C. S. Lewis despre (pseudo-)intrebari, (ne)probleme si (di)solutii

Poate un muritor sa-I puna lui Dumnezeu intrebari despre care El sa considere ca nu pot primi un raspuns? Da, si inca foarte simplu, cred eu. Toate intrebarile absurde intra in categoria acelora care nu pot primi raspuns. Cate ore contine un kilometru? Culoare galbena este patrata sau rotunda? Probabil jumatate dintre intrebarile pe care le punem – jumatate dintre marile noastre probleme teologice si metafizice – sunt de felul acesta. […]

Cerul ne va rezolva problemele, dar nu, cred eu, operand reconcilieri subtile intre toate notiunile noastre aparent contradictorii. Notiunile vor fi toate spulberate de sub picioarele noastre. Vom vedea ca n-a existat niciodata nici o problema.

C. S. Lewis, Anatomia unei dureri

Parte a corpului mistic – C S Lewis

 

Biserica va trăi mai mult decât universul; fiind parte din ea, per­soana individuală va trăi mai mult decât universul. Tot ceea ce se află în unire cu Capul nemuritor va participa la nemurirea lui. Astăzi se vorbeşte puţin despre aceasta de la amvoanele creştine… Dacă nu credem în ea, să fim oneşti şi să expediem credinţa creştină la muzee. Dacă însă credem în ea, să încetăm a ne mai preface că nu înseamnă nimic. Căci acesta este adevăratul răspuns la fiecare pretenţie excesivă ridicată de colectiv. El este mu­ritor; noi vom trăi veşnic. Va veni o vreme când fiecare cultură, fiecare instituţie, fiecare naţiune, neamul omenesc, întreaga viaţă biologică vor dispărea, dar fiecare dintre noi va fi încă viu. Nemurirea ne este promisă nouă, nu acestor entităţi colective. Hristos nu a murit pentru socie­tăţi sau pentru state, ci pentru oameni. In acest sens, din perspectiva colectiviştilor seculari creştinismul pare să aducă negreşit cu sine o afirmare aproape frenetică a in­dividualităţii. Totuşi, nu individul ca atare este cel care ia parte la biruinţa lui Hristos asupra morţii. Luăm parte la biruinţă dacă suntem în învingător. O lepădare sau, în limbajul categoric al Scripturii, o răstignire a eului natu­ral este paşaportul către viaţa veşnică. Nimic din ce n-a murit nu va avea parte de înviere. Iată deci cum rezolvă creştinismul antiteza dintre individualism şi colectivism.

In aceasta constă ambiguitatea înnebunitoare a credinţei noastre, aşa cum apare ea probabil celor din afară. Pe de o parte, se opune mereu cu îndârjire individualismului nostru natural; pe de altă parte, le redăruieşte celor care abandonează individualismul o posesie veşnică a propriei fiinţe, ba chiar a trupurilor. Ca simple entităţi biologice, fiecare cu propria dorinţă de a trăi şi de a propăşi, suntem în aparenţă lipsiţi de importanţă; suntem praf şi pulbere.

Dar ca mădulare în Trupul lui Hristos, ca pietre şi stâlpi în templu, ni se garantează identitatea de sine veşnică şi vom ajunge să ne amintim de galaxii ca de nişte poveşti de demult.

C.S. Lewis, Ferigi şi elefanţi  şi alte eseuri despre creştinism

The Church will outlive the universe; in it the individual person will outlive the universe. Everything that is joined to the immortal head will share His immortality. We hear little of this from the Christian pulpit today. . . . . If we do not believe it, let us be honest and relegate the Christian faith to museums. If we do, let us give up the pretence that it makes no difference. For this is the real answer to every excessive claim made by the collective. It is mortal; we shall live forever.
There will come a time when every culture, every institution, every nation, the human race, all biological life is extinct and every one of us is still alive. Immortality is promised to us, not to these generalities. It was not for societies or states that Christ died, but for men. In that sense Christianity must seem to secular collectivists to involve an almost frantic assertion of individuality. But then it is not the individual as such who will share Christ’s victory over death. We shall share the victory by being in the Victor. A rejection, or in Scripture’s strong language, a crucifixion of the natural self is the passport to everlasting life. Nothing that has not died will be resurrected. …. There lies the maddening ambiguity of our faith as it must appear to outsiders. It sets its face relentlessly against our natural  individualism; on the other hand, it gives back to those who abandon individualism an eternal possession of their own personal being, even of their bodies. As mere biological entities, each with its separate will to live and to expand, we are apparently of no account; we are cross-fodder. But as organs in the Body of Christ, as stones and pillars in the temple, we are assured of our eternal self-identity and shall live to remember the galaxies as an old tale.

—from “Membership” (The Weight of Glory)

5 întrebări pentru Alister McGrath despre C. S. Lewis

5 întrebări pentru Alister McGrath despre C. S. Lewis.

C.S. Lewis & Intelligent Design

Doctrina despre A Doua Venire – intre doctorie si neghiobii aferente ( C. S. Lewis)

Doctrina despre A Doua Venire ne învaţă că nu ştim şi nu putem şti când se va sfârşi piesa de teatru a lumii. Cortina ar putea să cadă în orice clipă: să zicem, înainte de a isprăvi cititorul lectura acestui paragraf. Pentru unii oameni, aşa ceva pare frustrant la modul insuportabil. Atât de multe lucruri ar fi întrerupte. Poate că urma să vă căsătoriţi luna viitoare, poate că urma să obţineţi o mărire de salariu săptămâna viitoare; e posibil să vă fi găsit pe punctul de a face o mare descoperire ştiinţifică; e posibil să fi pregătit mari reforme sociale şi politice. Cu siguranţă un Dumnezeu bun şi înţelept n-ar fi atât de puţin rezonabil, încât să curme brusc toate astea! Dintre toate momentele posibile, în nici un caz acum.
Gândim astfel deoarece continuăm să credem că ştim piesa. Dar nu ştim piesa. Nu ştim nici măcar dacă ne găsim în Actul I sau în Actul V. Nu ştim cine sunt protago­niştii şi cine sunt figuranţii. Autorul ştie. Publicul, dacă există un public (dacă îngerii şi arhanghelii şi toată mul­ţimea cerului umplu fosa şi stalurile), s-ar putea să aibă un indiciu. Dar noi, care nu vedem piesa din afară, care nu întâlnim alte personaje cu excepţia acelei minorităţi aflate în aceleaşi scene cu noi, complet ignoranţi cu pri­vire la viitor şi foarte slab informaţi cu privire la trecut, nu putem spune în ce moment ar trebui să vină sfârşitul. Că va veni în clipa cuvenită, de asta putem să fim siguri; dar e pierdere de vreme să încercăm să ghicim când va fi. Putem fi siguri că are un înţeles, dar nu-l putem vedea. Când se încheie, ni se va putea spune. Este de aşteptat ca Autorul să aibă ceva de spus fiecăruia dintre noi despre rolul pe care l-a jucat fiecare dintre noi. A-l juca bine con­tează infinit mai mult.

Aşadar, doctrina celei de-a Doua Veniri nu trebuie respinsă pe motiv că intră în conflict cu mitologia noas­tră modernă favorită. Tocmai din acest motiv trebuie să fie preţuită mai mult şi transformată mai des în subiect de meditatie. Este doctoria de care are nevoie în mod special condiţia noastră.
Cu aceasta mă întorc la domeniul practic. Este real­mente dificil să acordăm acestei doctrine locul pe care se cuvine să-l aibă în viaţa noastră creştină fară ca, în acelaşi timp, să ne expunem unui anumit risc. Frica de riscul respectiv îi împiedică probabil pe mulţi învăţători care acceptă doctrina să spună foarte multe despre ea.
Trebuie să recunoaştem neîntârziat că, în trecut, doc­trina aceasta i-a condus pe creştini la foarte mari neghio­bii. După toate aparenţele, mulţi oameni nu pot crede în acest mare eveniment fară a încerca să ghicească data lui sau chiar fară să accepte ca sigură data propusă de orice impostor sau isteric. Pentru aşternerea în scris a istoriei tuturor acestor preziceri discreditate ar fi nevoie de o în­treagă carte, una cât se poate de tristă, sordidă şi tragi­comică.

C.S. Lewis-Ferigi şi elefanţi şii alte eeseuri despre creştinism

Despre raul lipsei de unitate a crestinilor – C.S. Lewis unui iezuit

TO FATHER PETER MILWARD, SJ :

On the evil of Christian disunity; and on prayer and cooperation in works of charity as the means of reunion.

6 may 1963
Dear Padre,
You ask me in effect why I am not a Roman Catholic. If it comes to that, why am I not—and why are you not—a Presbyterian, a Quaker, a Mohammedan, a Hindu, or a Confucianist? After how prolonged and sympathetic study and on what grounds have we rejected these religions? I think those who press a man to desert the religion in which he has been bred and in which he believes he has found the means of Grace ought to produce positive reasons for the change—not demand from him reasons against all other religions. It would have to be all, wouldn’t it?

Our Lord prayed that we all might be one ‘as He and His Father are one’. 10 But He and His Father are not one in virtue of both accepting a (third) monarchical sovereign.
That unity of rule, or even of credenda [things to be believed], does not necessarily produce unity of charity is apparent from the history of every Church, every religious order, and every parish.
Schism is a very great evil. But if reunion is ever to come, it will in my opinion come from increasing charity. And this, under pressure from the increasing strength and hostility of unbelief, is perhaps beginning: we no longer, thank God, speak of one another as we did over 100 years ago. A single act of even such limited co-operation as is now possible does more towards ultimate reunion than any amount of discussion.
The historical causes of the ‘Reformation’ that actually occurred were (1.) The cruelties and commercialism of the Papacy (2.) The lust and greed of Henry VIII. (3.) The exploitation of both by politicians. (4.) The fatal insouciance of the mere rabble on both sides. The spiritual drive behind the Reformation that ought to have occurred was a deep re-experience of the Pauline experience.
Memo: a great many of my closest friends are your co-religionists, some of them priests. If I am to embark on a disputation—which could not be a short one, I would much sooner do it with them than by correspondence.
We can do much more to heal the schism by our prayers than by a controversy. It is a daily subject of mine.

C.S. Lewis: Beyond Narnia(Trailer)

Readers and fans worldwide know the land of Narnia and the magical beings who dwell there. But few know the genius who created this beloved fantasy.

Now meet C.S. Lewis, an extraordinary creative force, in this engaging true life story, filmed in Oxford, England where he lived, worked and imagined The Lion, the Witch and the Wardrobe, and the other tales that make up the beloved The Chronicles of Narnia.

Reîntregirea Bisericii lui Christos – C S Lewis

N-a fost nicicând mai necesară. O creştină­tate unită ar trebui să fie răspunsul dat nou­lui păgânism. Insă cum ar urma să se întâmple această reconciliere a Bisericilor, şi nu doar sim­pla convertire a indivizilor de la o Biserică la alta, mărturisesc că nu-mi dau seama. Inclin să cred că sarcina imediată este cooperarea viguroasă pe baza a ceea ce chiar şi în acest moment este comun tuturor — alături, desigur, de o recunoaş­tere deplină a diferenţelor. O unitate experimen­tată în câteva privinţe s-ar putea apoi dovedi preludiul unei unităţi confesionale în toate pri­vinţele. Nimic nu ar oferi pretenţiilor papale un sprijin mai puternic decât spectacolul unui Papă care să funcţioneze într-adevăr ca un cap al întregii creştinătăţi.

C S Lewis – Letters 8 May 1939

Un articol recent din Semnele Timpului m-a dus cu gandul la observatia profunda a lui C S Lewis despre eventualul ecumenism de facto si cum pretentiile papale ar fi sprijinite de „spectacolul unui Papă care să funcţioneze într-adevăr ca un cap al întregii creştinătăţi.”

Ar putea fi papa Francisc un asemenea papa? Mi-e teama ca sunt sanse… Semne in acest sens?

Patriarhul ecumenic va participa pentru prima oară la inaugurarea unui pontificat

Despre lumea aceasta şi despre alte lumi (ebook) – C S Lewis

„Unii oameni cred că am început să scriu basme întrebându-mă cum le-aş putea spune copiilor ceva despre creştinism; apoi mi-am ales basmul ca unealtă, am strâns informaţii despre psihologia copiilor şi am hotărât pentru ce categorie de vârstă să scriu, am întocmit o listă de adevăruri creştine fundamentale şi am făurit «alegorii» care să le exprime concret. Toate astea sunt pură fantasmagorie. N-aş fi putut cu nici un chip să scriu aşa. Totul a început cu nişte imagini: un faun cu o umbrelă, o regină pe o sanie, un leu magnific. Iar elementul creştin şi-a făcut singur loc în poveste.“

C.S. Lewis adună în această colecţie de eseuri gânduri despre scrierile de ficţiune, discutând în special rolul basmelor şi al literaturii ştiinţifico-fantastice şi îndreptându-şi privirea critică atât asupra unor scriitori precum J.R.R. Tolkien sau George Orwell, cât şi asupra dificilei sarcini de a scrie pentru copii. Lewis îşi afirmă poziţia în contrast cu cea a criticilor literari ai vremii lui: să fii fermecător atunci când aşterni pe hârtie imagini şi întâmplări din lumea noastră reală sau din alte lumi, închipuite, înseamnă să pui în valoare mai întâi de toate Povestea în sine şi imaginaţia, fără a uita că gusturile copiilor în materie de literatură nu se deosebesc prea mult, la urma urmei, de cele ale oamenilor mari.

C.S. Lewis Reflections on the Psalms

CS Lewis – Despre Minuni, Cele Patru Iubiri, Problema Durerii

Despre acel lucru pentru care noi, oamenii, am fost de fapt facuti – C S Lewis

” Da, crestinismul îti va face bine — cu mult mai mult bine decât ai dorit sau ai îndraznit sa speri vreodata. Iar primul strop de bine pe care ti-l va face va fi sa-ti vâre în cap (nu asta îti va placea!) ca ceea ce ai numit pâna atunci „bine” — acel „a trai cumsecade” si „a fi bun” — nu este tocmai acel lucru magnific si de cea mai mare însemnatate pe care l-ai presupus a fi. El te va învata ca, de fapt, nu poti fi „bun” (nu timp de douazeci si patru de ore) doar prin eforturile tale morale. Apoi te va învata ca si daca ai reusi sa fii astfel, tot nu îti vei fi atins prin asta scopul pentru care ai fost creat. Simpla moralitate nu este scopul vietii. Ai fost creat pentru ceva foarte diferit de ea… Oamenii care întreaba mereu daca nu pot avea un trai cumsecade fara Christos nu stiu despre ce este vorba în aceasta viata; daca ar sti, ar sti si ca un „trai cumsecade” nu este decât o masinarie fara viata în comparatie cu acel lucru pentru care noi, oamenii, am fost de fapt facuti. Moralitatea este indispensabila; însa Viata Divina, care ni se daruie si care ne cheama sa fim zei, ne pregateste ceva în care moralitatea va fi pur si simplu înghitita. Vom fi creati din nou. Tot ceea ce este iepure în noi urmeaza sa dispara — iepurele îngrijorat, constiincios si etic, dar si cel las si senzual. Vom sângera si vom scheuna atunci când de pe noi vom da jos gramajoare de par; iar apoi, surprinzator, vom gasi dedesubt ceva pe care nu ni l-am închipuit pâna atunci: un Om adevarat, un zeu fara vârsta, un fiu al lui Dumnezeu, puternic, luminos, întelept, frumos si scaldat în bucurie. „

‘Man or Rabbit?’

Desi limbajul „zei”, „zeu fara varsta” poate soca  mintea neprevenita a neoprotestantului, in fapt nu este vorba decat de o parafrazare in spiritul limbajului antic crestin a sintagmei sfantului Petre: „partasi de fire dumnezeiasca” ( din a doua sa epistola cap. 1 v. 4).  CS Lewis nu face altceva decat sa revina la vechea si celebra expresie a unui antic scriitor crestin: ‘Dumnezeu S-a fãcut om pentru ca omul sã devinã Dumnezeu.’

Este vorba deci de „indumnezeirea” omului – in limbajul ortodoxiei, theosis, sau , mai pe limba Bibliei, sa „(re)devenim partasi de natura divina” – „recuperarea” asemanarii cu Dumnezeu , revenirea omului la natura sa originara, cea a lui Adam – de fiu de Dumnezeu.

In fata unui asemenea deziderat, sfintirea, toate celelalte mici obiective ale noastre de atins in viata ( cu exceptia redevenirii a ceea ce am fost candva) ar trebui sa paleasca si sa se „evapore”…

Despre Cădere – C S Lewis

Ei au vrut, cum spunem noi, să „spună că su­fletele lor le aparţin”. însă acest lucru înseamnă a trăi într-o minciună, căci sufletele noastre nu ne aparţin de fapt. Ei au dorit un colţ din uni­vers despre care să poată spună lui Dumnezeu: „Aceasta este treaba noastră, nu a ta”. însă nu există un astfel de colţ. Ei au dorit să fie sub­stantive, însă au fost, şi trebuie să rămână în mod etern, doar nişte adjective. Nu avem nici cea mai vagă idee în ce act anume, sau succesiune de acte, şi-a găsit expresie această dorinţă im­posibilă, autocontradictorie. Din câte pot eu şti, poate să fi avut de a face cu mâncatul unui fruct real, dar întrebarea nu are nici o importanţă.

Acest act de autoproclamare venit din par­tea creaturii şi care constituie o falsitate desă­vârşită faţă de poziţia adevărată, creaturală a sa este unicul păcat care poate fi privit ca fiind Căderea. Căci greutatea în ceea ce priveşte pri­mul păcat este că el trebuie să fi fost foarte atro­ce, altfel consecinţele sale nu ar fi fost atât de teribile, şi trebuie să fi fost în acelaşi timp un lucru pe care o fiinţă care nu cunoştea ispitele omului căzut l-ar fi putut comite într-un mod plauzibil. întoarcerea de la Dumnezeu către sine îndeplineşte ambele condiţii. Acesta este un pă­cat pe care însuşi omul paradiziac l-ar fi pu­tut comite, pentru că însăşi existenţa unui sine — simplul fapt că îl numim „eu” — include, de la bun început, pericolul autoidolatriei. Deoa­rece eu sunt eu, trebuie să făptuiesc un act de abandonare de sine, oricât de mic sau oricât de uşor, pentru a trăi pentru Dumnezeu şi nu pen­tru mine însumi. Acesta este, dacă vreţi, „punc­tul slab” în însăşi natura creaţiei, riscul care Dumnezeu se pare că a crezut că merită asu­mat, însă păcatul a fost foarte atroce, deoarece şinele pe care omul paradiziac a trebuit să-1 aban­doneze nu era prin natură recalcitrant faţă de faptul de a se abandona. Datele sale, ca să mă exprim astfel, erau cele ale unui organism psiho-social în întregime supus voinţei, o voinţă cu desăvârşire înclinată, chiar dacă nu silită, să se întoarcă spre Dumnezeu. Această abandonare de sine pe care omul a practicat-o înainte de Cădere nu presupunea vreo luptă, ci numai desfătătoarea biruire a unei aderenţe la sine infini­tezimale, care se bucura să fie biruită — putem vedea o slabă analogie a acesteia în freneticul abandon reciproc de sine al iubiţilor chiar din zilele noastre. El nu cunoştea, prin urmare, nici o ispită (în sensul cunoscut de noi) de a alege şinele — nici o patimă sau înclinaţie care să ducă îndărătnic în acea direcţie — nimic în afa­ră de faptul că sinele era el însuşi

Problema durerii

Despre devenirea diavoliceasca – C S Lewis

Cum a luat-o Puterea întunericului pe calea cea greşită? Cu aceasta ne punem o întrebare căreia, bineînţeles, fiinţele umane nu-i pot da un răspuns cât de cât sigur. O bănuială rezona­bilă (şi tradiţională), bazată pe propriile noastre experienţe de cădere în greşeală, poate fi pre­zentată totuşi aici. Din momentul în care ai un sine, există primejdia de a te pune pe tine mai întâi — de a vrea să fii centrul — de a vrea să fii Dumnezeu, de fapt. Acesta a fost păcatul Sa­tanei; şi acesta a fost păcatul cu care el a de­prins fiinţa umană. Unii oameni cred că motivul căderii omului a fost sexul, însă aceasta este o greşeală. (Povestea din Facerea sugerează mai degrabă că o oarecare corupţie a naturii noastre sexuale a urmat după cădere şi a fost rezulta­tul, nu cauza ei.) Ceea ce Satana a pus în cape­tele strămoşilor noştri îndepărtaţi a fost ideea că ei puteau „fi ca zeii” — că-şi puteau lua des­tinul în propriile mâini ca şi cum s-ar fi creat pe sine — că-şi puteau fi propriii stăpâni — că puteau inventa un fel de fericire pentru ei înşişi în afara lui Dumnezeu, separat de Dumnezeu. Iar din această încercare fără sorţi de izbândă a izvorât aproape tot ceea ce numim noi istorie umană — bani, sărăcie, ambiţie, război, prosti­tuţie, clase sociale, imperii, sclavagism — lun­ga şi teribila istorie a omului care încearcă să găsească altceva decât Dumnezeu care să-l facă fericit.

Crestinism pur si simplu

„Avem tot ce ne trebuie” este o vorbă teribilă… C.S. Lewis

Oricine a observat cât de greu este să îţi în­drepţi gândurile către Dumnezeu atunci când totul îţi merge bine. „Avem tot ce ne trebuie” este o vorbă teribilă atunci când „tot” nu-L include pe Dumnezeu. Găsim în Dumnezeu o întrerupe­re. Aşa cum spune Sf. Augustin undeva: „Dum­nezeu vrea să ne dea ceva, dar nu poate, pentru că mâinile ne sunt pline — El nu are loc unde să pună acel lucru.” Sau, cum a spus odată un prieten de-al meu: „Ne gândim la Dumnezeu cum se gândeşte un aviator la paraşuta sa; se află acolo pentru urgenţe, dar speră că nu va trebui s-o folosească niciodată.” Dumnezeu, care ne-a făcut, ştie ce suntem noi şi că fericirea noastră stă la El. Dar noi nu o vom căuta la El cât timp ne mai lasă vreun refugiu unde ea ar putea fi căutată cât de cât plauzibil. Cât timp lucrul pe care îl numim „viaţa noastră” ne rămâne agrea­bil, noi nu ne vom pune în mâinile Lui. Ce oare ar putea face atunci Dumnezeu pentru binele nostru decât să ne facă „viaţa noastră” mai pu­ţin agreabilă şi să ia de la noi sursele plauzi­bile de falsă fericire? Tocmai aici, în punctul în care providenţa lui Dumnezeu pare a fi la în­ceput cât se poate de crudă, smerenia divină, aplecarea spre noi a Celui Preaînalt, merită cele mai mari laude.

Problema durerii

PS: a se vedea si https://sldsjd.wordpress.com/2010/02/05/cateva-puncte-de-vedere-despre-problema-raului/

Cand e cazul sa fim cat mai putin sau deloc originali – C.S.Lewis

In Noul Testament, arta vieţii înseşi este o artă a imitaţiei; putem noi oare, crezând acest lucru, să credem că literatura, care trebuie să derive din viaţa adevărată, e necesar să aibă ca ţel faptul de a fi „creativ”, „original” şi „spontan”? „Originalitatea” în Noul Testament este foarte clar apanajul lui Dumnezeu însuşi; chiar în in­teriorul fiinţei trinitare a lui Dumnezeu, ea pare că nu îi este rezervată decât Tatălui. Sarcina şi fericirea oricărei alte fiinţe se află în a fi deriva­tiv, în a reflecta ca o oglindă. Nimic nu ar putea fi mai străin tonului Scripturilor decât limba­jul celor care descriu un sfânt ca pe un „geniu moral”, insinuând astfel că virtutea sa de spi­ritualitate este „creativă” sau „originală”. Dacă am citit Noul Testament cum trebuie, el nu lasă loc pentru „creativitate”, nici măcar într-un sens modificat sau metaforic. Intregul nostru destin pare a se afla în cealaltă direcţie, în a fi noi înşine cât mai puţin posibil, în a dobândi o mireasmă care nu este a noastră proprie, ci îm­prumutată, în a deveni oglinzi curate umplute cu imaginea unui chip care nu este al nostru. Nu sprijin aici doctrina totalei depravări şi nu spun că Noul Testament o sprijină; spun numai că binele cel mai mare al unei creaturi trebuie să fie un bine creatural — adică derivativ sau reflectiv. Cu alte cuvinte, cum Sfântul Augustin spune limpede (De Civ. Dei xii, cap. I) mândria nu numai că vine înainte de o cădere, ci este ea însăşi o cădere — căderea atenţiei respecti­vei creaturi dinspre ceva mai bun, Dumnezeu, spre ceva mai rău, ea însăşi.

Christianity and Literature

Despre monarhie – C.S. Lewis

Noi, Britanicii, ar trebui să fim bucuroşi că am izbutit să ajungem la o astfel de democraţie legislativă (încă avem nevoie de mai multă de­mocraţie economică) fără a ne pierde monarhia constituţională. Căci acolo, chiar în inima vieţi­lor noastre, se află acel lucru care ne satisface dorinţa fierbinte de inegalitate şi funcţionează ca o permanentă aducere-aminte că doctoria nu este hrană. Astfel, reacţia cuiva faţă de monar­hie este ea însăşi un fel de test. Monarhia poate fi uşor „demascată”; însă priviţi feţele şi obser­vaţi accentele acelor demascatori. Ei sunt oa­meni ale căror rădăcini pivotante în Eden le-au fost retezate, pe care nu îi poate atinge nici un zvon de polifonie, de dans — oameni pentru care nişte pietricele aşezate într-un şir sunt mai fru­moase decât o arcadă. Totuşi, chiar dacă doresc mai multă egalitate, ei nu o pot atinge. Atunci când oamenilor li se interzice să respecte un rege, ei respectă în loc de aceasta milionari, atleţi sau staruri de cinema; ba chiar celebre prostituate sau gangsteri. Căci natura spirituală, ca şi cea trupească, îşi cere drepturile; las-o fără hrană şi va înghiţi cu poftă otravă.

Corineus compara creştinismul modern cu monarhia engleză modernă: formele regalităţii au fost păstrate, dar realitatea a fost abando­nată… „De ce să nu tăiem cordonul?” întreabă Corineus. „Totul ar fi mult mai uşor dacă ţi-ai elibera gândirea de această mitologie vestigială.” Desigur: mult mai uşor. Viaţa ar fi mult mai uşoară pentru o mamă cu un copil invalid dacă l-ar putea pune într-o Instituţie şi ar putea adop­ta în loc copilul sănătos al cuiva. Viaţa ar fi mult mai uşoară pentru mulţi bărbaţi dacă fiecare ar abandona femeia de care s-a îndrăgostit şi s-ar căsători cu altcineva cu o situaţie mai potrivită. Unicul defect al copilului sănătos şi al femeii cu situaţie este că elimină unicul motiv al per­soanei de care ne ocupăm de a-i păsa de mater­nitate sau de mariaj. „Oare conversaţia nu este mult mai raţională decât dansul?” spunea Miss Bingley a lui Jane Austen. „Mult mai raţională, îi replica Mr Bingley, dar aduce mult mai puţin a bal.”

In acelaşi fel, ar fi mult mai raţional să abo­lim monarhia engleză. Dar dacă, făcând acest lucru, elimini acel element al Statului nostru care are cea mai mare importanţă? Dacă monarhia este canalul prin care toate elementele vitale ale calităţii de cetăţean — loialitatea, consacrarea vieţii seculare, principiul ierarhic, pompa, cere­monia, continuitatea—încă mai irigă lent pustiul Politicii economice moderne?

O conduita ca a Sa, intr-o lume ca a noastra… – C S Lewis

”Se vede limpede din multe dintre spusele Sale ca Mantuitorul Si-a prevazut cu mult inainte moartea.El stia la ce sfarsit inevitabil trebuia sa duca o conduita ca a Sa, intr-o lume ca aceasta pe care am facut-o noi.”

C S Lewis, Letters to Malcolm: Chiefly on Prayer

1971
Audiţie integrală, stereofonică, a operei rock­pop Jesus Christ Superstar de Andrew Lloyd Webber şi Tim Rice.
Personajul Mariei Magdalena — text, partitură, voce, interpretare — e extraordinar. Toată puterea de creaţie şi dragostea autorilor pentru operă aici s­-au concentrat(…)

”Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii

Intreaga operă „Jesus Christ Superstar” e construită pe muzică folk şi teme de jazz Dixieland; ceea ce nu o împiedică să fie o lucrare de puternică intensităţii fervoare creştinească.

Nicolae Steinhardt, Daruind vei dobandi

Sa fiu sincer , pana sa-i citesc aprecierea critica a lui NS vis-a-vis de JCS, nu m-am atins de film. Mi se parea (aproape) blasfemiator. Revazandu-l insa cu mintea mai coapta, am realizat cat de bine a surprins unele realitati dureros de adevarate. De pilda: meritam( noi, lumea noastra ahtiata dupa circ si paine) sa ne blagosloveasca Domnul cu vreun cuvintel revelator( nu mai vorbesc de vreo minune) ? De ce? Ca sa strice orzul pe gaste?

”Pro­blema filozofică are deci întâietate.”(fata de cea empirica) – C S Lewis

… la întrebarea dacă există minuni nu se poate răspunde niciodată nu­mai pe baza experienţei. Orice eveniment care ar putea pretinde că este o minune e, în ulti­mă instanţă, ceva oferit simţurilor noastre, ceva văzut, auzit, pipăit, mirosit sau gustat. Şi simţurile noastre nu sunt infailibile. Dacă ni se pare că s-a întâmplat ceva extraordinar, putem spune oricând că am fost victime ale unei iluzii. Dacă susţinem o filozofie care ex­clude supranaturalul, asta vom spune întot­deauna. Ceea ce învăţăm din experienţă de­pinde de ce tip de filozofie punem în practică. E inutil deci să apelăm la experienţă înainte de a lămuri, cât mai bine cu putinţă, proble­ma filozofică.

Dacă experienţa nemijlocită nu poate de­monstra sau infirma miraculosul, cu atât mai puţin o poate face istoria. Mulţi cred că pu­tem decide dacă în trecut a avut loc o minu­ne prin examinarea mărturiei „potrivit regu­lilor obişnuite ale investigaţiei istorice”.

Dar regulile obişnuite nu pot fi aplicate înainte de a decide dacă minunile sunt posi­bile şi, în caz afirmativ, cât de probabile sunt. Pentru că, dacă sunt imposibile, dovezile is­torice, oricât de multe, nu ne vor convinge. Dacă ele sunt posibile, dar extrem de impro­babile, atunci numai evidenţa matematic de­monstrativă ne va convinge: şi de vreme ce is­toria nu furnizează niciodată un asemenea grad de evidenţă, ea nu ne poate convinge niciodată că o minune a avut cu adevărat loc. Dacă, pe de altă parte, minunile nu sunt in­trinsec improbabile, mărturiile existente vor fi de ajuns pentru a ne convinge că au avut loc un număr însemnat de minuni. Rezultatul anchetelor noastre istorice depinde astfel de opiniile filozofice pe care le-am cultivat înainte de a fi început să examinăm mărturiile. Pro­blema filozofică are deci întâietate.

C S Lewis, Despre minuni

Dumnezeul in trei Persoane – C S Lewis

http://www.resursecrestine.ro/download/25513

din Crestinismul redus la esente .

%d blogeri au apreciat asta: