Ce are odihna(sabatul?) in comun cu … vinul impartasaniei?

[…] Se vede limpede din toate acestea grija Domnului pentru necazurile şi nevoile omeneşti obişnuite şi dorinţa de a Se asemui făpturilor Sale celor mai simple, de a Se da drept alimentul cel mai comun al tuturor oamenilor (pâinea), de a Se face părtaş principiilor de bază ale vieţii. Şi cum Se dă spre consumare? În mod abstract şi ideativ? Ci nu prin pâine şi vin în euharistie, prin cele două elemente de neînlocuit care cuprind şi metaforizează într-însele dubla sarcină: întreţinerea vieţii, completarea ei? Întreţinerea vieţii o împlineşte pâinea, prea curatul Trup. Dar vinul (scumpul Sânge), care e menirea lui împlinitoare? Veselirea şi îndulcirea vieţii. Căci omul, nefiind nici o unealtă mecanică, nici animal, simte neapărat trebuinţă de clipe de odihnă şi răgaz în care să-şi îndulcească şi veselească sufletul, să mediteze, să contemple frumuseţea naturii, să se bucure de produsele artei, să comunice cu semenii săi, să intre în legătură cu Dumnezeirea, să se bucure de nepreţuitul dar făcut lui ca singura fiinţă gânditoare şi cuvântătoare: capacitatea de a gusta farmecul verbului a fi, misterul conştiinţei dedublate (e conştient de conştiinţa sa), infinitatea fiindului. Adânc semnificativ şi descoperitor de zguduitoare arierplanuri este faptul că Iisus, spre a ni Se da, alege calea atât de materială şi de „elementară“ a împărtăşaniei cu pâine şi vin, în contrast cu orice abstracţiune şi ideitate.

N. Steinhardt , Ispita lecturii  ( „O predică – Iisus cel milostiv” )

Daca „painea si apa” sunt simbolul necesarului supravietuirii, painea si vinul euharistice sunt ridicarea dincolo de necesitate, spre bucuria vietii. Asa – ” menirea lui împlinitoare – veselirea şi îndulcirea vieţii” – sa se explice si rostul vinului in celebrarea sabatului la evrei – Kiddush ?

„Unlike the Day of Atonement, the Sabbath is not dedicated exclusively to spiritual goals. It is a day of the soul as well as of the body; comfort and pleasure are an integral part of the Sabbath observance. Man in his entirety, all his faculties must share its blessing.

[…] The Sabbath is a reminder of the two worlds – this world and the world to come; it is an example of both worlds. For the Sabbath is joy, holiness, and rest; joy is part of this world; holiness and rest are something of the world to come.”

Abraham Joshua Heschel, The Sabbath: Its Meaning for Modern Man

„ Apoi le-a zis: – Sabatul a fost făcut pentru om, nu omul pentru Sabat!” (Marcu 2:27, NTR)

C. S. Lewis despre (pseudo-)intrebari, (ne)probleme si (di)solutii

Poate un muritor sa-I puna lui Dumnezeu intrebari despre care El sa considere ca nu pot primi un raspuns? Da, si inca foarte simplu, cred eu. Toate intrebarile absurde intra in categoria acelora care nu pot primi raspuns. Cate ore contine un kilometru? Culoare galbena este patrata sau rotunda? Probabil jumatate dintre intrebarile pe care le punem – jumatate dintre marile noastre probleme teologice si metafizice – sunt de felul acesta. […]

Cerul ne va rezolva problemele, dar nu, cred eu, operand reconcilieri subtile intre toate notiunile noastre aparent contradictorii. Notiunile vor fi toate spulberate de sub picioarele noastre. Vom vedea ca n-a existat niciodata nici o problema.

C. S. Lewis, Anatomia unei dureri

Steinhardt despre Luther

Fiind duhovnicul meu favorit, prin cartile lui, m-a interesat sa vad cum se raporteaza parintele Nicolae la Reforma si reprezentantii ei din perspectiva unei ortodoxii nehabotnice, o ortodoxie caracterizata de asumarea si reafirmarea unei orientari ecumenice explicite.

Deci, voi trece in revista citarile pe care le-am depistat in scrierile parintelui Nicolae referitoare la Luther (si ulterior alti luterani) urmand apoi sa analizez putin citatele si sa incerc niste concluzii.

Jurnalul fericirii (nu am citat suprapunerile dintre cele doua versiuni acolo unde nu era nimic nou, nici macar o nuanta aparte):

Bruder Harald, în expunerea asupra vietii si operei lui Martin Luther, citeazã si comenteazã esentialele cuvinte rostite la Worms în 1517 : Hier stehe Ich. Ich kann nicht anders. Gott helfe mir.Amen2. Cuvinte de print. Altceva decât : „Ce era sã fac ? Am semnat“. (Rationamentul cãlugãrului rebel e invers : de semnat nu semnez, ce-oi face oi vedea, Domnul cu mila.)

Voilà ce qui s’appelle parler 1 ! Scurt si cuprinzãtor. Good old strong language2. De aceea au crezut Luther, Calvin si jansenistii cã pot jubila. Asta e ! Verde si pe sleau. Dacã-ti place.

Sf. Apostol Pavel mereu stãruie : nu prin fapte ci prin credintã ne mântuim.
Luther, Calvin, Epistola cãtre Galateni, sola fide. Si cei care au aerul de a implica : de vreme ce cred, la ce bun faptele ?

Ca atare, nici adevãrul – singur – nu e un criteriu absolut.
Citind pe Luther (De servo arbitrio1) mã conving si mai mult de aceasta si-mi amintesc aforismul lui Pascal : „Pânã si din adevãr îti poti face idol, deoarece adevãrul fãrã dragoste nu e Dumnezeu, ci e chipul lui, si-i idol, pe care nu se cuvine nici sã-l iubesti nici sã i te închini“.

Luther, când azvârlea cãlimara dupã el[diavolul], fãcea lucrul cel mai firesc – si mai cuminte – din viata lui.

Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia : 

Pastorul – îl cheamă, îndeajuns de wagnerian, Harald Sigmund – ne povesteşte pe larg, cu moderaţiune şi în spirit ecumenic, viaţa doctorului Martin Luther oprindu‑se asupra nobilei fraze rostite în faţa dietei de la Worms în 1517: Hier stehe Ich. Ich kann nicht anders. Gott helfe mir. Amen2.

Cel mai bun mijloc pe care‑l avem pentru a‑L lăuda pe Dumnezeu, ne spun rugăciunile, este de a face fapte bune.
Luther şi Calvin n‑au crezut‑o aşa, dar „Sola fide“, ca toate formele simpliste, riscă a deveni justificare pentru cei ce gândesc: de vreme ce cred, pot face orice.

Şi Luther: Legea e demonică, ea ţine de moarte şi de păcat. Evanghelia însă oferă iertarea şi îndreptarea. A fi sub Evanghelie este a fi liber.

Eroul cărţii, în Jurnalul unui preot de ţară, se roagă – cleric catolic – pentru Martin Luther. Iar Sfântul Ion Scărarul pentru satana.
Dacă nici asta nu‑i nobleţe, mă cheamă Neacşu şi sunt unchiul unei maimuţe.

Luther: „La nimic nu foloseşte să crezi în iertarea păcatelor dacă nu crezi în chipul cel mai sigur că păcatele ţi‑au fost iertate“.

Ispitei de a te sinucide îi rezişti uşor – fizic – în închisoare pentru că nu o poţi realiza.[…] Dar există şi o sinucidere morală, psihică…

Mă cercetează şi pe mine la oarecare intervale şi o înving citându‑mi‑l pe doctorul Luther: Non moriar, sed vivam et narabo opera Domini2.

• „Nu voi muri, ci voi trăi şi voi vesti lucrarea Domnului“ (lat.). Cuvinte scrise pe un perete al Castelului Veste din Coburg (Bavaria), unde Luther a stat aproximativ cinci luni în 1530, pe durata Dietei de la Augsburg, sub protecţia electorului Ioan I de Saxa.

Daruind vei dobandi :

În tãlmãcirea lui Luther, substantivul Gewalt nu e deosebit de fortã si violentã, iar verbul weg reisen e aprig si expresiv, aproape de „a rãpi“.

Acestea toate nu se confundã cu teza predestinãrii, dar nu-i mai putin adevãrat cã, în felul de a se exprima al lui Elihu (de pildã : „Dumnezeu este mai mare decât omul. De ce grãiesti împotriva Lui, fiindcã El nu dã nimãnui socotealã de toate câte face ?“) aflãm un iz înaintemergãtor al stilului folosit în De servo arbitrio sau în Augustinus, adicã în lucrãrile a doi reprezentanti de seamã ai strictei predestinãri : Luther si Jansenius.

Mai trebuie sã nu ascund cã aderarea la teoria predestinãrii a unor oameni ca Fericitul Augustin (în zadar contestã catolicismul caracterizarea aceasta), Luther,Calvin, Pascal, jansenistii ori Karl Barth mi-a dat mult de gândit.

Dupa trecerea in revista a citatelor din aceste doua opere capitale cam ce se arata la orizont?

• sunt admirate cuvintele „esentiale /nobile” rostite la Worms si ramase in istorie – „cuvinte de print” – precum si cuvintele scrise pe un perete al Castelului Veste – „Nu voi muri, ci voi trăi şi voi vesti lucrarea Domnului“ – care sunt utilizate ca scut impotriva ispitei
• o eticheta pusa pe Luther este : „calugar rebel„
• Luther este amendat „printre randuri” pentru eroarea/erezia predestinationismului si pentru „simplista”  „sola fide”
• Luther este citit(De servo arbitrio) si citat (si pozitiv – despre iertare) iar asta il ajuta pe Steinhardt sa se convinga de adevaruri importante
• este pomenita pozitiv aruncarea calimarii de catre Luther, spre diavol, ca fiind „ lucrul cel mai firesc – si mai cuminte – din viata lui.”
• eroul cărţii din „Jurnalul unui preot de ţară”, este apreciat pentru ca „se roagă – cleric catolic – pentru Martin Luther”.
• traducerea lui Luther este consultata si citata in nuantele ei subtile

Alte citate, aparute in carti mai putin celebre, fac lumina si mai mult cu privire la ambivalenta raportarii lui Steinhardt la Martin Luther.

Luther şi Biblia. Ce a ramas sa invinga timpul şi sa fie actual din gindirea profetului german? Cum ar fi el privit şi judecat azi ? Daca s-arfi intilnit cu Sfintul Francisc pe Via Appia, ce cuvinte ar fi putut schimba? 

NS: În lumea noastră de aramă, predestinarea lui Luther mi se pare la ea acasă, în toată cumplita-i grozăvie.

Nu-l iubesc deloc pe Luther. Definiţia lui Claudel (,,Ce gros cochon de Luther“) e cam din topor, dar repet: nu-l iubesc.
Deşi îl respect pentru declaraţia de la Worms: Hier stehe ich.Ich kann nicht anders. Gott helfe mii:

Nimic comun între el şi Sf. Francisc. Întîlnindu-l pe Francisc care se plimba gol pe Via Appia şi vorbea de unul singur cu păsărelele, Luther ar fi strigat halebardierii să vină să-l ridice pe văditul posedat.
Iar Francisc i-ar fi grăit zîmbind: Frate burduhănosule, de ce te mĭnii oare?

Nicolae Steinhardt, Monahul de la Rohia  raspunde la  365 intrebari

 

În sfîrşit, Luther la Worms: ,,Hier stehe Ich und kann nicht anders. Gott lielfe mir. Ainen.““6 Pe aceasta am comentat-o mult, covîrşit de respect – deşi nu-s un amic al lui Luther -~, cu un pastor luteran, Harald Sigmundl, care aud că acum e în Germania, un om minunat, mare rilkean, poet el însuşi.

Nu ma gindeam aşadar deloc la moarte, ci il înţeleg perfect pe Unamruio cînd spune ca esenţiala caracteristica a omului e setea de nemurire; şi-mi insuşesc pe deplin, cu smerenia cuvenita, cuvintele solemne ale lui Luther: „Non moriar sed vivam et narabo opera Domini.“2 Ăsta mi-e scopul, ţelul, idealul, rostul – singurul rost.

Nicolae Steinhardt, Dumnezeu in care spui ca nu crezi

Ce a fãcut Vatican II* ? E usor de rãspuns : a primit toate propunerile reformatoare respectuos prezentate de cãlugãrul augustinian Martin Luther.

Nicolae Steinhardt, Escale in timp si spatiu

Asadar, clar:  ” Nu-l iubesc deloc pe Luther […] repet: nu-l iubesc. Deşi îl respect…” si „covîrşit de respect – deşi nu-s un amic al lui Luther„. Respect profund dar ne-amicitie pentru „fratele burduhănos” :). „Nu-l iubesc” – trist – desi isi face din cuvintele „solemne” ale lui Luther „singurul  rost/tel/ideal in viata” …

Nicolae Steinhardt : Ce este sfintenia?

Ce este sfinţenia? Nu cred ca sta in a-ţi face o chilioara strĭmta pe un vîrf de munte şi a trăi acolo în deplină singurătate; sau a te zăvorĭ intr-o chilie, o cameră, o celulă pe viaţa; ori a-ţi lega piciorul cu un lanţ de un zid de piatră; ori a-ţi trăi viaţa toată pe un stîlp, cocoţat acolo sus.
Acestea-s forme simple, relativ uşoare, brute ale sfinteniei.
Adevărata, marea sfintenie, de neînchipuit de grea este de a trăi intr-o obşte şi a-ţi iubi aproapele (aşa cum e) ca pe tine insuti; sau macar (stadiu inferior, insă tot remarcabil şi sfint) a te purta cu el ca şi cum i-ai iubi ca pe tine insuti, ori mai mult ca pe tine insuti.
Ăsta-i lucrul cel greu, cel sfint, cel creştinesc, cel supraomenesc.(Se intimpla să vezi in biserică o canalie care-si face neincetat semnul crucii, bate sute de metanii şi aprinde nenumărate luminări. Cum se explică faptul? Luînd aminte că metaniile şi celelalte sint treabă uşoară.)
Celui ce se legase cu un lanţ de un zid, arhiepiscopul Meletie al Antiohiei ĭi porunceste să se dezlege: nu cu lantul se leagă creştinul, ci cu dragostea şi cu libertatea.
Zăvorîrea, lantul, stilpul, coliba în vîrf de munte sint rudimente, exerciţii.
Ca şi postul. (V-am mai spus-o: v. Epistola către Coloseni 2,20-23)
Forma cu totul superioară şi cutremurător de grea a sfinteniei este ca, liber fiind, intr-o obşte închisă trăind, să-ţi iubeşti aproapele nu mai puţin ca pe tine, aşa cum Hristos şi-a iubit apostolii (loan 13, 34).
De aceea sfinţi ĭi consider pe acei care au trecut cu bine examenul cel teribil, cel de care n-ai cum trişa: al inchisorii ori al manastirii* (ori chiar al vieţii in lume), iubindu-şi aproapele deşi prea bine şi prea desluşit il vede aşa cum este. Restul: milostivirea, privegherile, posturile, metaniile, flagelările… sint doar treptele dintîi ale Scării, sint simple gymnofisii yoghine.

Nicolae Steinhardt, Monahul de la Rohia  raspunde la  365 intrebari

Dumnezeu este … liberal*? Da…

Tot tata, saracu, dupa ce i-am spus ca m-am botezat : Numai sa fi fost sincer, si sa-ti dau un sfat : nu-ti baga în cap ca acum s-a zis, Dumnezeu o sa se ocupe numai de tine. Nu uita ca mai sunt vreo trei miliarde.

Jurnalul fericirii

S-ar zice ca batranul evreu ii propovaduieste fiului sau proaspat crestinat un Dumnezeu… liberal, adica un Dumnezeu de la care fiu-sau bine ar face sa nu se astepte la o politica interventionalista la fiecare colt de strada. Este observatia una de buna credinta si bun simt, menita sa tempereze din idealismele si entuziasmul inerente oricarei convertiri? Observatia amuzant-serioasa si aparent ironica se situeaza deci in registrul unui binevenit sfat parintesc catre fiu-sau novice crestin „prea” fervent, un soi de vaccin contra „bolilor copilariei” convertirii?

Eu asa cred. Seniorul Oscar , ca un om experimentat, trecut prin viata, caruia ochii i-au vazut multe, isi instruieste fiul cum sa evite unele din capcanele obisnuite care apar in calea neofitului. Mai cu seama ca-si cunoastea ca nimeni altul fiul , cu firea lui cu bune si rele cu tot.

Deci:

1. numai sa fi fost sincer

2. nu-ti baga în cap ca acum s-a zis, Dumnezeu o sa se ocupe numai de tine. Nu uita ca mai sunt vreo trei miliarde

Sa le iau pe rand.

1. Sinceritatea – ca orice evreu suspicios , prima avertizare vizeaza motivatiile si resorturile convertirii. Era Nicu din fire o persoana cu tendinte spre nesinceritate? Nici vorba! Pericolul care-l pandea pe fiu-sau era mai degraba excesul de sinceritate! Si atunci de ce avertizarea? Pentru ca presiunile din inchisoare ar fi putut forta – teoretic – o convertire nesincera. La cum isi stia fiul , un asemenea scenariu era foarte putin probabil, dar tatal vrea sa elimine orice suspiciune punandu-si urmasul sa se autoanalizeze critic.

2. Sa nu ti se suie la cap ca Dumnezeu nu iti are decat tie grija! – s-ar putea parafraza. Aproape orice neofit , la dragostea dintai, ca orice indragostit, este lovit, partial, de un soi de orbire. Nu vede anumite lucruri, are o perspectiva limitata sau mai bine zis „filtrata”, asa incat nu percepe anumite „detalii” care ulterior se dovedesc importante. A crede ca esti buricul pamantului si ca Dumnezeu poate si vrea a functiona pe post de iubit/dadaca 24 de ore din 24, nemaiavand alte griji sau prioritati, seama a pretentii rezonabile doar pentru… „luna de miere”. Luna de miere azi, primul an de casatorie la evrei pe vremuri. Doar atunci , si poate nici macar atunci exclusiv, viata se invarte doar in jurul dulcetii si placerii de a fi cu cel iubit si numai cu el/ea. Insa vine si ultima zi a lunii , cand viata revine la normal. Si realizezi ca nu mai esti no 1 pe agenda 24/24…

Este dulce tentatia de a ramane intr-o vesnica luna de miere. Unii nu vor sa revina cu picioarele pe pamant si ar prefera sa pluteasca eventual totdeauna printre norisori rozalii …

Banui ca de o asemenea ispita voia sa-si fereasca tatal fiul. Si astfel ii si serveste ironia: „Nu uita ca mai sunt vreo trei miliarde”.  In alte cuvinte, Dumnezeu te iubeste, asa cum ai inteles , dar nu-ti crea iluzii ca te iubeste doar pe tine si numai pe tine. Mai are si pe altii de iubit, mai are si pe alti de convertit, ca si pe tine, mai are si alte „dureri de cap” care „nu-I vor permite” „sa se ocupe numai de tine”. 

Si ce-mi place teribil la Seniorul Steinhardt este ca spune „mai sunt vreo trei miliarde”. Nu stiu ce date statistice avea dansul la data acestei afirmatii despre populatia totala a lumii, dar imi place sa cred ca cele 3 miliarde nu se refera doar la crestini. Poate macar la crestini + evrei. 🙂

Teologia predicata aici de batranul evreu, este cea a unui Dumnezeu… liberal, adeptul pricipiului non-interventiei si al respectului pentru libertatea individului. Nu un Dumnezeu deist, neinteresat de mersul lumii Lui , dar nici un Dumnezeu care face minuni la fiecare 5 minute pentru orice neofit sau mai invechit pe Cale. Un Dumnezeu care poarta de grija, a Carui „mana” protejeaza,dar intervine direct si punctual doar atunci cand este absolut necesar dupa socotelile Lui. Un Dumnezeu care nu ia decizii in locul crestinului, nu-i trimite metroul la fix ca sa nu intarzie la munca( desi mai sunt si exceptii), nu-i „sopteste” subiectul de la BAC…etc Un dumnezeu pe post de duhul lampii lui Alladin nu este Dumnezeul seniorului Steinhardt. Pe buna dreptate!

* LIBERÁL, -Ă, liberali, -e,adj., s. m.I.Adj.1. Care aparține liberalismului, privitor la liberalism.

LIBERALÍSM n. 1) Curent ideologic și social-politic care promovează inițiativa privată, ce se opune comunismului și dirijismului.

LIBERALÍSMs. n.1. Doctrină care, opusă socialismului și dirijismului, proclamă principiul nonintervenției statului în economie, în relațiile economice existente între indivizi, grupuri sociale sau națiuni; promovează ideea libertății economice, a liberului schimb, a liberei concurențe etc. 2. Atitudine de îngăduință excesivă față de greșelile altora. – Din fr.libéralisme.

Infernul „minimal”

Pentru mine, infernul este moartea veşnică şi e vorba, evident, de o pedeapsă. Dar eu pledez pentru un infern minimal . Dacă există persoane cărora, din cauza purtării lor trecute, li se va refuza fericirea veşnică, bănuiesc că la Judecată vor fi martorii fericirii celor aleşi, fericire la care ei nu au dreptul. Apoi, vor fi reduse la neant. Să admiţi că există, pentru aceste persoane, un loc al suferinţelor ar însemna că Dumnezeu nu ar triumfa, până la urmă, asupra răului . Suferinţa celor damnaţi ar fi tocmai aceea de a nu atinge fericirea de a trăi cu Dumnezeu. Această suferinţă îi va conduce la moarte, nu şi la o tortură veşnică. Când Isus vorbeşte de un foc „ce nu se stinge”, recurge la o meta­foră pentru a lăsa de înţeles că va exista într-adevăr o pedeapsă eternă după încheierea socotelilor lumeşti.

Jean  Delumeau in Andre-Comte Sponville – Cea mai frumoasa istorie a fericirii

Parte a corpului mistic – C S Lewis

 

Biserica va trăi mai mult decât universul; fiind parte din ea, per­soana individuală va trăi mai mult decât universul. Tot ceea ce se află în unire cu Capul nemuritor va participa la nemurirea lui. Astăzi se vorbeşte puţin despre aceasta de la amvoanele creştine… Dacă nu credem în ea, să fim oneşti şi să expediem credinţa creştină la muzee. Dacă însă credem în ea, să încetăm a ne mai preface că nu înseamnă nimic. Căci acesta este adevăratul răspuns la fiecare pretenţie excesivă ridicată de colectiv. El este mu­ritor; noi vom trăi veşnic. Va veni o vreme când fiecare cultură, fiecare instituţie, fiecare naţiune, neamul omenesc, întreaga viaţă biologică vor dispărea, dar fiecare dintre noi va fi încă viu. Nemurirea ne este promisă nouă, nu acestor entităţi colective. Hristos nu a murit pentru socie­tăţi sau pentru state, ci pentru oameni. In acest sens, din perspectiva colectiviştilor seculari creştinismul pare să aducă negreşit cu sine o afirmare aproape frenetică a in­dividualităţii. Totuşi, nu individul ca atare este cel care ia parte la biruinţa lui Hristos asupra morţii. Luăm parte la biruinţă dacă suntem în învingător. O lepădare sau, în limbajul categoric al Scripturii, o răstignire a eului natu­ral este paşaportul către viaţa veşnică. Nimic din ce n-a murit nu va avea parte de înviere. Iată deci cum rezolvă creştinismul antiteza dintre individualism şi colectivism.

In aceasta constă ambiguitatea înnebunitoare a credinţei noastre, aşa cum apare ea probabil celor din afară. Pe de o parte, se opune mereu cu îndârjire individualismului nostru natural; pe de altă parte, le redăruieşte celor care abandonează individualismul o posesie veşnică a propriei fiinţe, ba chiar a trupurilor. Ca simple entităţi biologice, fiecare cu propria dorinţă de a trăi şi de a propăşi, suntem în aparenţă lipsiţi de importanţă; suntem praf şi pulbere.

Dar ca mădulare în Trupul lui Hristos, ca pietre şi stâlpi în templu, ni se garantează identitatea de sine veşnică şi vom ajunge să ne amintim de galaxii ca de nişte poveşti de demult.

C.S. Lewis, Ferigi şi elefanţi  şi alte eseuri despre creştinism

The Church will outlive the universe; in it the individual person will outlive the universe. Everything that is joined to the immortal head will share His immortality. We hear little of this from the Christian pulpit today. . . . . If we do not believe it, let us be honest and relegate the Christian faith to museums. If we do, let us give up the pretence that it makes no difference. For this is the real answer to every excessive claim made by the collective. It is mortal; we shall live forever.
There will come a time when every culture, every institution, every nation, the human race, all biological life is extinct and every one of us is still alive. Immortality is promised to us, not to these generalities. It was not for societies or states that Christ died, but for men. In that sense Christianity must seem to secular collectivists to involve an almost frantic assertion of individuality. But then it is not the individual as such who will share Christ’s victory over death. We shall share the victory by being in the Victor. A rejection, or in Scripture’s strong language, a crucifixion of the natural self is the passport to everlasting life. Nothing that has not died will be resurrected. …. There lies the maddening ambiguity of our faith as it must appear to outsiders. It sets its face relentlessly against our natural  individualism; on the other hand, it gives back to those who abandon individualism an eternal possession of their own personal being, even of their bodies. As mere biological entities, each with its separate will to live and to expand, we are apparently of no account; we are cross-fodder. But as organs in the Body of Christ, as stones and pillars in the temple, we are assured of our eternal self-identity and shall live to remember the galaxies as an old tale.

—from “Membership” (The Weight of Glory)

Hristos , fleacurile si esenta

Hristos nu se ocupă de cosmogonie şi de problemele ei – nu‑I arde Lui de asemenea fleacuri (cum le zice Camus şi le enumeră: dacă pământul se învârteşte în jurul soarelui ori soarele se învârteşte în jurul pământului, cum şi în ce ordine au apărut speciile, dacă lumea are trei ori patru dimensiuni, dacă spiritul are nouă ori douăsprezece categorii… opunându‑le adevăratelor probleme serioase: care e sensul prezenţei omului în lume, ce sunt viaţa şi moartea, ce e fericirea…), pe El îl preocupă altceva: mântuirea păcătoşilor. Nici măcar realele şi serioasele noastre probleme lumeşti şi sociale n‑a venit să le rezolve. A venit numai pentru esenţă: salvarea sufletului nostru veşnic.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericrii

Dostoievski: te-am iubit întotdeauna cu o dragoste fierbinte și nu te-am înșelat niciodată, nici măcar cu gândul!

Taina Căsătoriei

133 de ani de la moartea lui Dostoievski. Cum ȘI-A DAT SEAMA că va muri

(portret de Ivan N. Kramskoy, a doua zi după decesul scriitorului)

Pe 9 februarie s-au împlinit 133 de ani de la moartea prozatorului rus, Feodor Mihailovici Dostoievski. În 1880, anul trecerii sale la cele veșnice, scriitorul reușise, după însemnările din jurnalul soției, să-și achite toate datoriile și să plece din lumea aceasta împăcat, pentru că își scosese familia la liman. Chiar mai avea de primit o sumă de bani de la o revistă.

Romancierul, unul dintre cei mai străluciți dintre scriitori ruși suferea de epilepsie, însă crizele îl lăsaseră în pace în ultimele 3 luni ale vieții sale. Moartea i-a provocat-o o hemoragie pulmonară, cu care s-a ales în urma ridicării unei etajere foarte grele. Un ilustru doctor al vremii îi dăduse un prognostic favorabil, însă Dostoievski, despre care se știa că are o…

Vezi articolul original 302 cuvinte mai mult

De ce unii nu „aud” Creatia – Sf/Fer Augustin, Confesiuni

„19. Căci adevărul despre Dumnezeu le este cunoscut în mod intuitiv. Dumnezeu a pus această cunoaştere în inimile lor. 20. Din timpurile cele mai vechi, oamenii au văzut pământul şi cerul şi tot ce a făcut Dumnezeu şi au avut cunoştinţă despre existenţa sa, precum şi despre marea sa putere eternă. Aşa că nu vor avea nici o scuză când vor sta înaintea lui Dumnezeu în Ziua Judecăţii. 21. Au avut cunoştinţă despre el – ba bine că nu! – dar n-au vrut să-l recunoască ori să i se închine, n-au vrut nici măcar să-i mulţumească pentru toată grija sa zilnică. Şi, după o vreme, au început să inventeze tot felul de idei stupide cu privire la înfăţişarea lui Dumnezeu şi la ce dorea el de la ei. Drept consecinţă, minţile lor neroade s-au întunecat şi au luat-o razna. 22. Pretinzându-se înţelepţi, au devenit, în schimb, proşti de-a binelea.”

(Romani 1:19-22, Noul Testament pe Intelesul Tuturor)

Oare nu tuturor celor care au simturile în bunå stare li se aratå deopotrivå aceastå frumusete a lumii ? Atunci de ce nu le vorbeste ea tuturor în aceeasi limbå? Animalele – atît cele mici, cît si cele mari – o våd, dar nu sunt în stare så-i punå întrebåri; cåci nu se aflå în ele, ca så îndrume simturile purtåtoare de mesaj, ratiunea, asemenea unui judecåtor. Oamenii pot înså så punå întrebåri pentru ca cele nevåzute ale lui Dumnezeu så poatå fi våzute cu întelegerea, cu ajutorul a ceea ce el a creat ; numai cå din prea mare iubire pentru lucrurile create ei le devin robi, iar robii nu pot fi judecåtori  . Lucrurile create nu dau råspunsuri decît oamenilor care le întreabå, stiind så le judece; ele nu-si schimbå vorbirea, adicå înfåtisarea lor frumoaså, dacå cineva doar le priveste, iar altcineva le si priveste, le si pune întrebåri, cåci, dacå ai face asa, ar avea o aparentå diferitå în fiecare caz; nu, aparenta lor råmîne aceeasi pentru fiecare, doar cå pentru cel care doar le priveste lucrurile råmîn mute, iar pentru cel care le si întreabå, ele vorbesc; sau, mai bine-spus, ele vorbesc tuturor, înså mesajul lor nu îl înteleg decît aceia care comparå acest glas primit din afarå cu adevårul care se aflå înlåuntrul lor.

Sf/Fer Augustin, Confesiuni, Cartea a X-a

Deci:

1. „din prea mare iubire pentru lucrurile create ei le devin robi, iar robii nu pot fi judecåtori”

2. pentru ca nu (o) intreaba

3. „Lucrurile create nu dau råspunsuri decît oamenilor care le întreabå, stiind så le judece” – nu stiu sa judece raspunsurile ( robiti fiind de iubirea pentru lucrurile create)

4. pentru ca nu compara glasul „extern” cu cel „intern”

Foarte fin observator Augustin. Ateii/agnosticii iubesc prea mult creatia , devenindu-i robi, robi incapabili sa-L mai perceapa pe Creator.

Viata creştină = viata mistică = o reînvătare a iubirii (Bernard din Clairvaux)

In esentă, păcatul constă în actul prin care se vrea pe sine pentru sine, sau vrea pentru sine celelalte fapturi ale lui Dumnezeu, în loc să se vrea pe sine şi să le vrea şi pe celelalte pentru Dumnezeu. Această  „vrere personală” l-a facut pe om deosebit de Dumnezeu, dar harul Mîntuirii are drept urmare reaşezarea omului în asemănarea divină pe care a pierdut-o. Viata creştină este deci una cu viata mistică, iar aceasta poate fi socotită, la rindul ei, o reînvătare a iubirii. Să-I iubeşti pe Dumnezeu pentru el însuşi înseamnă să -I iubeşti cu o iubire dezinteresată, adică, aşa cum explică Sfantul Bernard în De diligendo Deo, cu o iubire care-şi află în sine răsplata. Cu siguraniă că Dumnezeu va răsplăti iubirea, dar de vreme ce iubirea exclude urmărirea ori­cărei răsplăti, este contradictoriu să-I iubeşti pe Dumnezeu aşteptînd o răs­plată şi, în acelaşi timp, să-I iubeşti fară să fii răsplătit. O dată ajunsă la aceas­tă puritate de intenţie, iubirea pe care şi-o poartă omul sieşi nu se mai opune celei a lui Dumnezeu pentru Dumnezeu, pentru că omul a redevenit el însuşi, ima ginea lui Dumnezeu. Nemaifiind decît iubire a lui Dunmezeu pentru Dum­nezeu, iubirea pe care şi-o poartă omul se leagă cu iubirea lui Dumnezeu pentru el, cu care se întîlneşte în intenţie. Ea poate atunci, cu voia lui Dum­nezeu, să-şi atragă sufletul ca pe o soaţă şi să se iubească în această imagine a lui aşa cum se iubeşte în sine. Extazul nu este altceva dec ît punctul cel mai înalt al unirii voinţelor şi al coincidentei iubirii omeneşti cu iubirea dumne­zeiască.

Etienne Gilson – Filozofia in Evul mediu – Humanitas (1995)

Dumnezeu a iubit firea noastră desfrânată – Sf. Ioan Gura de Aur

„ De aceea, iată, o voi ademeni, o voi aduce în pustie şi-i voi vorbi pe placul inimii ei. ” (Osea 2:14, NTR)

Dumnezeu a poftit desfrânata? Da, desfrânata, şi mă refer la firea omenească desfrânată care refuză iubirea lui Dumnezeu şi iubeşte adesea idolii lumii. Dumnezeu a poftit desfrânata, ca s-o facă fecioară. El, Care este atât de slăvit şi de sfânt, a poftit desfrânata? Şi de ce ? Ca să devină Mire! Şi ce face? Nu trimite la aceasta pe una dintre slugile sale, nu trimite un Arhanghel, nu trimite Heruvimii, nu trimite Serafimii, ci vine El însuşi, Cel îndrăgostit… A dorit desfrânata şi ce face? N-0 urcă pe aceasta la ceruri, ci coboară El pe pământ! Deoarece ea nu putea să se înalţe întru cele de sus, vine El la desfrânată, şi nu se ruşinează! Vine la coliba ei (în pământul nostru smerit) şi o găseşte beată. Şi cum vine? Nu vădindu-şi dumnezeirea, ci ca om asemenea desfrânatei, om nu la cuget, ci după firea omenească. Şi face aceasta pentru ca desfrânata să nu-L vadă şi să se înfioare, să nu tresară, să nu fugă. Vine către desfrânată şi Se face om chiar dacă a găsit-o plină de răni, sălbăticită, împovărată de demoni… vine lângă ea… Aceasta este trăsătura iubitului, nu caută vina pentru greşeli, ci iartă fărădelegile şi căderile. Şi ce face? O ia de soţie, se logodeşte cu ea. Şi ce-i dă ca semn al chezăşiei acestei legături? Inelul. Care este acesta? Duhul Sfânt, ne spune Sfântul Apostol Pavel : ,,Iar Cel Ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile noastre” ( II Corinteni 1, 21-22).

Sf. Ioan_Gura_de_Aur – 250 parabole

Superb! De-a dreptul superb! Gura Aurita mult haruit a fost sa ne lase asemenea comori! Dumnezeu seducatorul…

Cuvânt la Anul Nou de Sfântul Ioan Gură de Aur

din “Predici la duminici si sarbatori”

(1 ianuarie)

Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu.

Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă.

(…) Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe”.

Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede” (Psalmul 77, 37).

Citeste restul aici.

De la parintele Nicolae cetire/cetare

Poate că din Evanghelii, în versiunea în care au ajuns până la noi, lipsesc următoarele rânduri ale textului original la capitolul Predicii de pe Munte: Adevăr grăiesc vouă că de nu vă vor prisosi voioşia şi tihna mai mult ca celorlalţi şi nu veţi fi lipsiţi de zbucium şi posomoreală, cu nimic nu vă veţi folosi de credinţa voastră.

Jurnalul Fericirii. Manuscrisul de la Rohia

Despre lupta crestina

Victorie sau… zeama de varza

10 În cele din urmă, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui.

11 Îmbrăcaţi toată armura pe care v-o dă Dumnezeu, ca să puteţi rezista uneltirilor diavolului.

12 Căci noi nu luptăm împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva stăpânirilor, a autorităţilor şi a puterilor acestui veac întunecat, împotriva duhurilor rele din locurile cereşti.

13 De aceea, luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi rezista în ziua cea rea şi, după ce aţi făcut totul, să rămâneţi în picioare.

14 Aşadar, ţineţi-vă tari, având mijlocul încins cu adevărul, fiind îmbrăcaţi cu platoşa dreptăţii

15 şi încălţaţi cu râvna Evangheliei păcii.

16 Pe lângă acestea, luaţi scutul credinţei cu care veţi stinge toate săgeţile aprinse ale celui rău.

17 Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.

Efeseni 6

Expresia aceasta : „rãzboiul nevãzut“ referitoare la conditia crestinului în legãturã cu un puternic si nemilos adversar nu e o poveste metaforicã, e o treabã serioasã. Crestinul duce un rãzboi pe care trebuie neapãrat sã-l câstige, nu încape „onorabilã predare“ si de aceea el nu poate considera rãzboiul drept ceva superficial. El îsi concentreazã toatã viata în jurul victoriei urmãrite, el îsi însuseste pe deplin cuvintele feldmaresalului Rommel : odatã declarat rãzboiul, nimic alta nu mai conteazã decât sã-l câstigi, restul tot e zeamã de varzã.

Jurnalul fericirii p. 535 (Polirom)

Taina cea mai de tainã a învãtãturii crestine

Iunie 1968
Nu pot rezista ispitei de a-mi repeta, de a-mi însirui, bucurându-mi sufletul si mintea, colectia mea de paradoxuri despre care sunt convins cã duc toate cãtre Hristos. Un fel de litanie, de via dolorosa analecticã, dar plinã de încântãri.
Luther: Hier stehe Ich. Ich kann nicht anders. Gott helfe mir.Amen.
Salvador Dalí: Singura diferentã dintre un nebun si mine este cã eu nu sunt nebun. (Frazã evanghelic de ametitoare,paulinianã.)
Kierkegaard: Contrariul pãcatului nu este virtutea, contrariul pãcatului este libertatea. (Cea mai puternicã rostire omeneascã.Vine imediat dupã Evanghelii.)
Thomas More: I trust I make myself obscure. Adevãrata dovadã a prieteniei si încrederii : Hristos vorbind ucenicilor sãi, la sfârsit, ca unor prieteni, devine din ce în ce mai obscur. (Pe mãsurã ce ai de spus lucruri mai însemnate, pe mãsurã ce te încredintezi mai deplin si te mãrturisesti mai nereticent trebuie sã devii mai greu de înteles si sã te exprimi mai paradoxal.)
Adaog listei una din lozincile revolutiei franceze din Mai, luna trecutã : „Fiti realisti, cereti imposibilul“. (Probabil cã nici nu si-au dat seama cât de claudelianã si de strict crestinã e lozinca.)
Si, iarãsi, mereu, neîncetat : Marcu 9,24. Dac㠄Iubeste pe Domnul Dumnezeul tãu din toatã inima ta, din tot sufletul tãu, din tot cugetul tãu, si din toatã puterea ta“ poate fi rezumatul Legii – Matei 22,37 ; Marcu 12,30 ; Luca 10,27 –, apoi „Cred, Doamne, ajutã necredintei mele“ îmi pare a fi – cum sã spun ? – taina cea mai de tainã a învãtãturii crestine, noua învãtãturã, si într-un anume fel pecetea darului Duhului Sfânt.

Jurnalul fericirii, p. 336(Polirom)

O postare problema/`marcionita`: Steinhardt crestinul versus (ex?-)evreul Steinhardt

Dintre cãrtile Vechiului Testament, cea mai opusã Noului este înfiorãtoarea cronicã a lui Ezdra, moment desãvârsit al exclusivismului si rasismului.

Ce se cuvenea sã facã iudeii întorsi acasã din lungã si grea robie ? Sã cânte si sã se veseleascã ? Câtusi de putin. Dupã ce ajutorul vecinilor a fost respins de foarte de sus („Nu se cuvine sã ziditi împreunã cu noi casa Dumnezeului nostru, ci numai noi singuri vom zidi“), Ezdra le vorbeste alor sãi pe tonul cel mai eugenic, mai rosenbergian ce poate fi. Pentru cã israelitenii au luat ca sotii pe fiicele strãinilor si s-a amestecat sãmânta cea sfântã cu popoarele cele de alt neam, trebuie sã se procedeze mai înainte de toate la despãrtirea celor alesi de necurãtia si spurcãciunea altor popoare ticãloase spre a se curma nelegiuirea amestecului.
Nici nu le-a dat voie sã intre în oras ; pe toti nenorocitii aceia îi tine afarã în ploaie zile întregi ca sã se întocmeascã listele de israeliteni cãsãtoriti cu femei strãine.
Si se porneste lunga si migãloasa treabã a întocmirii listelor de cãtre comisiile special numite. E ziua cea mare a triumfului Birocratie. Si dupã ce birocratia rasist㠖 în atmosferã de inventariere si de lagãr de concentrare – si-a încheiat lucrãrile, femeile strãine si copiii lor sunt alungati.
Abia atunci îngãduie activistii lui Ezdra poporului sã intre în oras, sã-si caute adãpost.
Celor ce înteleg anevoie cuvintele Sfântului Pavel – am iesit de sub blestemul legii si am intrat sub mil㠖 le-ar fi de folos sã citeascã întâia carte a lui Ezdra. De asemeni celor ce se întreabã de ce se numeste învãtãtura lui Hristos „buna vestire“, celor ce cautã obârsiile rasismului si celor pe care-i intereseazã prototipurile Birocratiei.

Jurnalul fericirii, Polirom, pp. 237-238

Niciodata pana acum nu m-am gandit ca radacinile rasismului (pentru care sunt blamati nemtii) de fapt se gasesc la… evrei! Observatia lui Steinhardt este cutremuratoare, mai ales ca vine din gura unui (ex?)evreu . Ce au semanat, au avut apoi de secerat. Exclusivismul si aroganta cu care evreii i-au tratat pe ceilalti a fost samanta din care s-au nascut monstrii care si-au devorat…parintii. Evreilor atat de mult li s-a suit la cap ca-s natia aleasa si far-de-asemanare pe lume, ca rasismul lor li s-a intors drept in cap ca un bumerang.

The Jewel of Creation

As God was nearing the completion of creation, an announcement was made in heaven. “I wish to create a creature who will appreciate all that has been made,” God said. “I will call this creature: human. These creatures will have intellect, reason, and understanding.”
Then Truth came before the Almighty and said, “O God, I urge you to reconsider creating a being who is capable of lying. If you do, there will most certainly be deception and fraud let loose upon the world.”
Next, Peace came near. “O God, I echo the sentiments of Truth. Let the Almighty reconsider creating a creature who is capable of upsetting the tranquillity of the earth. No doubt, if they are created, there will be revenge and war, there will be bloodshed and destruction.”
Soon thereafter, Love came near, and in a soft voice said, “O God, may you not forget that any being created in your image has the capacity to perform great and noble deeds. With your Spirit, these beings will be able to shelter one another, care for the sick and lonely, and will no doubt bring glory to you in their capacity to love deeply.”

And so it was that, although God heard the voices of Truth and Peace, it was the voice of Love that prevailed in the creation of humanity.



………………………………..
There are moments when every person is aware of the human bent toward violence and destruction. One need only read the daily newspaper or watch the evening news to see examples.
But there are moments equal to, if not greater than these truths, when we glimpse the amazing quality of love among people—acts of selflessness, acts of heroism and sacrifice. These are the better angels of our nature.
This unique parable places God at the center of love’s persuasion, making all things possible, including the creation of the world. The story reminds us that not even the Creator is exempt from seeing the power of love and that love is, first and foremost, a reason to continue with any endeavor.
Truth may change minds; peace may change the world; but only love has the power to change the human heart, making truth and peace possible.

Candles in the Dark – A Treasury of the World’s Most Inspiring Parables

Despre semnele timpului ,versiunea indiana – cu Andrei PLEŞU

Coeficientul de ură din sufletul fiecărui om va cunoaşte – spun textele – o alarmantă creştere. Oamenii vor deveni din ce în ce mai iritabili. Toate marile achiziţii de cunoaştere vor fi deturnate spre scopuri impure, adică spre amplificarea răului din lume. Se va înmulţi numărul şefilor de stat de extracţie joasă şi de proastă calitate. Lucrătorii manuali şi negustorimea vor fi înălţaţi la rang de intelectuali, iar intelectualii vor fi puşi în condiţii subalterne. Va avea loc, cu alte cuvinte, un destructurant amestec al „castelor“, o destrămare dramatică a ierarhiilor fireşti, o ireparabilă dezordine socială. Necinstea va căpăta o răspîndire fără precedent, la toate nivelele. Hoţii vor deveni lideri. (Rog să nu mi se atribuie nimic din toate aceste afirmaţii! Nu fac decît să citez un text multi-milenar! n.m., A.P.). Femeile nu vor mai pune preţ pe propria virtute. Proştii, impostorii, naturile rudimentare şi gălăgioase vor fi luaţi drept înţelepţi. Oamenii „drepţi“, de bună calitate, vor avea tendinţa de a se retrage din viaţa publică. În pieţe se va vinde mîncare gata-preparată (să recunoaştem că e de necrezut să auzim vorbindu-se, acum 2000 de ani, de „semipreparate“ şi de fast-food! n.m., A.P.). Limbile vor sărăci, vorbirea se va trivializa. Vor fi mai multe femei decît bărbaţi, vor prolifera asociaţiile criminale, va creşte numărul celor care nu găsesc de lucru. Se vor răspîndi, pretutindeni, bolile de stomac. Se va extinde moda părului purtat în dezordine şi se va generaliza starea de letargie, de lehamite, cu corolarul unei cronice incapacităţi de acţiune. Vor apărea nenumărate organizaţii religioase necanonice, blasfemia va convieţui cu fanatismul. Se va practica, pe scară largă, uciderea fătului în pîntecul matern şi se vor asasina direct sau simbolic eroii fiecărei comunităţi. Deţinătorii puterii nu o vor mai folosi în beneficiul popoarelor lor.

(Linga Purana, II, 39-40) via Andrei PLEŞU |Semnele timpului

Restul articolului