Dumnezeu a iubit firea noastră desfrânată – Sf. Ioan Gura de Aur

„ De aceea, iată, o voi ademeni, o voi aduce în pustie şi-i voi vorbi pe placul inimii ei. ” (Osea 2:14, NTR)

Dumnezeu a poftit desfrânata? Da, desfrânata, şi mă refer la firea omenească desfrânată care refuză iubirea lui Dumnezeu şi iubeşte adesea idolii lumii. Dumnezeu a poftit desfrânata, ca s-o facă fecioară. El, Care este atât de slăvit şi de sfânt, a poftit desfrânata? Şi de ce ? Ca să devină Mire! Şi ce face? Nu trimite la aceasta pe una dintre slugile sale, nu trimite un Arhanghel, nu trimite Heruvimii, nu trimite Serafimii, ci vine El însuşi, Cel îndrăgostit… A dorit desfrânata şi ce face? N-0 urcă pe aceasta la ceruri, ci coboară El pe pământ! Deoarece ea nu putea să se înalţe întru cele de sus, vine El la desfrânată, şi nu se ruşinează! Vine la coliba ei (în pământul nostru smerit) şi o găseşte beată. Şi cum vine? Nu vădindu-şi dumnezeirea, ci ca om asemenea desfrânatei, om nu la cuget, ci după firea omenească. Şi face aceasta pentru ca desfrânata să nu-L vadă şi să se înfioare, să nu tresară, să nu fugă. Vine către desfrânată şi Se face om chiar dacă a găsit-o plină de răni, sălbăticită, împovărată de demoni… vine lângă ea… Aceasta este trăsătura iubitului, nu caută vina pentru greşeli, ci iartă fărădelegile şi căderile. Şi ce face? O ia de soţie, se logodeşte cu ea. Şi ce-i dă ca semn al chezăşiei acestei legături? Inelul. Care este acesta? Duhul Sfânt, ne spune Sfântul Apostol Pavel : ,,Iar Cel Ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile noastre” ( II Corinteni 1, 21-22).

Sf. Ioan_Gura_de_Aur – 250 parabole

Superb! De-a dreptul superb! Gura Aurita mult haruit a fost sa ne lase asemenea comori! Dumnezeu seducatorul…

Despre Preotie – Sf.ioan Gura de Aur

O carte care ar trebui musai sa fie materie de examen pentru cei care aspira la vreun ”job”  duhovnicesc/pastoral/clerical. Ar realiza mai bine si candidatii la ce se inhama, daca-s pentru asa ceva si la ce sa se astepte.

”A trăi cu viată creştină, înseamnă a tine seamă de Iisus Hristos în toate lucrurile”(Sf Ioan Gura de Aur)

Viata creştină este în noi reproducerea vietii lui Iisus Hristos. Sau chiar, dacă noi voim să-l urmăm pe apostolul în definitia lui, este Hristos viu în noi înşine. Totul prin Iisus Hristos, totul pentru Iisus Hristos, totul în Iisus Hristos. De când prin întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu a socotit demn să devină al nostru, El singur este centrul spre care converg toate, punctul  de  plecare  de  unde  fiinta  noastră,  viata  noastră,  actele  noastre trebuie  să-şi  ia  cursul  lor  şi  să-şi  urmeze  drumul  lor.  A  trăi  cu  viată creştină, înseamnă a tine seamă de Iisus Hristos în toate lucrurile.A iubi pe Iisus Hristos, a primi pe Iisus Hristos, a ne da lui Iisus Hristos, a trăi din Iisus Hristos: iată toată viata creştină.
A iubi pe Iisus Hristos. Înseamnă mai întâi a recunoaşte tot ceea ce a făcut Iisus Hristos pentru noi şi a adânci în această iubire răceala din inimile noastre. Însă iubirea lui Hristos nu constă în emotii sterile, ea se arată  prin  realităti  generoase.  El  împlineşte  poruncile,  el  face  fapte,  el plasează în obiectul iubit toate plăcerile lui şi toate bucuriile lui. Cerul pe pământ este de a iubi pe Iisus Hristos. Suprema nenorocire este de a nu-L iubi.
A primi pe Iisus Hristos. Cum să-L respingi când El Însuşi vine la noi? Şi cu câtă iubire! Şi cu ce elan! Mai înainte de creatia lumii, El se gândeşte la noi, El ne iubeşte, El ne pregăteşte bunurile noastre veşnice. La  timpul  arătat,  El  coboară  din  ceruri,  ieşind  din  sânul  Tatălui,  ia sclavia noastră, se face părtaş la viata noastră, suferă toate mizeriile, se supune la o ispăşire îngrozitoare, şi zdrobit de dureri, moare pe lemnul de osândă al criminalilor. Iată-l pe Iisus pe care-L primim noi, pe care ni-L dă  Dumnezeu  şi  pe  care  viata  creştină  ne  face  să-L  primim  în  mod iubitor.
A  ne  da  lui  Iisus  Hristos (…)  În  mod  sigur  Iisus  S-a  dat  pentru omenirea întreagă; însă nu-L auzim noi pe Sfântul Pavel strigând: El m-a iubit,  El  S-a  dat  pentru  mine?  Cuvinte  delicioase!  Răscumpărarea  se concentrează  în  mine,  binele  general  devine  binele  meu  propriu  şi  eu însumi  mă  dau  cu  totul  întreg  celui  care  se  dă  cu  totul  întreg  mie.  De asemenea,  eu  părăsesc  totul,  eu  abandonez  totul,  creaturile  nu-mi  mai sunt  nimic,  lumea  a  încetat  să  mai  fie,  Iisus  Hristos  singur  este  binele meu, fericirea mea, viata mea.
A trăi prin Iisus Hristos. Chiar aici ajungem noi la vârful cel mai înalt  al  vietii  creştine.  Sfântul  Pavel  îndrăzneşte  să  formuleze  astfel această  viată  prin  Iisus  Hristos:  Eu  trăiesc,  însă  nu  mai  trăiesc  eu,  ci Iisus Hristos trăieşte în mine. Ce înseamnă a trăi aşa? Mai întâi înseamnă a nu mai avea altă tintă în toate actele noastre decât aceea de a plăcea lui Iisus  Hristos. Înseamnă  apoi  a-I  împlini  vointele  Lui  şi  a  asculta  de poruncile Lui. Să mergem mai înainte. A trăi prin Iisus Hristos înseamnă a gândi, a vorbi, a judeca, a actiona ca şi El; înseamnă a muri pentru tot restul  şi  a  nu  mai  trăi  decât  pentru  El  singur.” (Din  vol.  Bogătiile oratorice, pp. 326-327)

Despre superioritatea Septuagintei – Sf Ioan Gura de Aur

„Textul  Septuagintei  este  mai  vrednic  de  credintă  decât  toate celelalte  traduceri  ale  Vechiului  Testament.  Cei  care  au  tradus  Vechiul Testament  după  venirea  lui  Hristos,  rămânând  iudei,  pot  fi  pe  bună dreptate bănuiti că intentionat au tradus greşit profetiile, din ură fată de Hristos. Cei şaptezeci, însă, au tradus Vechiul Testament cu mai bine de o sută de ani înaintea venirii lui Hristos şi au fost multi la număr, aşa că nu li se poate aduce o astfel de bănuială; ei sunt mai vrednici de credintă şi  din  pricina  timpului  când  au  făcut  traducerea  şi  din  pricina  multimii traducătorilor şi din pricina acordului dintre ei la facerea traducerii. Dar  chiar  dacă  iudeii  aduc  mărturia  celorlalte  traduceri  ale Vechiului  Testament,  şi  atunci  biruinta  va  fi  tot  de  partea  noastră”.
(Omilii la Matei, omilia V, II, în col. PSB, vol. 23, p. 69)

Despre saracie – Ioan Gura de Aur

Nu  e  o  nenorocire să fii sărac, ci să nu voieşti să fii sărac. Nu socotiti sărăcia o nenorocire şi nu va fi o nenorocire. Nenorocirea nu stă în natura sărăciei, ci în judecata oamenilor cu suflet slab. Dar, mai bine spus, chiar m-aş ruşina de-aş spune numai atâta despre sărăcie, să spun atât numai că nu-i o nenorocire. Dacă filosofezi, sărăcia îti va fi izvor de mii şi mii de bunătăti.  Dacă  cineva  ti-ar  oferi  o  mare  dregătorie,  demnităti  politice, bogătie, desfătare, apoi ti-ar oferi şi sărăcia şi ti-ar da libertatea să alegi ce vrei, negreşit, dacă i-ai cunoaşte frumusetea, ai pune îndată mâna pe sărăcie.” (Omilii la Matei, omilia XC, III, în col. PSB, vol. 23, p. 1004)

Despre ”infrumusetare” – Sf Ioan Gura de Aur(2)

„Să  ne  închipuim  o  femeie,  (iubitoare  de  podoabe  –  n.n.)  iar bărbatul ei să se străduiască să o îndrepte cu orice chip.
– Cum o va îndrepta?
– Să nu-i interzică totul dintr-o dată, ci mai întâi cele mai uşoare, pe cele la care nu tine prea mult. Dacă, însă, o vei sili să săvârşească totul de la început, ai pierdut totul. Nu-i lua, deci, de îndată bijuteriile de aur, ci lasă-i-le să le aibă şi să se împodobească cu ele; că acesta pare a fi un rău mai mare decât sulemenitul şi încondeiatul ochilor. Aşadar dezbar-o mai  întâi  de  sulemenitul  şi  încondeiatul  ochilor,  dar  nu  cu  frica  şi amenintarea,  ci  cu  convingerea  şi  blândetea,  cu  criticile  altora  şi  cu părerea  şi  socotinta  ta.  Spune-i  neîncetat:  Nu  ti-i  deloc  frumoasă  fata când  ti-o  vopseşti  atâta,  ci-i  chiar  tare  urâtă!  Şi  convinge-o,  mai  cu seamă, că asta te mâhneşte. După ce i-ai spus părerea ta, vorbeşte-i şi de părerea  altora  şi  spune-i  că  de  obicei  sulimanurile  urâtesc,  chiar  pe femeile frumoase, ca să-i stârpeşti patima. Să  nu-i spui încă nimic de iad, nici  de  împărătia  cerurilor;  i-o  spui  de  pomană;  ci  convinge-o  că  simti mai multă plăcere să-ti arate nefalsificată opera lui Dumnezeu. O femeie care-şi  chinuieşte  fata,  o  întinde,  o  pudrează,  nici  oamenilor  nu  pare frumoasă  şi  plăcută  la  vedere.  Scoate-i  boala  din  suflet  mai  întâi  cu argumente  rationale  şi  cu  părerile  celorlalti  oameni;  după  ce  i-ai  muiat sufletul  cu  aceste  cuvinte,  adaugă  şi  pe  cele  despre  iad  şi  împărătia cerurilor. Dacă-i vorbeşti o dată şi nu o îndupleci, nu obosi a-i repeta a doua oară, a treia oara şi de mai multe ori aceleaşi cuvinte; să n-o faci cu ură,  ci  cu  fata  veselă;  uneori  întoarce-i  spatele,  alteori  linguşeşte-o, mângâi-o. Nu vezi pe pictori, de câte ori dau cu pensula, de câte ori şterg până ce fac un portret frumos? Să nu fii, dar, mai rău decât ei! Dacă cei care fac portretul unui trup îşi dau atâta silintă cu mult mai mult noi, care formăm sufletul, trebuie să folosim toată măiestria. Dacă vei modela bine chipul  sufletului  femeii  tale,  nu  vei  mai  vedea  pocit  chipul  trupului  ei, nici buzele însângerate, nici gura la fel ca gura înroşită de sânge a unui urs, nici sprâncenele negre ca funinginea de pe oale, nici obrajii văruiti ca  peretii  mormintelor.  Că  toate  acestea  sunt  funingine,  cenuşă,  praf, semne ale celei mai mari urâtenii.
(…) Să suportăm toate cusururile femeilor noastre, ca să săvârşim ce voim. Nu vezi că suportăm plânsul copiilor când vrem să-i întărcăm şi suferim orice numai ca să-i dezbărăm de laptele mamei? Tot aşa să facem şi cu femeile noastre. Să îndurăm toate celelalte cusururi, ca să reuşim să le dezbarăm de obiceiul sulimenitului şi a încondeierii ochilor. După ce i-ai  îndreptat  acest  cusur  îndreaptă-te  spre  altul,  spre  podoabele  de  aur.
Vorbeşte-i tot aşa, în acelaşi chip, şi despre acestea. Şi astfel, încetul cu încetul, formându-ti sotia ta vei fi un pictor minunat, un rob credincios, un  plugar  priceput.  Pe  lângă  acestea,  adă-i  aminte  şi  de  femeile  din vechime:  de  Sarra,  de  Rebeca,  de  femeile  frumoase  şi  de  cele  urâte  şi arată-i că toate au fost la fel de întelepte. Lia, femeia patriarhului Iacov, nu  era  frumoasă,  dar  nu  s-a  gândit  să-şi  sulimenească  chipul  ci,  chiar urâtă fiind şi nu destul de iubită de bărbatul ei, nu i-a trecut prin minte aşa  ceva,  nu  şi-a  stricat  fata;  a  lăsat-o  aşa  cum  era,  păstrându-şi
neschimbate  trăsăturile  fetei;  şi  doar  Lia  a  fost  crescută  de  păgâni.  Tu, însă,  femeie  credincioasă,  care  ai  cap  pe  Hristos,  tocmai  tu  strecori printre noi meşteşuguri drăceşti? Nu-ti aduci aminte oare de apa sfântului botez  care  ti-a  spălat  fata,  de  jertfa  care  îti  împodobeşte  buzele,  de sângele care îti înroşeşte limba? Dacă te-ai gândi la toate acestea, oricât de iubitoare de podoabe şi de găteli ai fi, n-ai îndrăzni, nici n-ai suferi să-ti  pui  pe  fată,  praful  şi  cenuşa.  Află  că  eşti  unită  cu  Hristos  şi  aruncă urâtenia aceasta! Hristos nu Se bucură de vopselele acelea, ci caută o altă frumusete,  de  care  este  şi  tare  îndrăgostit,  frumusetea  sufletului  adică.
Această frumusete ti-a poruncit şi profetul s-o îngrijeşti, spunând: Şi va pofti  împăratul  frumusetea  ta  (Ps.,  44,  13).  Să  nu  ne  pocim,  deci  fără rost. Nici una din operele lui Dumnezeu nu-i nedesăvârşită şi nici nu are nevoie de îndreptarea ta. Nimeni n-ar încerca să adauge ceva statuii unui împărat, după ce statuia a fost înăltată. Încercarea-i primejdioasă şi atrage cea, mai  mare pedeapsă.  Statuia e făcută de un om şi nu-i adaugi nimic; fata ti-i făcută de Dumnezeu şi îndrepti? Nu te gândeşti la focul iadului? Nu  te  gândeşti  la  pustietatea  sufletului?  De  dragul  sulimenelilor  îti neglijezi sufletul, că toata grija ti-o cheltuieşti cu trupul! Dar pentru ce vorbesc de suflet? Chiar trupului i se întâmplă contrarul decât ceea ce te străduieşti.  Uită-te  numai!  Vrei  să  fii  frumoasă?  Aceasta  te  face  urâtă! Vrei să placi bărbatului? Aceasta mai mult îl întristează! Şi nu numai pe el, ci îi face şi pe străini să te bârfească. Vrei să pari tânără? Aceasta te îmbătrâneşte  iute.  Vrei  să  fii  împodobită?  Aceasta  te  face de ruşine! O femeie  care  umblă  după  găteli  şi  sulimanuri  face  de  ruşine  nu  numai femeile de acelaşi rang cu ea, ci şi pe servitoarele care o ştiu cum este, şi pe casnicii care o cunosc; dar mai înainte de toti pe ea însăşi. Dar pentru ce trebuie să vorbesc de toate acestea? Am lăsat la o parte tocmai păcatul cel  mai  grozav,  că  superi  pe  Dumnezeu,  că-ti  îngropi  cinstea,  aprinzi flacăra geloziei, te iei la întrecere cu femeile care bat străzile.
Gânditi-vă la toate acestea, bateti-vă joc de acest alai drăcesc şi de această  meşteşugire  diavolească!  Depărtati  de  pe  voi  podoaba  aceasta, dar  mai  bine  spus  această  lipsă  de  podoabă!  Îngrijiti-vă  de  cealaltă frumusete,  de  frumusetea  din  sufletele  voastre,  care  este  plăcută  şi îngerilor, poftită de Dumnezeu şi dulce sotilor voştri, ca să aveti parte şi de slava aceasta pământească şi de aceea ce va să fie”. (Omilii la Matei, omilia XXX, V, în col. PSB, vol. 23, pp. 377-379)

„Nu condamn atâta pe femeia care se gândeşte numai la colanul ei cel aurit, pe cât condamn pe bărbatul, care se gândeşte cum să-şi îmbrace femeia  cu  haine  aurite. Astfel  că  şi  în  această  privintă,  voi  bărbatilor sunteti vinovatii. Voi sunteti care puneti scânteia, şi tot voi care aprindeti focul. De altfel nici nu e atât de mare păcat pentru femei, pe cât e pentru bărbati. Tu ai fost orânduit de Dumnezeu ca să dirijezi şi să administrezi pe femeie, peste tot locul tău pretinzi a avea întâietatea; deci arată şi în aceasta, că nici un cuvânt nu-ti iese din gură cu privire la luxul dorit de ea.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, omilia XIII, p. 136)

,,Păi  atunci  când  îl  văd  pe  bărbat  cu  aurării,  înfrumusetat,  cu frizura aranjată, mirosind a parfum, îmbrăcat cu haine moi şi cu mersul de femeie, luând aminte la desfătări, cum aş mai putea să-l numesc bărbat pe  unul  ca  acesta,  care  şi-a  trădat  nobletea  firii  sale  şi  s-a  potrivit  firii femeieşti? Căci dacă Pavel nu o socoteşte vrednică să se numere printre cei vii pe o femeie care face asemenea lucruri, ci o scoate din ceata celor însufletiti şi o aşază cu cei morti, zicând că cea care trăieşte în desfătări este moartă (I Tim., 5, 6), cum mai poate un bărbat care face acestea să
mai fie numărat în ceata bărbatilor, de vreme ce şi o femeie care face aşa ceva a pierdut viata?” (Omilia aceluiaşi, rostită în biserica Sfintei Irina, despre râvna celor prezenti la biserică şi despre uşurătatea celor care lipsesc  şi  despre  cântare;  şi  că  firea  nu  este  pricină  s-o  oprească  pe femeie de a apuca pe calea virtutii, în vol. Cateheze maritale, p. 77)

PS:  Superb! Intr-adevar de aur gura sfantului Ioan … Tare dibaci psiholog a fost sfantul asta 😀

Despre ”infrumusetare” – Sf Ioan Gura de Aur

„Femeile să se abtină de la obiceiul vătămător al vopsirii fetei, ca să nu îl batjocorească pe Creatorul lor, încercând să ascundă, chipurile, defectele creatiei. Ce tot faci, femeie? Crezi că prin vopsele şi alifii poti să  adaugi  ceva  la  frumusetea  ta  naturală  sau  poti  schimba  urâtenia chipului tău? Nu numai că nu vei reuşi nimic din acestea, dar îti vei urâti şi  sufletul.  Această  ocupatie  nefolositoare  este  semnul  superficialitătii tale.  De  altfel,  prin  sulimenirile  tale,  atragi  privirile  neînfrânatilor, făcându-i  să  păcătuiască.  Domnul  a  spus:  Oricine  se  uită  la  femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui (Matei 5, 28). În felul acesta,  te  faci  vinovată  în  fata  lui  Dumnezeu  pentru  căderea  acelora  în păcat. De aceea, este bine să renunti cu totul la înfrumusetare. Dar dacă acest obicei prost te-a luat cu totul în stăpânire şi nu vrei să renunti la el, atunci măcar nu te vopsi când vii la biserică. Dacă nu faci astfel, este ca şi cum ai ajunge la port, dar ai naufragia, sau te-ai duce la doctor şi ai pleca  de  la  el  mai  bolnavă  ca  înainte.”  (Din  vol.  Problemele  vietii,  p. 372)

„Ei  bine,  când  tu  porti  pe  trup  aurării  iar  altul  se  prăpădeşte  de sărăcie, când tu te înfăşori cu atâta aur ca să te bucuri de o slavă deşartă, iar  un  altul  nu  are  nici  ce  mânca,  oare  prin  aceasta  nu  strângi  lantul păcatelor? Înfăşoară-te cu Hristos, nu cu aur! Unde este Hristos acolo nu este mamona, iar unde este mamona, acolo Hristos nu are ce căuta. Nu voieşti a te înfăşura cu Împăratul a toate? Dacă ti-ar da cineva purpură şi diademă împărătească, oare nu ai primi acestea înaintea aurului? Eu însă nu-ti dau tie diademe împărăteşti, ci pe Însuşi Împăratul. Şi cum este cu
putintă a se înfăşura cineva cu Hristos? Ascultă pe Pavel ce spune: Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati îmbrăcat (Gal., 3, 27).  Şi ascultă apoi sfătuire apostolică: Iar purtarea de grijă a trupului să nu o faceti spre pofte (Rm., 13, 14). Astfel se îmbracă cineva cu Hristos, când el nu se îngrijeşte de poftele trupului. Dacă tu te îmbraci cu Hristos, şi demonii se  vor  teme  de  tine,  iar  dacă  te  îmbraci  cu  aur,  şi  oamenii  te  vor ridiculiza, pe când, dacă te îmbraci cu Hristos şi oamenii te vor cinsti şi se vor sfii de tine. Voieşti să te faci plăcută şi frumoasă? Multumeşte-te cu ceea ce ti-a dat Creatorul! De ce introduci aurării ca şi cum ai îndrepta ceea  ce  a  făcut  Creatorul?  Voieşti  a  părea  frumoasă?  Îmbracă-te  cu milostenia,  îmbracă-te  cu  filantropia,  îmbracă-te  cu  întelepciunea  şi  cu netrufia. Acestea sunt mai pretuite şi mai cinstite decât aurul. Acestea fac şi pe cea plăcută mai frumoasă, acestea fac şi pe cea urâtă mai frumoasă şi  plăcută.”  (Comentariile  sau  Explicarea  Epistolei  către  Coloseni, omilia X, pp. 125-126)

,,Pe muierile acelea ce se împodobesc pentru a curvi, oare nu le vei crede  că  se  împreună  cu  diavolul?  Şi  cine  va  grăi  împotriva  acestui cuvânt?  Iar  dacă  cineva  ar  grăi  împotrivă,  apoi  atunci  să  dezvelească sufletul unei astfel de muieri, şi va vedea numaidecât pe acel viclean drac cum o stăpâneşte.
Greu este, iubitilor, greu de tot, dacă nu cumva chiar cu neputintă, ca  fiind  trupul  împodobit  astfel,  să  fie  în  acelaşi  timp  şi  sufletul împodobit, ci trebuintă este a fi unul defăimat, câtă vreme ce ne îngrijim de celălalt; fiindcă a ne îngriji de amândouă deodată şi a le împodobi, nu stă  în  firea  acestora.”  (Comentariile  sau  Tâlcuirea  Epistolei întâi către Corinteni,  omilia XVIII, pp. 183-184)

Portret de pseudo-crestin – de Sf. Ioan Gura de Aur

„Spune-mi  dar  după  care  fapte  să  te  cunosc  că  eşti  creştin,  când totul te arată necreştin? Dar pentru ce spun: creştin? Nu pot şti bine nici dacă eşti om. Când te văd că arunci cu picioarele ca un măgar, că sari ca un taur, că nechezi după femei ca un armăsar, că eşti lacom la mâncare ca un urs, că-ti îngraşi trupul ca un catâr, că eşti ranchiunos ca o cămilă, că răpeşti ca un lup, că te mânii ca un şarpe, că răneşti ca o scorpie, că eşti şiret  ca  o  vulpe,  că  tii  în  tine  veninul  răutătii  ca  o  aspidă  şi  viperă,  că lupti împotriva fratilor tăi ca demonul cel rău, cum voi putea să te număr cu oamenii când nu văd în tine caracteristicile firii omeneşti? Căutând să fac deosebirea între un necredincios şi un credincios, mi-e teamă că nu voi găsi nici deosebirea dintre un om şi o fiară”. (Omilii la Matei, omilia IV, VIII, în col. PSB, vol. 23, p. 58)

„Creştinul  nu  se  lasă  dus  la  laşitătile  unei vieti senzuale. Altii la ceasurile  lungi  de  somn  leneş  adaugă  paturilor  voluptoase  odihnele prelungite chiar în mijlocul strălucirii zilei. Altora, mesele somptuoase, interminabilele mâncăruri urmate de distractii sau de jocuri. Creştinul nu ia odihnă şi hrană decât ceea ce-i este necesar vietii. El nu trăieşte pentru a mânca, nici pentru a dormi, el doarme şi mănâncă pentru a trăi.” (Din vol. Bogătiile oratorice, p. 337)

Despre numele de „creştin” – Sf. Ioan Gura de Aur

„Acum noi nu avem decât un singur nume; dar este un nume care este mai mare decât toate acelea, pentru că noi suntem numiti creştini şi fii  ai  lui  Dumnezeu,  şi  prieteni  ai  lui  Dumnezeu  şi  trupul  Său.  Acest nume ne îndeamnă şi ne încurajează mai mult decât toate celelalte; el ne face mai atenti şi mai întelepti să facem virtutea. Să nu facem deci nimic care  să  fie  nevrednic  de  un  aşa  de  mare  nume  şi  atât  de  cinstit:  să  ne gândim la incomparabila cinste pe care o avem noi de a purta numele lui Iisus Hristos; căci din acest nume ne numeşte Sfântul Pavel creştini. Să contemplăm şi să admirăm măretia acestui nume. Dacă cel ce este numit fiul unui căpitan mare sau a unui personaj strălucit, primeşte sentimente înalte când aude că el apartine sau la acela sau la acesta, îşi face o cinste foarte  mare  de  a  purta  acest  nume,  şi  nu  crută  nimic  ca  să  nu-l necinstească prin laşitate, noi care ne tragem numele nu de la căpitan, nu de la un print pământesc, nu de la un înger, sau de la un arhanghel, sau de la un serafim, ci de la Regele lor, nu ne vom expune noi viata noastră, nu o vom pierde noi mai bine decât a necinsti pe Cel ce ne-a cinstit cu acest  nume  al  Său?  Nu  cunoaşteti  voi  casa  împăratului,  gărzile  lui, soldatii săi înarmati cu lănci, slujitorii săi care-l păzesc? Nu ştiti voi de ce cinste şi de ce privilegiu se bucură ei? Aşa noi care ne apropiem mult mai mult de Regele nostru, şi care suntem pe atât de aproape pe cât este capul de trup, noi trebuie să facem totul şi să punem totul în faptă pentru a  imita  pe  Iisus  Hristos.”  (Comentar  la  Evanghelia  de  la  Ioan,  omilia XIX, 3, p. 94)

„După  cum  semănătorii  n-au nici un folos dacă aruncă semintele pe cale, tot aşa şi noi n-avem vreun folos de pe urma numelui de creştin dacă  faptele  noastre  nu  sunt  pe  măsura  numelui.”  (Omiliile  despre pocăintă, omilia a noua, p. 176)

Sfantul Ioan Gura de Aur : profet sau idealist utopic?

Hrisostom nu credea în scheme abstracte; el a avut o credinţă înflăcărată în puterea creativă a iubirii creştine. Pentru acest motiv el a devenit învăţătorul şi profetul tuturor veacurilor în Biserică. În tinereţea sa el a petrecut câţiva ani în deşert, dar nu a stat acolo.

Pentru el singurătatea monahală a fost o perioadă de antrenament. El s-a întors către lume pentru a proclama puterea evangheliei. A fost un misionar  prin vocaţie; a avut un zel apostolic şi evanghelic. El a voit să îşi împărtăşească inspiraţia cu fraţii. El a voită să lucreze la stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu.
El s-a rugat pentru astfel de lucruri în viaţa comună astfel încât nimeni nu mai trebuia să se întoarcă în sălbăticie în căutarea desăvârşirii, fiindcă există aceiaşi oportunităţi în oraşe. El a voit să reformeze însuşi oraşul şi pentru acest lucru şi-al ales sieşi calea preoţiei şi a apostolatului.
A fost acesta un vis utopic? Era posibil să reformezi lumea şi să depăşeşti lumescul lumii? A reuşit Hrisostom în misiunea sa? Viaţa sa a fost furtunoasă şi grea, a fost o viaţă a îndurării şi a martiriului. A fost persecutat şi respins de păgâni şi de fraţi falşi şi a murit fără casă în exil ca şi prizonier. Tot ceea ce i-a fost oferit spre suferinţă a îndurat în duhul bucuriei, ca şi din mâna lui Hristos care a fost respins şi executat. Biserica a recunoscut cu mare grijă această mărturie şi a aclamat solemn pe Hrisostom ca şi pe unul din „învăţătorii ecumenici” pentru veacurile ce aveau să vină.
Există o aromă  neobişnuită de modernitate în scrierile lui Hrisostom. Lumea lui era ca şi a noastră, o lume a tensiunilor, o lume a problemelor nerezolvate în toate domeniile vieţii. Sfaturile lui se potrivesc la fel de bine veacului nostru ca şi celui din timpul său. Principalul său sfat este o chemare la un creştinism integral, în care credinţa şi milostenia, credinţa şi practica   sunt   legate   organic   într-o   predare   necondiţională   în   iubirea   copleşitoare   a   lui Dumnezeu,   o   încredinţare   necondiţionată   în   mila   Sa,   într-o   încredinţare   necondiţională slujirii Sale, prin Iisus Hristos, Domnul nostru.

Din ”EPOCA PATRISTICĂ ŞI ESHATOLOGIA” in ”ASPECTE ALE ISTORIEI BISERICII” – VOLUMUL AL PATRULEA din COLECŢIA LUCRĂRILOR lui GEORGES FLOROVSKI, Profesor Emerit de Istoria Bisericii, Universitatea Harvard

Despre indragostiti – Ioan Gura de Aur

„Cei îndrăgostiti poartă cu ei, oriunde s-ar duce, chipul cel dorit.” (Omiliile despre pocăintă, omilia întâi, p. 7)

„E legea sufletească a celor ce iubesc, e obiceiul lor să strângă în brate chiar numai numele celor pe care-i iubesc, să se înflăcăreze chiar numai la auzul numelui lor.” (Cuvânt de laudă la cel întru Sfinti Părintele nostru Meletie, arhiepiscopul Antiohiei celei Mari, şi despre râvna celor ce s-au adunat la această prăznuire, I, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinti, p. 281)

,,Aşa este starea sufletească a îndrăgostitilor: nu rabdă să tină ascunsă dragostea lor, ci vorbesc tuturor cunoscutilor despre focul lor, cu gândul că îşi ostoiesc sufletul povestind altora despre puternica lor dragoste.” (Despre căintă (I), în vol. Despre mărginita putere a diavolului. Despre căintă…, p. 79)

Despre imbracamintea crestinului – Sf. Ioan Gura de Aur

„Noi trebuie să mâncăm atât cât ne este de-ajuns să trăim, şi să ne îmbrăcăm  cu  haine  atât  cât  să  ne  acopere  trupul,  adică  să  ne  acoperim goliciunea şi nimic mai mult; iar o astfel e haină o poate avea oricine.” (Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei, omilia a XVII-a, p. 188)

ÎMBRĂCĂMINTEA (creştinul păstrează modestia îmbrăcămintei)

„Veşmintele lui nu vor fi afectate de un lux scandalos. Ele nu vor avea  formele  lipsite  de  modestie.  Ei  (creştinii  –  n.n.)  vor  adăuga  o elegantă  dreaptă  la  o  viată  creştină  serioasă.  Grijile  părului,  pretentiile toaletei nu vor absorbi  nici  sufletul,  nici  timpul adevăratului  fiu  al lui Dumnezeu.” (Din vol. Bogătiile oratorice, pp. 331-332)

ÎMBRĂCĂMINTEA (să ne fie pricină de continuă aducere aminte de căderea din rai)

„Hainele,  deci,  să  ne  fie  continuă  aducere  aminte  de  pierderea bunătătilor  din  rai,  să  ne  fie  învătătură  de  pedeapsa  pe  care  a  primit-o neamul  omenesc  din  pricina  neascultării.  Să  ne  spună  nouă  cei  care  se îmbracă cu haine luxoase, cei care nici nu vor să ştie de haine din lână de oaie, ci se îmbracă în mătăsuri şi alunecă la atâta nebunie că tes chiar aur în îmbrăcăminte – dar mai cu seamă femeile au această slăbiciune –, să ne spună nouă, pentru ce îşi împodobesc trupul cu aceste haine, pentru ce se  bucură  de  ele  şi  nu  se  gândesc  că  îmbrăcămintea  a  fost  dată  ca  o pedeapsă  foarte  mare  pentru  călcarea  de  poruncă.  De  ce  nu  ascultă  pe Pavel,  care  spune:  Dacă  avem ce mânca şi cu ce ne îmbrăca, avem de toate  (I  Tim.,  6,  8)?  Vedeti,  dar,  că  de  un  singur  lucru  trebuie  să  ne îngrijim, să nu ne fie trupul gol, atât; să ni-l acoperim şi să nu ne îngrijim deloc de felul îmbrăcămintei”. (Omilii la Facere, omilia XVIII, II, în col. PSB, vol. 21, pp. 209-210)

Vezi si Tertullian „Despre imbracamintea femeilor” in “Despre idolatrie si alte scrieri morale”, Editura Amarcord, Timisoara,2001

Despre vin si betie – Sfantul Ioan Gura de Aur

Să nu bei doar apă, ci foloseşte şi puţin vin, din pricina stomacului tău şi a deselor tale îmbolnăviri.

1 Timotei 5:23(NTR)

Dar unora li se pare că  acest  sfat, acest îndemn [1 Timotei 5:23], dă voie să se bea vin fără sfială. Însă nu e aşa: căci dacă cercetează cineva mai cu luare aminte această spusă, vede că aici e mai de grabă un sfat către cumpătare. Gândeşte-te cum Pavel, nu de la început,  nici  de  prima dată nu dă acest  sfat, ci l-a dat după ce a văzut că puterea trupului e cu totul ştirbită şi nu I-a dat aşa simplu, ci cu oarecare măr­ginire ; căci n’a zis doar:  Bea vin, ci „puţin vin, nu că Timotei ar fi avut nevoie de acest sfat şi îndemn, dar pentru că noi avem nevoie.

Astfel că, scriindu-i  lui,   ne-a  hotărît nouă mai de grabă  măsura şi hotarul băutului de vin, îmbiindu-ne să bem numai atât cât avem nevoie să ne întremăm  sănătatea, cât să dăm trupului o bună stare, nu altă boală. Căci bă­utul  necumpătat al vinului  dă naştere nu la mai puţine  boale ca băutul apei, ci la mult mai  multe şi mai  grele  boale ale trupului şi ale sufletului, stârnind în cuget  răsboiul pati­milor, furtuna  gândurilor nesăbuite, şi făcând mai slabă şi mai şubredă puterea trupului. Firea pământului nu se destramă atât de mult când e vătămată de belşugul prea mare de ape, cât se slăbeşte, se destramă şi piere pu­terea trupului din pricina necurmatei băuturi de vin.   Să  fugim  deci şi din o parte şi din alta  de  necumpătare, îngrijind  de sănătatea trupului  şi  potolindu-i desmăţările lui. Vinul ni s’a dat de Dumnezeu nu ca să ne îmbătăm. „Căci vinul înveseleşte, spune David, (Psalm 103, 15) inima omului”. Iar tu faci din el pri­cină de mâhnire. Căci cei cari se îmbată peste măsură, sunt cu sufletul îngreunat şi cu min­tea întunecată de mult întunerec. El e un leac foarte bun, când păzeşte cea mai bună măsură şi fel.

Acest loc (din Psalm) ne este folositor şi împotriva ereticilor cari învinovăţesc făptura lui Dumnezeu: căci dacă vinul ar fi fost dintre lucrurile oprite, Pavel nu l-ar fi îngăduit, nici n’ar fi zis că trebuie să ne slujim de el. Şi nu numai împotriva ereticilor, dar chiar împotriva acelor fraţi cari după ce au văzut pe alţii înjosindu-se din pricina băuturii, în loc să-i ocă­rască pe aceia, ponegresc poama dată de Dum­nezeu, zicând: Să nu fie vin. Iar noi să le răspundem: Să nu fie beţie. Căci vinul e lu­crul lui Dumnezeu, iar beţia e lucrul diavo­lului, nu vinul face beţia, ci necumpătarea face beţia; nu învinovăţi făptura lui Dumnezeu, ci sminteala tovarăşului tău de robie. Ci tu, nevoind să pedepseşti şi să îndrepţi pe cel care păcătuieşte, batjocoreşti pe binefăcătorul (tău).

5. Aşadar când auzim pe unii vorbind astfel, să-i facem să amuţească, căci nu între­buinţarea vinului, ci necumpătarea dă naştere beţiei; beţiei, zic, care e mama tuturor relelor. Vinul a fost dat ca să întremeze trupul lân­cezit, nu ca să prăpădească tăria sufletului; ca să alunge slăbiciunea cărnii, nu ca să strice sănătatea sufletului. Drept aceea nu te sluji de vin fără cumpătare, ca să nu dai neghiobilor şi celor slabi cu duhul prilej de mustrare. Căci ce e mai de plâns ca beţia?

Un om beat e ca un mort însufleţit, ca un demon primit de bunăvoie, ca o boală care n’are iertare, un prăpăd ce nu se poate îndreptăţi, o ruşine îndeobşte a neamului nostru. Omul beat e ne­folositor nu numai în adunări sau la treburile obşteşti  sau ale fiecăruia în parte, dar chiar la privire e cel mai urîcios  din toţi, duhnind a mirosuri nesuferite, iar râgâiturile şi căscăturile beţivilor cât şi vorbele lor necuviin­cioase şi supărătoare, umplu de scârbă grozavă pe cei cari îi primesc şi stau în tovărăşia lor. Şi ceea ce e culmea răului, boala aceasta face ca cerul să nu poată fi atins de beţivi, şi nici nu le îngăduie să ajungă la bunurile veşnice,, dar pe lângă ruşinea din vieaţa aceasta, pe cei cari suferă de o asemenea boală, îi aşteaptă chiar pe ceea lume o pedeapsă cumplită.  Să ne desbărăm deci de acest obicei urît, şi să auzim pe Pavel care spune: „Bea puţin vin”: căci el a îngăduit să se bea puţin din pricina boalei; căci dacă nu l-ar fi supărat (pe Timotei) slăbiciunea,  Pavel nu l-ar fi silit pe ucenicul lui să bea nici chiar puţin.

Căci trebuie negreşit ca întotdeauna când ne înfruptăm cu băuturile şi mâncările date nouă de Dumnezeu, să le măsurăm după timpuri şi după nevoile noastre, şi să nu trecem întru nimic hotarul nevoii, nici să nu facem aşa la întâmplare şi fără chibzuinţă.

Ioan Gura de Aur, Predicile despre statui – Volumul I, 2.14–18

PS: sublinierile si accentele imi apartin

Cuvânt la Anul Nou de Sf. Ioan Gura de Aur

(1 ianuarie)

Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu.

Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă.

Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.

Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8).

Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi sfl ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte.

Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată?

Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe”.

Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede” (Psalmul 77, 37).

Această sărbătoare neîncetată despre care am vorbit, care nu cunoaşte vreo curgere a anului şi nu este legată cu vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o prăznuiască deopotrivă săracul şi bogatul. Pentru ea nu este de trebuinţă nici cheltuială şi nici avere, ci numai singura fapta cea bună.

Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai preţioasă decât toate comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare, nesecată.

Priveşte cerul, cerul cerurilor, pământul, marea, aerul, speciile dobitoacelor, feluritele plante şi tot neamul omenesc.

Priveşte îngerii, arhanghelii şi stăpâniile cele de sus.

Toate acestea sunt proprietatea Domnului. Robul unui Domn atât de bogat nu poate să fie sărac, când acest Domn este cu milă spre el.

A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu făclii locurile publice şi a împleti cununi, şi altele asemenea, este o nebunie copilărească.

Tu eşti liber de aceste slăbiciuni, ai vârsta creştinească şi eşti cetăţean al cerului.

De aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în pieţe, ci aprinde înăuntrul tău lumina cea duhovnicească, căci „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Această lumină îţi va face mare câştig.

Nu împodobi uşile casei tale, ci poartă-te bine, ca să dobândeşti din mâna lui Hristos cununa dreptăţii.

Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).

Tu întrebi: „Cum poate cineva să mănânce şi să bea intru slava lui Dumnezeu”.

Cheamă un sărac, primeşte printr-însul pe Insuşi Hristos la masa ta, şi tu ai mâncat şi ai băut întru slava lui Dumnezeu.

Dar El voieşte ca noi, nu numai să mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci şi toate celelalte să le facem tot aşa.

De exemplu, ieşirea din casă şi rămânerea noastră acasă. Şi una şi alta trebuie să se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le facem pe amândouă pentru Dumnezeu? Iată cum.

Când tu ieşi spre a merge la biserică să iei parte la rugăciune şi la învăţătura cea duhovnicească, atunci eşti întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poţi să rămâi şi acasă întru slava lui Dumnezeu. Cum şi în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli şi prăznuiri păcătoase, sau vezi piaţa plină de oameni răi şi obraznici, atunci nu ieşi, nu lua parte la neorânduială, şi astfel tu ai rămas acasă întru slava lui Dumnezeu.

Iar dacă cineva poate ieşi din casă şi a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu, apoi poate încă a lăuda şi a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lăuda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?”.

Voi, adeseori, şedeţi la locurile voastre de lucru şi vedeţi trecând oameni răi şi pierduţi, care sunt cu sprâncenele încreţite şi îngâmfaţi, înconjuraţi de slugarnici şi de linguşitori, îmbrăcaţi în haine scumpe, plini de un lux deşert, oameni jefuitori şi lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un om fericit şi vrednic de râvnit”, dojeneşte această vorbă, jeleşte şi tânguieşte. Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel de dojana este pentru cei de faţă o învăţătură de înţelepciune şi de faptă bună, ca ei să nu mai fie aşa de poftitori de cele pământeşti.

Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru că are un cal frumos, împodobit cu frâu scump şi multe slugi, o haină luxoasă şi în toate zilele petrece în beţie şi în desfătare?”. Tocmai pentru aceea el este nenorocit şi în treapta cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi nimic nu puteţi lăuda la el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul, haina, care nu fac parte din el.

Spuneţi, poate, oare, să fie ceva mai sărăcăcios, decât atunci când calul, frâul, frumuseţea hainei şi mulţimea slugilor se admiră, iar stăpânul trece fără nici o laudă? Cine poate să fie mai sărac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeşte numai cu cele străine?

Podoaba şi bogăţia noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu în slugi, nu în haine şi în cai, ci în fapta cea buna a inimii, in bogatia faptelor bune şi în fericita incredere in Dumnezeu.

Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un puţin-preţuit şi nebăgat în seamă, care trăieşte foarte greu, dar foarte îmbunătăţit, laudă-l înaintea celor de faţă, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânşii, o chemare la viaţa cea îmbunătăţită şi dreaptă.

Dacă ei zic: „Acesta este ticălos şi nenorocit”, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este cel mai fericit, căci el are prieten pe Dumnezeu, soaţă a vieţii, fapta cea bună; el stăpâneşte o comoară netrecătoare, adică o conştiinţă curată. Cum poate să-l vatăme pe el lipsa bogăţiei pământeşti, când el are să moştenească cerul şi bunătăţile cereşti?”. Când tu vei vorbi aşa cu dânşii şi îi vei învăţa aşa, vei primi mare plată pentru laudă şi pentru dojana, căci pe amândouă le faci întru slava lui Dumnezeu.

Noi putem încă să şi pedepsim întru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne supărăm pe slugile şi pe supuşii noştri; dar cum putem să-i pedepsim pentru Dumnezeu? Când vezi că sluga ta sau un cunoscut, sau altcineva din cei legaţi cu tine s-a îmbătat, ori a răpit ceva, umblă la locuri rele, nu se îngrijeşte de sufletul său, jură, minte, ocărăşte-l şi-l pedepseşte, readu-l pe calea cea dreaptă, pune-l în rânduială, şi toate acestea vor fi făcute întru slava lui Dumnezeu. Iar dacă vezi că el a greşit împotriva ta, şi în slujba ta a fost leneş, iartă-l şi tu îl vei ierta întru slava lui Dumnezeu.

Dar, cu părere de rău, mulţi fac cu totul din contra, atât cu cei cunoscuţi, cât şi cu slugile lor. Când aceştia păcătuiesc împotriva noastră, atunci ne facem judecători aspri şi nemilostivi; dimpotrivă, dacă ei au jignit pe Dumnezeu şi şi-au aruncat sufletele lor în pieire, noi nu pierdem nici o vorbă pentru aceasta.

Mai departe. Poate tu trebuie să-ţi faci prieteni. Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu!

Insă cum putem noi să ne facem prieteni şi vrăjmaşi pentru Dumnezeu?

Să nu căutăm prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitaţi la masă şi care ne părtinesc în lucrurile cele pământeşti, ci să ni-i câştigăm pe acei prieteni care totdeauna ţin sufletul nostru în rânduială, ne îndeamnă la datoriile noastre, pedepsesc greşelile noastre, dojenesc încălcările de lege ale noastre; când cădem, iarăşi ne ridică, şi prin sfat şi rugăciune ajută apropierea noastră de Dumnezeu.

Dar şi vrăjmaşi trebuie să-şi facă cineva pentru Dumnezeu. Când tu vezi pe un om destrămat, încălcător de lege, plin de păcate şi de socotinţe rele, care voieşte să te ducă la cădere şi să te amăgească, retrage-te şi fugi, precum a poruncit Hristos să faci, când a zis: „De te sminteşte ochiul tău cel drept, scoate-l şi-l aruncă de la tine” (Matei 5, 29). Prin aceasta, El îţi porunceşte ca şi pe prietenii pe care tu îi iubeşti ca pe ochiul tău, şi care îţi sunt foarte folositori în viaţă, să-i smulgi şi să-i arunci de la tine, când mântuirea ta cere aceasta.

Când te duci în societate şi trebuie să vorbeşti multe, fă şi aceasta pentru Dumnezeu.

Şi când taci, să taci pentru Dumnezeu.

Cum poate însă cineva să facă acestea pentru Dumnezeu?

Când tu, în societate, nu vorbeşti cu alţii despre lucruri pământeşti, despre lucruri deşarte şi nefolositoare, ci despre adevărata înţelepciune, despre cer şi iad; când nu vorbeşti nimic de prisos şi fără de minte, precum: cine a dobândit o dregătorie, cine a fost pedepsit şi pentru ce, cum a câştigat cutare aşa de mult şi s-a făcut aşa de bogat, ce a lăsat celălalt la moartea sa, pentru ce unul nu a moştenit, pe când el socotesti că are cea mai mare nădejde la aceasta, şi altele asemenea.

Despre astfel de lucruri noi nici să nu începem vorba, nici cu alţii să nu vorbim despre ele. Mai vârtos să avem in vedere ca să facem şi să vorbim ceea ce place lui Dumnezeu.

Iarăşi, tu poţi să taci pentru Dumnezeu atunci când vei fi tratat cu îndrăzneală sau ocărât, sau vei suferi mii de necazuri, dar toate acestea le vei îngădui cu nobleţe de suflet şi nu vei răspunde cu nici o vorbă defăimătoare.

Dar noi putem, întru slava lui Dumnezeu, nu numai a lăuda şi a dojeni, nu numai a rămâne acasă şi a ieşi, nu numai a vorbi şi a tăcea, ci putem şi a ne întrista şi a ne bucura spre slava lui Dumnezeu.

Atunci când tu te vezi pe tine sau pe vreun frate căzând în păcat, jeleşte şi te întristează, şi prin această întristare tu vei câştiga mântuirea cea fără de căinţă, după cum zice Apostolul Pavel: „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10).

De asemenea, când vezi pe unul slăvit, nu-l pizmui, ci mulţumeşte lui Dumnezeu ca pentru binele tău propriu, căci El a făcut aşa de slăvit pe fratele tău, şi această bucurie îţi va aduce mare plată.

Căci, spune mie: Poate să fie cineva mai vrednic de jelit decât cel care pizmuieşte, care, în loc de a se bucura şi a trage câştig din bucurie, se întristează când altuia îi merge bine, iar prin această întristare el totodată îşi atrage pedeapsa lui Dumnezeu?

Trebuie, oare, să mai adaug că noi putem şi a cumpăra şi a vinde întru slava lui Dumnezeu? Când? Atunci când, de exemplu, nu cerem preţ mai mare decât cel obişnuit, nu abuzăm de timpurile în care toate sunt scumpe, şi încă atunci dăm săracilor din proviziile noastre. „Cel ce ţine grâul este blestemat…” (Pilde 11, 26), zice Domnul.

Insă ce trebuie să număr toate îndeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate. Precum zidarii, când voiesc a zidi o casă, măsoară din unghi în unghi cu sfoara şi aşa întocmesc zidirea, pentru ca partea ei cea din afară să nu fie nepotrivită, aşa trebuie şi noi, de-a pururea să întrebuinţăm, ca o sfoară, cuvintele Apostolului: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 31).

Aşadar, de ne rugăm ori de postim, de pedepsim ori iertăm, de lăudăm sau dojenim, de intrăm ori ieşim, sau orice facem, toate să fie spre slava lui Dumnezeu.

Ceea ce nu poate sluji spre slava lui Dumnezeu, nici să facem, nici să grăim.

Iar cuvântul Apostolului totdeauna să-l purtăm cu noi, ca pe un toiag puternic, ca pe o armă sigură şi ca pe o comoară scumpă; să-l înscriem în inima noastră, ca noi toate să le facem, să le grăim, să le săvârşim spre slava lui Dumnezeu, ca să dobândim slavă de la Domnul, atât aici, cât şi la sfârşitul acestei călătorii pământeşti.

Căci El zice: „Cine Mă cinsteşte pe Mine, şi Eu îl voi cinsti pe acela” (I Regi 2, 30). Insă nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele să slăvim totdeauna pe Tatăl, împreună cu Hristos Dumnezeul nostru, căci Lui se cuvine cinstea şi slava şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor. Amin.

SURSA

AUDIO: Sfantul Ioan Gura de Aur – Omilii la „Matei” – Omilia 1

Data fiind mult prea putina cunoastere in randul crestinilor a „Omiliilor la Matei” ale Sfantului Ioan Gura de Aur, din lene de a citi, prejudecati sau pentru ca nu stiu ce comori lasa nedescoperite, am gasit de bine sa transpun in lectura audio macar cateva din aceste omilii.Poate cateva mostre de delicatese vor deschide apetitul adormit al unora, macar. Desi nu-s lector profesionist si n-am avut parte de ore prea multe de retorica, in ciuda amatorismului, incerc sa aduc in circuitul public omiliile marelui predicator crestin, in format audio , doar la un click si un dram de vointa „distanta”.

Din „Introducere”:

“Omiliile la Matei, în număr de 90, au fost rostite în Antiohia pe când Sfântul Ioan Gură de Aur era preot. Abatele J. Bareille, în introducerea la traducerea operelor complete ale Sfântului Ioan Gură de Aur, caracterizează sintetic şi judicios Omiliile la Matei în aceşti termeni: Omiliile la Sfântul Matei cuprind o măreaţă învăţătură de morală şi de virtute; se găsesc în ele principiile care trebuie să dirijeze toată viaţa creştină, tot ce poate conduce la facerea binelui şi la depărtarea de viciu; nu este omis din ceea ce poate face un Sfânt şi converti un păcătos. Poate că nu există o carte mai eminamente moralizatoare; nici în altă parte Sfântul Ioan Gură de Aur n-a făcut dovadă de atâta pătrundere, de elocvenţă şi supleţe în îndemnurile sale”.

” Guillaume de Toco, biograful marelui teolog apusean Toma d’Aquino, relateaza că într-o zi doctorul angelic, însoţit de studenţii săi, a făcut o plim­bare prin Paris. Insoţitorii săi i-au lăudat frumuseţile arhitectonice ale capita­lei si l-au întrebat dacă n-ar dori să aibă nişte frumuseţi ca acelea; la care Toma d’Aquino a replicat: „Aş dori să am în locul tuturor acestor frumu­seţi Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur la Evanghelia după Matei”. Atît de mult preţuia acest mare teolog apusean omiliile la Matei ale Sfantului Ioan Gură de Aur. Pentru Toma d’Aquino frumuseţile Parisului păleau în faţa fru­museţilor cu care teologul ortodox a împodobit textul Evangheliei după Matei.” ( Din „Introducere”)

Lectura este din volumul nr 23 al colectiei „Parinti si Scriitori Bisericesti” tiparita de Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, carte tiparita cu binecuvantarea patriarhului BOR.

PS: scuze pentru „balbe”… Mijloacele tehnice sunt de amator ca si vocea.  Banui ca odata cu practica, si dictia mea se va imbunatati si stangaciile se vor rari.

Parinti si Scriitori Bisericesti nr. 23, Sfantul Ioan Gura de Aur, Scrieri III – „Omilii la Matei” .

” Guillaume de Toco, biograful marelui teolog apusean Toma d’Aquino, relateaza că într-o zi doctorul angelic, însoţit de studenţii săi, a făcut o plim­bare prin Paris. Insoţitorii săi i-au lăudat frumuseţile arhitectonice ale capita­lei si l-au întrebat dacă n-ar dori să aibă nişte frumuseţi ca acelea; la care Toma d’Aquino a replicat: „Aş dori să am în locul tuturor acestor frumu­seţi Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur la Evanghelia după Matei”. Atît de mult preţuia acest mare teolog apusean omiliile la Matei ale Sfantului Ioan Gură de Aur. Pentru Toma d’Aquino frumuseţile Parisului păleau în faţa fru­museţilor cu care teologul ortodox a împodobit textul Evangheliei după Matei.” ( Din „Introducere”)

Pret: 45,00 Lei noi

Format 17 x 24 cm, coperti cartonate

Traducere, introducere, indici şi note de Pr. Dumitru Fecioru

“Omiliile la Matei, în număr de 90, au fost rostite în Antiohia pe când Sfântul Ioan Gură de Aur era preot. Abatele J. Bareille, în introducerea la traducerea operelor complete ale Sfântului Ioan Gură de Aur, caracterizează sintetic şi judicios Omiliile la Matei în aceşti termeni: Omiliile la Sfântul Matei cuprind o măreaţă învăţătură de morală şi de virtute; se găsesc în ele principiile care trebuie să dirijeze toată viaţa creştină, tot ce poate conduce la facerea binelui şi la depărtarea de viciu; nu este omis din ceea ce poate face un Sfânt şi converti un păcătos. Poate că nu există o carte mai eminamente moralizatoare; nici în altă parte Sfântul Ioan Gură de Aur n-a făcut dovadă de atâta pătrundere, de elocvenţă şi supleţe în îndemnurile sale”.

“Ceea ce impresionează în mod deosebit în aceste omilii este marea smerenie a Sfântului Ioan Gură de Aur. Atinge culmi atât de înalte cu smerenia sa, că nu-şi atribuie lui strălucitul său talent oratoric, ci harului lui Dumnezeu. Harului lui Dumnezeu îi atribuie totul; el nu este decât o unealtă în mâna lui dumnezeu, pusă în slujba instruirii credincioşilor săi, în slujba îmbunătăţirii vieţii lor şi a călăuzirii lor spre mântuire, spre împărăţia lui Dumnezeu. Smerenia lui merge până acolo că se numără printre păcătoşi, printre cei ce trebuie să se teamă de judecata lui Dumnezeu. Adevărul acestor spuse o strigă Biserica Ortodoxă cântând: Din gura ta ca o lumină de foc strălucind harul, lumea a luminat vistieriile neiubirii de argint lumii a câştigat, înălţimea smereniei nouă ne-a arătat”. (Din cuvintele introductive)

Cartea poate fi descarcata si citita in format pdf de AICI sau djvu de AICI.

Cuvânt la Anul Nou de Sfântul Ioan Gură de Aur

din “Predici la duminici si sarbatori”

(1 ianuarie)

Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu.

Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă.

(…) Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe”.

Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede” (Psalmul 77, 37).

Citeste restul aici.

Crezul,Septuaginta si restaurationistii

In ”Triunitatea – lecţii istorice şi teologice” domnul profesor Florin Laiu scrie:

Într-adevăr, Dumnezeu zice despre El: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut” (Psalmi 2,7). Dar nu înţelegem de ce unii ignoră cuvântul astăzi, care în nici o limbă nu se referă la timpul trecut. Psalmul 2 este cunoscut ca un psalm al încoronării, fiecare rege davidic fiind o prefigurare a Marelui Messía, Fiul lui Dumnezeu. Poetul foloseşte expresia Te-am născut (= Te-am făcut fiu) în sens figurat, iar aplicaţiile figurate pot fi diverse şi larg aplicabile – noi suntem, de asemenea, „născuţi din Dumnezeu” (Ioan 1,12-13; 1 Ioan 5,18). În Luca 20,36, Iisus spune că sfinţii vor fi ca îngerii, fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii. Deşi este mai dificil de observat legătura dintre înviere şi naşterea figurată din Psalmul 2, se ştie că apostolii au folosit expresia „astăzi Te-am născut” ca o previziune a învierii lui Christos (Faptele Ap. 13,33), şi a întronării Sale (Evrei 1,5; 5,5), niciodată pentru originea Sa naturală.

Cuvintele de mai sus sunt in contextul evidentierii ”greselilor” si ”compromisurilor”  ”strecurate” in Crez. Domnia sa insa ”uita”, se pare, ca nu doar in Psalmul 2  apare ideea nasterii Fiului din Tatal, ci si in Psalmul 109:3 versiunea Septuaginta( Psalmul  110:3 in Cornilescu urmand masoreticul)  –  redau textul in diortosirea Anania Bartolomeu:

Cu Tine este înstăpânirea d în ziua puterii Tale,

întru strălucirea sfinţilor Tăi;

din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut“.

Cum deja am mai scris despre acest Psalm si si domnia sa a avut o replica constand intr-o traducere proprie si observatii exegetice pe marginea textului, (in care traducea:

din sânul aurorei,
ca roua Te-am născut !” !)

ma voi rezuma aici la a-i atrage respectuos atentia ca nu este deloc ”de şagă” cu formularea Crezului,  in ciuda ”rezervelor” unora. Ceva mai mult respect pentru truda inaintasilor n-ar strica chiar deloc, desi e de mirare asa ”compromis” din partea restaurationistilor (radicali) de genul domniei sale.

Si de asemeni, e de observat ca daca in Psalmul 2 acel ”astazi” inclina ”balanta” spre ideea unui psalm (initial) al intronarii regelui, convertit apoi intr-un mesaj cu puternice conotatii mesianice, in Psalmul 109/110 acel ”astazi” lasa locul nasterii  ”mai înainte de luceafăr”(exact in aceste cuvinte apare si in Septuagnta Poliromului). Asa cum observam intr-un comentariu la replica domnului profesor:

Versiunea greaca a versetului 3 (ultima parte) are implicatii dogmatice considerabile. In disputa trinitarieni – arieni, sintagma „din pântece mai înainte de luceafar Te-am nascut”, asa cum precizeaza si notele de subsol din LXX Polirom, vorbeste despre:

1. nasterea din vesnicie a Cuvantului si

2. unitatea de natura cu Tatal.

Asa au inteles si Parintii Bisericii textul. Desi in NT versetul nu este folosit hristologic( probabil pentru a nu alimenta polemica iudaica anti-LXX), sintagma practic se constituie in fundamentul biblic al formularii din Crezul niceo-constantinopolitan:

„Cred Si într-unul Domn Iisus Hristor, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut, Care din Tatal S-a nascut mai înainte de toti vecii . Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, Nascut, nu facut; Cel de o fiinta cu Tatal, prin Care toate s-au facut.

Nota din Septuaginta Poliromului adauga, foarte important :

după majoritatea Părinţilor, versetul vorbeşte despre naşterea din veş­nicie a Cuvântului. ♦ „din pântece”: se afirmă unitatea de natură cu Tatăl (Theodoret).

Metaforele ”pantecului” patern si ”înainte de luceafăr”(frumos sublimat in ”mai înainte de toti vecii”) sunt de natura sa scandalizeze doar mintile prea mandre de ele si care nu au habar si ”chef” de ”misticisme”,”apofatisme”, antropomorfisme…

Se poate observa, deci, ca Sinoadele Bisericii si Parintii (de la Niceea si nu numai) au avut si o foarte atenta luare in considerare a Bibliei, in nuante si detalii fine detectabile doar prin studiu atent, ca in cazul de fata. Terminologia ”speculativa” in care s-au turnat crezurile nu a fost, asadar,cum insinueaza malitios unii, rodul ”imaginatiei”  unor politicieni eclesiastici; terminologia cristologica este ancorata in si fundamentata pe texte biblice mult mai mult de cum ar fi unii inclinati sa creada sau recunoasca.

A nu se uita ca aproape toti crestinii – ortodocsi, catolici, protestanti – accepta Crezul ca marturisire de credinta deasupra oricaror dispute si dincolo de toate frecusurile inter-”fratesti” si ”amicale”. Exceptie tin mortis sa faca restaurationistii. Deh… unii se cred mai cu moţ si se tin baţoşi intru ridicol si… curat restaurationism coane…! Nu invata nici in ruptul capului nici macar din propriile ”boli ale copilariei” – cum ”indulcea” ”diagnosticul” conu profesor Laiu.

Fiecare cu ce-l doare – uleiul lipsa al fecioarelor neintelepte

Citind evanghelia lectionarului la Matei 25:1-13  si cautand sa vad cum a fost interpretata lipsa uleiului din candele fecioarelor neintelepte, am avut o „revelatie” : fiecare interpreteaza si intelege in functie de durerea/ controversa/ sensibilitatea proprie. Astfel:

  • Sf. Ioan Gura de Aur: „Candela fără ulei reprezintă evlavia fără milostenie” citat de patriarhul Daniel.
  • Fer. Augustin – „charity” , milostenia, bunatatea, dragostea

What the Oil Signifies. Augustine: It is some great thing, some exceedingly great thing, that this oil signifies. Do you think it might be charity? If we try out this hypothesis, we hazard no precipitate judgment. I will tell you why charity seems to be signified by the oil. The apostle says, “I will show you a still more excellent way.”9 “If I speak with the tongue of mortals and of angels but do not have love, I am a noisy gong or a clanging cymbal.”10 This is charity. It is “that way above the rest,”11 which is with good reason signified by the oil. For oil swims above all liquids. Pour in water, and pour in oil upon it; the oil will swim above. Pour in oil, pour in water upon it; the oil will swim above. If you keep the usual order, it will be uppermost; if you change the order, it will be uppermost. “Charity never fails.”12 Sermon 93.4.13

9 9 1 Cor 12:31.

10 10 1 Cor 13:1.

11 11 That more excellent way.

12 12 1 Cor 13:8.

13 13 PL 38:575; NPNF 1 6:402 (Sermon 43).

Simonetti, M. (2002). Matthew 14-28. Ancient Christian Commentary on Scripture NT 1b. (216).

 

Iar untdelemnul înseamnă dragostea, care este întâistătătoarea virtuţilor. Aşa precum, dacă ai aşeza temeliile şi ai ridica zidurile, dar n-ai pune deasupra acoperişul, ai face cu totul nefolositoare întreaga zidire, tot aşa, dacă ai dobândit întreaga virtute, dar pe deasupra n-ai dobândi şi dragostea, toate celelalte virtuţi ar rămâne lipsite de preţ şi nefolositoare.

  • Epifanie Latinul : „the oil is compassion”. cf. Ancient Christian Commentary on Scripture NT 1b
  • Penticostalii (si adventistii prin E.G. White), prin tradiţie, au susţinut că este Duhul Sfânt.
  • Baptistii : Scriptura , zice Manu.
  • metodistii prin John Wesley : credinta care lucreza prin dragoste („A lamp and oil with it, is faith working by love.”) cf Wesley’s Notes on NT
  • facand referire la istoria interpretarii textului, un comentariu luteran spune :

However, the oil represents good works.89

89 E.g., in Cyril of Alexandria, frg. 280, 282 = Reuss, 250, 252; Methodius of Olympus Symposium 6.4 = 94; Jerome, 236; Caesarius of Arles De decem virginibus, PL 67.1161; Hilary 27.4–5 = SC 258.206, 208; Opus Imperfectum, 52 = 930; Thomas Aquinas Lectura no. 2017; Maldonat, 489–90.

  • un foarte elocvent comentariu este cel mai sus pomenit, via luterani:

5. Matt 25:1–13* in the confessional conflict. Following the Augustinian interpretation, the reformers almost universally understood the oil of the text as faith108 or as the Holy Spirit.109 Here the sense of the text was the opposite of that in the classic Catholic parenetic interpretation (3a* above). No longer is the important thing that faith without works is dead; here it is precisely the opposite—that works without faith are of no value before God. The verbal antithesis is sharp. For Maldonat the parable shows “that faith alone without good works is of no value for salvation.”110 Brenz on the other hand insists: “No matter what works you perform in order to earn atonement for your sins, they do not shine before God, because they do not have the oil of faith.”111 Especially the Protestant polemicists, following Augustine, took aim at the church’s mediation of salvation. To turn to “dealers” for the oil of faith is an absurdity. What the “priests and monks” [pfaffi & monachi] sell—masses for the dead, indulgences, “merits of the saints and I don’t know what all”112—is useless and vain. In reality the difference between the two interpretations was not so great. Even the Protestants had to say clearly what faith they were talking about. Many explained that they naturally were speaking of the faith that expresses itself in good works.113 Of course, here the classic Catholic interpretation is much closer to Matthew, who was concerned with obedience to the commandments of Jesus—the obedience in which the members of the church especially show that they are “awake.”

108 Luther 2.846 (sermon from 1522); Zwingli, 391; Bucer, 184.

109 Luther, sermon from 1537, WA 45.387; Brenz, 730; Cocceius, 39; Grotius 2.266.

110 489: “Solam fidem sine bonis operibus ad salutem non valere.”

111 Brenz, 731.

112 Bullinger, 218B (quotation); Zwingli, 392; Musculus, 529; Cocceius, 39 (quotation). Cyril of Alexandria (frg. 280 = Reuss, 251) and Hilary (27.5 = 208) already criticize here those who want to benefit from the merits of others.

113 Zwingli, 391 (“fides quae fomentum dat operibus”); Musculus, 528 (“fides bona opera gignit”); Bullinger, 218A (“fides est charitate efficax”); David Dickson, A Brief Exposition of the Evangel of Jesus Christ According to Matthew (1647; reprinted Edinburgh: Banner of Truth Trust, 1981) 340 (“faith working by love”).

Luz, U., & Koester, H. (2005). Matthew 21-28: A commentary. Translation of: Das Evangelium nach Matthaus.; Vol. 3 translated by James E. Crouch ; edited by Helmut Koester.; Vol. 3 published by Fortress Press. (243). Minneapolis: Augsburg.

Se poate asadar lesne observa cum fiecare cam „trage focul pe turta lui” – fiecare cu ce-l doare , cum spuneam. Ce-i de invatat de aici? Ca prea adesea suntem conditionati in hermeneutica proprie sau denominationala de durerile si conflictele care ne rod si riscam sa-i punem in gura Domnului propriile noastre of-uri si shiboleturi.

In definitiv ce inseamna „uleiul lipsa” al fecioarelor neintelepte? Cel mai probabil acel „un singur lucru care iti mai lipseste” pe care i-l reprosa Dumnezeu tanarului bogat:

Privindu-l, Isus l-a iubit şi i-a zis: – Îţi lipseşte un singur lucru: du-te, vinde tot ce ai şi dă săracilor, şi vei avea astfel o comoară în cer. Apoi vino, urmează-Mă! (Marcu 10:21 NTR)

Fiecare stie, sau ar trebui sa stie, care ii este punctul vulnerabil , „calcaiul lui Ahile” , acel „singur lucru” unde riscul pentru el e major. Daca nu-l stie, sa-L roage pe Bunul Dumnezeu sa i-l descopere , si … i se va da.

Necesara rusine si nerusinatii de noi – N. Steinhardt

Unii – cei buni şi cei înaintaţi – ascultă de învăţăturile Domnului şi le urmează din dragoste pentru El. Aceştia şi‑au însuşit creştinismul, ştiu că Dumnezeu e dragoste şi au priceput ce înseamnă cuvintele apostolului, că până la urmă nu rămâne decât dragostea. Alţii de frică nu păcătuiesc. E şi aceasta o cale spre curăţenie, mult inferioară – brută –, dar nu lipsită de rezultate practice. (Părintele Benedict Ghiuş zice că şi frica poate fi o manifestare a harului.) Eu mai ales de ruşine nu cad. Mi‑e teribil de ruşine de El; Îi sunt atât de recunoscător, de îndatorat, a fost atât de nespus de bun cu mine, m‑a zărit, m‑a chemat, şi eu să nu răspund măcar cu puţină ruşine ? Dar oricine: nu se gândeşte că odată şi odată tot va fi prins, va fi prezent ?

Jurnalul Fericirii. Manuscrisul de la Rohia

”A trăi cu viată creştină, înseamnă a tine seamă de Iisus Hristos în toate lucrurile” – Sf. Ioan Gura de Aur

%d blogeri au apreciat asta: