Despre ”evanghelizare” – Mitropolitul Antonie de Suroj

Duhul nostru, inima noastră, inteligenţa noastră nu vor fi niciodată suficiente pentru a purta povara nenorocirii aproapelui, pentru a-i aduce mângâiere, alinare, tămăduire, poate chiar o bucurie în întunericul lui străfulgerat de o licărire de lumină. Nu o vom putea face decât datorită iubirii lui Dumnezeu şi atunci când mila Lui se revarsă peste noi pentru a ajunge la cel căruia îi trebuieşte. Pentru aceasta trebuie să ne rugăm şi să-I cerem lui Dumnezeu să preschimbe inima noastră de piatră în inimă de carne, inimă vie, să ne limpezească mintea, să ne facă voinţa atentă şi dreaptă, grija pentru aproapele sinceră şi curată. Ar trebui să ne rugăm ca Domnul să împlinească prin Harul Său, prin iubirea şi mila Lui, ceea ce noi nu suntem în stare să facem; să ne rugăm ca prin cuvintele noastre omeneşti sărace să răsune cuvântul dumnezeiesc, ca atunci când noi întindem mâinile către un om, să întindem mâinile lui Hristos. Ar trebui să ne rugăm ca acest om să poată primi prin noi mila Domnului şi să ne uite pe noi, amintindu-şi doar de Dumnezeu.

Viata boala moartea – Mitropolitul Antonie al Surojului (AICI se poate citi  un interviu exceptional cu domnia sa)

Despre Biblie ca scrisoarea de dragoste a lui Dumnezeu – Antonie Bloom

Există şi o altă cale, ca să zic aşa, spre acestea. Nu o apropiere nemijlocită de Dumnezeul cel Viu, ci de cuvîntul viu al lui Dumnezeu, de Sfînta Scriptură, cu condiţia că o vom citi într-adevăr ca pe un cuvînt viu, ca pe o scrisoare primită de la un om foarte drag, unde fiecare cu­vînt al său ne este important, însemnat, fiecare cuvînt îl vom purta în inimă ca pe un cîntec. Nu despărţim această scri­soare pe silabe, nu remarcăm că aici, ui­te, o literă e nedesluşită, aici trebuie o virgulă, iar aici e o greşeală gramaticală. Ascultăm, citim această scrisoare şi au­zim întregul suflet viu. Fiecare cuvînt în parte este sărac comparativ cu ceea ce el ne poate oferi în scrisoare.

Nu înseamnă să citim printre rînduri, este un alt gen de exerciţiu. Printre rînduri poţi citi une­ori ceea ce autorul nu a pus niciodată acolo. Să citim însă cu o astfel de deschi­dere a inimii, cu o astfel de dragoste, cu asemenea tandreţe, încît cuvintele spuse să sune cu totul altfel; iar ele sună altfel numai dacă iubim. Dacă nu este dragos­te, atunci le citim cu un alt accent.Mi-amintesc de cineva care a primit o telegramă de la fiu şi s-a posomorit: „Priveşte, a lipsit trei săptămîni, nu a scris nici un cuvinţel, iar acum «Tată! Trimite nişte bani!»” Soţia privi telegra­ma şi spuse: „Nu, tu n-ai citit corect; el scrie: «Tată, trimite nişte bani…»”

La fel de opac sau la fel de inspirat putem citi Sfînta Scriptură. Unii să o stu­dieze, iar alţii să o primească. E esenţial să învăţăm să citim, să citim conştienţi de faptul că însuşi Dumnezeu ni se adresează cu această scrisoare. Ce vrea El să spună sufletului meu, inimii şi con­ştiinţei mele? Spre ce mă cheamă? Nu ceva de genul: uite, selectez poruncile şi le voi îndeplini, fac act de cunoştinţă şi voi executa, căci nu aşa citim scrisorile celor dragi. Să o citim ca pe o scrisoare în care suflă viaţa pe care o primim şi că­reia îi răspundem cu sufletul şi trupul, cu întreaga noastră făptură.

La fel trebuie să învăţăm să privim viaţa: atent, contemplativ. Adesea viaţa ni se pare o pînză neţesută pînă la capăt, la care ne uităm ca şoarecele, de sub sta­tive, şi ne mirăm: ce nerozie! Nici desen nu e, şi firele atîrnă în dezordine… Ade­sea privim astfel viaţa şi ni se pare atunci absurdă; o vedem ca pe reversul pînzei, unde nu e nici desen, nici ţel, nici mişcare, doar nişte linii monotone, între­rupte de noduri din care atîrnă fire netă­iate de aţă. Acest lucru se întîmplă din cauza că vedem viaţa la nivele diferite.

Există nivelul Divin, există nivelul omenesc, extrem de simplu, şi există un nivel de mijloc, să-i spunem aici gazetă­resc. Viaţa conform gazetei este o selec­ţie din tot ceea ce îl poate uimi pe om. Dacă e să luăm un ziar şi să încercăm să vedem cu ce seamănă ziua de astăzi în lume, vom descoperi că lumea actuală este compusă din tot soiul de conflicte. Conflicte personale (a furat, a ucis…), conflicte sociale, conflicte militare, con­flicte ale naturii (cutremur, incendiu etc). Şi numai conflicte, şi toate fără re­zolvare. Este o vedere a lucrurilor, a ţe­săturii, din perspectiva şoarecelui. Nu este nici suficient de amplă, şi nici sufi­cient de redusă. Nu este suficient de amplă, întrucît nu ne oferă cheia care ar indica perspectiva şi proporţiile lucru­rilor – doar atît cît să îngrozească sau să uimească lumea; şi este insuficient de re­dusă, întrucît este mai mare decît mă­sura omului şi nu este la scară umană.

Este un alt nivel: Biblia. Sfînta Scrip­tură este tot o viziune asupra istoriei umane, însă dintr-o perspectivă cu totul stranie: cea a lui Dumnezeu. Citind Scrip­tura, vedeţi, bunăoară, că regele cutare a împărăţit patruzeci şi şase de ani. Istori­cul gîndeşte: „Ei, acu pot să aflu şi eu cîte ceva, în patruzeci şi şase de ani tot s-or fi întîmplat nişte lucruri”. Biblia spune: pe vremea acestuia au început să înalţe capişti pe vîrfuri de deal şi asupra Israelului s-au abătut vecinii. Şi bunul nostru istoric va înălţa din umeri: ce im­portanţă are faptul că se zideau capişti? Oare toţi aceşti patruzeci şi şase de ani se reduc la atît? Chiar la atît, întrucît esenţa împărăţirii acestuia este faptul că oamenii s-au întors de la Dumnezeu şi au început să ridice capişti. Pe cînd res­tul este lipsit de importanţă, este placidi­tate, căci nimic nu a rămas nici din regi, nici din poporul acestora, nici din oraşe­le lor şi nici din ceea ce au zidit mîinile omeneşti. Dumnezeu a privit – şi, cu adevărat înfiorător din această perspec­tivă: patruzeci şi şase de ani de viaţă sînt doar pustietate, doar capiştile ne spun: acesta a fost trădător, s-a întors şi a pie­rit. Este o cu totul altă viziune asupra is­toriei, este o viziune profetică, sacră. în acest sens Biblia nu poate înlocui ma­nualul de istorie, însă ea este extrem de interesantă, întrucît, dacă e să luăm ace­eaşi împărăţire în paralel după manual şi după Scriptură, vom vedea judecata omenească şi cea Divină, scara umană şi cea Divină, ce este important şi ce nu, ce are sau ce nu are însemnătate. Aceste lu­cruri ne fac uneori să ne oprim şi să cu­getăm hotărît, căci este cu totul altceva în loc de „regele cutare…” să spui: „Ivan a trăit şase ani şi tot ceea ce are impor­tanţă în viaţa sa este că şi-a zidit, undeva în suflet, o capişte”. „Şi-a făurit un idol” – cronica unei vieţi întregi.

Antonie Bloom,Despre credinta si indoiala

„Despre credinţă şi îndoială” de Antonie Bloom al Surojului

O cartulie remarcabila a unui duhovnic profund si foarte „fecventabil”/accesibil.

SINAXAR AUDIO: †) Cuv. Antonie cel Mare – de N. Steinhardt si altii

„Filocalia” vol 1

SCRIERI: Antonie cel Mare

http://en.wikipedia.org/wiki/Anthony_the_Great

Din volumul de predici „Daruind vei dobandi„.

„Credinţa şi cercetarea ştiinţifică” de ANTONIE BLOOM

Pare straniu, dar savantul nu ar fi pu­tut crea nimic dacă nu ar fi avut credin­ţă, o credinţă identică cu cea definită în Sfînta Scriptură (oricît ar fi de surprinză­tor pentru credincioşi), ca o certitudine a lucrurilor nevăzute, mai exact: „credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, do­vedirea lucrurilor celor nevăzute”.[1] In­treaga cercetare ştiinţifică, toate eforturi­le savantului sînt îndreptate asupra lu­crurilor nevăzute. In jurul nostru este o întreagă lume plină de mistere; unele au fost rezolvate, cea mai mare parte rămane a fi rezolvată. Aceste lucruri care încă aşteaptă să fie descoperite alcătuiesc do­meniul nevăzutului în care savantul crede.

Crede că există, crede că undeva este ceva ce poate fi şi trebuie să fie descope­rit. Astfel, orice muncă ştiinţifică, orice cercetare este bazată pe credinţă, pe în­crederea în faptul că nevăzutul şi nepă­trunsul poate fi descoperit şi pătruns.

Mai mult ca atît, cercetarea ştiinţifică se bazează, de asemenea, şi pe speranţă, pe o presimţire, pe o aşteptare încordată, dar bucuroasă a descoperirii care va fi făcută, pe certitudinea că este, există acel ceva ce trebuie descoperit; astfel, şi spe­ranţa savantului, şi inspiraţia sa indică asupra credinţei. Este foarte important să înţelegem asta, întrucît credinţa nu se referă doar la Dumnezeu. Am explicat deja suficient, probabil, faptul că ea se referă, de asemenea, şi la om. La fel, ea se referă la întreaga muncă creatoare a savantului: fără credinţă savantul nu ar purcede la nici o cercetare: în opinia sa nu ar fi fost nimic de cercetat.


[1]Epistola Apostolului Pavel către Evrei, 11,1. 27

ANTONIE BLOOM Mitropolitul Surojului , Despre credinţă şi îndoială

Despre robi liberi si „liberi” robi – ANTONIE BLOOM

Cîndva a fost găsită o inscripţie în în­chisoarea din Schlisselbourg: „Cu Hristos sîntem liberi şi aici, iar fără El şi libertatea este închisoare.”

ANTONIE BLOOM Mitropolitul Surojului , Despre credinţă şi îndoială

Pagini pe site-ul http://www.ceruldinnoi.ro :

Stãpânirea timpului (fragment din cartea Scoala rugãciunii)(>>>)

Despre credintã si îndoialã
despre cutezantã (>>>)

Ateul si Arhiereul
– cap. I din vol. GOD AND MAN(>>>)

Indoialã si credintã
– cap. II din vol. GOD AND MAN (>>>)

Omul si Dumezeu
– cap. III din vol. GOD AND MAN (>>>)

Taina iubirii de Antonie de Suroj, mitrop.

Taina iubirii

Antonie de Suroj, mitrop.

Editura Sophia

Pret: 10.00 lei

Adauga in COS

Format 11×20 cm
128 pagini
Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu‑Vlas
ISBN 978-973-136-138-3

Asta ţine de dragoste: a privi la om şi a vedea în el o frumuseţe de nerăpit, iar totodată a te îngrozi de ceea ce viaţa a făcut din el, a săvârşit asupra lui. Dragostea este tocmai extrema suferinţă, durere pentru că omul e nedesăvârşit şi totodată minunarea pentru că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. Şi iată, dacă priveşti măcar o dată la om în felul acesta, poţi să îl îndrăgeşti în pofida a tot ce le sare în ochi altora.
Cât de des nu se întâmplă ca celui îndrăgostit să i se spună: „ce ai găsit la el? ce ai găsit la ea?” – şi omul dă răspunsul absolut delirant: „dar nu vezi ce minunată este, ce frumos este?..” Şi se dovedeşte că, da, aşa şi este, omul cu pricina e minunat, pentru că cel care iubeşte vede doar rănile. De lucrul acesta, iată, e foarte important să nu uităm. Este extrem de important să ne amintim că dragostea este realistă până la capăt, că ea îl cuprinde în întregime pe om şi că ea vede, ea este văzătoare, însă în loc să osândească, în loc să se lepede de om, ea plânge pentru schilodirea lui şi este gata să îşi dea viaţa pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat să fie îndreptat şi tămăduit. Asta este ceea ce se numeşte atitudinea „cu întreagă înţelepciune” faţă de om, acesta este adevăratul principiu al dragostei, cea dintâi viziune serioasă. (Mitropolitul Antonie)

“ Toţi credem că ştim ce este dragostea şi că ştim iubi. De fapt, foarte adeseori ştim doar să ne înfruptăm din relaţiile omeneşti. Credem că iubim un om pentru că avem un sentiment de deliciu faţă de el, pentru că ne este bine cu el- însă iubirea este ceva mult mai mare, mai pretenţios şi cîteodată tragic.
În dragoste există trei aspecte. În primul rand, omul care iubeşte dă, vrea să dea. Pentru a da însă, pentru a da în chip desăvârşit, pentru a da fără să-i provoace durere celui care primeşte, trebuie să ştie să dea. Cât de des dăm nu din dragoste, dragoste adevărată, plină de abnegaţie, generoasă, ci pentru că atunci când dăm creşte în noi sentimentul propriei importanţe, propriei grandori! Ni se pare că a da este un mijloc de a ne afirma, de a ne dovedi nouă înşine şi celorlalţi propria importanţă. A primi de la cineva e însă foarte dureros în aceste condiţii. Dragostea poate da numai atunci când uită de sine, când omul dă- cum a zis unul dintre scriitorii germani- aşa cum cântă pasărea, din prisosul inimii: nu pentru că îi este pretins, stors darul, ci pentru că a da este o cântare a sufletului, este o bucurie în care poţi să te uiţi pe tine însuţi de dragul bucuriei altuia. Această dragoste, care ştie să dea, este mult mai rară decât ne închipuim.
Pe de altă parte, dragostea trebuie să ştie să primească- dar a primi este, uneori, cu mult mai greu decât a da. Ştim cu toţii cât de chinuitor e să primeşti ceva, să accepţi o binefacere de la un om pe care fie că nu-l iubeşti, fie că nu-l respecţi; este ceva înjositor, jignitor. Vedem aceasta la copii: când cineva pe care ei nu-l iubesc, cineva în a cărui dragoste ei nu cred, le dă un cadou, le vine să îl calce în picioare, pentru că îi jigneşte până în adâncul sufletului. Şi iată că pentru a şti să dai şi să primeşti trebuie ca dragostea celui care dă să uite de sine, iar cel care primeşte să îl iubească pe cel ce dă şi să creadă necondiţionat în dragostea lui. Trimiţându-şi una dintre monahii să ajute săracilor, ascetul occidental Vincent de Paul i-a zis: “Ţine minte: o să îţi trebuiască toată dragostea de care e în stare inima ta ca oamenii să-ţi poată ierta binefacerile…” Dacă ne-am adduce aminte mai des de lucrul acesta, ne-am mira mai puţin că cei din jur ne cer ajutor şi-l primesc de la noi fără bucurie, cateodată chiar cu strângere de inimă.
Chiar şi atunci unde atât a da, cât şi a primi e o sărbătoare, o bucurie, mai există însă şi o altă latură a dragostei, de care noi uităm. Este vorba de jertfelnicie. Nu în sensul în care ne gândim noi de obicei la aceasta- de pildă, că omul care îl iubeşte pe altul e gata să muncească pentru el, să se lipsească pe sine de ceva ca acela să primească ceea ce-i trebuie, că părinţii se pot lipsi chiar şi de strictul necesar pentru ca odraslele să fie sătule şi îmbrăcate şi să primească uneori bucurie de pe urma unui cadou. Nu, ci jertfelnicia de care vorbesc eu este mai severă, se referă la ceva mai lăuntric. Ea constă în aceea ca omul să fie gata, din dragoste faţă de altul, să se dea într-o parte. Şi lucrul acesta e de mare însemnătate”.

(Mitropolitul Antonie de Suroj- Taina iubirii, editura Sophia, 2009, pp.74-76)

Noutate: ”N. Steinhardt in evocari”

Editie ingrijita de Florian Roatis

Personalitatea sa efervescenta si preocuparile polivalente sint evocate de reprezentanti ai lumii literare si religioase care l-au cunoscut in diferite etape ale vietii sale – in Bucurestiul tineretii, in inchisoarea Jilava sau in „oaza de pace” a Manastirii Rohia.

Scriitor si publicist, condamnat politic si monah ortodox, atras in egala masura de literatura si muzica, de teologie si drept, N. Steinhardt este una dintre figurile de prima marime ale culturii românesti.

Textele cuprinse in acest volum au fost scrise dupa incetarea din viata a lui N. Steinhardt – 30 martie 1989. O parte au fost publicate in reviste, in ziare sau in carti. O alta parte au fost trimise pentru volumul II al Caietelor de la Rohia, intitulat N. Steinhardt in amintirea contemporanilor (Helvetica, Baia Mare, 2000). Cea de-a treia parte – citeva texte inedite, solicitate si primite de editor in vederea alcatuirii prezentului volum.

Lista autorilor marturiilor cuprinse in acest volum: Arsavir Acterian, Dorina Al-George, Bartolomeu Anania, fost Mitropolit al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, Alexadru Baciu, Nicolae Balota, Nicolae Baciut, Alexa Gavril Bile, Ioan M. Bocu, Miron Alexandru Bogdan, Augustin Botis, Gheorghe Bratescu, Virgil Bulat, Iordan Chimet, I.P.S. Justinian Chira, Arhiepiscopul Maramuresului si Satmarului, Virgil Ciomos, Alexandru Cioranescu, Maria Cogalniceanu, Vasile Cormos, I.P.S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, Ov.S. Crohmalniceanu, Arhimandrit Mina Dobzeu, Sorin Dumitrescu, Radu Enescu, Theodor Enescu, Ioan Filip, Terezia Filip, Parintele Constantin Galeriu, Alexandru George, P.S. Justin Hodea Sigheteanul, Arhiereu vicar al Episcopiei Maramuresului si Satmarului, Stefan Iloaie, Arhimandrit Paulin Lecca, Monica Lovinescu, Serafim Man, Nicolae Mecu, Achim Mihu, Virgil Nemoianu, Costion Nicolescu, Alexandru Paleologu, Amelia Pavel, Monica Pillat, Ioan Pintea, Antonie Plamadeala, Mitropolitul Ardealului, Adrian Popescu, Nicolae Rosca, Eugen Simion, Sanda Stolojan, Geo Serban, Mihai Sora, Eugenia Tudor-Anton, Cornel Ungureanu, Viola Vancea, Alexandru Vlad.

PRET: 29.95 RON

Daca…

Dacă am putea vedea, măcar o singură dată, aşa cum vede Dumnezeu, urmările a ceea ce facem sau a ceea ce nu facem; dacă am putea vedea cum o vorbă spusă sau nespusă, o faptă făcută sau nefăcută alcătuiesc începutul unui întreg şir de evenimente în viaţa altui om, dacă am putea vedea cât de fatale pot fi în soarta lor un cuvânt scăpat sau o mişcare fugară a altcuiva… Or, dacă suntem într-atât de neatenţi cu noi înşine, atunci cu atât mai mult vom fi neatenţi faţă de cei din jurul nostru; ceea ce li se întâmplă trece cu totul pe alături.

Antonie de Suroj – Bucuria pocaintei

”Eu cu cine votez?”

Nu mica mi-a fost mirarea cand cu ceva timp in urma cativa amici m-au intrebat cum de ”am trecut la ortodocsi”. Reactia mea a fost una de perplexitatate exteriorizata printr-un … hohot de ras sanatos. Pentru faptul de a fi postat apreciativ si oarecum consistent din Ioan Gura de Aur, Nicolae Steinhardt si Alexander Schmemann unii deja m-au vazut ortodoxit? 🙂  Cu siguranta ca nu stiu ce presupune ortodoxizarea daca si-au inchipuit ca e atat de simplu…

”Ingrijorarile” amicilor mei banui ca n-au fost totusi chiar gratuite desi exagerate. Si spun asta pentru ca, intr-adevar, mai multe postari ale mele si luari de pozitie par iesite din sfera neoprotestantismului popular. Am scris despre Maica Domnului ca fiind justificat numita ”theotokos”, despre icoane ca fiind acceptabile in biserici daca rolul le este limitat la unul didactic, am sustinut ca botezul pruncilor poate fi acceptabil daca este socotit poarta de intrare in poporul lui Dumnezeu si-i este negat rolul de spalator de pacatul stramosesc si garant al mantuirii. De asemeni am vorbit despre euharistie ca fiind mai mult decat un simbol, suvenir si promisiune. Crucea o vad ca un simbol eminamente crestin iar purtarea acestui simbol nimic mai mult decat o replica crestina a ciucurilor evreilor meniti sa le aminteasca identitatea si consacrarea.

Am spus raspicat ca Septuaginta ”ortodocsilor”  este Vechiul Testament crestin cel putin la fel de valabil ca textul ebraic( desi il consider prioritar masoreticului si ”adevaratul” VT al crestinilor). Am mai spus ca puritanismul interzicerii alcoolului sub orice forma si in orice cantitate nu are acoperire in Scripturi care se declara impotriva abuzului/betiei doar.

Este drept ca Jaroslav Pelikan m-a luminat in multe privinte legat de istoria dogmei crestine. Il consider si apreciez mult pe Dostoievski ca un reprezentant eminent al ortodoxiei si un duhovnic . Am o stima aparte pentru realismul parintelui Al. Schmemann,  ortodoxul. Gasesc un duhovnic intelept in Antonie Bloom al Surojului, iar parintele Steinhardt imi este probabil cel mai drag duhovnic ortodox si unul care mi-a deschis ochii inspre un crestinism umil, vioi, inteligent si profund.

Imi plac enorm ortodoxele ”Patimi dupa Matei” compuse de episcopul Hylarion , ca si muzica ruseasca corala si vocea sarboaicei ortodoxe Divna Ljubojevic.

DAR… ortodox nu-s oameni buni! – in sensul de enorias al ”patriarhului” Daniel sau al altei biserici ortodoxe. Si nici nu cred ca voi fi vreodata. Asa cum nu-s catolic dar ii admir pe iezuiti (datorita inteligentei si dedicarii lor), imi plac mult ”Imitatio Christi” , printul Ghika, Francisc de Asissi, Chesterton si destui altii. Cum nu-s anglican desi il consider pe C S Lewis un alt duhovnic al meu. Cum nici prezbiterian nu-s dar Francis Schaeffer mi-a fost un alt indrumator pe Cale. Cum nici …si lista ar putea continua: baptist desi Spurgeon… etc

Cum si pe blog am mai fost interpelat ”tu ce esti?” probabil ca acum se va face clar odata pentru totdeauna: nadajduiesc ca sunt un crestin care cauta sa-si urmeze Domnul Bisericii, una universala/catolica si drept-credincioasa/orthodoxa, Biserica mereu razvratita/protest-anta fata de pacat si diavol. Sunt asadar un crestin de orientare Wesley-ana si gasesc interesanta si ”tentanta” paleo-ortodoxia ”initiata” de Thomas Oden ; totusi imi pastrez un ”drept de veto”…al libertatii de constiinta fata de oricine cu exceptia lui Dumnezeu .

A-L intalni pe Dumnezeu inseamna a intra in “barlogul tigrului” – Dumnezeu nu este o pisicuta, ci un tigru.

Intr-o zi – era in timpul Postului Mare, iar eu eram pe atunci membru al unei organizatii rusesti de tineret din Paris – unul dintre sefii organizatiei a venit la mine si mi-a zis: „Am invitat un preot sa ne vorbeasca, vino”. Am raspuns cu o indignare violenta ca nu voi merge. Nu suportam Biserica. Nu credeam in Dumnezeu. I-am zis ca nu ma voi duce ca sa-mi pierd timpul, oricat de putin ar tine prelegerea. Seful nostru era insa un om subtil mi-a explicat ca toti cei din grupul meu au avut aceeasi reactie, si daca nimeni nu va veni va fi neplacut pentru toata lumea, de vreme ce preotul, care sosise deja, va trebui sa vorbeasca intr-o sala goala.

N-ai decat sa nu asculti, mi-a spus liderul nostru, nu-mi pasa, dar macar vino, stai jos si fii prezent fizic”. Macar atat devotament puteam sa arat si eu organizatiei mele de tineret, asa ca am asistat la intreaga conferinta. Nu aveam intentia sa ascult. Dar mi s-au ciulit urechile. Deveneam tot mai indignat. Vedeam un tablou al lui Hristos si al crestinismului care mi-era de neacceptat.

Cand conferinta a luat sfarsit, am gonit spre casa, pentru a verifica adevarul celor spuse. Am intrebat-o pe mama mea daca avea Evanghelia, fiindca voiam sa stiu daca Scripturile sustin imaginea monstruoasa cu care ramasesem in urma cuvantarii preotului. Nu asteptam nimic bun de la lectura care urma, asa ca am numarat capitolele celor patru evanghelii, ca sa ma asigur ca-l voi citi pe cel mai scurt, pentru a nu-mi pierde timpul in mod nejustificat. Am inceput sa citesc Evanghelia dupa Marcu.

In timp ce citeam inceputul acestei evanghelii, inainte de a ajunge la capitolul al treilea, am devenit dintr-o data constient de faptul ca de cealalta parte a biroului meu se afla o prezenta. Iar certitudinea ca acolo era Hristos, stand langa mine, a fost atat de puternica, incat nu m-a parasit niciodata de atunci. Acesta a fost adevaratul moment decisiv. Pentru ca Hristos era viu si intrucat eu fusesem in prezenta Lui, puteam spune cu certitudine ca ceea ce Evanghelia afirma despre rastignirea profetului din Galileea era adevarat si ca centurionul a avut dreptate cand a spus:

„Cu adevarat Acesta este Fiul lui Dumnezeu”.Numai in lumina Invierii am putut citi cu incredintare povestea Evangheliei, stiind ca totul era adevarat in ea tocmai pentru ca evenimentul imposibil al invierii era pentru mine mai sigur decat oricare eveniment al istoriei. in istorie trebuie sa cred, invierea este ceea ce stiu cu siguranta. Dupa cum vedeti, nu am descoperit Evanghelia pornind de la mesajul Buneivestiri si nici nu mi s-a dezvaluit ca o poveste in care se poate crede sau nu. Pentru mine a inceput ca un eveniment care lasa toate problemele necredintei in urma, fiindca era o experienta directa si personala. (…)

A-L intalni pe Dumnezeu inseamna a intra in „barlogul tigrului” – Dumnezeu nu este o pisicuta, ci un tigru. Lumea lui Dumnezeu este un domeniu periculos. Nu-i de ajuns sa cauti informatii despre ea – trebuie sa patrunzi inauntru.

Interviu cu Arhiepiscopul Antonie de Suroj

AUDIO: Daruind vei dobandi

Proiect de transpunere audio a cartii de predici-eseuri ”Daruind vei dobandi” a calugarului-scriitor Nicolae Steinhardt.

Colectia poate fi descarcata de aici: http://carti-audio.blogspot.com/2011/03/daruind-vei-dobandi-nicolae-steinhardt_4139.html

”Apa cea vie – femeia samarineanca”

”Falsul idealism”

”Infricosatoarea judecata”

”Femeia hananeanca”

”Problema predestinarii”

”Timpul smochinelor”

”Nunta de la Cana Galileii”

„Vocatia monahala”

„Nicodim”

„Verbul a crede”

„Sfinti si oameni iubiti”

„La duminica ortodoxiei”

”Antonie cel Mare”

„Ce-i datorez eu lui Hristos”

„Felurimi”

”La praznicul sfantului Ioan Botezatorul ”

”O contributie la problema epifaniei”

„Pilda magilor si nepilda lui Irod”

„Crez ortodox”

”Sfantul prooroc Ilie”

„O pseudoproblema”

”Domnul a venit sa ne mantuiasca si sa ne scandalizeze”

„Tragedia lui Iuda”

Moise si pastorul(R)

din “Scoala Rugaciunii“, Mitropolit Antonie de Suroj

În folclorul evreiesc legat de viaţa lui Moise există o întâmplare deosebită.

Moise întâlneşte în deşert un păstor. Petrece împreună cu el întreaga zi, îl ajută să-şi mulgă oile, iar la sfârşitul zilei îl vede pe păstor că toarnă laptele cel mai gras într-o strachină de lemn pe care o lasă pe o piatră turtită aflată la o oarecare distanţă.

Moise îl întreabă pentru ce a făcut aceasta, iar păstorul îi răspunde: „Acesta este laptele lui Dumnezeu”. Moise este nedumerit, aşa că îi cere să-i explice. Atunci păstorul îi răspunde: „întotdeauna pun deoparte laptele cel mai bun, pe care-l aduc ca o jertfa lui Dumnezeu”.

Moise, care este mult mai perspicace decât păstorul în credinţa lui naivă, îl întreabă: „Şi crezi că Dumnezeu îl bea?” „Da, răspunde păstorul, îl bea”. Atunci Moise se simte îndemnat să-l lumineze pe sărmanul păstor şi să-i explice că, întrucât Dumnezeu este o fiinţă absolut spirituală, El nu bea lapte, însă păstorul este foarte convins că Dumnezeu îl bea, aşa că s-au certat puţin pe tema asta, până când Moise îi propune păstorului să se ascundă după nişte tufişuri, pentru a vedea dacă într-adevăr Dumnezeu vine şi bea laptele.

În timp ce el se va duce în deşert ca să se roage. Păstorul se ascunde, noaptea vine, iar în lumina lunii vede o vulpe mică furişându-se prin deşert; vulpea se uită în dreapta, apoi în stânga, după care se repede la strachină, lipăie tot laptele şi dispare la loc în deşert.

În dimineaţa următoare, Moise îl găseşte pe pastor trist şi descurajat. „Cum a fost?!”, îl întreabă. Păstorul îi răspunde: „Ai avut dreptate, Dumnezeu este numai Duh şi nu voieşte laptele meu”. Moise este mirat că păstorul este atât de abătut, îi spune, deci: „Ar trebui să fii fericit. Acum ştii mai multe despre Dumnezeu decât ştiai înainte”.

„Aşa este, răspunde acesta, numai că singurul lucru pe care-l puteam face pentru a-mi exprima iubirea pentru El mi-a fost luat”. Moise pricepe. Se retrage în deşert şi se roagă fierbinte.

În plină noapte, are o vedenie în care Dumnezeu i se arată, spunându-i: „Moise, ai greşit. Este adevărat că Eu sunt Duh. Cu toate acestea, am primit întotdeauna cu bucurie laptele pe care mi-l dădea păstorul acela, ca semn al iubirii lui pentru Mine; dar pentru că sunt Duh, nu am trebuinţă de lapte, aşa că-l împărţeam cu acea vulpe micuţă căreia îi place laptele atât de mult“.

Cu alte cuvinte Dumnezeu este interesat de ce e in inima noastra pentru El mai mult decat de corectitudinea perfecta,100%, rational-intelectuala a intelegerii noastre despre El. Cunoasterea reala a Lui este, fara doar si poate, extrem de importanta, dar poate si mai importanta este „temperatura” iubirii noastre pentru El.

SINAXAR: †) Sf. Atanasie

Sfântul Atanasie cel Mare in colectia Parinti si Scriiori Bisericesti:

PSB 15: Sf. Atanasie cel Mare – Scrieri I Cuvant impotriva elinilor. Cuvant despre intruparea Cuvantului. Trei cuvinte impotriva arienilor
Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1987

PSB 16: Sf. Atanasie cel Mare – Scrieri II Epistole. Viata Cuviosului Parintele nostru Antonie
Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1988

%d blogeri au apreciat asta: