: a-L concepe, naste, creste si educa pe Mantuitorul lumii. O misiune covarsitoare in fata careia orice fiica a Evei s-ar cutremura de spaima si onoare. Asa a fost si cu Maica Domnului.

Insa de aici si pana la super-biografia inventata a Fecioarei este drum lung, foooarte lung. „Informatiile” SF furnizate de apocrife, inglobate apoi de Traditie ca valide si demne de incredere ne portretizeaza o Marie cumva extra-terestra sau cel putin o super-woman care nu are aproape nimic de a face cu Maica Domnului cea prezenta in Scripturile Sfinte.

Lumea crestina cunoaste doua extreme la fel de paguboase: o mario-latrie dezgustatoare, un cult mariologic intre caraghios si penibil – asa cum se poate vedea mai ales la nivelul plebei catolico-ortodoxe. De cealalta parte, o depreciere si injosire a Fecioarei – la fel de orbile – prin care neoprotestantii socotesc ca o „readuc” pe Fecioara la „statutul biblic realist”  – adica putin mai mult decat un recipient feminin pentru o „inseminare artificiala” divina. Este inadmisibil ca islamicii sa o onoreze mai mult pe Fecioara decat unii crestini…

Daca prima extrema da nota de ignoranta, superstitie si … prostie, cea de-a doua aberatie denota lipsa de bun simt, de realism si respect pentru Fiul Fecioarei . Refuzul neoprotestant de a o numi Theotokos – nascatoare de Dumnezeu – implica grave deficiente de intelegere a cristologiei si a istoriei dogmei crestine, si este la fel de revoltator ca si exagerarile orto-catolice ale icoanelor Fecioarei care „plang” sau aparitiile „Fecioarei” numai bune pentru dezvoltarea ulterioara a turismului religios cu toate imensele sume ce se tezaurizeaza apoi de Vatican.

A recunoaste in Maria pe Mama Domnului – cu siguranta beneficiara unui statul unic de onoare printre apostoli si in Biserica primului veac – nu inseamna pentru neoprotestanti vreo concesie facuta mariologiei de prost gust a traditionalistilor.  La fel, a  recunoaste de catre orto-catolici ca amanuntele vietii Mariei provenite din apocrife nu-s decat basme pioase, n-ar trebui sa fie decat o atitudine de bun simt si onestitate indispensabila oricui se pretinde inspirat si calauzit de Duhul Adevarului.

Intre Scylla si Caribda mariologiei, crestinului dornic de dreapta socotinta si echilibru biblic, nu-i ramane decat sa mijloceasca intre cele doua tabere de extremisti, de dragul Domnului, al onoarei Maicii Lui si spre luminarea nemintosilor pretinsi urmasi ai baiatului evreicei Maria.

PS: 3 carti care merita citite pe subiectul Fecioara Maria : John Macquarrie :

Ecleziologia lui Ioachim de Fiore

Tensiunea dintre Biserica vazuta ca obiect al credintei si sperantei si Biserica vazuta ca obiect al criticii, pe care a exprimat-o Bernard [de Clairvaux] dar n-a rezolvat-o, putea fi rezolvata printr-o doctrina mai radicala. Aceasta avea sa fie ilustrata de eclesiologia lui Ioachim de Fiore, care a inclus interpretarea lui cu privire la Biserica institutionala si la ierarhia bisericeasca intr-o eshatologie in care natura Bisericii avea sa fie transformata, „inviata fiind din mormant”. Asemenea lui Bernard, Ioachim deplangea starea de atunci a Bisericii si pierderea vitalitatii ei spirituale . In contrast cu „desavarsirea Bisericii primare”, ai carei prelati incepusera „sa treaca de la vicii la virtuti”,se afla „Biserica de astazi”, careia i se potriveau foarte bine cuvintele proorocului din Ierusalim: „Cum a ajuns ca o desfranata cetatea cea credincioasa!”. Desfranata din Babilon descrisa in Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul, „cetatea cea mare”, fusese identificata de parintii catolici ca fiind Roma – „ nu din cauza Bisericii celor drepti, care isi continua pelegrinajul in mijlocul [Romei] , ci din cauza multimii pacatosilor, care prin vorbele lor nelegiuite hulesc si ranesc Biserica din mijlocul lor”. Chiar din aceste cuvinte, precum si din contextul lor, reiese ca prin „Roma” este posibil ca Ioachim sa nu fi inteles antica cetate pagana cu o biserica minoritara in mijlocul ei, ci capitala crestinatatii catolice, in care adevarata Biserica era inca( sau din nou) o minoritate.

Critica indreptata de Ioachim impotriva coruptiei din sanul Bisericii facea parte dintr-o interpretare totala a istoriei Bisericii. Doctrina Treimii, care le oferise altor ganditori din veacurile al XII-lea si al XIII-lea schema de organizare a viziunii lor despre lume, devenea fundamentul pentru o impartire a istoriei in trei varste: „ prima, in care ne-am aflat sub Lege; a doua in care am fost har; a treia pe care o asteptam foarte curand sub un har mai mare”. Etapele din istoria Bisericii erau legate intre ele prin mai multe evenimente notabile. Convertirea lui Constantin, „ cand Biserica lui Petru, sau mai curand a lui Hristos, a fost intemeiata ca stapana a lumii”, a incheiat prima etapa; a doua durase vreme de paisprezece generatii, iar a treia era acum pe cale sa se sfarseasca. Semnele sfarsitului vestite in Evanghelii se implineau, iar o noua epoca avea sa inceapa curand. In aceasta a treia etapa avea sa se nasca o noua Biserica din vechea Biserica, iar „ordinul clericilor” avea sa cunoasca apogeul si momentul final. Afimanad tema acestei sperante apocaliptice la inceputul cartii sale Armonia dinte Noul si Vechiul Testament, Ioachim declara: „Este intentia noastra…sa intelegem sfarsitul lumii vremelnice, pe drept cuvant numita Babilon, si sa dezvaluim in cuvintele cele mai clare cu putinta ceea ce este aproape, nasterea Bisericii, care va avea loc in acelasi timp”.

Viziunea asupra unei noi Biserici spirituale care avea sa vina nu invalida Biserica institutionala care o precedase. Vechea forma a Bisericii era asemenea lui Ioan Botezatorul, demna de respect, chiar daca era depasita. „ Caci, chiar daca , odata cu inlocuirea cu lucrurile noi, lucrurile vechi aveau sa dispara, aceasta nu era pentru ca aceste lucruri nu fusesera la vremea lor instituite de Dumnezeu intru dreptate, ci mai curand fiindca lucrurile mai mici trebuie lasate in urma,asa incat tainele mai puternice sa fie date credinciosilor spre mantuirea lor”. O „noua [forma de] religie, care va fi cu desavarsire libera si duhovniceasca” avea sa inlocuiasca vechea „ordine ecleziastica, ce se lupta cu litera Evangheliei”. Asa cum Hristos a inviat din morti a treia zi, tot astfel in aceasta a treia varsta a istoriei Biserica avea sa fie inviata. Ceea ce avea sa invieze, din mormantul vechii Biserici,era o noua „Biserica duhovniceasca”, in sanul careia aveau sa se mute adevaratii „iubitori de Hristos”, tot asa cum cativa evrei, care au crezut in Hristos, se mutasera din Sinagoga in Biserica; in aceasta Biserica restaurata si duhovniceasca toti evreii aveau sa se converteasca la crestinism. Odata cu „a doua venire a Domnului in Duhul Sfant”, avea sa vina o schimbare fundamentala de atitudine, caci in Biserica duhovniceasca „ oamenii vor inceta sa mai inseteze dupa acele institutii care au fost intemeiate vremelnic” (pro tempore et ad tempus) . In felul acesta trebuia sa se iveasca „un nou carmuitor, un pontif universal al noului Ierusalim”, ceea ce se pare ca insemna destul de explicit „ca papalitatea in forma pe care a avut-o pana acum nu mai poate continua si nu mai poate nici macar sa genereze prin ea insasi conducatori spirituali ai viitorului”. Chiar si Tainele Bisericii aveau sa fie inlocuite, tot asa cum si ele la randul lor inlocuisera randuielile Vechiului Testament. Biserica institutionala avea sa fie transformata in Biserica duhovniceasca,iar imparatiile acestei lumi aveau sa cedeze locul imparatiei lui Dumnezeu.

In ciuda interesului manifestat in veacul al XII-lea, chiar si de catre Bonaventura si Toma de Aquino, pentru dihotomia propusa de Ioachim, dintre Biserica institutionala a prezentului si Biserica duhovniceasca a viitorului, aceasta nu putea sa tina piept unei eclziologii precum cea a lui Bernard de Clairvaux , in care aspectul spiritual si cel institutional erau in cele din urma inseparabile. Doar cand starea Bisericii institutionale a facut sa fie din ce in ce mai dificil sa i se atribuie insusiri spirituale, dihotomia avea sa inceapa sa castige teren. Publicarea primelor tratate teologice inchinate ecleziologiei in veacul al XIV-lea si cererile de reformare a ierarhiei bisericesti (precum si de stabilire a unei noi forme a relatiilor cu statul-natiune) din veacurile al XIV-lea si al XV-lea au reinviat conceptii care parusera excentrice sau chiar periculoase in veacurile al XII-lea si al XIII-lea. Ideea lui Augustin referitoare la o „Biserica a celor predestinati”, care revenise in mai multe randuri de-a lungul istoriei teologiei medievale, avea a devina, in mainile lui Wycliffe si Hus, un instrument de chemare in instanta a Bisericii institutionale in numele adevaratei Biserici.

Jaroslav Pelikan, Traditia crestina, (Polirom, 2006), vol III, p. 322-324 ( Capitolul „Summa theologica”, subcapitolul „Ierarhii ceresti si bisericesti”)

%d blogeri au apreciat asta: