Hristos , fleacurile si esenta

Hristos nu se ocupă de cosmogonie şi de problemele ei – nu‑I arde Lui de asemenea fleacuri (cum le zice Camus şi le enumeră: dacă pământul se învârteşte în jurul soarelui ori soarele se învârteşte în jurul pământului, cum şi în ce ordine au apărut speciile, dacă lumea are trei ori patru dimensiuni, dacă spiritul are nouă ori douăsprezece categorii… opunându‑le adevăratelor probleme serioase: care e sensul prezenţei omului în lume, ce sunt viaţa şi moartea, ce e fericirea…), pe El îl preocupă altceva: mântuirea păcătoşilor. Nici măcar realele şi serioasele noastre probleme lumeşti şi sociale n‑a venit să le rezolve. A venit numai pentru esenţă: salvarea sufletului nostru veşnic.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericrii

Dostoievski: te-am iubit întotdeauna cu o dragoste fierbinte și nu te-am înșelat niciodată, nici măcar cu gândul!

Taina Căsătoriei

133 de ani de la moartea lui Dostoievski. Cum ȘI-A DAT SEAMA că va muri

133 de ani de la moartea lui Dostoievski. Cum ȘI-A DAT SEAMA că va muri

(portret de Ivan N. Kramskoy, a doua zi după decesul scriitorului)

Pe 9 februarie s-au împlinit 133 de ani de la moartea prozatorului rus, Feodor Mihailovici Dostoievski. În 1880, anul trecerii sale la cele veșnice, scriitorul reușise, după însemnările din jurnalul soției, să-și achite toate datoriile și să plece din lumea aceasta împăcat, pentru că își scosese familia la liman. Chiar mai avea de primit o sumă de bani de la o revistă.

Romancierul, unul dintre cei mai străluciți dintre scriitori ruși suferea de epilepsie, însă crizele îl lăsaseră în pace în ultimele 3 luni ale vieții sale. Moartea i-a provocat-o o hemoragie pulmonară, cu care s-a ales în urma ridicării unei etajere foarte grele. Un ilustru doctor al vremii îi dăduse un prognostic favorabil, însă Dostoievski, despre care se știa că are o…

Vezi articolul original 302 cuvinte mai mult

De ce unii nu „aud” Creatia – Sf/Fer Augustin, Confesiuni

„19. Căci adevărul despre Dumnezeu le este cunoscut în mod intuitiv. Dumnezeu a pus această cunoaştere în inimile lor. 20. Din timpurile cele mai vechi, oamenii au văzut pământul şi cerul şi tot ce a făcut Dumnezeu şi au avut cunoştinţă despre existenţa sa, precum şi despre marea sa putere eternă. Aşa că nu vor avea nici o scuză când vor sta înaintea lui Dumnezeu în Ziua Judecăţii. 21. Au avut cunoştinţă despre el – ba bine că nu! – dar n-au vrut să-l recunoască ori să i se închine, n-au vrut nici măcar să-i mulţumească pentru toată grija sa zilnică. Şi, după o vreme, au început să inventeze tot felul de idei stupide cu privire la înfăţişarea lui Dumnezeu şi la ce dorea el de la ei. Drept consecinţă, minţile lor neroade s-au întunecat şi au luat-o razna. 22. Pretinzându-se înţelepţi, au devenit, în schimb, proşti de-a binelea.”

(Romani 1:19-22, Noul Testament pe Intelesul Tuturor)

Oare nu tuturor celor care au simturile în bunå stare li se aratå deopotrivå aceastå frumusete a lumii ? Atunci de ce nu le vorbeste ea tuturor în aceeasi limbå? Animalele – atît cele mici, cît si cele mari – o våd, dar nu sunt în stare så-i punå întrebåri; cåci nu se aflå în ele, ca så îndrume simturile purtåtoare de mesaj, ratiunea, asemenea unui judecåtor. Oamenii pot înså så punå întrebåri pentru ca cele nevåzute ale lui Dumnezeu så poatå fi våzute cu întelegerea, cu ajutorul a ceea ce el a creat ; numai cå din prea mare iubire pentru lucrurile create ei le devin robi, iar robii nu pot fi judecåtori  . Lucrurile create nu dau råspunsuri decît oamenilor care le întreabå, stiind så le judece; ele nu-si schimbå vorbirea, adicå înfåtisarea lor frumoaså, dacå cineva doar le priveste, iar altcineva le si priveste, le si pune întrebåri, cåci, dacå ai face asa, ar avea o aparentå diferitå în fiecare caz; nu, aparenta lor råmîne aceeasi pentru fiecare, doar cå pentru cel care doar le priveste lucrurile råmîn mute, iar pentru cel care le si întreabå, ele vorbesc; sau, mai bine-spus, ele vorbesc tuturor, înså mesajul lor nu îl înteleg decît aceia care comparå acest glas primit din afarå cu adevårul care se aflå înlåuntrul lor.

Sf/Fer Augustin, Confesiuni, Cartea a X-a

Deci:

1. „din prea mare iubire pentru lucrurile create ei le devin robi, iar robii nu pot fi judecåtori”

2. pentru ca nu (o) intreaba

3. „Lucrurile create nu dau råspunsuri decît oamenilor care le întreabå, stiind så le judece” – nu stiu sa judece raspunsurile ( robiti fiind de iubirea pentru lucrurile create)

4. pentru ca nu compara glasul „extern” cu cel „intern”

Foarte fin observator Augustin. Ateii/agnosticii iubesc prea mult creatia , devenindu-i robi, robi incapabili sa-L mai perceapa pe Creator.

Viata creştină = viata mistică = o reînvătare a iubirii (Bernard din Clairvaux)

In esentă, păcatul constă în actul prin care se vrea pe sine pentru sine, sau vrea pentru sine celelalte fapturi ale lui Dumnezeu, în loc să se vrea pe sine şi să le vrea şi pe celelalte pentru Dumnezeu. Această  „vrere personală” l-a facut pe om deosebit de Dumnezeu, dar harul Mîntuirii are drept urmare reaşezarea omului în asemănarea divină pe care a pierdut-o. Viata creştină este deci una cu viata mistică, iar aceasta poate fi socotită, la rindul ei, o reînvătare a iubirii. Să-I iubeşti pe Dumnezeu pentru el însuşi înseamnă să -I iubeşti cu o iubire dezinteresată, adică, aşa cum explică Sfantul Bernard în De diligendo Deo, cu o iubire care-şi află în sine răsplata. Cu siguraniă că Dumnezeu va răsplăti iubirea, dar de vreme ce iubirea exclude urmărirea ori­cărei răsplăti, este contradictoriu să-I iubeşti pe Dumnezeu aşteptînd o răs­plată şi, în acelaşi timp, să-I iubeşti fară să fii răsplătit. O dată ajunsă la aceas­tă puritate de intenţie, iubirea pe care şi-o poartă omul sieşi nu se mai opune celei a lui Dumnezeu pentru Dumnezeu, pentru că omul a redevenit el însuşi, ima ginea lui Dumnezeu. Nemaifiind decît iubire a lui Dunmezeu pentru Dum­nezeu, iubirea pe care şi-o poartă omul se leagă cu iubirea lui Dumnezeu pentru el, cu care se întîlneşte în intenţie. Ea poate atunci, cu voia lui Dum­nezeu, să-şi atragă sufletul ca pe o soaţă şi să se iubească în această imagine a lui aşa cum se iubeşte în sine. Extazul nu este altceva dec ît punctul cel mai înalt al unirii voinţelor şi al coincidentei iubirii omeneşti cu iubirea dumne­zeiască.

Etienne Gilson – Filozofia in Evul mediu – Humanitas (1995)

Dumnezeu a iubit firea noastră desfrânată – Sf. Ioan Gura de Aur

„ De aceea, iată, o voi ademeni, o voi aduce în pustie şi-i voi vorbi pe placul inimii ei. ” (Osea 2:14, NTR)

Dumnezeu a poftit desfrânata? Da, desfrânata, şi mă refer la firea omenească desfrânată care refuză iubirea lui Dumnezeu şi iubeşte adesea idolii lumii. Dumnezeu a poftit desfrânata, ca s-o facă fecioară. El, Care este atât de slăvit şi de sfânt, a poftit desfrânata? Şi de ce ? Ca să devină Mire! Şi ce face? Nu trimite la aceasta pe una dintre slugile sale, nu trimite un Arhanghel, nu trimite Heruvimii, nu trimite Serafimii, ci vine El însuşi, Cel îndrăgostit… A dorit desfrânata şi ce face? N-0 urcă pe aceasta la ceruri, ci coboară El pe pământ! Deoarece ea nu putea să se înalţe întru cele de sus, vine El la desfrânată, şi nu se ruşinează! Vine la coliba ei (în pământul nostru smerit) şi o găseşte beată. Şi cum vine? Nu vădindu-şi dumnezeirea, ci ca om asemenea desfrânatei, om nu la cuget, ci după firea omenească. Şi face aceasta pentru ca desfrânata să nu-L vadă şi să se înfioare, să nu tresară, să nu fugă. Vine către desfrânată şi Se face om chiar dacă a găsit-o plină de răni, sălbăticită, împovărată de demoni… vine lângă ea… Aceasta este trăsătura iubitului, nu caută vina pentru greşeli, ci iartă fărădelegile şi căderile. Şi ce face? O ia de soţie, se logodeşte cu ea. Şi ce-i dă ca semn al chezăşiei acestei legături? Inelul. Care este acesta? Duhul Sfânt, ne spune Sfântul Apostol Pavel : ,,Iar Cel Ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile noastre” ( II Corinteni 1, 21-22).

Sf. Ioan_Gura_de_Aur – 250 parabole

Superb! De-a dreptul superb! Gura Aurita mult haruit a fost sa ne lase asemenea comori! Dumnezeu seducatorul…

Cuvânt la Anul Nou de Sfântul Ioan Gură de Aur

din “Predici la duminici si sarbatori”

(1 ianuarie)

Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu.

Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă.

(…) Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe”.

Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede” (Psalmul 77, 37).

Citeste restul aici.

De la parintele Nicolae cetire/cetare

Poate că din Evanghelii, în versiunea în care au ajuns până la noi, lipsesc următoarele rânduri ale textului original la capitolul Predicii de pe Munte: Adevăr grăiesc vouă că de nu vă vor prisosi voioşia şi tihna mai mult ca celorlalţi şi nu veţi fi lipsiţi de zbucium şi posomoreală, cu nimic nu vă veţi folosi de credinţa voastră.

Jurnalul Fericirii. Manuscrisul de la Rohia

%d blogeri au apreciat asta: