Impresiile contemporanilor săi despre Dostoievski

Cu drezina

Dostoievski la Paris, 1863 (sursa) Dostoievski la Paris, 1863 (sursa)

Se împlinesc azi 135 de ani de la moartea lui Dostoievski. De mult n-am mai citit nimic din scrierile sale, deși mereu mă gândesc cum să fac să reiau măcar părți din Crimă și pedeapsă, Demonii, Frații Karamazov, Idiotul (și îi port o mărturisită invidie lui Dorin care a reușit să recitească Idiotul).

Am citit însă în aceste săptămâni dintre ani o carte care se cheamă Dostoievski văzut de contemporanii săi. Lăudabilă inițiativa editurii Ratio et Revelatio să traducă un astfel de volum. A fost o lectură plăcută, reconfortantă și trebuie apreciată și munca traducătorilor aici.

Cartea m-a surprins prin numărul mare al femeilor care scriu despre Dostoievski. Unele au fost îndrăgostite de la distanță de romancier, altele au fost fascinate de personalitatea lui. Dar cel puțin una i-a fost adversar ideologic hotărât.

Toate consemnările remarcă aspectul bolnăvicios…

Vezi articolul original 935 de cuvinte mai mult

Picturile crestine ale lui Dostoievski

… după sosirea la Dresda, pe 1 mai 1867, Dostoievski se duce de îndată împreună cu Anna Grigorievna la Pinacotecă: „Soţul meu, străbătînd una după alta toate sălile fără să se oprească, m-a dus direct la «Madona Sixtină», tabloul pe care îl considera drept cea mai înaltă manifestare a geniului uman”. Leonid Grossman – Titanul – Viata lui Dostoievski

 

” După cum relatează soţia sa, Dostoievski îl aprecia foarte mult pe Tiziano, îndeosebi tabloul acestuia „Dinarul cezarului”,în faţa căruia rămînea multă vreme fără să-şi ia ochii de la el. „Este un tablou minunat – i-a spus Dostoievski soţiei -, poate sta alături de «Madona» lui Rafael.“ Contrastul dintre cele două figuri zugrăvite de Tiziano va fi exprimat de Dostoievski cu toată forţa în ultimul său roman, în care a inclus parţial şi proiectul „Cărţii despre Hristos”. Prorocul alături de inchizitor din poemul lui Ivan Karamazov s-ar putea spune că este zugrăvit în maniera faimosului tablou al maestrului veneţian. ”  Leonid Grossman – Titanul – Viata lui Dostoievski

Dostoievski face cunoştinţă cu peisajele mitologice ale lui Claude Lorrain*, care devine unul din pictorii lui preferaţi. Adevăratul nume al pictorului era Claude Gellee din Lotaringia (de aici şi porecla de Lorrain). Era un maestru al peisajului idilic, peisaj care încadra scenele de beatitudine ale oamenilor primitivi. Aşa este capodopera sa „Acis şi Galateea”, cu valuri unduitoare şi razele asfinţitului de soare, malul însorit al mării, cu oameni inocenţi şi minunaţi. La orizont se profilează albăstrui profilul neregulat al unui munte. Pe ţărm, la adăpostul stîncilor, lumina asfinţitului păleşte, dar în depărtări totul e aerian, strălucitor şi măreţ. Această viziune a pictorului l-a inspirat pe Dostoievski pentru un admirabil mic poem în proză, imortalizat în spovedania lui Stavroghin şi în monologul lui Versilov. „Eu l-am numit întotdeauna veacul de aur“ – spune scriitorul despre acest peisaj.

Leonid Grossman – Titanul – Viata lui Dostoievski

Dostoievski: te-am iubit întotdeauna cu o dragoste fierbinte și nu te-am înșelat niciodată, nici măcar cu gândul!

Taina Căsătoriei

133 de ani de la moartea lui Dostoievski. Cum ȘI-A DAT SEAMA că va muri

133 de ani de la moartea lui Dostoievski. Cum ȘI-A DAT SEAMA că va muri

(portret de Ivan N. Kramskoy, a doua zi după decesul scriitorului)

Pe 9 februarie s-au împlinit 133 de ani de la moartea prozatorului rus, Feodor Mihailovici Dostoievski. În 1880, anul trecerii sale la cele veșnice, scriitorul reușise, după însemnările din jurnalul soției, să-și achite toate datoriile și să plece din lumea aceasta împăcat, pentru că își scosese familia la liman. Chiar mai avea de primit o sumă de bani de la o revistă.

Romancierul, unul dintre cei mai străluciți dintre scriitori ruși suferea de epilepsie, însă crizele îl lăsaseră în pace în ultimele 3 luni ale vieții sale. Moartea i-a provocat-o o hemoragie pulmonară, cu care s-a ales în urma ridicării unei etajere foarte grele. Un ilustru doctor al vremii îi dăduse un prognostic favorabil, însă Dostoievski, despre care se știa că are o…

Vezi articolul original 302 cuvinte mai mult

Iosif Ton, „strajerii” si „minunile” dracilor – demascati de… Dostoievski

Am scris acum cateva zile despre nebunia „strajerilor” si oportunismul „incalecarii” lor de catre Iosif Ton. E foarte profitabil sa ai vant in pupa…( charismaticii au cea mai mare crestere numerica in vremurile astea ). Postarea de fata atinge chiar esenta charismatismului: cautarea semnelor si minunilor ca dovezi ale „puterii Duhului” si confirmari ale „misiunii apostolice”ale propagandistilor charismatismului.

Problema minunilor ca factor de atractie si amagire a maselor este exceptional de bine surprinsa de finul psiholog care este Dostoievski in geniala sa „legenda a Marelui Inchizitor” in cadrul capodoperei „Fratii Karamazov” :

„Sau Îţi închipui cumva ca firea omeneasca a fost în aşa fel plamadita, încît prin însaşi alcatuirea ei sa respinga miracolul şi ca, în momentele de cumplita rascruce, cînd sufletul lui este bîntuit de cele mai grele şi mai chinuitoare probleme, omul se poate mulţumi cu ceea ce inima sa are toata libertatea sa aleaga? O, Tu ai ştiut ca eroismul faptei Tale va fi pomenit în Scriptura’ şi ca va razbate astfel prin veacuri pîna în vremea de apoi, şi în sinea Ta ai nadajduit ca, mergînd pe urmele Tale, omul va rămîne alaturi de Dumnezeu, fara a mai avea nevoie de minuni. Cum de nu Te-ai gîndit însa ca, lepadîndu-se de minuni, el se va lepada în acelaşi timp şi de Dumnezeu, fiindca, de fapt,nu-L cauta pe Dumnezeu, cît mai ales minunile Sale? Şi cum nu poate sa traiasca fara minuni, omul va încerca sa şi le faureasca singur, dînd crezare miracolelor plasmuite de el, închinîndu-se în faţa minunaţiilor savîrşite de vraci, în faţa farmecelor menite de vrajitoare, chiar daca ar fi de o suta de ori un razvratit, un eretic sau un ateu. Tu nu Te-ai învrednicit sa cobori de pe cruce cînd cei din jur îşi bateau joc de Tine şi Te aţîţau, strigîndu-Ţi: «Pogoara-Te acum de pe cruce, vom vedea şi vom credel» Tu nu Te-ai învrednicit sa cobori, fiindca nu voiai sa-l cîştigi pe om printr-o minune, aşteptînd o credinţa liber consimţita din partea lui, nicidecum prilejuita de un miracol. Ceea ce doreai Tu cu ardoare era o dragoste libera, iar nu extazul unui rob fascinat de puterea ce i-a vîrît pe veci frica în oase.”

FM Dostoievski, Fratii Karamazov, cap. Marele inchizitor

Profundele observatii ale lui Dostoievski divulga si explica „secretul” exploziei carismaticilor:

– firea omeneasca prin însaşi alcatuirea ei alearga dupa miracol ca solutie la dilemele existentiale ,”mai ales în momentele de cumplita rascruce cînd sufletul este bîntuit de cele mai grele şi mai chinuitoare probleme,”

–  a merge pe urmele lui Christos, a rămîne alaturi de Dumnezeu, fara a mai avea nevoie de minuni – este calea dreapta si placuta Domnului

 omul firesc lepadîndu-se de minuni, se va lepada în acelaşi timp şi de Dumnezeu

– de fapt,omul pacatos nu-L cauta pe Dumnezeu, cît mai ales minunile Sale

– cum nu poate sa traiasca fara minuni, omul va încerca sa şi le faureasca singur, dînd crezare miracolelor plasmuite de el, închinîndu-se în faţa minunaţiilor savîrşite de vraci, în faţa farmecelor menite de vrajitoare, chiar daca ar fi de o suta de ori un razvratit, un eretic sau un ateu.

– Dumnezeu nu vrea sa-l cîştige pe om printr-o minune, aşteptînd o credinţa liber consimţita din partea lui, nicidecum prilejuita de un miracol. Ceea ce doreste Dumnezeu cu ardoare este o dragoste libera, iar nu extazul unui rob fascinat de puterea ce i-a vîrît pe veci frica în oase.

Minunea ni se infatiseaza astfel mai degraba cu un potential periculos de ispita si ca sursa de subjugare-manipulare a constiintelor. Exact in aceasta directie este folosita de uneltele diavolului incepand cu vracii lui Faraon opunandu-se lui Moise, continuand cu antihristii (prevestiti de Domnul) si pana la Fiara  si duhurile de draci din Apocalipsa.

„9. Venirea celui fără de lege va fi în conformitate cu lucrarea lui Satan, cu tot felul de puteri, semne şi miracole mincinoase 10. şi cu orice fel de înşelăciune a fărădelegii pentru cei ce pier, având în vedere că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. 11. De aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, pentru ca ei să creadă minciuna, 12. aşa încât toţi cei care n-au crezut adevărul, ci şi-au găsit plăcerea în nedreptate, să fie condamnaţi. ” (2 Tesaloniceni 2:9-12, NTR)

„13. Făcea semne mari şi cobora chiar foc din cer pe pământ înaintea oamenilor.” (Apocalipsa 13:13, NTR)

„14. Acestea sunt duhuri de demoni, care fac semne şi se duc la regii întregii lumi ca să-i adune pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Atotputernic. ” (Apocalipsa 16:14, NTR)

„20. Fiara a fost prinsă, şi, împreună cu ea, şi profetul fals, care făcuse semne înaintea ei, semne prin care i-a dus în rătăcire pe cei ce au primit semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat imaginii ei. Cei doi au fost aruncaţi de vii în lacul de foc care arde cu pucioasă.” (Apocalipsa 19:20, NTR)

Un loc aparte in galeria facatorilor de minuni dracesti este rezervat pretinsilor crestini care, in numele Domnului, fac „minuni” calificate de Domnul insa ca „faradelegi”.

„22. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne, n-am profeţit noi în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? N-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» 23. Atunci le voi spune limpede: «Niciodată nu v-am cunoscut! Plecaţi de la Mine, voi, cei ce săvârşiţi fărădelegea!» ” (Matei 7:22-23, NTR)

„24. Căci se vor ridica cristoşi falşi şi profeţi falşi şi vor face semne mari şi minuni, pentru a-i înşela, dacă este posibil, chiar şi pe cei aleşi.” (Matei 24:24, NTR)

A se vedea deci ca scoaterea de demoni si minunile (specialitatea/”brandul”  strajerilor si a charismaticilor) sunt o modalitate de amagire a Diavolului. Exorcizarile pot avea doua surse: divina si demonica. Cum se vor recunoaste cele de la Dumnezeu? Ele nu se fac pentru publicitate, nu se bate toba, nu se face din asta un „brand”. Exorcizarile sunt facute de oamenii lui Dumnezeu nu ca show si magnet pentru fonduri ci pentru slava Lui. 

Minunea ca agent al convingerii/inducerii credintei  este mai degraba un calau al credintei si agent al manipularii/subjugarii constiintei.

Minunea cand este folosita ca si criteriu al ortodoxiei- exemplu glosolalia la penticostali – mai degraba duce la imitatii contrafacute de dragul acceptarii si integrarii in „ceata sfintilor” bolborisitori – este vorba de conditionari ca efect al presiunii de grup ( „nu ai darul vorbirii in limbi?”= „nu ai Duhul”, ca atare mimezi si tu vorbirea in limbi si gata! – esti acceptat, problemele s-au rezolvat).

Natura credintei este frumos si corect analizata de Nicolae Steinhardt intr-unul din eseurile-omilii din „Daruind vei dobandi” :

Daca, urmator injonctiunii arhieresti, Domnul ar fi coborât de pe crucea pe care, graieste atât de frumos Fericita Caterina din Siena, nu piroanele, ci dragostea-l tinea tintuit, cuvântul credinta ar fi fost desfiintat pentru totdeauna si navalnic s-ar fi înscaunat împaratia lui Dumnezeu. Faptul coborârii nu putea fi crezut, ci numai constatat, înregistrat, luat la cunostinta în plinatatea evidentei sale. S-ar fi impus ca atare si ar fi redus la zero orice supravietuire a enigmaticului verb a crede“. A crede nu este sinonim cu a dovedi, a demonstra, a fi evident ; cu sintagma „a crede pentru ca . A crede înlatura orice dubiu, rezerva si motivatie. Brusca aparitie a unei imense pasari rosii cazute din cer i-ar pune pe oameni, scrie Kierkegaard, fata în fata cu un eveniment extraordinar si senzational care nu le-ar mai îngadui sa nu-si dea seama ca au de-a face cu un semn cert , unul dintr-acelea staruitor cerute de farisei, scribi si carturari. Coborârea de pe cruce, la Golgota, ar fi fost o asemenea uriasa pasare colorata ; dupa ivirea careia arhiereilor si tuturor celor aflati în perimetrul acela nu le mai ramânea altceva de facut decât sa se supuna evidentei, sa îngenuncheze, sa cânte osana !

Nu asa însa lucreaza dumnezeirea, nu asa a înteles Domnul verbul „a crede“ ori de câte ori l-a rostit si mai ales când S-a adresat lui Toma la opt zile dupa înviere. Textele pauline, toate, arata ca acest cuvânt de baza al crestinismului – credinta – se prezinta ca strain de orice dovezi, fapte constatatoare, înscrisuri, parafe, obiecte vizibile. Sa vedem si sa credem, spun arhiereii, si contradictie mai acuta nici ca se poate sa fie. Daca vedeau, nu mai avea nici o noima sa creada ; nici ca s-ar mai fi putut sa creada din moment ce „vedeau cu ochii“ ce le impunea evidenta cu irezistibila-i putere de ridicare a oricarei sovaieli. A crede înseamna a nu vedea.

A crede e cu totul altceva decât aparent asemanatorul „a crede pentru ca“ si nu are nici o legatura cu simtul vazului îndeobste socotit cel mai ferm si mai neînselator. Tocmai pe acesta  – atât de sigur de sine ! – îl contrazice uneori si-l îndeparteaza. A crede este a crede pe nevazute, a chezasui (si au fost epoci în istorie când chezasuirea aceasta s-a platit cu viata) asertiuni neverificate experimental, neprobate pe caile simtirii.Credinta în textele pauline e mai ales apropiata de alte trei elemente : libertatea (opusa robiei), duhul (opus literei) si bucuria (opusa întristarii). Câtusi de putin de fapte categorice, semne univoce si fenomene vizuale imperative.

Credinta se identifica asadar cu ceea ce Pascal, Kierkegaard si existentialistii aveau sa numeasca risc,pariu, aventura ; AndrØ Gide, act gratuit 1 ; Henri Bremond, poezie pura. Un act nemotivat ! ˛ntelegi,exclama Gide dintr-odata cuprins de entuziasm, întelegi, un act neîntemeiat, cu totul fara cauza, explicatie, ratiune, plauzibilitate ! ˛nchis în el însusi !

Coborârea de pe cruce ar fi fost un act de autoritate, de constrângere, de siluire a vointei si libertatii, de înlocuire a credintei prin evidenta. Cercetarea atenta a textelor evanghelice si meditarea lor ne îndeamna sa ajungem la concluzia ca nu acesta a fost „stilul de lucru“ al Domnului. Nu cu evidente, cu dovezi, ci parca dimpotriva, în mod tainic si dubitativ I-a placut sa procedeze, lasând totdeauna posibilitatea sesizarii unei doze de incertitudine si a conceperii validitatii unor îndoieli. Iisus nu ne-a lasat nimic scris de El, de scris, a scris numai pe nisip ; portrete ale Sale nu exista decât cel întiparit pe mahrama Veronicai si cel destinat regelui Avgar – amândoua pierdute ; de confirmari independente – cum le place englezilor a grai –nu dispunem ; referatele evanghelice pot fi oricând si de oricine contestate ca partinitoare si datorate unor partizani, deci nu „obiective“ ; ba si ca tardive si prelucrate post factum ; pâna si putinul material aflat la Tacit, Plinius cel Tânar ori Josephus Flavius a fost învinuit de interpolari ; iar argumentele apologetice,toate, sunt sustrase istoriei, tin numai de foarte relative filosofie. S-ar zice ca Hristos a facut totul pentru ca sa nu putem invoca acte sigure si tangibile, pentru a nu fi trecut în rândul personajelor istorice. Ca sa nu scada întru nimic potenta verbului a crede si a nu stirbi nimic din minunata valoare a oricarui act de credinta, ci a-i pastra integral puterea, virtutea si originalitatea.Dovezi certe în sens material, juridic si stiintific nu avem si nici nu vom avea pâna la plinirea vremii si la a doua venire, când, fireste, va disparea si credinta,precum si Sf. Pavel constata la 1 Corinteni.
Domnul ce anume cere de la noi ? Sa credem, act absurd“, ilogic, acauzal si de netalmacit în limbaj concret, sminteala si nebunie  în ochii inteligentilor greci ori nenumaratilor insi de bun-simt de pe întinsul lumii vechi. Fii ai libertatii, nu ai robiei, suntem tratati cu deferenta : nu ni se impune nimic, nu ne constrâng evenimente absolute ca acel reclamat cu puternice (si mieroase) glasuri de vrajmasii lui Hristos ; ceea ce ei –cu atât de perfida ingenuitate – voiau s-ar fi redus la o constatare ulterior careia credinta îsi pierdea sensul.
„Credinta mea – declara Joris Karl Husysmans, flamandul scriitor de limba franceza, aprigul convertit –, credinta mea nu se sprijina nici pe ratiunea mea, nici pe mai mult ori mai putin certele perceptii ale simturilor mele ; ea tine de un simtamânt launtric, de o siguranta dobândita prin dovezi launtrice.“

A crede fara minuni – Avraam pe Moria – si a devenit parintele credinciosilor.

Lui Toma dupa ce vede semnele cuielor, Domnul ii reproseaza:

„ Isus i-a zis: – Ai crezut pentru că M-ai văzut? Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut! ” (Ioan 20:29, NTR)

Iov crede in ciuda minunilor diavolului.

„ Isus i-a zis: – Dacă nu vedeţi semne şi minuni, nicidecum nu veţi crede! ” (Ioan 4:48, NTR)

Este afirmatia Domnului o constatare sau mai degraba o critica? Evident, un repros. Ca si cautarea painilor chiar mai mult decat semnele (cealalta ispita analizata de Dostoievski alaturi de „autoritate”):

”  Isus le-a răspuns: – Adevărat, adevărat vă spun că voi Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat!” (Ioan 6:26, NTR)

Sfantul apostol Pavel observa cu amaraciune:

„22. Iudeii cer semne, iar grecii caută înţelepciune,” (1 Corintieni 1:22, NTR)

Iudeii si oamenii slabi si firesti cer semne si minuni iar „strajerii”, charismaticii si Iosif Ton livreaza … iluzii, ucigand credinta fara de care mantuire nu-i!

„Sabatul negrilor albi” – Dostoievski despre Londra

(despre noaptea de sîmbătă spre duminică în cartierele muncitoreşti ale oraşului)

„O jumătate de milion de muncitori şi muncitoare cu odraslele lor se revarsă asemeni unui fluviu şi sărbătoresc întreaga noapte, pînă la cinci dimineaţa, mîncînd şi bînd pentru intreaga saptamina Aici îşi aduc oamenii economiile din cursul celor şase zile de lucru, tot ce-au cîştigat muncind pe brinci, cu sudalme… Gazul arde cu flacără mare şi luminează strălucitor străzile. Ca şi cum balul s-ar organiza pentru aceşti negri albi. Mulţimea se înghesuie pe străzi şi-n tavernele deschise. Ei aici mănîncă şi beau. Prăvăliile de bere sînt împodobite asemeni palatelor. O beţie generală, însa lipsita de veselie, apasatoare- şi totul e cumva ciudat de tacut. Numai cîteodată certurile şi încăierările scăldate în sînge tulbură această tăcere suspectă care vă umple de tristeţe sufletul. Toată această mulţime se grăbeşte să se îmbete cît mai repede, pînă la uitare de sine… Femeile nu rămîn mai prejos şi se îmbată împreună cu bărbaţii; copiii aleargă, se tîrăsc printre ei.”

,,Însă, după ce se sfîrşeşte noaptea şi începe ziua, acelaşi spirit mîndru şi întunecat se înalţă din nou, regeşte, peste imensa urbe. Nu pare îngrijorat de cele petrecute noaptea, şi nici de cele ce vede în jurul său ziua. Baal domneşte şi nici măcar nu cere supunere, pentru că e sigur de ea. Încrederea lui în sine e nemăsurată: el împarte dispreţuitor şi calm, pentru a scapa de obligaţii, pomana organizata. El nu-şi ascunde unele fenomene barbare, suspecte şi chinuitoare ale vieţii. Sărăcia, suferinţa, murmurul şi îndobitocirea gloatei nu-l ating cîtuşi de puţin”

Însemnari de iarna despre impresii de vara

Despre iezuiti – ortodocsii Dostoievski si Steinhardt

Dostoievski :

” Cine sint acesti detinatori de taine care accepta sa poarte povara nu mai stiu carui blestem pentru a ferici omenirea? Cind s-a vazut asa ceva? Ii cunoastem noi pe iezuiti si stim cite lucruri urite se spun pe socoteala lor! Cum ii infatiseaza insa poemul tau? Sint altfel, crede-ma, cu totul altfel decit ii prezinti tu… De fapt, menirea lor e sa alcatuiasca armata Romei in slujba viitorului imperiu mondial, in frun­tea caruia urmeaza sa fie suveranul pontif… asta e idealul lor. Un ideal care nu ascunde nici o taina si nici un fel de sublima melancolie… in fond, nu este decit cea mai vulgara rivnire de putere, o lacomie dupa josnicele placeri lumesti, dorinta de a subjuga… de a introna o noua stare de sclavie, in care ei sa joace rolul unor latifundiari… asta-i tot. Se prea poate ca pina la urma nici sa nu creada in Dumnezeu… „CONTINUAREA

Desi dupa cum se vede , Dostoievski n-a avut deloc o parere buna despre catolicism si in mod special despre ordinul Iezuit, papa Francisc, iezuitul, „este cunoscut ca un cititor pasionat al lui Jose Luis Borges şi Dostoievski,” 🙂

Nuantata si ridicandu-se peste ranile trecutului, este pozitia parintelui Steinhardt. Admirabila si tentativa de a-l absolvi pe Dostoievski cel atat de drag lui de „vina” judecarii prea aspre a vajnicilor fani ai papei de la Roma.

82. Morala iezuiţilor

Eu nu sunt un adversar al iezuiţilor. În polemica lor cu janseniştii, sunt întru totul de partea lor. Cazuistica a fost o lucrare liberală şi generoasă. O condamnă numai cei care nu-s informaţi. Dostoievski, cred, nu pe ei i-a avut în vedere, ci spiritul totalitar în sine – şi inchiziţia, născocire a dominicanilor, nu a iezuiţilor! Să nu uităm că în cazul Galilei, iezuiţii sunt cei care i-au luat apărarea şi au propus o foarte judicioasă soluţie a ipotezelor ştiinţifice.

Nicolae Steinhardt

365 de întrebări incomode (adresate de Zaharia Sângiorzan)

”Arta îmi provoacă invidie, la fel inteligența, dar cele ale inimii doar bucurie.” : Tolstoi despre Dostoievski

Într-o scrisoare adresată lui Strahov, după moartea lui F. M. Dostoievski, Tolstoi scria:

„Cât aș dori să pot spune tot ce simt despre Dostoievski. Dumneavoastră, descriindu-vă sentimentele, ați exprimat o parte din ale mele. Nu l-am văzut niciodată pe acest om și n-am avut niciodată legături directe cu el, și, când a murit, am înțeles deodată că el mi-a fost omul cel mai apropiat, cel mai drag și mai necesar. Am fost scriitor și scriitorii sunt cu toții orgolioși, invidioși, în orice caz eu sunt un asemenea scriitor. Dar nu mi-a trecut niciodată prin cap să mă măsor cu el – niciodată. Toate câte le-a făcut el (toate cele bune și adevărate) le-am receptat așa încât cu cât va face mai multe cu atât îmi va fi mie mai bine. Arta îmi provoacă invidie, la fel inteligența, dar cele ale inimii doar bucurie. Așa că l-am și socotit un prieten de-al meu, și nici nu mă gândeam să nu-l întâlnesc, și dacă până acum asta nu s-a întâmplat, mai e, totuși, timp. Și dintr-odată la masă – prânzeam singur, întârziasem – citesc: a murit. Și mi-am pierdut un anume reazăm. M-am zăpăcit, iar apoi mi-am dat seama cât mi-a fost de drag, și am plâns și mai plâng și acum.

În zilele dinaintea morții lui am citit „Umiliți și obidiți”, și m-a cuprins duioșia.”

—L. N. Tolstoi – o scrisoare adresată lui N. N. Strahov

Această scrisoare este, probabil, cea mai importantă confesie epistolară privind atitudinea lui Tolstoi față de Dostoievski. Este datată cu 5-10 februarie 1881. Inițial scrisoarea a fost trimisă lui Strahov, iar ulterior ea a ajuns în mâinile soției lui F. M. Dostoievski, Anna Grigorevna Dostoievskaia. Atunci când s-a întâlnit cu Tolstoi, Anna G. Dostoievskaia îi mulțumește lui Tolstoi „pentru scrisoarea aceea minunată pe care ați scris-o lui Strahov după moartea soțului meu. Strahov mi-a dat această scrisoare și o păstrez ca o relicvă”. „Am scris exact ceea ce am simțit.” – îi răspunde Lev Nikolaevici.

sursa

Cu fata spre eternitate – Dostoievski

Zilele mele sunt numărate, ştiu, simt asta, dar mai ştiu, de asemenea, că atât cât mi-o fi dat să trăiesc, viaţa mea pământească se îndreaptă cu fiece revărsat de zori către o altă viaţă, o viaţă fără de sfârşit, şi pe care nimeni n-o cunoaşte, dar care se apropie pas cu pas.
Presimţind-o, sufletul meu se umple de slavă şi tresaltă înfiorat, mintea mi se luminează şi inima lăcrimează de bucurie…

Fratii Karamazov

Adolescentul – Dostoievski

După citirea atentă a ultimelor lui romane, Dostoievski ne apare ca unul ce a cunoscut marea taină finală a ortodoxiei: isihia şi rugăciunea inimii.
Makar Ivanovici din Adolescentul — omul mereu fericit, pribeagul voios neştiutor de oboseală — o dovedeşte cu prisosinţă. Pe Makar Ivanovici nedreptatea şi răul nici nu­-l pot atinge; e întruchiparea însăşi a idealului din Spovedaniile pelerinului rus, a versetului 17 din capitolul 5 al epistolei întâi către Tesalonicieni, e ortodoxul care trăieşte necontenit bucuria Învierii.
Drept este că Adolescentul, ca operă literară, nu­-i cel mai de seamă în seria marilor romane dostoievskiene. În acest loc secundar şi­-a îngropat autorul comoara.

— „Tu, ateu? Aida de, eşti mult prea vesel”. (Dostoievski în Adolescentul)

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

”Saracutul” Hristos ”idiot” al lui Dostoievski

Asa cum chiar autorul declara, Idiotul este o tentativa de a prezenta un ”alter Christus” in persoana printului Maskin:

„Ideea principala a romanului este infatisarea unui om intru totul sublim. Nimic nu-i mai greu pe lume, mai ales acum… Voi aminti ca dintre chipurile sublime ale literaturii crestine cel mai apropiat de desavirsire este al lui Don Quijote. Dar acesta este sublim numai pentru ca, in acelasi timp, este si ridicol. Pickwick al lui Dickens (o idee infinit mai slaba decit Don Quijote, totusi imensa) este si el ridicol, tocmai prin asta fiind cuceritor… Jean Valjean este si el o tentativa puternica, dar trezeste simpatia datorita teribilei sale nefericiri si prin faptul ca societatea este nedreapta cu el. Pe cind la mine nu exista nimic, nimic asemanator…” (F.M. Dostoievski)

In acest demers declarat , desi nu foarte transparent pentru privirea neatenta si superficiala, Dostoievski pune ”in scena” un intreg arsenal de mare maiestrie intru desavarsirea unui portret magnific. De pilda imaginea ”saracului” – cu trimitere subtila la ”sarac cu duhul” dar si la Evanghelia dupa Isaia :

 El a crescut înaintea Lui ca un lăstar, ca o rădăcină ieşită dintr-un pământ uscat; nu avea nici frumuseţe, nici strălucire care să ne atragă, nu era nimic în înfăţişarea Lui care să ne placă. ”(Isaia 53:2, NTR)

Inca din primele paragrafe Maskin i se infatiseaza majordomului casei Epancin aproape ca un vagabond, imbracat saracacios. Generalul Epancin il masoara condescent din cap pana-n talpi si cauta sa-l expedieze politicos cat mai repede si definitiv. Fetele generalului il banuiesc initial pe Maskin de impostura – ca se da de fapt ruda cu mama lor doar pentru a se capatui cu ceva . Tot dand din cap condescendent il trateaza pana si secretarul generalului. Nastasia insasi rade de el si-l crede un parlit de servitor. Toti se uita la el ca la un prapadit. Si toti se vor convinge ca ”saracutul” de fapt nu e deloc sarac, nici ”cu duhul”, nici cu banii. Majordomul ii recunoaste doar dupa cateva minute ”clasa” (cand ii permite amical-complice sa fumeze), generalul care il imprumutase cu 25 de ruble pe cand printul era mostenitorul unui milion si ceva , Aglaia care se si indragosteste de el in final, Gavrila Ardalionîci care admite ca printul era mult mai perspicace si destept decat il camuflau aparentele. Nastasia se rusineaza de cearta administrata de print si-i recunoaste discernamantul pe care nimeni nu i-l depaseste. Maskin , pentru cine are ochi de vazut si urechi de auzit, este un ”ecou” dostoievskian  la celebra pericopa paulina:

„ ci S-a dezbrăcat de Sine, luând natura unui rob şi devenind asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om;  ”(Filipeni 2:7, NTR)

”Idiotul” lui Dostoievski imita cumva kenoza hristica: se ”coboara” din lumea in care era fericit( cum marturiseste Aglaei – in Alpi admirand maretia muntilor si cuprins de doruri de negrait…) pentru a se amesteca in lumea patimasilor (Rogojin,Gavrila Ardalionîci) , a nimicurilor si maruntisurilor, a sufletelor frante(Nastasia) sau a celor visand la fericire(Aglaia) .”Mîşkin se apropie de noi ca o fiinţă venită de pe o altă planetă” (Paul Evdokimov). Maskin, ca si Cel caruia tinde sa-I fie  oglindire, cauta sa fie spre mantuire tuturor celor cu care vine in contact, incearca sa-i ajute pe fiecare acolo unde sunt cazuti, cauta sa deschida ochii si sa scape din dependente pe toti patimasii pe care-i intalneste, parca intr-o reeditare a misiunii profetite de acelasi evanghelist vechi testamentar:

Nu va rupe trestia zdrobită şi nu va stinge mucul care încă mai fumegă, ci cu credincioşie va aduce dreptatea.
… ca să deschizi ochii orbilor, să eliberezi pe prizonieri din captivitate şi din închisoare pe cei ce stau în întuneric.
(Isaia 42:3,7, NTR)

Exact asa se comporta Maskin: pe Gavrila Ardalionîci cauta sa-l vindece de obsesia ”realizarii” cu un pret infinit de scump; pe Nastasia o cearta ca joaca un rol mincinos (de prostituata nerusinata) cand de fapt nu e asa; tot pe nefericita  infuriata indurerata cauta sa-o convinga cu nu-i condamnata sa ajunga o tarfa ieftina, ca nu e vina ei pentru cele ce le-a trait. Pe Rogojin incearca sa-l constientizeze ca ”iubirea” lui pentru Nastasia e bolnava si nebuna, ca-i o patima care-l va duce la pieire. Maskin este pastorul care cauta oaia ratacita, doctorul ce se lupta sa convinga fiecare bolnav sa-si inghita doctoria amara dar indispensabila. Maskin este o ”umbra” frumoasa a Celui care n-avea unde-Si pleca capul, a Aceluia care purta pe inima Sa durerile multora cu pretul propriei linisti.

”Saracutul” lui Dostoievski ar merita, dupa parere mea, un ciclu de predici. Nu stiu cate alte personaje se preteaza la o intruchipare a valorilor Evangheliei asa cum a reusit Dostoievski sa o faca prin personajul sau mai mult decat memorabil.

PS: in ce ma priveste ma gandesc la o noua postare ”Idiotul mielusel” – dupa vorba lui Rogojin.

De la Dostoievski cetire:Dracul? Agnosticul de serviciu si prasila

– Nici tu nu mai crezi în Dumnezeu? întrebă cu un rînjet veninos Ivan.
– Cum să-fi spun… dacă vorbeşti serios…
–  Există Dumnezeu sau nu există? îl soma Ivan sa răspundă, cu o implacabilă stăruinţă.
– A, vasăzică, vorbeşti serios? Dragul meu, zau nu ştiu şi te rog sa mă crezi că ti-am făcut o mărturisire grava.

Fratii Karamazov, dialogul lui Ivan cu dracu in ”Diavolul. Visul lui Ivan

Dostoievski se dovedeste inca o data un psiholog de mare clasa. Este genial modul in care il prezinta pe diavol torturandu-l pe Ivan: il toaca marunt intre credinta si indoiala intr-un sadism agnostic infernal – ”nu poti sti,pentru ca pana nici eu(care se presupune ca-I sunt dusman garantat)  nu stiu”! Ivan, saracul, este prada asaltului nemilos al alternantei a crede vs a nu crede, rezultand un chin sufletesc vecin cu iadul. Diavolul nu spune ca nu crede in Dumnezeu – ar fi generat reactii adverse total nedorite de el – dar nici nu recunoaste ca Dumnezeu ar exista, asa incat Ivan sa ramana prada disperarii… agnosticului: el nu poate sti. Ivan este atat de disperat incat ii cere diavolului(!) sa-i confirme/infirme existenta lui Dumnezeu. Prost il mai credea pe diavol… Diavolul se joaca cu mintea lui Ivan: cand ii aduce dovezi – rational! -ca nu e fantasmagorie, cand il induce in eroare – tot rational! -ca n-ar fi decat o plasmuire a mintii bolnave a lui Ivan. Scaraoski il zapaceste si innebuneste pe bietul agnostic care a intrat pe terenul taclalelor cu Intunericul. Diavolul este genial: stie ca omul poate doar crede ( in ciuda indoielilor – ”cred Doamne, ajuta necredintei mele!”) si doar ”prin credinta va trai cel neprihanit”. Supravietuirea psihologica si sanatatea mintala depind de  credinta in Dumnezeu. Nu intamplator afirma zdrobitor Scriptura:

Nebunul zice în inima lui: „Nu există Dumnezeu!” S-au pervertit oamenii, săvârşesc fapte îngrozitoare; nu mai există nici unul care să facă binele. ” (Psalmii 14:1 & 53:1, NTR)

Căci nebunul spune numai nebunii şi mintea lui se gândeşte numai la rău: este lipsit de evlavie şi spune neadevăruri cu privire la Domnul; îl lasă fără hrană pe cel flămând şi fără apă pe cel însetat. ” (Isaia 32:6, NTR)

Arma de maxim calibru a diavolului nu este nihilismul si a-teismul – negarea lui Dumnezeu – ci agnosticismul – pretentia ca nu poti sti. Si arma asta ii este cu atat mai eficienta cu cat se bazeaza pe ceva adevar – o doza insa buna doar pentru naucirea victimei – adevarul ca pe Dumnezeu nu-l poti sti/demonstra prin/in eprubeta, ci trebuie sa-I permiti – crezandu-L(/I Cuvantul) – sa ti se ”demonstreze” in suflet . Omul atarna intre o constatare exterioara,empirica,imposibila,  si o dovada prin permisiune interioara si prin credinta. Pentru spiritul cartezian autonom si mandru, care nu recunoaste valid decat ce-i confirma ratiunea lui limitata si usor de inselat, a crede presupune umilirea sinonima cu sinuciderea si agatarea de lucrurile care nu se vad desi se confirma prin credinta.

Prin credinţă înţelegem că veacurile au fost create prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa încât ceea ce se vede a fost făcut din lucruri care nu se văd. ” (Evrei 11:3, NTR)

Ivan refuza credinta drept ”organ” epistemologico-comprehensiv si nu-i ramane decat sa se perpeleasca sub sagetile fierbinti ale agnostismului demonic si rationalist.

Dostoievski via ”idiotul” Mâşkin: Despre a-ti trai viata mai intelept ca altii

Dostoievski despre catolicism. O explicatie a secularizarii Vestului?

— Cum vine asta, că religia catolică nu este o credintă creştină? se răsuci pe scaun Ivan Petrovici. Atunci ce fel de credintă este?

— Şi totuşi nu este o religie creştină! răspunse emotionat şi peste măsură de tăios printul. Asta în primul rînd, iar în al doilea rînd catolicismul roman e chiar mai rău decît ateismul, iată părerea mea! Da! asta e părerea mea! Ateismul, de fapt, se mărgineşte la negare, reduce totul la zero, pe cînd catolicismul merge mai departe: predică un Hristos denaturat, un Hristos ponegrit şi profanat, un Hristos care este contrariu celui adevărat! Catolicismul îl predică pe Antihrist, vă asigur, v-o jur! E convingerea mea intimă pe care mi-am format-o de ani de zile şi care m-a făcut să
sufăr cumplit… Catolicismul roman crede că biserica nu poate să trăiască pe pămînt dacă lumea întreagă nu este supusă puterii sale politice şi strigă: Non possumus.
După mine, catolicismul nici nu este propriu-zis o religie, ci numai continuarea Imperiului roman din Apus, şi totul în el, începînd cu credinta, e subordonat acestei idei. Papa a pus stăpînire pe pămînt, pe un tron terestru şi a luat sabia; de atunci totul merge aşa, numai că săbiei i-au mai adăugat minciuna, intriga, falsitatea, fanatismul, superstitia, ticăloşia şi crima; şi-au bătut joc de sentimentele poporului cele mai sacre, cele mai drepte, cele mai naive, cele mai arzătoare; au vîndut toate şi totul numai pentru bani, pentru o josnică stăpînire pămîntească. Şi să nu spunem atunci că-i învătătura lui Antihrist? Cum să nu fi dat ea naştere ateismului? Ateismul  izvorăşte din însăşi esenta catolicismului roman! Acolo zace de fapt geneza ateismului. Ateismul e chiar în ei, căci puteau ei oare să creadă sieşi? Ateismul s-a hrănit din dezgustul pe care-l inspirau. A fost generat de minciuna şi de neputinta lor spirituală! Ateismul! La noi, credinta şi-au pierdut-o numai anumite pături, cum foarte bine s-a exprimat mai adineauri Evgheni Pavlovici. Si   anume  cele care  şi-au  pierdut  rădăcinile;  în  schimb  acolo, în   Europa, chiar la masele cele mai largi ale poporului, credinta s-a şubrezit – întîi şi întîi din ignorantă şi din urzeala de minciuni, iar apoi din fanatism, din ură fată de biserică şi fată de creştinism!

”Idiotul”

„Discursul Marelui Inchizitor” – Fratii Karamazov – Dostoievski

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

The Grand Inquisitor – Marele Inchizitor – Dostoievski

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Adaptare cinematografica dupa celebrul capitol al romanului dostoievskian „Fratii Karamazov”

Marele inchizitor. Dostoievski – lecturi teologice

Despre ecumenism(ul parintelui Steinhardt, si nu numai)

Prof. Laiu:

Steinhardt era curat la suflet și poate, de aceea, și naiv. În timp ce confrații lui erau / fuseseră repartizați în lagărele ȘOA, de către reprezentanții celor trei ipostasuri ale creștinismului, el încă putea crede în utopia unei unități eclesioniste.

Parintele Steinhardt poate fi usor „acuzat” de o bunavointa hiper-generoasa, dar o insinuare de „naivitate” la un om de calibrul sau, si mai ales pe un asemenea subiect, este malitioasa si insidioasa, oricat de inocenta ar vrea sa para. Pentru a intelege de ce era un ecumenist convins si fervent, in felul sau, trebuie sa nu uitam unde si-a „betonat” el „utopia” unitatii crestine: la parnaie, asistand la slujbele ecumenice ale crestinilor de diverse confesiuni (sublinierile imi apartin – si se adreseaza celor tentati sa nu le „vada”…) :

1963
In celula 88 (daca nu ma însel) de la Gherla, mare si ticsita, sunt multi preoti de toate confesiunileEcumenismul e pus în practica. In fiecare dimineata, din initiativa unui preot dârz si a unor mireni inimosi, se organizeaza o slujba interconfesionala. Stau laolalta preoti romano-catolici, uniti, ortodocsi, pastori luterani si calvinisti. Unul din luterani e partizan al miscarii liturgice (Berneuchner Bewegung) din cadrul protestantismului. Câtiva predicatori sectanti se tin la început de o parte. Apoi unii dintre ei (si tolerantul Traian Cracea, baiat excelent) ni se asociaza.
Nimic nu poate reda splendoarea acestei slujbe lipsita de altar, odajdii, icoane, tamâie, orga si obiecte de cult. Siluetele slabe îmbracate în zeghe, capetele tunse, fetele palide, cuvintele si cântecele murmurate (sa nu auda caraliii) fauresc o atmosfera care rivalizeaza prin intensitate si energie creatoare de entuziasm cu cele mai fastuoase ceremonii din cele mai marete catedrale ale lumii. Locurile magice ale crestinatatii – Capela Sixtina, catedrala din Chartres, Sfânta Sofia, Athosul, din Wartburg, manastirile Zagorsk si Optino – par a fi toate aici, în duh si in principio. Ne simtim ca în catacombe, daca ar veni peste noi primejdiile si naprasnele sunt sigur ca toti le-am înfrunta. Cuvintele Domnului : unde sunt doi sau trei adunati în numele Meu, voi fi si Eu, îsi afla aplicarea. Nu, nimic nu poate reda, explica, transmite incomparabila frumusete a slujbelor acestora de înfratire ecumenica. Lor, cel putin tot atât de bine ca societatii dinainte de revolutia franceza, li se pot aplica vorbele lui Talleyrand : cine nu le-a apucat nu stie ce-i la douceur de vivre  . Prezenta lui Hristos este orbitor de evidenta si orice s-ar întâmpla mai târziu – nu ne-am prefacut în îngeri – nu se va putea sterge senzatia de rapire la cer pe care o da improvizata pseudo-liturghie.

Si intr-o alta versiune a Jurnalului:

În camera 87 la Gherla dau de mulţi preoţi de tot felul, catolici, ortodocşi, uniţi, calvinişti, luterani, precum şi de câţiva predicatori sectanţi… În fiece dimineaţă se organizează  slujbe  ecumenice  la  care  iau  parte  toţi  preoţii;  la început, sectanţii refuză să ni se alăture (în afară de minunatul Traian Crăcea, singurul care, din câţi sectanţi mi‑a fost dat să cunosc, admite că orice creştin se poate mântui); apoi vin şi ei, dar stau niţel retraşi, ca nişte „observatori“. Slujba se celebrează, fireşte, în şoapte şi cu mari precauţii. Avem din fericire parte de gardieni destul de nepăsători, mai ales în prima parte a dimineţii, când sunt foarte ocupaţi.

Incomparabila  frumuseţe  şi  covârşitoarea  măreţie  a slujbelor acestora clandestine săvârșite de nişte puşcăriaşi zdrenţuroşi, tunşi chilug, murdari şi slabi de le plângi de milă ori de scârbă mă izbesc din prima clipă. Ele sunt cu adevărat un lucru nemaipomenit şi răscolitor. Nimic nu le  poate  întrece  splendoarea,  deşi  se  reduc  mai  mult  la gesturi furtive şi la şuşoteli. Cu timpul însă, în cursul celor câteva săptămâni ce petrec în camera 87, prindem curaj. Cuvintele se rostesc mai răspicat, gesturile se fac mai amplu, mai făţiş. Sentimentul interconfesional prinde aripi şi ecumenismul devine altceva decât o bunăvoinţă şi o intenţie nobilă, devine o comuniune şi o înflăcărare.Cred că nici Papa înconjurat de cardinalii săi în Capela Sixtină, nici slujbele la Sf. Sofia sub Justinian, nici liturghia oficiată la catedralele din Colonia, Chartres ori Toledo, nici ceremoniile  cele  mai  fastuoase  de  la  Sf. Vasile  Blanjenîi,  de  la Notre Dame din Paris ori de la abaţia din Westminster nu pot  întrece  sfioasele  noastre  ceremonii  lipsite  de  orice instrumentalitate.  Clericii,  am  impresia,  îşi  uită  fiecare denominaţiunea şi nu‑L mai predică – voioşi – decât pe Acel  care  Se  află  oriunde  sunt  doi  sau  trei  adunaţi  în numele Său.

Da, strălucirea slujbelor noastre ecumenice matinale, unde fervoarea creşte văzând cu ochii, o întrece numai cea a catacombelor şi a vizitelor Domnului Hristos în casa de la Betania.

Si mai presus de toate botezul, cu trei ani mai devreme  de slujbele mai sus pomenite:

10-15 Martie 1960
Lectiile de catehizare merg foarte repede ; parintele Mina e îngaduitor si nepretentios, si e drept ca si eu ma dovedesc a cunoaste destul de multe. Cei trei preoti se sfatuiesc între ei, apoi vin sa ma întrebe, ce vreau sa fiu, catolic sau ortodox ? Le raspund fara sovaiala ca ortodox. Foarte bine. Ma va boteza calugarul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez si ca un omagiu pentru credinta lor si, ca o dovada ca întelegem cu totii a da viata ecumenismului într-o vreme în care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul în fata preotilor catolici. Toti trei îmi cer sa ma consider botezat în numele ecumenicitatii si sa fagaduiesc a lupta – daca-mi va fi dat sa ies din închisoare – pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce fagaduiesc din toata inima.

La repezeala – dar cu acea iscusinta preoteasca unde iuteala nu stânjeneste dictia deslusita – parintele Mina rosteste cuvintele trebuincioase, ma înseamna cu semnul crucii, îmi toarna pe cap si pe umeri tot continutul ibricului (canita e un fel de ibric bont) si ma boteaza în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar : botezul sterge toate pacatele. Ma nasc din nou, din apa viermanoasa si din duh rapid.
Trecem apoi, oarecum linistiti, oarecum usurati – – hotul care nu-i prins în fapt e om cinstit – – la patul unuia din preotii greco-catolici : e lânga tineta si balie (am coborât cu totii de la cucurigu), si acolo recit crezul (ortodox), dupa cum fusese stabilit. Reînnoiesc fagaduinta de a nu uita ca am fost botezat sub pecetea ecumenismului.

Deci botezul sau este constient asumat si angajat cauzei ecumenice. Cum mai poate domnul Laiu sa insinueze „naivitatea” dupa asemenea marturii neechivoce?

A se vedea conceptia larga, complexa si echilibrata a monahului de la Rohia in ce priveste ecumenismul:

[…] Totodata este scoasa în evidenta o alta trasatura esentiala a crestinismului : închinarea în duh, nu ratione loci  , pe Muntele Garizim ori la Ierusalim, ci pretutindeni. Crestinismul e universal, nu cunoaste îngradiri nationale, teritoriale sau de orice alt soi. Orice fel de segregatie e necrestineasca. Cât despre cuvintele : “ Voi va închinati caruia nu stiti, noi ne închinam caruia stim”, ele se încadreaza într-o viziune ecumenica a crestinismului.

Fiindca se refera nu numai la samarineni, ci la toti precursorii Domnului, si ei însufletiti de Duhul Sfânt într-o oarecare masura si reprezentând preînchipuiri partiale ale revelatiei : la Moise în primul rând, apoi la Buddha, Lao-Tse, Confucius, Socrate, Platon, Aristotel si ceilalti “sfinti” ori celelalte “sibile”, zugraviti si zugravite pe zidurile exterioare ale multor biserici ortodoxe, vadindu-le toleranta si universalitatea. Islamismul, ulterior vietii pamântesti a lui Hristos, se cuprinde si el în sirul acesta de premergatori înduhovniciti prin felul cuviincios cum sunt mentionati în Coran parintele nostru Avraam, Sfânta Fecioara si Domnul Insusi, fapt mentionat nu fara emotie de F.M. Dostoievski în „Amintiri din Casa Mortilor”.

Parafrazand, adevarul nu a fost monopolizat de  Ierusalim sau muntele Garizim , Roma, Constantinopole, Augsburg, Canterbury, Geneva, Oxford, Battle Creek etc. Adevarul tine strict de „monopolul” Duhului Sfant, si fiecare partida crestina ( ” Caci trebuie sa fie si partide între voi, ca sa fie scosi la iveala cei gasiti buni.” – 1 Corinteni 11:19)  primeste adevarul in masura supunerii fata de Duhul lui Dumnezeu –  deci mereu „felii”, niciodata totul, cel putin pana astazi.

Si pentru ca delimitarile sa fie clare si sa nu lase loc la insinuari malefice:

Oricât am fi de ecumenici, nu putem să nu fim exacţi.Dumnezeul nostru e cu totul altcineva decât simplul, mecanicul  şi  neangajatul  „Creator“  (Brahma),  e  Dumnezeul bunătăţii,  dragostei,  jertfei  şi  posibilităţii  mântuirii,  pe care  nicio  religie  pre‑creştină  nici  cibernetica  nu‑L  pot concepe. Hinduismul, iudaismul şi islamismul s‑au putut ridica până la noţiunea de dreptate (inclusiv cele de orânduire şi supunere), dar nu mai încolo. Cibernetica Îl dovedeşte pe Creator, nu pe Iisus Hristos, nu pe Sfântul Duh. Treimea rămâne o noţiune specifică a creştinismului, a Dumnezeului bun.

Cred că ecumenismul nu poate însemna altceva decât o revenire la creştinismul iniţial aşa cum ne este el redat de Sfânta Scriptură, Sfânta Predanie şi Sfinţii Părinţi, fără de adaosuri sau modificări ulterioare.

Cat de „naiv” era parintele Nicolae se poate vedea si din solutia pe care o intrevede unitatii crestine:

  • ” mă tem că nu va putea fi rezolvat uşor sau curând.
  • ” Unitatea Bisericii cred că va putea fi realizată numai printr-o acţiune directă a Duhului Sfânt şi poate nu atât prin conferinţe ale teologilor, cât mai ales prin avântul noroadelor.”
  •  ” Cred că ecumenismul nu poate însemna altceva decât o revenire la creştinismul iniţial aşa cum ne este el redat de Sfânta Scriptură, Sfânta Predanie şi Sfinţii Părinţi, fără de adaosuri sau modificări ulterioare. ” (- ceea ce il face pe parintele Nicolae un simpatizant al paleo-ortodoxiei avant la lettre 🙂  )
  • ” poate că e mai bine să concepem ecumenismul ca o lucrare a inimilor creştine decât ca o tranzacţie realizată de exegeţi profesionişti.”

Restul propagandei, delirului si fobiilor adventiste nu merita nici macar contrazise, ci doar ignorate ca pe niste nazuri si halucinatii ce si sunt.

Despre insuportabila povara a … libertatii ca si cauza a ateismului?

[…] În loc de a căuta să le zălogeşti libertatea, Tu le-ai sporit-o şi mai mult, aruncând pe veci chinuitoarea ei povară asupra împărăţiei sufletului omenesc. Ai vrut să ai parte de dragostea liber consimţită a omului, ai dorit ca el să Te urmeze de bunăvoie, ademenit şi subjugat de Tine, de ideea Ta. În locul legii străbune, pe care se putea bizui din momentul acela, omul trebuia să aleagă cu inima slobodă ce este rău şi ce este bine, având înaintea ochilor doar chipul Tău drept călăuză menită să-i îndrume paşii, dar cum de nu Te-ai gândit că, aşezând pe umerii lui o povară atât de grea ca libertatea de a alege, până la urmă el va ajunge să pună la îndoială până şi chipul Tău şi să tăgăduiască adevărul propovăduit de Tine? Într-o bună zi oamenii vor mărturisi în gura mare că adevărul nu poate sălăşlui în Tine, fiindcă era cu neputinţă să-i urgisească cineva atât de cumplit ca Tine, lăsându-i să se zbată într-o incertitudine atât de chinuitoare, cu atâtea griji pe cap şi atâtea probleme fără dezlegare!

Fiodor Mihailovici Dostoievski, Fraţii Karamazov

Dupa (marele inchizitor al lui) Dostoievski, ateismul ar fi cauzat de insuportabila povara a… libertatii(!) cu care Dumnezeu l-a „urgisit” pe om. Ateii sunt cei ce nu-si pot indura libertatea, care ajung sa se indoiasca de El  „fiindcă era cu neputinţă să-i urgisească cineva atât de cumplit” ca Dumnezeu lasandu-i sa aleaga intre bine si rau fara reperul traditiei si legilor. Ateilor – inclusiv cei deghizati in „agnostici” – va recunoasteti in descriere? 🙂

O fabula ruseasca despre si pentru…porci

Sub un Stejar din veac crescand
Un Porc, avînd de ghindã burta plinã,
A tras întîi un somn adînc.
Apoi, cu mintea-i de jivinã,
Pe cel Stejar sã-l rîme-a prins la rãdãcinã.
„Pãi rãu Stejarului îi faci,
Îi spuse-o Cioarã din copaci,
De-l rîmi la rãdãcini, Stejarul se usucã.“

„Usuce-se, îi spuse Porcul prost,
Si pe pustie poate sã se ducã,
Nu vãd la el nici un folos,
De n-ar mai fi si-un veac, nu m-ar durea pe mine,
Cînd ghindã am aici si pot sã prind grãsime.“
Stejaru-i spuse : „Esti ingrat porceste !
De-ai fi în stare rîtul a-ti sãlta,
Pînã si tu atuncea ai vedea
Cã ghinda tot pe mine creste“

F M Dostoievski , Jurnal de scriitor

„ Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa,[…] ” (Faptele apostolilor 17:28, VDCC)

„ Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin. ” (Romani 11:36, VDCC)

PS: „Stejarul” nu se usuca, dar porcii…

Povara libertatii

Marele inchizitor al lui Dostoievski a dovedit, cu o dialectică cruntă, că majoritatea oamenilor se tem de fapt de propria lor libertate şi că marea masă, din oboseală fată de istovitoarea multiplicitate a problemelor, fată de complicaţia şi rãspunderea vieţii, doreste o mecanizare a lumii printr-o ordine definitivă, valabilă pentru toţi, care s-o scutească de orice muncă de gindire. Acest dor mesianic de o deproblematizare a existenţei constituie fermentul propriu-zis, care netezeşte căile pentru toţi profetii sociali şi religioşi.

Stefan Zweig – Lupta in jurul unui rug

%d blogeri au apreciat asta: