„Tatal nostru” de Al. Schmemann


„Tatal nostru” de Schmemann, Alexander, pr.

Traducere din limba engleza de Luminita-Irina Niculescu

Referindu-se la cea mai cunoscută rugăciune creştină – Rugăciunea Domnească –, Părintele Alexander Schmemann oferă câte un scurt comentariu la fiecare cerere cuprinsă în ea. Abordarea cunoscutului teolog este deopotrivă provocatoare şi profundă, dar, mai ales, de o surprinzătoare actualitate.

Discutând în cheie inedită teme precum iubirea, iertarea, păcatul, împărăţia cerurilor sau voia divină, autorul reuşeşte să „deranjeze” comoditatea şi egoismul omului modern şi să readucă la lumină mesajul evanghelic autentic.

Crampeie:

Această rugăciune a fost rostită fără în­trerupere timp de 2000 ani. In fiecare clipă, undeva pe glob se află oameni care rostesc aceste cuvinte spuse de Hristos însuşi. Iată de ce nu există nici o altă cale mai bună spre inima creştinismului decât această rugăciu­ne scurtă şi aparent simplă. Numai că, din moment ce mi s-a cerut în repetate rânduri să-i explic sensurile, e limpede că nu e deloc o rugăciune simplă.

Ingăduiţi-mi să încep prin a spune, fără ocolişuri, că sensurile acestei rugăciuni sunt inepuizabile: nu este posibil să i se dea o explicaţie finală, concluzivă. Ca şi în cazul Sfintei Scripturi, Rugăciunea Domnească se adresează fiecăruia dintre noi în mod perso­nal, ca şi cum ar fi fost alcătuită pentru fie­care dintre noi în parte: ea îmi este adresată mie, nevoilor mele, întrebărilor mele şi pe­lerinajului meu. In acelaşi timp, ea rămâne de-a pururi neschimbabilă în esenţă, de-a pururi chemându-ne să-i împlinim năzu­inţele cele mai importante, cele mai înalte, cele mai desăvârşite.

(…) Sufletele noastre, inimile noastre, se simt pur şi simplu rănite de orice întâlnire cu sfinţenia, deşi simţim chemarea lăuntri­că de a ne alipi Întreaga fiinţă de ea. (p. 26)

(…) Dar dacă trăim experienţa conştienti­zării sfinţeniei în termenii frumuseţii şi ai perfecţiunii morale, sau dacă beneficiem de o intuiţie deosebită despre lume şi viaţă, atunci conştientizarea respectivă va pretin­de ceva de la noi, va efectua o schimbare în noi, ne va invita undeva, ne va fascina, ne va cuceri. ( p. 25)

(…) „Sfinţească-se numele Tau” – aceasta este şi o cerere de ajutor în dificilul efort al urcuşului nostru spiritual şi al transformării noastre lăuntrice, fiindcă, aşa cum se ştie, suntem înconjuraţi şi ţinuţi prizonieri de întuneric, răutate, josnicie, superficialitate, supărări şi necazuri. Fiecare suiş este înfrânt de o cădere, fiecare efort e urmat de un atac de slăbiciune şi descurajare – încât, într-adevăr, după cum spunea poetul Feodor Tiuciev, „viaţa se aseamănă unei păsări rănite care încearcă să urce în zbor spre ceruri, dar nu poate „. (p. 27-28)

(…) Experienţa sfinţeniei este o întâlnire mistică cu lumile de dincolo, o vedere rapida a frumuseţii pure, care nu ne face viaţa mai uşoară, ci mai grea; ajungem uneori să-i invidiem pe cei ce sunt pur şi simplu scufundaţi în agitaţia şi preocupările vieţii de zi cu zi, fară să fie sfâşiaţi de lupte lăuntrice. Cu toate acestea, numai astfel de lupte îl ajută pe om să-şi împlinească vocaţia sa umană superioară; numai în astfel de lupte şi eforturi, în urcuşuri şi coborâşuri, omul se poate considera persoană, cu adevărat. (p. 28)

Sper ca v-am facut suficienta pofta! Nu de alta, dar sunt in pericol sa „citez”  paragraf dupa paragraf toata cartulia…

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Despre hirotonirea femeilor (o perspectivă ortodoxă) – Pr. Alexander Schmemann

„Negarea schimbării” – fragment din jurnalul parintelui Schmemann

Sâmbătă, 19 ianuarie 1974

„Criza istorică a Ortodoxiei”. Din punct de vedere istoric, Ortodoxia a fost dintotdeauna mai mult decât o biserică, şi anume, o lume ortodoxă, un fel de univers ortodox. Orice schimbare de situaţie generează în această lume o reacţie negativă, o negare a schimbării, o reducere a ei la rău, la ispită şi la constrângere demonică. Această reacţie nu se datorează loialităţii, credinţei sau dogmei – care rămân aceleaşi, indiferent de schimbări, în realitate, lumea ortodoxă nu mai este atât de interesată de dogme sau de conţinutul credinţei. Este mai degrabă o negare a schimbării ca mod de viaţă. O nouă situaţie este rea tocmai pentru că este nouă. Această negare a priori nu permite o înţelegere a schimbării, o evaluare a ei în contextul credinţei, o „întâlnire” realistă cu ea. Renunţare şi negare, nu înţelegere, întrucât lumea ortodoxă s-a schimbat şi se schimbă în mod inevitabil, trebuie să recunoaştem drept prim simptom al crizei, o schizofrenie profundă, care a pătruns mentalitatea ortodoxă: viaţa într-o lume ireală, inexistentă, caracterizată drept reală şi existentă. Conştiinţa ortodoxă n-a remarcat căderea Bizanţului, reformele lui Petru cel Mare, revoluţia; n-a remarcat revoluţionarea gândirii, a ştiinţei, a modului de viaţă… Pe scurt, n-a remarcat istoria. Această negare a semnificaţiei procesului istoric n-a slujit cauza ortodoxiei, în loc să înţeleagă schimbarea, şi în acest fel, să vină în întâmpinarea ei, ortodoxia s-a văzut copleşită de ea. Oamenii s-au refugiat la Sf. Părinţi, Typikon, catolicism, elenism, spiritualitate, un mod de viaţă bine definit, oriunde altundeva. In mare parte, s-a fugit. Să fugi sau să negi este mai drastic decât să afirmi. Este mai uşor să te agăţi de vechiul calendar, de litera legii, de teamă şi de o defensivă furibundă. Această luptă cu istoria, care îşi urmează cursul în mod inevitabil, provine din incapacitatea de a ajunge la o înţelegere cu antinomia esenţială a creştinismului: „în această lume, dar nu din această lume” şi de a înţelege că lumea ortodoxă este din această lume. Proclamarea acestui lucru ca absolut constituie o trădare. Plătim preţul crizei ortodoxiei pentru că am creat atât de mulţi idoli, sute de idoli. Nu am integrat niciodată lumea noastră ortodoxă în „imaginea trecătoare a lumii”. Acum când această lume ortodoxă se distruge, încercăm să o regenerăm. Suntem preocupaţi de soarta multor patriarhale, de supravieţuirea muntelui Athos; ne ocupăm de Bizanţ şi de textele bizantine, atât de importante pentru teologi. Suntem înghiţiţi de multe jurisdicţii, toate etalând diferite canoane, încercăm să cucerim occidentul cu ceea ce avem mai slab în moştenirea noastră. Această aroganţă, mulţumire de sine şi acest triumfalism pompos sunt înfricoşătoare. Şi poate că cel mai înspăimântător este faptul că prea puţini oameni văd, simt şi ştiu asta. Oamenii sunt îngroziţi de decăderea lumii, dar nu îndeajuns de mult de cea a ortodoxiei. Condamnăm ereziile, încălcarea canoanelor, păcatele altora, şi toate acestea, într-o perioadă în care esenţa ortodoxiei, Adevărul ei, ar putea fi auzite poate pentru prima dată în istorie ca o salvare. Ceea ce ne rămâne este să credem că Dumnezeu nu poate fi pângărit. Ceea ce rămâne este aceeaşi întrebare chinuitoare: Ce-i de făcut?

„Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Despre autor

În timpul Războiului Rece, Radio Liberty a transmis în Uniunea Sovietică predicile părintelui Alexander, fapt care a dus la creşterea popularităţii sale în Rusia. Soljeniţîn a fost unul dintre marii săi admiratori, iar atunci când în anul 1974 a fost exilat, unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut a fost acela de a-i cere părintelui Alexander să-l viziteze în Zurich, unde locuia. In anii care au urmat, s-au întâlnit adeseori, în Ottawa sau Vermont. In timpul primei lor întâlniri, au petrecut mai multe zile într-o cabană montană în apropiere de Ziirich: „Soljeniţîn este, cu siguranţă un intelectual rus”, „Nu voi putea să-mi dau seama de importanţa acestor zile decât mult mai târziu” (Luni, 17 iunie 1974).

Fragment din jurnal

Luni, 26 martie 1973

Ispita idolilor

M-am gândit astăzi la toate acestea: la nivelul scăzut al vieţii bisericeşti, la fanatism, la lipsa de toleranţă şi înrobirea atâtor oameni. Suntem înghiţiţi de un „Nou Ev Mediu” în sensul unei noi ere barbare. Mulţi oameni ai bisericii optează pentru Ferapont (Ferapont este adversarul spiritual al vârstnicului Zosima din romanul Fraţii Karamazov scris de Dostoievski . El este un ascet incult, rigid şi obsedat de diavol ce-l condamnă pe Zosima pentru că învăţa dragostea smerită şi bucuria.) şi mai rău decât aceasta îl iubesc. E uşor să-l iubeşti, deoarece cu el totul este limpede. „Limpede” este faptul că toate lucrurile superioare, mai complexe şi mai greu de înţeles devin o ispită care trebuie înlăturată. Ar fi trebuit să înţelegem de mult că, în această lume, există religie fără Dumnezeu, religie ca un centru al tuturor idolilor ce-l stăpânesc pe omul căzut, o religie care constituie justificarea acestor idoli. Şi de aici veşnica întrebare: ce-i de făcut?

Dacă cineva rămâne în sistem, chiar dacă nu vrea, îl acceptă odată cu toate metodele sale. Iar dacă cineva îl părăseşte – ca profet sau acuzator – cade în aroganţă şi mândrie. Mă simt chinuit şi împărţit între toate acestea.

„Preoţia n-ar trebui să fie o profesie, adică preoţii ar trebui să muncească, să aibă o altă ocupaţie” – Alexander Schmemann

Miercuri, 3 iunie 1981

Cred tot mai mult că preoţia n-ar trebui să fie o profesie, adică preoţii ar trebui să muncească, să aibă o altă ocupaţie. Altminteri, ei transformă viaţa bisericească într-o ocupaţie sau, mai degrabă, într-o activitate inutilă. O inventează, deoarece nu au altceva „de făcut” şi este ciudat să fie plătiţi pentru că nu fac nimic. Ce făceau primii creştini între adunările din Biserică? Nu se spune nimic despre aceasta în documentele păstrate până azi. Probabil, îşi întemeiau familii şi încercau să ducă o viaţă creştină, adică să pună totul în legătură cu singurul lucru necesar, cu prezenţa lui Hristos printre ei, cu experienţa împărăţiei lui Dumnezeu. Toate acestea sunt atât de bine înfăţişate în opera lui Cehov – „Bishop”. Bucuria Bisericii, apăsarea, deznădejdea şi lipsa de sens a agitaţiei bisericeşti. Tot ce are Biserica de spus şi de revelat se află în slujbele sale, în adunare, în realizarea de sine a Bisericii. In zilele noastre, în timp ce suntem preocupaţi de activităţile bisericeşti, ne cufundăm în serate dansante – de dragul Bisericii. Ştiu foarte bine că ceea ce scriu va părea imposibil.

Vineri, 29 februarie 1980

Mi-ar place să ştiu ce făceau primii creştini în fiecare zi, de dimineaţa până seara – acei creştini care nu erau ocupaţi cu treburi bisericeşti, teologie, slujbe de dimineaţa şi seara, tipic, discuţii despre vechile icoane, cântări şi multe cărţi de spiritualitate. Ce însemna pentru ei să trăiască „în credinţă” ?

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Am fost destul de surprins – placut – sa aflu la parintele Schmemann acelasi gand care de cativa ani mi s-a clarificat si mie: preotia/pastoratia cand devine „profesiune”/ meserie/job, vocatia/chemarea slujirii turmei lui Dumnezeu tinde sa fie „sufocata” de „religiozitate”,activism (propagandistic) si „jobul” de preot/pastor devine hiper-tentant pentru escroci care lesne pot prelua „rolul” si castiga o paine usor pe spinarea si sudoarea „oilor”… O punere in practica a unei asemenea reforme ar curata masiv Biserica de „capuse” si alti „paraziti” …

Preotia/pastoratia este mai sigura cand ramane un „hobby” serios, o „patima” sfanta pe care o faci in virtutea iubirii de Dumnezeu si semeni; iti castigi painea ca tot muritorul si ramai si „pescar de oameni”; imense sunt implicatiile transformarii preotiei in „job”…

Marţi, 2 februarie 1982

Clericalismul sufocă; el este o parte a  caracterului sacru al Bisericii, îşi transformă puterea pe  care o are într-o putere sacră de a controla, de a  conduce, de a administra; o putere de a săvârşi tainele  şi transformă, în general, orice putere într-o „putere  dată mie”! Clericalismul desparte „sacralitatea” de  mireni: iconostasul, împărtăşirea (doar cu dezlegare),  teologia. Pe scurt, clericalismul este de facto negarea  Bisericii ca Trup al lui Hristos, deoarece, în trup, toate  organele sunt interdependente şi diferite doar în  funcţiunile pe care le îndeplinesc nu şi în esenţă. Şi cu cât clericalismul este mai accentuat (imaginea  tradiţională a episcopului sau a preotului – accentuată  de veşmintele şi părul său, de exemplu episcopul cu  însemnele demnităţii sale) cu atât Biserica însăşi  devine mai lumească; se supune, din punct de vedere  spiritual, acestei lumi. In Noul Testament, preotul apare ca un mirean ideal. Insă aproape imediat, începe  separarea lui radicală de mireni; şi nu doar separarea,  ci chiar opoziţia faţă de ei, contrastul cu aceştia.

Mi-a fost dat sa vizitez repetat o biserica ortodoxa in occident, slujita de un preot ortodox autohton( tara catolica fiind), preot care lucra pe saptamana in asistenta sociala, iar pe weekend slujea la biserica… mai rar asa om

Constat cu deosebita incantare ca autorul jurnalului citat a fost practic un reformator al ortodoxiei si un „profet” care a chemat spre revenirea la crestinismul primar; influenta lui avea sa fie resimtita serios si in afara ortodoxiei, la prezbiterieni de pilda, in domeniul doctrinei despre Taine… iar in sanul ortodoxiei cartile sale au stimulat cereri din partea laicilor pentru o reforma liturgica

Despre cesationism, parusie si daruri/haruri cu Sfantul apostol Pavel/Paul

Prima epistola/scrisoare catre crestinii din Corint(ul Greciei secolului I) a sfantului apostol Pavel/Paul 1: (6,)7:

7 încât nu sunteţi lipsiţi de nici un dar duhovnicesc câtă vreme aşteptaţi arătarea Domnului nostru Iisus Hristos.

(Noul Testament ,Traducerea Societatii Biblice Interconfesionale din Romania, SBIR, 2009)

(6  Astfel, mãrturia lui Isus Cristos a fost întãritã în voi,)
asa încât sã nu duceti lipsã de nici un har în timp ce asteptati revelarea Domnului nostru Isus Cristos,

Noul Testament ( catolic, Sapientia,2005)

7  Astfel, aşteptând descoperirea Domnului nostru Isus Cristos, voi nu sunteţi lipsiţi de nici un dar, (NTR,2007)

7. asa cã nu duceti lipsã de nici un fel de dar, în asteptarea arãtãrii Domnului nostru Isus Hristos. (Cornilescu)

Recitind fragmentul acesta din scrisoarea apostolului Pavel catre … mine si altii de oricand si de aiurea ( v. 1-3 ”Pavel… către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint… şi către toţi cei care pretutindeni cheamă Numele Domnului nostru Iisus Hristos, Domnul lor şi al nostru.” ) mi-au atras atentia cuvintele subliniate.  Imediat ce am lecturat Noul Testament ,Traducerea Societatii Biblice Interconfesionale din Romania, am cautat sa vad traducatorul –  daca nu cumva e de orientare penticostala. Si nu, este ortodox, ceilalti doi traducatori de traditie evanghelica fiind unul baptist, altul adventist. Apoi  NTC Sapientia mi-a oferit traducerea catolica aproape identica a ideii.

Din subliniere razbate ideea ca darurile/harurile in plinatatea lor sunt nelipsite pentru comunitatea credinciosilor care asteapta Parusia, revenirea Domnului. Exista o conditionare in text sau macar o intercorelare: 

”nu sunteţi lipsiţi de nici un dar duhovnicesc câtă vreme aşteptaţi”

”sã nu duceti lipsã de nici un har în timp ce asteptati”

Logica apostolului este evidenta: cata vreme asteptati pe Preaiubitul inimilor voastre sa revina nu veti duce lipsa de plinatatea darurilor care sa va pregateasca sa-L intampinati cum se cuvine. Dar daca nu-L mai astepti? Daca nu-I mai iubesti (2 Timotei 4:8) sau grabesti(2 Petru  3:12) venirea? Mai iti da Duhul Lui darurile toate? Pentru ce ti le-ar mai da? Ce sa faci cu ele, cand scopul lor este tocmai sa te pregateasca pentru intalnirea cu El?

Exista in teologia si terminologia crestina un concept si cuvant : cesationism – care semnifica faptul ca ” the miraculous gifts of the Holy Spirit, such as tongues, prophecy and healing, ceased being practiced early on in Church history.” (wikipedia) Imi pare foarte straniu cum unii teologi au ajuns la asemenea nazbatii ”teo-logice” citind cuvinte precum cele tocmai citate ale apostolului Pavel. Pavel tocmai pe dos de cum carcotesc ei afirma: darurile/harurile Duhului, in deplinatatea lor, au rost, sunt date tocmai in pregatirea Parusiei. A fi incetat darurile Duhului inseamna ca parusia ori nu mai are loc, ori a avut loc, ori este o traznaie fantasmagorica. Concluziile va apartin…

Poate fi pusa pe seama abandonarii asteptarii parusiei saracia de daruri precum si contrafacerea lor? Parintele Schmemann pare a crede ca da cand identifica indirect simptomul fatal al crestinismului de duminica – abandonarea iubirii Parusiei Celui ce nu mai e iubit si asteptat:

Joi, 22 februarie 1979

Slăbiciunea fatală a creştinismului constă într-un singur lucru – uitarea şi neglijarea lui Hristos. In Evanghelie, Hristos spune, întotdeauna, “Eu” – El spune despre Sine că Se va întoarce în slavă precum un împărat. Trebuie să-L iubim, să-L aşteptăm, să ne bucurăm în El şi de El. Când nu va mai rămâne nimic din creştinism, doar Hristos va fii vizibil; şi nici revoluţia, nici Islamul, nici hedonismul nu vor mai avea vreo putere. Acum, este vremea rugăciunii “Vino, Doamne Iisuse!”

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Pare incredibil! Un crestinism fara Hristos desi Lui I se canta, Lui I se roaga multimile… Dar mai este iubit si asteptat? Si atunci de ce sa vina daca nu e dorit? Si pentru ce sa-Si ofere Duhul in plinatate  si darurile toate daca n-are cine le pretui si folosi adecvat?

Stranie ”coincidenta”: cand speranta Parusiei a inceput sa se stinga in Biserica si multe daruri ale Duhului si-au cam luat talpasita… Cine are urechi de auzit…?

”Eu cu cine votez?”

Nu mica mi-a fost mirarea cand cu ceva timp in urma cativa amici m-au intrebat cum de ”am trecut la ortodocsi”. Reactia mea a fost una de perplexitatate exteriorizata printr-un … hohot de ras sanatos. Pentru faptul de a fi postat apreciativ si oarecum consistent din Ioan Gura de Aur, Nicolae Steinhardt si Alexander Schmemann unii deja m-au vazut ortodoxit? 🙂  Cu siguranta ca nu stiu ce presupune ortodoxizarea daca si-au inchipuit ca e atat de simplu…

”Ingrijorarile” amicilor mei banui ca n-au fost totusi chiar gratuite desi exagerate. Si spun asta pentru ca, intr-adevar, mai multe postari ale mele si luari de pozitie par iesite din sfera neoprotestantismului popular. Am scris despre Maica Domnului ca fiind justificat numita ”theotokos”, despre icoane ca fiind acceptabile in biserici daca rolul le este limitat la unul didactic, am sustinut ca botezul pruncilor poate fi acceptabil daca este socotit poarta de intrare in poporul lui Dumnezeu si-i este negat rolul de spalator de pacatul stramosesc si garant al mantuirii. De asemeni am vorbit despre euharistie ca fiind mai mult decat un simbol, suvenir si promisiune. Crucea o vad ca un simbol eminamente crestin iar purtarea acestui simbol nimic mai mult decat o replica crestina a ciucurilor evreilor meniti sa le aminteasca identitatea si consacrarea.

Am spus raspicat ca Septuaginta ”ortodocsilor”  este Vechiul Testament crestin cel putin la fel de valabil ca textul ebraic( desi il consider prioritar masoreticului si ”adevaratul” VT al crestinilor). Am mai spus ca puritanismul interzicerii alcoolului sub orice forma si in orice cantitate nu are acoperire in Scripturi care se declara impotriva abuzului/betiei doar.

Este drept ca Jaroslav Pelikan m-a luminat in multe privinte legat de istoria dogmei crestine. Il consider si apreciez mult pe Dostoievski ca un reprezentant eminent al ortodoxiei si un duhovnic . Am o stima aparte pentru realismul parintelui Al. Schmemann,  ortodoxul. Gasesc un duhovnic intelept in Antonie Bloom al Surojului, iar parintele Steinhardt imi este probabil cel mai drag duhovnic ortodox si unul care mi-a deschis ochii inspre un crestinism umil, vioi, inteligent si profund.

Imi plac enorm ortodoxele ”Patimi dupa Matei” compuse de episcopul Hylarion , ca si muzica ruseasca corala si vocea sarboaicei ortodoxe Divna Ljubojevic.

DAR… ortodox nu-s oameni buni! – in sensul de enorias al ”patriarhului” Daniel sau al altei biserici ortodoxe. Si nici nu cred ca voi fi vreodata. Asa cum nu-s catolic dar ii admir pe iezuiti (datorita inteligentei si dedicarii lor), imi plac mult ”Imitatio Christi” , printul Ghika, Francisc de Asissi, Chesterton si destui altii. Cum nu-s anglican desi il consider pe C S Lewis un alt duhovnic al meu. Cum nici prezbiterian nu-s dar Francis Schaeffer mi-a fost un alt indrumator pe Cale. Cum nici …si lista ar putea continua: baptist desi Spurgeon… etc

Cum si pe blog am mai fost interpelat ”tu ce esti?” probabil ca acum se va face clar odata pentru totdeauna: nadajduiesc ca sunt un crestin care cauta sa-si urmeze Domnul Bisericii, una universala/catolica si drept-credincioasa/orthodoxa, Biserica mereu razvratita/protest-anta fata de pacat si diavol. Sunt asadar un crestin de orientare Wesley-ana si gasesc interesanta si ”tentanta” paleo-ortodoxia ”initiata” de Thomas Oden ; totusi imi pastrez un ”drept de veto”…al libertatii de constiinta fata de oricine cu exceptia lui Dumnezeu .

Mic compediu de heterodoxie:natura omului – familia decapitata(8)

7. Natura omului

Bărbatul şi femeia au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu cu individualitate, putere şi libertate de a gândi şi a acţiona. Deşi creaţi ca fiinţe libere, fiecare om este o unitate indivizibilă a trupului, minţii şi sufletului şi este dependent de Dumnezeu în ceea ce priveşte viaţa, suflarea şi toate celelalte. Când primii noştri părinţi n‑au ascultat de Dumnezeu, ei au tăgăduit dependenţa lor de El şi au căzut din poziţia lor înaltă. Chipul lui Dumnezeu din ei a fost denaturat şi au ajuns supuşi morţii. Urmaşii lor împărtăşesc această natură decăzută şi consecinţele ei. Ei se nasc cu slăbiciuni şi tendinţe spre rău. Dar Dumnezeu, prin Hristos, a împăcat lumea cu Sine şi, prin Duhul Său, reface în oamenii care se pocăiesc chipul Creatorului lor. Creaţi pentru gloria lui Dumnezeu, ei sunt chemaţi să‑L iubească, să se iubească unii pe alţii şi să aibă grijă de mediul natural în care trăiesc. (Gen. 1,26‑28; 2, 7; Ps. 8,4‑8; Fapte 17,24‑28; Gen. 3; Ps. 51,5; Rom. 5,12‑17; 2 Cor. 5,19.20; Ps. 51,10; 1 Ioan 4,7.8.11.20; Gen. 2,15)

Elita ”teologica” adventista neaga statutul de ”primus inter pares” al lui Adam fata de Eva, explicit afirmat de Scripturi, motiv pentru care sustin ”egalitatea in drepturi” si neaga indirect statutul de ”cap” de familie al barbatului cu ”corolarul” datoriei bíblice explicit repetata in NT a sotiei de a se supune sotului ei ca si cap al familiei. Aceasta rebeliune rodeste intr-o emancipare din ce in ce mai de amploare care a condus deja la hirotonirea femeilor drept pastori, in ciuda interdictiilor clare ale Apostolului Pavel repetat afirmate in NT. Incununarea acestei rebeliuni este inca amanata de o generatie incomoda care impiedica desavarsirea nelegiuirii.

Remarcabil de profunde pentru sesizarea implicatiilor acestor devieri grave desi aparent minore sunt meditatiile pr. Alexander Schmemann despre nebunia hirotonirii femeilor( vezi si Despre hirotonirea femeilor (o perspectivă ortodoxă) – Pr. Alexander Schmemann si De ce nu poate fi preot o femeie? ).

PS: a se observa ca discutia se poarta pe un alt plan,mult superior si mult mai fundamental, fata de cel superficial in care spera domnul profesor Laiu ”sa se scoata” …

AUDIO: „Vocatia monahala” – de N Steinhardt

din volumul de predici-eseuri „Daruind vei dobandi”.

PS: vedeti si Unui candidat la monahism de Alexander Schmemann

Cum se intra in randul lumii „bune”: adventistii, desi „intarziati”

Am scris de mai multe ori pe blog despre asaltul feminismului anti-biblic asupra Bisericii.  Am postat luari de pozitie din ortodoxie(1, 2, 3), sau raportari ale catolicismului ca si reactii, comentarii si remarci personale.

Am atras atentia asupra „binomului” nedespartit – feminism-homosexualitate. Bisericile care initial s-au limitat la acceptarea femeilor la hirotonire, ulterior au acceptat si deviatii sexuali in aceleasi slujbe sfinte.

Putine au mai ramas denominatiunile protestante care inca mai rezista furiei turbate cu care liberalismul „teologic” „vine, vine, vine, calca totul in picioare”. Ca protestantismul este aproape total doborat de acest flagel  este o proba suficient de consistenta a consecintelor ignorarii istoriei interpretarii Scripturii,Traditiei si istoriei Bisericii.

Printre gruparile „conservatoare”, „fundamentaliste”, le place din ce in ce mai putin sa se numere si adventistilor. Pentru a nu fi dis-pretuiti si marginalizati ca „obtuzi, inapoiati, medievali,inculti” liderii adventisti lucreaza intens la emanciparea gloatei de la firul ierbii, a celor multi dar… „prosti”. Asa se face ca dupa o tentativa respinsa de „talibanii” azs din „lumea a treia” de a „deschide” (prin manevre politice deloc ortodoxe) confesiunea azs la hirotonirea femeilor, iata ca „progresistii” pregatesc „inevitabilul”: acceptarea deschisa, oficiala a femeilor la hirotonire.

Ca practic o „semintie”/diviziune din 12 ( precum pe vremea Judecatorilor, semintia impertinenta a lui Beniamin) de mult a dat cu tifla hotararii  imajoritatii(temporara se vede)  si femeile sunt agresiv si insistent promovate ca „pastori seniori” este deja o banalitate.

Asa se face ca pretendentii la titulatura exclusivista de „ramasita sfarsitului”, adventistii , se indreapta si ei spre inevitabilul deznodamant al suratelor „Babilonului”: intrarea in clubul select al „bisericilor” „emancipate”, aggiornamentalizate, (post)moderne, care s-au dezis mai vartos ca Petru de „ruralele medievalisme ale lumii a 3-a”.

Cand, cu chiu cu vai, votul „democratic” va consfinti modernizarea si emanciparea adventistilor, vor putea scoate si ei in final capul in lumea „buna, civilizata”, fara a mai rosi pentru puerilele lor scrupule si „conditionari culturale” semi-tribale. In sfarsit va fi lepadat ia de taranca prostuta din Cuca Macaii, si se va fi imbracat si ex-taranacuta asteptatoare de la ultima casa de moda. Isi va fi curatit picioarele de tarana si va purta o pereche de pantofi super-shic. Va fi uitat mirosul de lapte proaspat muls de la vaca si va putea intoarce nasul lumii dupa ea cu un parfum frantuzesc de ultima ora si pret respectabil .

Pana la implinirea acestei „fericite” nadejdi, progresistilor le ramane mult de „dichisit” la urne iar „talibanilor” li se pregatesc surprize-surprize mult mai reusite decat cele ale Andreei Marin.

In culise bataia continua, cu pumni mai mult sau mai putin sub centura. Incet-incet se renunta la loviturile cu zgomot infundat, iar kalashnikovurile iau locul revolverelor cu surdina:

Presedintele Uniunii Africa Centrala, Allah-Ridy Kone, a facut apel la „unitate in cadrul Bisericii” si a sustinut ca nu exista temei biblic pentru hirotonirea femeilor. Arhivarul Conferintei Generale, Bert Haloviak, a aratat ca Ellen G. White, co-fondatoare a Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea, a interpretat textul din  Isaia 61:6 – „Dar voi va veti numi preoti ai Domnului, si veti fi numiti slujitori ai Dumnezeului nostru.” – ca aplicandu-se atat la femei cat si la barbati.

Stirea oficiala contine si o „minciunica” corect-politica dar cat Casa Poporului de mare:

Femeile au fost hirotonite oficial ca pastori numai in China, unde hirotonirea este un atribut atat al conducerii adventiste din regiune cat si al Miscarii Patriotice „Three-Self” din subordinea guvernului.

Cu alte cuvinte, vezi-Doamne, de vina pentru vizita la bordel pana la legalizarea prostitutiei ar fi Miscarea Patriotica „Three-Self” din subordinea guvernului… ateu-comunist, dincolo de posibilitatile de control ale parghiilor unsilor GC.

Minciuna e cu atat mai grosolana cu cat Diviziunea Nord-Americana recunoaste cat se poate de oficial si strident ca ei au femei pastor si-s tare mandrii de statutul de „spargator de gheturi”. Ba mai mult, ameninta ca vor o femeie nici mai mult nici mai putin decat presedinte de conferinta:

delegatii din America de Nord, inclusiv Don Schneider, Presedintele Diviziunii America de Nord, si Ricardo Graham, Presedintele Uniunii Pacific, au aratat ca in prezent o femeie ocupa functia de Secretar executiv al unei conferinte si, dupa cum a declarat Graham, „va veni timpul cand ea va fi luata in considerare pentru a indeplini functia de presedinte al conferintei”

Emotionante, patetice de-a dreptul, sunt apelurile la „unitate” ( intre cine si cine?) asortate cu strigatele de razboi si „injuraturile” printre dinti cu „zambetul” crispat pe buze. Parintescul si impaciuitorul apel al sefului GC:

„In unele parti ale lumii hirotonirea este buna pentru bisericile noastre locale. In altele, hirotonirea nu este buna pentru bisericile noastre locale. Fac apel catre dumneavoastra sa nu transformati acest subiect intr-o problema,” le-a spus Jan Paulsen delegatilor.

este total rupt de realitate. Ceea ce propune „sfintia” sa au incercat anglicanii, luteranii… si a dus la scindari rasunatoare. Ca sa nu mai zic de  utilitarismul extrem, dus pana-n panzele…negre: hirotonirea femeii ar fi dupa mr GC prezident o chestiune negociabila, alba-neagra, functie de meridian si IQ. Adica „prostii” n-au decat sa ramana „prosti”, „desteptii” n-au decat sa-si puna femeile in cap; numa dijma si propaganda sa nu se subtieze…

Pana la emancipare, „talibanilor” anti-aggiornamento le ramane doar de bloguit. Zarurile au fost aruncate.

„Icoana” căsătoriei

În filme şi reviste „icoana” căsătoriei o constituie întotdeauna un cuplu tânăr. Însă, odată, în lumina şi căldura unei după-amieze de toamnă, autorul rândurilor de fată a văzut pe o bancă dintr-o piaţă publică doi soti, bătrâni şi săraci. Stăteau mână în mână, tăcuţi, bucurându-se în lumina blândă, de ultima căldură a anotimpului. Tăcuţi, căci toate cuvintele fuseseră spuse, pasiunea stinsă, furtunile se liniştiseră. Întreaga lor viată trecută era, totuşi, în întregime prezentă în această tăcere, în această lumină, în această căldură, în această paşnică împletire a mâinilor. Prezentă – şi gata pentru eternitate, gata pentru bucurie. Pentru mine, aceasta este imaginea căsătoriei, a frumuseţii ei cereşti.

Alexander Schmemann, Taina iubirii – preluat de AICI.

Unui candidat la monahism

Dacă aş fi un stareţ, i-aş spune unui candidat la monahism următoarele:

–   angajează-te într-un post, cel mai simplu cu putinţă, lipsit de creativitate (de exemplu, casier într-o bancă);

–   în timp ce lucrezi, roagă-te şi caută pacea lăuntrică; nu te mânia; nu te gândi la tine (drepturi, dreptate, etc). Primeşte-i pe toţi (colegi de serviciu, clienţi) ca pe nişte oameni trimişi ţie; roagă-te pentru ei;

–   după ce-ţi plăteşti cheltuielile modestului apartament şi hrana, dă banii tăi celor săraci; mai degrabă persoanelor decât fundaţiilor;

–   mergi, întotdeauna, la aceeaşi Biserică, iar, acolo, încearcă să ajuţi cu adevărat, nu prin lecturi despre viaţa spirituală sau despre icoane, nu prin învăţături, ci ca o „cârpă de şters praful” (cf. Sf. Serafim de Sarov). Munceşte astfel – în treburile Bisericii – supus total preotului paroh;

–   nu încredinţa altuia, obligaţia ta; nu te întrista pentru că talentele tale nu sunt folosite; ajută; slujeşte acolo unde este nevoie; iar nu unde crezi tu că este nevoie de tine;

–   citeşte şi asimilează cât de mult poţi; nu citi doar literatură monahală, ci o literatură mai variată (acest aspect trebuie definit mai precis);

–   dacă prietenii şi cunoştinţele te invită, pentru că sunt aproape de tine – du-te; dar nu prea des şi fără motiv. Nu sta niciodată mai mult de o oră jumătate sau două. După acestea, cea mai prietenoasă atmosferă devine dăunătoare;

–  îmbracă-te la fel ca ceilalţi, dar modest şi fără semne vizibile ale unei vieţi spirituale deosebite;

–  fii mereu simplu, deschis, bucuros. Nu învăţa. Evită, cu stricteţe, orice conversaţii „spirituale” şi orice vorbărie religioasă ori bisericească. Dacă poţi face aceasta, va fi spre folosul tău;

–    nu căuta un îndrumător spiritual. Dacă ai nevoie de el, Dumnezeu ţi-l va trimite şi-l va trimite atunci când este necesar;

–    după ce ai muncit şi ai slujit astfel timp de zece ani – nu mai puţin – întreabă-L pe Dumnezeu dacă trebuie să continui acest stil de viaţă ori să-l schimbi. Şi aşteaptă răspunsul: va veni; semnele vor fi „bucuria şi pacea în Sfântul Duh”.

(…) Mi se pare că renaşterea monahismului despre care toţi vorbesc cu atâta entuziasm – sau măcar încercarea de a-l renaşte – poate fi realizată, în primul rând, prin lichidarea instituţiei monahale, adică întregul vodevil de klobuks, glugi, stilizare, etc.

Marti, 20 ianuarie 1981

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Ispita activismului în Biserică -> otravirea Bisericii

Sâmbătă, 19 septembrie 1981

Am discutat cu părintele N. despre Biserică. Atât de multe intrigi, ambiţii ofensate, dispute şi, mai ales, meschinăria teribilă a acestor probleme. Toate acestea pentru că Biserica este văzută ca o activitate neîntreruptă şi febrilă. Inmulţirea departamentelor, comisiilor, întâlnirilor, adunărilor. O mulţime de documente, memorandum-uri, informaţii. Toate aceste activităţi necesită bani; pentru a face rost de ei, este nevoie de o activitate continuă. Un fel de cerc vicios.

In situaţia de azi, Biserica este o caricatură a lumii cu diferenţa că, în lume, disputele, instituţiile şi toate celelalte sunt reale. In Biserică ele sunt iluzorii, deoarece nu se leagă de nimic. Acest activism este inutil mântuirii, bucuriei şi păcii în Duhul Sfânt, întrebarea este: de ce avem nevoie de Biserică? Aceasta este întrebarea pe care ar trebui să şi-o pună Biserica înainte de orice acţiune. Biserica este legătura noastră şi a tuturor cu Hristos. Aceasta este, adeseori, absentă tocmai pentru că este considerată evidentă. De ce să vorbim despre ea? Să începem cu banii sau cu problemele organizatorice – sau un jubileu – atunci, totul este pătruns de o monotonie teribilă.

Joi, 18 februarie 1982

Ispita activismului în Biserică. Părintele Tom mi-a povestit ieri, despre unul dintre foştii noştri studenţi, un preot cu doar douăzeci de enoriaşi care le trimite circulare, formulare, chestionare şi le cere reacţiile lor în scris. In zilele noastre, îndeosebi în Statele Unite, Biserica este văzută ca o întreprindere, o activitate. Preotul le cere mereu oamenilor să facă ceva pentru Biserică, iar activismul lor este măsurat în criterii cantitative: câte întâlniri, câţi bani, câte „activităţi”. Nu sunt sigur că totul e necesar. Periculoasă este nu atât activitatea în sine, cât reducerea Bisericii, identificarea acestei activităţi cu viaţa Bisericii. Ideea de Biserică, principiul sacramental al vieţii sale constă în îndepărtarea noastră de activitate („toată grija cea lumească să o lepădăm”) şi participarea la comuniunea cu o viaţă nouă, cu veşnicia, cu împărăţia. Iar ideea Bisericii, principiul vieţii sale ne cere, de asemenea, să ducem în lume , această experienţă a noii vieţi, astfel încât să curăţim această lume, să o luminăm cu nelumescul experienţei  Bisericii. Adeseori, se întâmplă exact invers. Aducem activismul şi agitaţia din lume în Biserică, îi otrăvim viaţa cu această activitate neîntreruptă. Şi astfel, nu viaţa devine Biserică, ci Biserica devine lumească.

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Moartea crestinismului=invierea lui Christos?

Vineri, 30 aprilie 1982

Biserica a devenit o organizaţie între alte organizaţii, o activitate între alte activităţi fără ascendenţă în trecut. In perioada de început a creştinismului, când acesta era negat de lume, Biserica era o realitate eshatologică: nu avea o activitate lumească precisă şi nu putea să o aibă. (…)

Apoi, a urmat o „eră creştină”. Intr-o naţiune oarecare, toţi au devenit creştini şi laicatul a apărut ca o nouă formă de viaţă creştină. Un laic nu este acela situat în afara Bisericii (precum în creştinismul primar), ci acela care, deosebit de clerici (slujitorii permanenţi ai Bisericii), trăieşte viaţa lumii şi o luminează cu credinţă, cunoaştere, rugăciune, etc.

Sfinţeşte lumea printr-o credinţă aparţinătoare altei lumi, sfinţeşte timpul prin eshatologie şi pământul prin rai. Biserica îl sfinţeşte pe mirean, facându-l părtaş împărăţiei lui Dumnezeu şi sfinţeşte viaţa lui în lume arătându-i – ar fi ideal – sensul vieţii. Da, Biserica a devenit un Templu, un cult, însă acest cult, acest Templu, această „legătură”, această eshatologie este legată de lume ca revelare, ca dar, ca posibilitate a unei noi vieţi şi cunoaşterea vieţii însăşi ca „nouă creaţie”.

Această lume creştină, lumea înrudită cu însetarea după împărăţia lui Dumnezeu s-a prăbuşit în faţa noastră. Insă paradoxul şi tragedia acestei prăbuşiri stă în faptul că este legată direct de renunţarea Bisericii la funcţia ei eshatologică în lume, de activismul şi identificarea ei cu acest activism şi de transformarea Bisericii într-o parte a lumii.

Secularizarea lumii a început ca o eliberare de Biserică, nu de credinţă; de clericalism, nu de mireni, însă Biserica este vinovată, deoarece i-a îndepărtat, într-un fel, pe mireni; pe de o parte, prin transformarea lor în „clienţi” ai clericilor şi pe clerici în preoţi ce împlinesc nevoile lor spirituale. Pe de altă parte, cerând un activism religios din partea mirenilor, Biserica i-a transformat pe aceştia în membrii unei organizaţii bisericeşti, slujind intereselor Bisericii.

Iată cei doi poli ai psihologiei mireanului, evidentă, mai ales, în diaspora, adică acolo unde lipsesc şi ruinele unei lumi creştine organice.

a). Este vorba, în primul rând, despre psihologia consumatorului care decide el singur ce doreşte de la Biserică şi în ce formă. El poate să ceară Bisericii să fie legătura cu ţara lui de baştină, cu copilăria lui etc, sau să fie doar americană. Sau vrea un Paşti rusesc la miezul nopţii sau unul carpato-rusesc cu Liturghia săvârşită dimineaţa etc. Şi fiindcă el este clientul care plăteşte cu banii lui pe clericii care îl slujesc, orice opoziţie din partea clerului, orice aluzie la nişte reguli inexplicabile şi inutile sau la disciplină i se par lui, clientului, lipsite de orice importanţă; reaua voinţă a preotului i se pare o manifestare a dorinţei acestuia de putere.

b). In al doilea rând, este vorba despre psihologia unui activist al Bisericii care ajută Biserica şi este membru activ al acestei organizaţii. Biserica l-a încredinţat că este de datoria lui să slujească nevoilor Bisericii, să ajute Biserica. Aşadar, ajută. Insă, din moment ce activitatea lui este una administrativă, financiară etc, nu înţelege de ce un cleric trebuie să o coordoneze. Ţelul Bisericii a devenit Biserica însăşi, organizarea, bunăstarea şi succesul ei.

Joi, 22 februarie 1979

„Moarte Creştinismului”! Sună teribil. Insă aşa să fie, oare? Mi se pare (şi-mi aduce lumină şi bucurie interioară) că moartea creştinismului este necesară, astfel încât Hristos să învieze. Slăbiciunea fatală a creştinismului constă într-un singur lucru – uitarea şi neglijarea lui Hristos. In Evanghelie, Hristos spune, întotdeauna, „Eu” – El spune despre Sine că Se va întoarce în slavă precum un împărat. Trebuie să-L iubim, să-L aşteptăm, să ne bucurăm în El şi de El. Când nu va mai rămâne nimic din creştinism, doar Hristos va fii vizibil; şi nici revoluţia, nici Islamul, nici hedonismul nu vor mai avea vreo putere. Acum, este vremea rugăciunii „Vino, Doamne Iisuse!”

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Suna aproape dostoievskian ( morala la „Marele Inchizitor”) aceasta concluzie: Hristos este marginalizat si exclus din religia fondata pe (re)numele Lui. Am spus (re)nume doar, pentru ca invatatura Lui desi acceptata teoretic, practic este considerata adesea idealista, utopica, nepragmatica. Daca Tolstoi a gresit facand apologia nonviolentei, daca…, cu siguranta n-a gresit protestand impotriva spiritualizarii invataturii lui Christos pentru a evada de sub imperativele „maximaliste” propovaduite de El nu ca utopii intangibile, ci ca necesitati ontologice.

Cum şi de ce au ajuns creştinii imuni la bucurie?

Marti, 12 octombrie 1976

Sursa falsei religii este incapacitatea de a te bucura, sau mai degrabă, respingerea bucuriei, pe când bucuria este esenţială, deoarece este rodul prezenţei lui Dumnezeu. Nu poţi să nu te bucuri, ştiind că Dumnezeu există. Doar puse în legătură cu bucuria, frica de Dumnezeu şi umilinţa sunt drepte, autentice, fructuoase. In lipsa bucuriei, ele devin demonice, cea mai profundă denaturare a oricărei experienţe religioase. O religie a fricii. Religia falsei umilinţe. Religia vinei. Toate sunt nişte ispite, nişte capcane -foarte puternice într-adevăr, nu doar în lume, ci şi în sânul Bisericii. Oamenii „religioşi” privesc bucuria, adeseori, cu suspiciune.

Izvorul principal al tuturor este „sufletul meu se bucură în Domnul…” Frica de păcat nu ne mântuieşte de el. Bucuria în Domnul mântuieşte. Un sentiment de vinovăţie sau moralismul nu ne eliberează de această lume şi de ispitele ei. Bucuria este temelia libertăţii în care suntem chemaţi să rămânem. Unde, cum şi când s-a denaturat această tonalitate a creştinismului – sau, mai degrabă, unde, cum şi de ce au ajuns creştinii imuni la bucurie? Cum, când şi de ce, în loc să uşureze oamenii suferinzi, Biserica a ajuns să-i intimideze şi să-i înspăimânte?

Vineri, 3 decembrie 1976

Cred că Dumnezeu v-a ierta totul cu excepţia lipsei de bucurie: atunci când uităm că Dumnezeu a creat lumea şi a răscumpărat-o. Bucuria   nu   este   una   dintre   „componentele” creştinismului, ci este tonalitatea creştinismului care pătrunde toate – credinţă şi viziune. Unde nu este bucurie, creştinismul devine teroare şi, din această cauză, un chin. Ştim despre starea căzută a lumii numai pentru că ştim despre creaţia şi răscumpărarea ei prin Hristos. Cunoaşterea lumii căzute nu înlătură bucuria care izvorăşte, mereu, în această lume ca o tristeţe strălucitoare.

Această lume se distrează, totuşi este lipsită de bucurie, deoarece bucuria (diferită de ceea ce numim „distracţie”) poate fi numai de la Dumnezeu, numai de sus – nu doar bucuria mântuirii, ci mântuirea ca bucurie. Să ne gândim – în fiecare duminică, petrecem împreună cu Hristos, la masa Lui, în împărăţia Lui, apoi, ne cufundăm în problemele noastre, în frică şi suferinţă. Dumnezeu a mântuit lumea prin bucurie: „Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan, 16:21: „Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume”).

Duminică, 26 decembrie 1976

Forţa păcatului nu stă în ispită, ci în afundarea inimii în tot felul de interese mărunte şi în imposibilitatea de a trăi şi de a respira în pace. Pentru a ne împotrivi acestei afundări, nu este suficient să pledăm în favoarea smereniei şi a rugăciunii. Smerenia poate fi şi este, adeseori, meschină, iar rugăciunea – egocentrică. Aceeaşi problemă se pune şi în legătură cu comoara inimii, cu bucuria. Fără bucurie, smerenia şi rugăciunea sunt lipsite de har, deoarece puterea lor stă în bucurie. Religia a devenit sinonimă cu o sobrietate incompatibilă cu bucuria.

Ea este, aşadar, neputincioasă. Oamenii aşteaptă de la religie răspuns, linişte, sens, iar sensul este bucuria. Acesta este răspunsul ce cuprinde în el toate răspunsurile.

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

PS: sublinierile imi apartin iar fragmentul de film este din „Ostrov” – unul dintre cele mai reusite filme crestine ale ultimelor decenii(poate fi descarcat sau vizionat chiar online – pentru cei ce nu l-au vazut)

Crestinismul prabusit & judecata de Apoi a religiei

Miercuri, 18 februarie 1976

Hristos a întrebat dacă va mai găsi credinţă pe pământ atunci când Se va întoarce. Un lucru este sigur: va găsi multă religie şi sentimente religioase. Judecata de Apoi este, înainte de toate, Judecata religiei. „Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei, 12:37).

Joi, 10 noiembrie 1977

Revistele „L’Express” şi „Nouvel Observateuf” sunt dedicate, săptămâna aceasta, celei de-a şaizecea aniversări a Revoluţiei ruseşti din luna octombrie. Cel mai impresionant aspect al acestui eveniment este pasiunea şi entuziasmul cu care lumea a crezut, atâta timp, în el. Cred că, în întreaga istorie a lumii, nu a existat nimic mai tragic, mai ciudat decât acest crez, decât această încăpăţânare de a crede, decât această orbire de sine. Este, totuşi, o dovadă că, în această lume, doar un vis poate fi atât de puternic şi de eficace. Dacă visul divin din om moare, omul se dedică unui vis diabolic. Din această cauză, putem lupta împotriva unui vis diabolic, împotriva unei amăgiri diabolice doar cu un vis divin, al lui Dumnezeu. Dar acest vis s-a spulberat, s-a pierdut în creştinismul istoric, s-a transformat în pietism, într-un mod de viaţă religios, o curiozitate temătoare faţă de „viaţa veşnică” etc. Acest comunism degenerat continuă să vorbească despre revoluţie şi schimbare, însă creştinismul nu a fost fidel esenţei sale. „Evanghelia” – împărăţia lui Dumnezeu este aproape, căutaţi, mai întâi, împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta o ştie oricine, am obosit repetând-o; cu toate acestea, doar aici, în această trădare a eshatologiei, se află cauza prăbuşirii istorice a creştinismului! Focul lumii aţâţat de un comunism stupid („masele” etc.) – ce judecare teribilă a creştinismului!

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Despre hirotonisirea femeilor

Joi, 25 martie 1976

Am petrecut dimineaţa în catedrala Sfântul Ioan, unde a avut loc o dezbatere în legătură cu hirotonirea femeilor. O mulţime de femei anglicane, preoţi, laici. Unele femei purtau guler. Pentru mine a fost o atmosferă apăsătoare, întrucât ştiu că nu am vreo dovadă sau argumente, nimic care să poată fi demonstrat. Am spus că există două interpretări muzicale, două tonalităţi, iar alegerea este făcută nu cu mintea, ci cu inima – şi atunci unele dovezi sunt adăugate acelei alegeri.(…)

Am fost uimit de furia provocată de remarca mea că Hristos a fost bărbat. Cuvântul „Hristos” este folosit în zilele noastre ca un nume simbolic pentru ceea ce considerăm noi că este comoara noastră.

Vineri, 17 septembrie 1976

(…) Ieri, Adunarea Episcopală a adoptat o ordonanţă privind hirotonirea femeilor întru preot. Două treimi dintre episcopi au votat pentru; o treime, împotrivă. Cler şi laici – 51% pentru; restul împotrivă.

Am primit un telefon din Minneapolis, mi s-a cerut să particip la o adunare de protest, dar ştiu că este inutil. Ar fi îngrozitor să exploatăm o tragedie mistică atât de mare.

Un egalitarianism josnic, o laşitate în faţa lumii contemporane.

Nimic profund sau autentic. Chiar simplul fapt că a avut loc o votare…!

Insă opozanţii ordonanţei par la fel de neînsemnaţi şi de superficiali – astfel că am refuzat să merg.

Luni, 20 septembrie 1976

(…) Vineri seara, am primit un telefon de la un prieten din Minneapolis, participant la Adunarea Episcopală. In ciuda şocului, majoritatea se vor obişnui cu ceea ce s-a întâmplat. Oricum, amploarea crizei este considerabilă. Sunt atât de bucuros că nu am fost nevoit să mă adâncesc în acea atmosferă.

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

PS: sublinierile imi apartin

PPS: a se vedea si  „Women and the Priesthood” de acelasi autor

De ce nu poate fi preot o femeie?

Miercuri, 11 februarie 1976

De ce nu poate fi preot o femeie? Am discutat îndelung cu Părintele Tom, care este criticat de către unele femei ortodoxe şi multe altele pentru articolul său din St Vladimirs Seminary Quarterly. De când au început toate aceste discuţii legate de hirotonirea femeii, sunt tot mai surprins, nu atât de subiectul discutat, cât de ceea ce iese la lumină despre teologie. Nu este posibil să găseşti argumente hotărâtoare în favoarea sau împotriva hirotonirii – hotărâtoare, în sensul de a fi obiectiv convingătoare pentru ambele părţi. Fiecare parte are dreptate din punctul ei de vedere, din perspectiva ei şi în virtutea argumentelor proprii. Sfântul Ioan de Kronstadt a spus despre ereziile lui Lev Tolstoi: „O! Nebune conte! Nu crezi tu în Sfinţii Apostoli?” Dar ereziile lui Tolstoi încep cu necredinţa lui în Apostoli! Ţinta nu este găsirea argumentelor Ex traditione. O erezie este, întotdeauna, „dintr-o bucată”, integrală, nu compusă din fragmente; este, cu adevărat, o alegere profundă, nu doar o greşeală care se poate îndrepta în unele detalii. De aici şi inutilitatea dialogurilor teologice. Toate argumentele teologice vin post factum – după faptă. Işi află rădăcina în experienţă, dar, dacă experienţa este diferită, ele nu se mai aplică. Ce a devenit evident în discuţia despre hirotonirea femeilor? Tom a zis: „Cum se poate explica faptul că o femeie poate fi preşedinte al Statelor Unite, dar nu poate fi preot?”. Mi se pare (zic eu) că n-ar trebui să fie preşedinte al Statelor Unite. Dar nimeni nu poate spune asta în zilele noastre, iar, dacă ar face-o, ar fi jignitor. Şi nu avem voie să jignim. Astfel că ne aflăm într-un cerc vicios – un cerc vicios inevitabil, când o experienţă organică, primordială, eternă este întreruptă. Cultura noastră contemporană constă în negarea şi desfiinţarea acestei experienţe; esenţa ei este negarea. Este o experienţă a negativismului, a revoltei şi a protestului. Intregul concept al eliberării este unul negativ. Ideea că „toţi oamenii sunt egali” este una dintre cele mai eronate idei apriori. Apoi urmează: „Toţi oamenii sunt liberi”, „Dragostea este întotdeauna pozitivă” (de aici, de exemplu, justificarea homosexualităţii), orice limitare este insuportabilă. Câtă vreme creştinii înşişi acceptă toate aceste „principii”, câtă vreme acceptă cultura bazată pe aceste principii, nici un argument privind imposibilitatea femeilor de a deveni preoţi nu sună valabil. Par ipocrite şi înşelătoare. Dacă începem discuţia despre „egalitatea” abstractă, ireală, denaturată dintre bărbaţi şi femei, nici un argument nu este posibil. Trebuie să începem cu expunerea şi demascarea falsităţii acestui principiu, deoarece este o invenţie abstractă. Intreaga cultură contemporană trebuie respinsă împreună cu premisele sale spirituale false şi chiar demonice. Există o falsitate profundă în principiul comparaţiei, care este punctul de plecare al principiului egalităţii. Nu obţii nimic prin comparaţie -sursa invidiei (de ce el, şi nu eu?), a protestului (trebuie să fim egali) şi apoi a mâniei, a revoltei şi a divizării. De fapt, este genealogia diavolului. Nu este nimic pozitiv; totul este negativ, de la un capăt la altul. Deoarece comparaţia conduce, întotdeauna, cu o precizie matematică la experienţa şi cunoaşterea inegalităţii, ea duce, întotdeauna, la protest. Egalitatea este bazată pe negarea oricăror distincţii, dar pentru că ele există, dorinţa de egalitate ne cere să ne opunem acestora, să impunem egalitatea oamenilor şi, ce este şi mai rău, refuzarea acestor distincţii care sunt esenţa vieţii. Persoana – bărbat sau femeie – care tânjeşte după egalitate este deja golită şi impersonală, deoarece o personalitate este alcătuită din ceea ce o distinge de ceilalţi şi nu din ceea ce o supune legii absurde a egalităţii.

Principiului demonic al comparaţiei, creştinismul îi opune dragostea. Esenţa iubirii este lipsa totală a „comparaţiei”. Egalitatea nu poate exista în această lume, deoarece lumea a fost creată din dragoste, iar nu din principii. Şi lumea însetează după dragoste, iar nu după egalitate. Nimic – şi o ştim – nu ucide dragostea şi nu o înlocuieşte cu ură, precum o face egalitatea impusă lumii ca ţel şi valoare. Şi tocmai în dragoste, şi nimic altceva, îşi află rădăcina dualitatea omului ca femeie şi bărbat. Aceasta nu este o greşeală pe care umanitatea trebuie să o îndrepte prin „egalitate”, nu este o fisură sau o întâmplare – ea este prima şi cea mai ontologică expresie a vieţii. Aici, realizarea personală se împlineşte în sacrificiul de sine, aici, se află biruinţa asupra „legii”, aici, dispare afirmarea de sine a bărbatului ca bărbat şi a femeii ca femeie şi aşa mai departe. Toate acestea înseamnă că nu există egalitate, ci doar o distincţie ontologică ce face posibilă dragostea, şi anume: unitate nu egalitate. Egalitatea presupune existenţa mai multor egali care nu formează niciodată o unitate, deoarece esenţa egalităţii constă tocmai în păstrarea. In unitate, distincţiile nu dispar, ci devin unitate, viaţă, creativitate. Bărbatul şi femeia sunt parte a naturii lumii, însă numai o fiinţă umană îi transformă în unitatea unei familii. Aversiunea culturii noastre faţă de familie se bazează pe faptul că familia este ultimul bastion de expunere a răului egalităţii.

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

PS: sublinierile imi apartin

Despre „inflatie”

Miercuri, 9 octombrie 1974

Am auzit la televizor discursul despre inflaţie al preşedintelui. Ceea ce nu spune nimeni şi, evident, nimeni nu înţelege, este faptul că „inflaţia”, în zilele noastre, este, înainte de toate, o condiţie spirituală, psihologică, o formă de conştiinţă. Intreaga lume a devenit o „inflaţie” de cuvinte şi sentimente, de relaţii cu viaţa. Inflaţia este precum o broască ce se umflă şi apoi se dezumflă (un basm). Când începem să numim paznicul  unui  magazin  „inginer  de  întreţinere” devenim bombastici. Iar când aerul pe care-l respirăm este plin de exagerări, viaţa este distrusă. Dacă totul este o minciună, dacă totul este exagerat la nesfârşit, deformat nu mai există nici o măsură în lucruri. De ce să crească preţul unui produs cu trei cenţi, când poate creşte cu un dolar – şi va fi acceptat? Trebuie să începem nu cu un efort economic, ci cu unul spiritual -o luptă cu inflaţia – ca o stare a inimii şi a minţii.

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Despre ideologii

Vineri, 20 septembrie 1974

Mi-am dat seama cât îmi este de greu să fiu mereu în aceeaşi tabără. In tot ce iubesc şi consider că este al meu, Biserica, religia, lumea în care am crescut şi căreia îi aparţin văd adeseori deficienţe şi lipsă de adevăr. In tot ce-mi displace – idei şi convingeri radicale – văd uneori adevărul chiar dacă este relativ, în centrul religiei mă simt sufocat şi mă consider un „contestatar” radical. Dar mă simt conservator şi tradiţionalist între contestatari. Nu mă pot identifica pe deplin cu un sistem, cu o viziune integrală a lumii sau cu o ideologie. Mi se pare că orice lucru încheiat, complet care nu este deschis altor dimensiuni constituie o povară şi este autodistructiv. Văd greşeala dialecticilor care folosesc teza, antiteza şi sinteza înlăturând posibilele contradicţii. Eu cred că trebuie să existe întotdeauna loc pentru deschidere; aceasta este credinţa, în ea îl găsim pe Dumnezeu care nu este o „sinteză” ci viaţă şi plenitudine.

Joi, 14 noiembrie 1974

Citind ultimele articole şi scrisori ale lui Soljeniţîn, mă gândesc la pericolul iminent al „ideologilor”. Mi se pare că orice ideologie este dăunătoare pentru că este în mod inevitabil reductivă şi identifică orice altă ideologie cu răul, iar pe sine, cu adevărul, când, de fapt, atât adevărul, cât şi bunătatea sunt întotdeauna transcendentale. O ideologie este idolatrie; aşadar este rea şi-i face pe oameni răi.

Sâmbătă, 31 mai 1975

Am discutat cu L., azi dimineaţă, despre ideologii şi răul major al lumii contemporane. Marxismul este, într-un fel, apogeul tuturor ideologiilor, a „ideologiei” ca atare. Orice ideologie neagă libertatea individuală, sacrifică omul unei utopii, unui adevăr rupt de viaţă. Ideologia este creştinismul rupt de Hristos, deşi s-a născut şi domneşte în lumea creştină. Ideologia este negarea prezentului de dragul viitorului; este transformarea omului într-un instrument al ideilor sale (cum poate fi omul folosit pentru scopurile mele sau ale noastre). Este o perdea de adevăruri abstracte aruncată peste lume şi viaţă care face imposibilă orice comunicare normală. Totul devine strategie sau tactică. Ideologia este metoda deosebită de scop în timp ce Hristos înlătură deosebirea dintre metodă şi scop. In Hristos, ţelul este împărăţia lui Dumnezeu revelată prin intermediul Său şi al vieţii Sale.

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

%d blogeri au apreciat asta: