Socrate (Roberto Rossellini 1971)

Ecranizarea lui Rossellini din 1971 a vietii legendarului Socrate, a carui moarte Steinhardt o compara cu a lui Cristos Domnul:

Socrate si Iisus Hristos

Logic ar fi fost ca moartea lui Socrate-omul sa poarte pecetea dezordinei, a sângelui, a tradarii si a turbarii ; dar nu, a fost cum nu se poate mai senina si demna. A lui Hristos, dimpotriva, poarta  –  întreaga  –  pecetea  tragediei,  dezgustului  si  ororii. Socrate moare calm, înconjurat de ucenici fideli si atenti, care-i sorb  cuvintele  în  vreme  ce  el  –  imperturbabil  si  luminos  – soarbe otrava nedureroasa oferita cu multa deferenta de temnicer. Parasit si tradat de ai sai, Hristos se zvârcoleste pe cruce, chinuit de sete si acoperit de batjocuri. Socrate moare ca un senior, Hristos  ca  un  netrebnic,  între  doi  banditi,  pe  un  maidan. Socrate multumeste zeilor ca scapa de vicisitudinile lumii materiale, Hristos exclama : ”De ce m-ai parasit ?”.
Deosebirea  e  totala  între  cele  doua  morti,  si  tocmai  cea divina pare inferioara, tulbure. Adevarul este ca-i nespus mai umana ;  cea  a  lui  Socrate,  în  toata  maretia  ei,  pare  –  prin contrast – literara, abstracta, supusa regiei, si mai ales nerealista. Socrate – cu buna-credinta si izbândind în buna parte – se ridica de la starea de om la cea de zeu, Hristos coboara nestingherit de scârnavii pâna în straturile cele mai de jos ale conditiei umane.

Dostoievski planuia sa mai scrie pâna în 1882 un epilog al Fratilor Karamazov si apoi o viata a lui Hristos.
Pesemne ca Dumnezeu n-a vrut sa mai existe o a cincea evanghelie.

Jurnalul Fericirii, pp 124-125

Insemnari zilnice Volumul al IX-lea (1 ianuarie-31 decembrie 1927) – Regina Maria a Romaniei

  • Produs publicat in 2012 la Polirom
  • Colectia: HORS COLLECTION
  • ISBN EPUB: 978-973-46-2666-3
  • ISBN PDF: 978-973-46-2667-0
  • Formate: ePub (Adobe DRM) sau PDF (Adobe DRM)
  • Drepturi utilizare: 6 dispozitive
  • Compatibil cu: PC/Mac, iPad/iPhone, Kobo, Nook, Sony, Android (vezi detalii)
  • Compatibil Kindle: Nu

”Incertitudinea – conditia de baza a crestinismului ”; Despre neputintele ratiunii – N. Steinhardt

Imi este dat, în câteva clipe de intensa emotie, sa înteleg mai bine ca oricând unele din tainele majore ale vietii.
Inteleg mai întâi ca în lumea aceasta suntem cu totul parasiti de Dumnezeu, asa cum constata si Simone Weil, si ca aceasta parasire totodata este si semnul suprem al ”existentei” si dragostei lui Dumnezeu. Dumnezeu, zice ea, de aceea ”se retrage” în chip absolut, ca sa ne îngaduie a fiinta (altminteri prezenta Lui ar fi echivalenta cu anihilarea noastra), ca sa ne lase o desavârsita libertate si sa asigure merit (ori mai bine zis sens) deplin îndraznetului nostru act de credinta.
Abandonat fiind cu totul si sortit unei trairi în plina patimire  dialectica,  înteleg  ca  ajutor  rational  nu  pot  primi  de nicaieri ; stupefiantele, alcoolul, erosul, mângâierile prin iluzii sau manii nu sunt valabile pentru ca ma pun la discretia bunavointei  altuia si  sunt  temporare,  ba  si  supuse  capriciilor timpului care le degradeaza ; dovezi dirimante si absolute nu exista ; teoriile se  învechesc mai rau ca oamenii, ca vesmintele, nu avem de-a face decât cu semne, iar semnele – desigur, nici nu era nevoie s-o  spuna atât de galagios Sartre – semnele pot fi interpretate în doua feluri : dialectica ne iese-n cale la tot pasul.Asa  fiind,  înteleg ca  nu  ma  pot  bizui  decât  pe  niste  foarte vagi intuitii – nici urma de constatari, reguli, siguranta obiectiva etc. -, pe niste prea tainice îndemnuri venite dintr-o lume pe care doar o simt si o banuiesc, din strafunduri foarte ascunse, din domeniul pe care Ortega îl socoteste al credintelor, nu al ideilor.
Ce mai încoace si încolo, sunt si eu slavofil, subscriu programul noii mistici a lui Homiakov : preeminenta legilor nescrise asupra oricarei dogme formulate, preeminenta intuitiei asupra cunoasterii, preeminenta legii religioase si morale asupra oricarei logici si oricarei ratiuni. Ce mai încoace si încolo, tot iezuitul Auguste Valensin enunta esentialul când admite ca, de i s-ar arata, prin imposibil, pe patul de moarte, cu cea mai perfecta evidenta, ca s-a înselat, ca nu exista supravietuire, ca nu exista nici chiar Dumnezeu, nu i-ar parea rau ca a crezut ; ba s-ar si socoti onorat ca a crezut unele ca acestea, deoarece daca universul este ceva imbecil si vrednic de dispret, cu atât mai rau pentru univers, de gresit n-a gresit cel ce a gândit ca exista Dumnezeu, ci greseala este a lui Dumnezeu ca nu exista ; ce mai încoace si încolo, nu izbutesc a gasi nimic în afara sau deasupra crezului pe care si-l formulase Dostoievski si pe care-l prezinta ca foarte simplu : cred ca nu exista nimic mai frumos, mai adânc, mai îmbietor,  mai  rezonabil,  mai  barbatesc  si  mai  perfect  decât Hristos, ba mai mult decât atât, daca cineva mi-ar dovedi ca Hristos este în afara adevarului si ca de fapt adevarul este în afara lui Hristos, mai bine as ramâne atunci cu Hristos decât cu adevarul.
Asta-i  tot  ce  am  la  îndemâna,  câteva  citate  (din  oameni cumsecade) si un sentiment – atât de firav, de nesistematic, de fragil. si totusi acest vag, marunt si smerit capital – în urma anilor de închisoare e singura mea agoniseala, o bocceluta – îmi este de ajuns pentru a-mi da o temeinica siguranta si a-mi transmite  nedezmintita  convingere  ca  stiu  ce  trebuie  si  nu trebuie sa fac.
Incertitudinea e legea fundamentala a civilizatiei occidentale – si îi e semn zodiacal ; e si conditia de baza a crestinismului. Dar ei i se alatura – ”nedovedita” pe plan omenesc, stiintific – acele convingeri care sunt mai tari ca teoremele, ca stânca. (Le avem de la autoritati mai mari.) Indemnat de ele, voi sti mereu ce sa fac, prin ele pot oricând restabili rupta legatura cu Dumnezeu, si bucuria ; pe deasupra abisului, postul emitator si postul de receptie pot intra instantaneu în comunicare.

(…) siguranta si logica absoluta nu avem, dar stim întotdeauna ce se cade sa facem, modest ; stim! Cu alte cuvinte, Dumnezeu e cu desavârsire absent în lume, dar e si cu desavârsire prezent înlauntrul nostru, asa cum spune Kierkegaard, asa cum a tunat si Sf. Bonaventura ; Dumnezeu  este  eminamente  prezent  sufletului,  ba  si  chiar imediat cognoscibil.

Jurnalul Fericirii, pp. 173-175

PS: a se observa ca agnosticismul nu-i tot una cu incertitudinea; aviz amatorilor…

”Arta îmi provoacă invidie, la fel inteligența, dar cele ale inimii doar bucurie.” : Tolstoi despre Dostoievski

Într-o scrisoare adresată lui Strahov, după moartea lui F. M. Dostoievski, Tolstoi scria:

„Cât aș dori să pot spune tot ce simt despre Dostoievski. Dumneavoastră, descriindu-vă sentimentele, ați exprimat o parte din ale mele. Nu l-am văzut niciodată pe acest om și n-am avut niciodată legături directe cu el, și, când a murit, am înțeles deodată că el mi-a fost omul cel mai apropiat, cel mai drag și mai necesar. Am fost scriitor și scriitorii sunt cu toții orgolioși, invidioși, în orice caz eu sunt un asemenea scriitor. Dar nu mi-a trecut niciodată prin cap să mă măsor cu el – niciodată. Toate câte le-a făcut el (toate cele bune și adevărate) le-am receptat așa încât cu cât va face mai multe cu atât îmi va fi mie mai bine. Arta îmi provoacă invidie, la fel inteligența, dar cele ale inimii doar bucurie. Așa că l-am și socotit un prieten de-al meu, și nici nu mă gândeam să nu-l întâlnesc, și dacă până acum asta nu s-a întâmplat, mai e, totuși, timp. Și dintr-odată la masă – prânzeam singur, întârziasem – citesc: a murit. Și mi-am pierdut un anume reazăm. M-am zăpăcit, iar apoi mi-am dat seama cât mi-a fost de drag, și am plâns și mai plâng și acum.

În zilele dinaintea morții lui am citit „Umiliți și obidiți”, și m-a cuprins duioșia.”

—L. N. Tolstoi – o scrisoare adresată lui N. N. Strahov

Această scrisoare este, probabil, cea mai importantă confesie epistolară privind atitudinea lui Tolstoi față de Dostoievski. Este datată cu 5-10 februarie 1881. Inițial scrisoarea a fost trimisă lui Strahov, iar ulterior ea a ajuns în mâinile soției lui F. M. Dostoievski, Anna Grigorevna Dostoievskaia. Atunci când s-a întâlnit cu Tolstoi, Anna G. Dostoievskaia îi mulțumește lui Tolstoi „pentru scrisoarea aceea minunată pe care ați scris-o lui Strahov după moartea soțului meu. Strahov mi-a dat această scrisoare și o păstrez ca o relicvă”. „Am scris exact ceea ce am simțit.” – îi răspunde Lev Nikolaevici.

sursa

Despre seriozitate si rai: ”în cer, pun ramasag, nu mai exista decât zburdalnicie” – N Steinhardt

Seriosi în lume ni se cere a fi în întelesul de virtuosi, cinstiti, atenti la durerile altora ; dar nu mohorâti si nu executori nemilosi ai regulamentelor trecatoarelor împaratii si efemerelor prefecturi de politie. Calugarii sunt voiosi – de ochii lumii se abtin s-o arate în public, dar purtarea lor arcana e alta -, acri sunt dracii si functionarii – iar în cer, pun ramasag, nu mai exista decât zburdalnicie. Cum de-ar putea fi altfel, de vreme ce Mântuitorul ne spune limpede ca acolo nu patrunzi daca nu esti ca pruncii. Oare ”seriosi” sunt pruncii ori de o neastâmparata veselie ?

Jurnalul Fericirii, p. 286

Despre libertate – N. Steinhardt

 Câteva cugetari lamuritoare despre libertate : Alfred Jarry : Exista oameni pentru care a fi liberi e o plictiseala, e o belea.
Thomas Mann : Libertatea e o notiune pedanta si burgheza.
Ambele pun sub semnul întrebarii sansele de supravietuire a libertatii în lumea pe care Ortega y Gasset a numit-o, mai pertinent ca oricine, a maselor.
Alexandru Herzen  : maselor nu le pasa de libertatea individuala, de libertatea cuvântului ; ele îndragesc autoritatea… prin egalitate înteleg egalitatea opresiunii… doar indivizii civilizati doresc libertatea.
Sa fim deci mai putin convinsi, noi, intelectualii si detinutii politici, ca toata lumea se omoara dupa libertate.
Denis de Rougemont : Libertatea nu e un drept, e asumarea unui risc.
Sa fim deci mai putin siguri ca oamenii sunt dispusi sa riste.
Drepturi, da, câte vrei, dar riscurile le considera a fi piedici, intrigi, insulte.
Ioan 20,29 : ”Iisus i-a zis : Pentru ca M-ai vazut, ai crezut ? Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut”.
Sa întelegem ca libertatea e mai presus de orice un act (riscat si nerational) de credinta, deci un pariu.
II  Cor.  3,17 :  ”Domnul  este  Duh,  si  unde  este  Duhul Domnului acolo este libertate”.

Daca nu suntem liberi nu suntem vrednici a ne chema –  cum îi place lui Hristos sa ne socoteasca – prietenii Sai.
Apocalipsa 3,20 : ”Iata, stau la usa si bat”.

Sa ni se topeasca inimile la gândul pozelor populare unde Domnul cu traista si toiag asteapta sa-i deschidem, daca vrem, de buna vrerea noastra libera.
Nicolae Balcescu în Istoria românilor supt Mihai Voda Viteazul: Cine lupta pentru libertate se lupta pentru Dumnezeu.
Fraza putin citata de actualii admiratori ai lui Balcescu.

Jurnalul Fericirii pp 130-131

”Commandments are covered promises; all promises are also covered commandments” (John Wesley)

Wesley understood the purpose of biblical interpretation to be the salvation of souls. God has revealed the way to heaven in Scripture, and that one book will enable us to get there.

“Commandments are covered promises.” Wesley understood the unity of law and gospel in both Testaments to be such that every time God gives a commandment, it is at the same time a hidden promise that God will enable the persons to do what God had commanded. In a similar way, all promises are also covered commandments. The power of grace is such that God would help anyone who accepted God’s grace by faith to accomplish God’s will. Thus Matthew 5:48 is best understood as both commandment and promise. Wesley translated it, “Therefore ye shall be perfect,” in place of the Authorized Version’s imperative form, “Be ye therefore perfect.” He thereby preserved the ambiguity between the imperative and future indicative that exists in the Greek text.

McKim, D. K. (1998). Historical handbook of major biblical interpreters (388). Downers Grove, IL: InterVarsity Press.

”… nemaidorindu-mi nimic din câte sunt în case, în magazine…” – N. Steinhardt

August – septembrie 1964:
În ziua de 13 ajunez. Iar la 14 Septembrie, ziua Crucii, primesc la sfârşitul Sfintei Liturghii, prima împărtăşanie. (Pe cea luată în închisoare din mâna lui Marinică Popescu o pot socoti – fără a-i contesta efectele – doar ca o prefigurare.) Aştept de atâta amar de vreme, cu mereu crescândă curiozitate şi emoţie, această primă împărtăşanie! Voi simţi oare cu adevărat că pâinea şi vinul din potir nu-s doar pâine şi vin? Mi se va transmite ceva din misterul transsubstanţierii? Prefacerea aceasta miraculoasă îmi va fi, măcar într-o cât de mică măsură, accesibilă altfel decât pe cale strict intelectuală?
Încă din clipa în care mă ridic să pornesc înspre altar încep să tremur totul. Se poate totuşi să nu fie decât foame, emoţie şi curiozitate. Cortegiul închinătorilor cu lumânări aprinse este şi el înzestrat cu o mare putere incantatorie. Dar numai după ce am primit cuminecătura îmi dau progresiv seama că am luat parte la o „taină“ , că mi s-a întâmplat cu adevărat „ceva“. Exaltat şi plin de avuţii de negrăit, nemaidorindu-mi nimic din câte sunt în case, în magazine, în biblioteci şi-n sălile de spectacol, iubind lumea toată şi slobozit de orice legături cu ea, ca şi la botez, înţeleg că sacramentul a operat şi că mă aflu sub efectul unei lucrări transformatorii. Îmi bate inima nebuneşte cu toate că sunt cu desăvârşire liniştit şi nu-mi vine a crede că, treaz fiind, pot cunoaşte o atare neînchipuită, nemaiîntâlnită, „instantanee“ fericire.

Senzaţionala bucurie a Sfintei Împărtăşanii

Mariana şi Sorin V. mă duc la ei acasă, alături, în Vasile Lascăr, mă ghiftuiesc cu bunătăţi, mănânc cu poftă nebună şi turui de parcă aş fi beat şi alta nu. Ei, pricepând, se uită la mine cu drag.

SURSA:  Jurnalul fericirii, varianta a III-a, Arhivele Mânăstirii Rohia, pp. 174-176.

Un ecclesiast moritic – vesnicul Eminescu: Glossa

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
In auz ne suna multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte?…
Tu asaza-te deoparte,
Regasindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limba
Recea cumpana-a gândirii
Inspre clipa ce se schimba
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si noua toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plânge, de se cearta,
Tu în colt petreci în tine
Si-ntelegi din a lor arta
Ce e rau si ce e bine.

Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat începutul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Te întreaba si socoate.

Caci acelorasi mijloace
Se supun câte exista,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atât de-adese
Nu spera si nu ai teama.

Nu spera când vezi miseii
La izbânda facând punte,
Te-or întrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dânsii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca sa schimbe-actorii-n scena,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama,
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te cheama.

De te-ating, sa feri în laturi,
De hulesc, sa taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca stii a lor masura;
Zica toti ce vor sa zica,
Treaca-n lume cine-o trece;
Ca sa nu-ndragesti nimica,
Tu ramâi la toate rece.

Tu ramâi la toate rece,
De te-ndeamna, de te cheama:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teama;
Te întreaba si socoate
Ce e rau si ce e bine;
Toate-s vechi si noua toate:
Vreme trece, vreme vine.

(1883, decembrie)

2. „O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice oratorul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune!
3. Ce câştig are omul din toată osteneala pe care o depune sub soare?
4. Un neam trece şi altul vine, dar pământul rămâne mereu în picioare.
5. Soarele răsare şi apune, grăbindu-se apoi înspre locul de unde va răsări iar.
6. Vântul bate spre sud, apoi se întoarce spre nord, se întoarce din nou, umblă mereu şi revine continuu la circuitul său.
7. Toate râurile curg spre mare, fără să o umple însă; râurile se întorc de unde au plecat, doar ca să pornească iarăşi de acolo.
8. Toate lucrurile sunt obositoare, cum nu se poate spune, dar ochiul nu se satură să privească, aşa cum nici urechea nu se satură să asculte.
9. Ce a fost va mai fi, iar ce s-a făcut se va mai face! Nu este nimic nou sub soare!
10. Dacă cineva zice: «Iată un lucru nou!», totuşi el exista demult, încă din veacurile dinaintea noastră.
11. Nu ne mai amintim de cei de demult, tot aşa cum nici cei ce vor urma nu se vor mai păstra în amintirea celor ce vor veni după ei.”

(Eclesiastul 1:2-11, NTR)

Nicolae Steinhardt – Jurnalul Fericirii

Regele, printesele si ”Tatal nostru”

Cele mai timpurii amintiri despre tatăl meu sunt din Anglia, acolo unde mi-am petrecut primii ani din viaţă. Prezenţa tatei mă face să mă simt ocrotită, a fost mereu omul care s-a aflat întotdeauna lângă mine. In fiecare seară, înainte de a adormi, el venea să spună, cu surorile mele şi cu mine, „Tatăl Nostru”.

Principesa Margareta a Romaniei – Carte Regala De Bucate (Curtea Veche, 2010)

”Asta e crestinismul, baiete! Nu…” – N. Steinhardt

Rasfatatura bucuresteana ce esti, fecior de bani gata, becher tomnatic, ovreias frantuzit, crestin, nu cumva proaspat cocolosit în credinta de frica si din nevoia de cuib, de bârlog, de adapost,  desteapta-te  si  priveste  unde  te-ai  bagat :  la  umbra crucii, a unei unelte de tortura de pe care suroieste sângele, pe care sta unul caruia i se destrama bojocii, maruntaiele, rarunchii si nu e numai chinuit si omorât, cu încetul, ci si batjocorit, mai ales batjocorit – si mai ales omorât, ca vita jertfita, ca ucisul ciopârtit cu satârul de un oarecare spintecator. Mate sfârtecate, nadusala,  sânge,  batjocura,  cuie.  Asta  e  crestinismul,  baiete. Nu clopotele bisericii din Pantelimon în zilele de Duminica si sarbatori, nu bradul de Craciun din frumoasa casa Seteanu, nu barba generalului Zossima, nu bomboanele batrânei doamne Eliza Boerescu, vaduva lui Costica, fratele lui Vasile ministrul lui  Alexandru  Ioan  Cuza,  nu  sfatoasele  glume  ale  lumetului popa Georgescu-Silvestru, nu botezul din celula 18 – atât de umil  si  deci  atât  de  maiestos,  atât  de  ascuns  si  deci  atât  de stralucitor – , nu, nu ecumenismul fagaduit atât de grabnic (si oricum evocator al fastului Romei, splendorilor Italiei si rafinatei  topologii  latine),  nu  gesturile  de  împacaciune  atât  de lesnicioase de fapt si, oricum, de izvoditoare de pace, liniste si subterana mândrie, ci asta : crucea adevarata, enorma, puturoasa, indiferenta ; mânjitura, scârba…

Crestinismul e dogma, e mistica, e morala, e de toate, dar e în special un mod de a trai si o solutie si e reteta de fericire. Mai ca as spune ca e supradeconectare, supra-LSD. Pe lânga doctrina crestina, cerintele si rezultatele ei, toate stupefiantele si halucinogenele sunt leac babesc, dilutie Hahnemann  minimala, roaba neolitica.
Nu exista mai zguduitoare terapeutica (ne cere imposibilul) si nici medicament mai eficace (ne da libertatea si fericirea fara a mai fi nevoie sa trecem pe la traficantii de heroina).
Crestinismul da pace, liniste si odihna – dar nu searbede si monotone,  ci  pe  calea  aventurii  celei  mai  temerare,  a  luptei neîncetate, acrobatiei celei mai riscate. Un trapez la mare înaltime –  si nici o plasa dedesubt.
Nu înteleg cum de nu vad pelerinii aventurilor si petitionarii fericirii ca trec pe lânga ceea ce cauta. Eu unul vad crestinismul ca pe un hiperacid lisergic si o versiune mai ”tare” a unor carti ca Arta de a fi fericit sau Cum sa reusesti în viata a lui Dale Carnegie.
Isihie : fericire. Si nu numai în anumite locuri, la sfântul munte. Pretutindeni. O reteta universala.

Jurnalul Fericirii

La inceput, Dumnezeu …

1 La început b , Dumnezeu a creat c  cerul şi pământul.
2 Pământul era neorânduit şi pustiu, şi întuneric era deasupra abisului d , şi duhul lui Dumnezeu plutea e  deasupra apelor.
3 Şi a zis f  Dumnezeu: „Să fie lumină!” g . Şi a fost lumină.
4 Dumnezeu a văzut că lumina era bună şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.
5 Dumnezeu a numit lumina „zi”, iar întunericul l-a numit „noapte”. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua întâi h .

31 Şi Dumnezeu a privit toate cele pe care le făcuse şi, iată, erau foarte bune d . Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.

Facerea/Geneza 1 ( traducerea romano-catolica 2011)

52 Week Bible Reading Plan

Ca la fiecare inceput de an postez acest plan de citire a Bibliei la rand. Am mai spus: gasesc foarte echilibrat acest gen de lectura regulata a Sfintelor Scripturi.  Iar aceasta repartizare cu lectura Epistolelor duminica – zi liturgica pentru majoritatea crestinilor –  si cea a Evangheliilor pentru  Sabat pare chiar mai potrivita ca precedenta…

Cum apusul soarelui nu-i departe, si biblic vorbind, ziua intaia va incepe deja, lectura biblica pentru prima seara a Anului Nou este deci primul capitol al Epistolei catre Romani  (capitolul 2 poate fi citit maine dimineata).

1. Iubiţi prieteni din Roma, această scrisoare este din partea lui Pavel, robul lui Isus Cristos, ales să fie misionar şi trimis să predice Vestea Bună a lui Dumnezeu.
2. Această Veste bună fusese promisă de mult prin profeţii lui Dumnezeu din Vechiul Testament.
3. Este Evanghelia despre Fiul său, Isus Cristos, Domnul nostru, care a venit ca un copilaş, s-a născut din spiţa regală a familiei regelui David
4. şi, fiind înviat din morţi, s-a dovedit a fi slăvitul Fiu al lui Dumnezeu, având natura sfântă a lui Dumnezeu însuşi.
5. Astfel, prin Cristos, toată bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu au fost revărsate peste noi, păcătoşii lipsiţi de orice merit; şi acum el ne trimite în toată lumea să vestim popoarelor de pretutindeni marile lucrări pe care le-a făcut Dumnezeu pentru ei, aşa încât şi ei să-l creadă şi să-l asculte.
6. Şi voi, scumpi prieteni din Roma, vă număraţi printre cei mult iubiţi de el:
7. da, şi pe voi Isus Cristos v-a chemat la el ca să fiţi ai lui Dumnezeu – poporul lui sfânt. Ale voastre să fie toată pacea şi toate îndurările care vin de la Dumnezeu Tatăl şi de la Isus Cristos, Domnul nostru!
8. Mai întâi de toate, permiteţi-mi să spun că, oriunde mă duc, aud vorbindu-se bine despre voi, deoarece credinţa voastră în Dumnezeu a ajuns să fie cunoscută în toată lumea. Cât de mult îi mulţumesc lui Dumnezeu prin Isus Cristos pentru aceste veşti, şi pentru fiecare din voi în parte!
9. Numai Dumnezeu ştie cât mă rog pentru voi: zi şi noapte vă aduc pe voi şi nevoile voastre în rugăciunile mele către cel pe care-l slujesc cu toată puterea mea, spunând altora Vestea Bună despre Fiul Său.
10. Un lucru pentru care mă rog neîncetat este ca Domnul să-mi dea prilejul de a veni să vă văd, în cele din urmă, şi – dacă e cu putinţă – să am o călătorie lipsită de primejdii.
11. Căci tânjesc să vă fac o vizită, pentru a vă putea împărtăşi credinţa care va ajuta bisericii voastre să crească puternic în Domnul.
12. Apoi, am nevoie şi eu de ajutorul vostru, căci n-aş vrea doar să împărtăşesc credinţa mea cu voi, ci să fiu şi eu la rându-mi încurajat de a voastră. Astfel, fiecare din noi va fi o binecuvântare pentru celălalt.
13. Doresc să ştiţi, iubiţi fraţi, că am plănuit să vin de multe ori (dar am fost împiedicat) pentru a putea lucra printre voi şi a vedea rezultate bune, cum sunt cele obţinute în alte biserici dintre Neamuri.
14. Căci am o mare datorie faţă de voi şi faţă de toţi ceilalţi – fie popoare civilizate, fie naţiuni păgâne; şi mă consider dator şi faţă de cei cu carte, şi faţă de cei fără carte.
15. Aşadar, în ce mă priveşte, voi face tot ce îmi stă în putinţă pentru a veni şi la voi, cei din Roma, să predic Vestea Bună a lui Dumnezeu.
16. Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Cristos această veste bună despre Cristos. Ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturora care cred. Mesajul acesta a fost vestit mai întâi iudeilor în exclusivitate dar acum toţi sunt invitaţi să vină la Dumnezeu în acelaşi mod.
17. Vestea aceasta bună ne spune că Dumnezeu ne pregăteşte pentru cer – ne pune într-o stare după voia lui Dumnezeu – când ne punem credinţa şi încrederea în Cristos, pentru a fi mântuiţi. Acest lucru se realizează, de la început până la sfârşit, prin credinţă. Sau, cum spune Scriptura: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă”
18. Dar Dumnezeu îşi revarsă mânia din cer împotriva tuturor oamenilor răi şi păcătoşi care resping adevărul.
19. Căci adevărul despre Dumnezeu le este cunoscut în mod intuitiv. Dumnezeu a pus această cunoaştere în inimile lor.
20. Din timpurile cele mai vechi, oamenii au văzut pământul şi cerul şi tot ce a făcut Dumnezeu şi au avut cunoştinţă despre existenţa sa, precum şi despre marea sa putere eternă. Aşa că nu vor avea nici o scuză când vor sta înaintea lui Dumnezeu în Ziua Judecăţii.
21. Au avut cunoştinţă despre el – ba bine că nu! – dar n-au vrut să-l recunoască ori să i se închine, n-au vrut nici măcar să-i mulţumească pentru toată grija sa zilnică. Şi, după o vreme, au început să inventeze tot felul de idei stupide cu privire la înfăţişarea lui Dumnezeu şi la ce dorea el de la ei. Drept consecinţă, minţile lor neroade s-au întunecat şi au luat-o razna.
22. Pretinzându-se înţelepţi, au devenit, în schimb, proşti de-a binelea.
23. Şi atunci, în loc să se închine slăvitului Dumnezeu, cel viu în vecii vecilor, au pus mâna pe lemn şi piatră şi şi-au făcut idoli, cioplindu-i în forme de păsări, animale, şerpi sau în chip de om.
24. Aşa că, Dumnezeu i-a lăsat să se dedea la tot felul de perversiuni sexuale şi să facă tot ce-i taie capul cu trupurile lor – ah, lucruri din cale-afară de rele şi păcătoase.
25. În loc să creadă adevărul despre Dumnezeu – care le era cunos cut – au preferat să creadă, în mod deliberat, în minciuni. Astfel, s-au rugat lucrurilor făcute de Dumnezeu dar au refuzat să asculte de binecuvântatul Dumnezeu care le-a făcut.
26. De aceea, Dumnezeu şi-a luat mâna de pe ei şi i-a lăsat să facă toate lucru rile acestea rele, încât până şi femeile lor şi-au schimbat rostul lor normal într-unul împotriva naturii complăcându-se în relaţii sexuale una cu alta.
27. Iar bărbaţii, în loc să aibă raporturi normale cu femeile lor, ardeau de pofte unul pentru celălalt, făcând lucruri ruşinoase între ei şi primind, drept rezultat în sufletele lor, pedeapsa pe care o meritau cu vârf şi îndesat.
28. Astfel, s-a întâmplat că atunci când l-au părăsit pe Dumnezeu, nemaivoind să-l recunoască, Dumnezeu i-a părăsit, lăsându-i în voia minţii lor bolnave.
29. Viaţa lor s-a umplut de tot felul de răutăţi şi păcate, de lăcomie şi ură, de invidie, de crime, de lupte, de minciuni, de amărăciune şi bârfeli.
30. Şi astfel au devenit clevetitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, lăudăroşi, îngâmfaţi. neascultători de părinţii lor, veşnic concepând alte şi alte forme de păcătuire.
31. Complet dezorientaţi, îşi călcau promisiunile, erau fără pic de inimă în ei – lipsiţi de cel mai elementar simţ al milei.
32. Ei erau întru totul conştienţi de pedeapsa lui Dumnezeu cu moartea pentru aceste încălcări, şi cu toate acestea nu s-au sfiit să le facă în continuare – ba încă i-au încurajat şi pe alţii.

(Romani 1:1-32, Noul Testament pe Intelesul Tuturor)

Data fiind proaspata aparitie a Pentateucului pe filiera romano-catolica, lectura zilelor de luni in anul 2012 ar putea fi constanta din acest pentateuc (eventual comparat cu Septuaginta de la NEC/Polirom volumul de debut sau Sinodala Anania Bartolomeu). Pentru alte sugestii de versiuni( cu linkuri) vedeti tot aici.

PS: celor tentati sa se renunte la lectura biblica regulata zilnica le amintesc de timpii morti din timpul rutinei zilnice (transport etc) si de faptul ca Biblia poate fi mereu ”la purtator”, disponibila pe telefonul mobil.

În iesle stă, şi zguduie lumea!

„Dar  ce  să  spun,  ce  să  grăiesc?  Văd  pe  teslar  şi  ieslea,  văd  pe prunc  şi  scutecele,  văd  naşterea  Fecioarei  lipsită  de  cele  de  trebuintă. Toate  încărcate  de  sărăcie,  toate  pline  de  lipsă.  Iată,  bogătie  în  mare sărăcie! Cum a sărăcit pentru noi, când era bogat? Cum n-a avut nici pat, nici  aşternut,  ci  a  fost  aruncat  în  ieslea  goală?  O,  sărăcie,  izvor  de bogătie!  O  bogătie  nemăsurată,  ce  ai  chip  de  sărăcie!  În  iesle  stă,  şi zguduie lumea! În scutece se înfăşoară, şi va sfărâma legăturile păcatului. Încă  n-a  rostit  cuvânt  desluşit,  şi  a  şi-nvătat  pe  magi,  i-a  şi-ntors  la credintă.”

(Ioan Gura de Aur – Cuvânt  la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinti, p. 31)

… ca să se creadă adevărul întrupării şi să se coasă gurile ereticilor

„Dar când a binevoit să ia chip de rob, să primească pârga noastră, n-a  luat  închipuire  de  trup,  nici  aparentă  de  trup,  ci  trup  adevărat.  De aceea a primit să vină cu toate cele ale noastre; să se nască din femeie, să fie  prunc,  să  fie  înfăşat,  să  fie  hrănit  cu  lapte  şi  să  sufere  de  toate celelalte,  ca  să  se  creadă  adevărul  întrupării  şi  să  se  coasă  gurile ereticilor. Pentru aceea a dormit în corabie, a călătorit, a ostenit, a îndurat toate  cele  omeneşti,  ca  prin  fapte  să  poată  fi  încredintati  toti  oamenii. Pentru  aceea  a  stat  înaintea  scaunului  de  judecată,  a  fost  răstignit,  a suferit, moartea cea plină de ruşine şi a fost pus în mormânt, ca prin toate să se învedereze întruparea Sa. Dacă n-a luat cu adevărat trupul nostru, atunci nici n-a fost răstignit, nici n-a murit, nici n-a fost îngropat, nici n-a înviat.”

(Ioan Gura de Aur – Omilii la Facere, omilia LVIII, III, în col. PSB, vol. 22, pp. 250-251)

Acum știu, am aflat și eu… – Nicolae Steinhardt

  “Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte!

Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin. Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori.

Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor… Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne emişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie scunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale. (…) viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre..”

“Acum știu, știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart… este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul.

Acum știu, am aflat și eu… “

Nicolae Steinhardt

Sursa

18 Decembrie 1904 – convertirea lui Sundar Singh

” Timp de două zile am fost foarte nenorocit. Nu am putut să îndur acest chin sufletesc şi am luat hotărârea să-mi pun capăt zilelor: dacă nu puteam găsi adevărul în această viaţă, îl voi obţine în viaţa viitoare”.

Sundar nu avea decât 15 ani, însă un tânăr hindus este mult mai dezvoltat decât un european de aceeaşi vârstă. Şi sinuciderea nu este condamnată în India cum este la noi. Sundar merse la tatăl său: „Am venit să-ţi spun „adio”,- mâine dimineaţă voi fi mort”.

„Pentru ce vrei să te omori?”

„Pentru că religia hindusă nu poate să mă mulţumească şi nici bogăţia, nici belşugul, nici altă stare şi nici averea noastră. Toate acestea pot să satisfacă trebuinţele corpului, dar nu năzuinţele sufletului meu. Am trăit destul din mizerabila viaţă, acum vreau să-i pun capăt”.

Sundar se deşteptă la ora trei dimineaţa. Era în 18 decembrie 1904. El făcu o baie rece, apoi începu să se roage: „Dacă există un Dumnezeu, să vrea atunci să mi se reveleze şi să-mi arate calea spre risipirea tulburării inimii mele şi îl voi servi toată viaţa”.

„Eram ferm hotărât, în caz că rugăciunea mea nu primea răspunsul, să merg mai înainte de a se crăpa de ziuă, să-mi pun capul pe şina căii ferate, la trecerea trenului. Am rămas la rugăciune o oră şi jumătate, sperând să văd apărând pe Krishna sau Budha sau oricare sfânt din credinţa hindusă, dar ei nu au apărut. Nu mai aveam la dispoziţie decît o jumătate de oră. Mă rugai şi cu mai multă stăruinţă încă: „O, Dumnezeule! Dacă Tu exişti, descoperă-mi-Te!”

Deodată o mare lumină deosebit de strălucitoare inundă camera, de crezui că a luat foc casa. Am deschis uşa, dar afară era întuneric. Şi atunci se petrecu un lucru pe care nu mi l-am închipuit vreodată: camera se umplu de o lumină minunată care luă forma unui glob şi eu văzui un bărbat viu şi strălucitor în centrul acestei feerii. Nu era nici Budha şi nici Krishna, ci era Cristos. Nu voi uita toată veşnicia Faţa Sa glorioasă prea plină de iubire, nici cele câteva cuvinte pe care le pronunţă: „Pentru ce Mă prigoneşti? Eu am suferit pentru tine, Mi-am dat viaţa pentru tine, Eu sunt Mântuitorul lumii”.

Aceste cuvinte au fost înscrise ca şi cu litere de foc în inima mea. Cristos pe Care-L credeam mort, era viu, înaintea mea. Am văzut semnele cuielor; fusesem duşmanul Său, dar acum am căzut în genunchi în faţa Lui şi am început sâ-L ador. Acolo inima mea a fost umplută de o inexprimabilă bucurie şi pace minunată; viaţa mea a fost în întregime transformată: Sundar cel vechi a murit şi un nou Sundar Singh se născu pentru a servi lui Cristos.

Când m-am sculat plin de bucurie, totul dispăruse.

După câteva clipe, m-am dus la tata care încă dormea; i-am povestit vedenia pe care am avut-o şi i-am declarat că sunt creştin.

„Cum se poate, îmi spuse: cu numai două zile în urmă ai ars Biblia şi acum zici că eşti creştin? Ai urât pe Cristos şi acum vrei şi-I serveşti? Cum vine asta?”

„Pentru că am văzut viu pe Cristos şi I-am auzit glasul. Eu vreau şi trebuie să-I consacru viaţa”.

Această apariţie a lui Cristos a fost punctul de răscruce al vieţii lui Sundar Singh. Ceea ce nici o religie, cu toţi anii de căutări arzătoare şi stăruitoare nu putuse să-i aducă, Cristos într-o clipă i-a dat. El a răspuns deselor sale rugăciuni umplându-i inima de acea pace miraculoasă, atât de profund dorită pe care nici o încercare sau prigonire nu va putea de acum înainte să i-o răpească.

O zi nouă şi glorioasă a luat locul întunericului!”

”Un martor al lui Cristos: Sadhu Sundar Singh” de Alice van Berchem

Today in Christian History

December 14, 1591: Spanish poet John of the Cross, one of the greatest Christian mystics, dies. His „Dark Night of the Soul” is one of the era’s best known religious poems, and his treatises have profoundly influenced both Catholic and Protestant thought.

Ioan al Crucii – Wikipedia

NICHIFOR CRAINIC DESPRE SFÎNTUL IOAN AL CRUCII

SFÎNTUL IOAN AL CRUCII: POEMELE MAJORE

„Fiul lui Dumnezeu este şi fără tată şi fără mamă”

„După  ce  a  zis  avem  mult  de  vorbit  şi  lucruri  grele  de  tâlcuit,  a spus:  Căci acest Melchisedec (…) împăratul dreptătii, apoi şi împăratul Salemului,  adică  împăratul  păcii,  fără  tată,  fără  mamă,  fără  spită  de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vietii, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, rămâne preot pururea (Evrei 7, l, 2-3).

Oare nu s-au tulburat auzurile voastre, auzind despre un om că este fără tată, fără mamă? Cred că da, căci nedumerirea aceasta se referă şi la Hristos. Dacă este fără de tată, cum este Fiu şi încă Unul Născut? Fiul trebuie să aibă tată, altfel nu va fi fiu. Dar Fiul lui Dumnezeu este şi fără tată şi fără mamă. Cum? Fără tată după naşterea cea de jos, iar fără de mamă, după
cea de sus. Căci n-a avut tată pe pământ, nici mamă în cer. Fără spită de neam. Să audă cei ce iscodesc fiinŃa Lui.”

(Ioan Gura de Aur, Cuvânt că de folos este să fie neluminate  proorociile  cele  pentru  Hristos,  pentru  neamuri  şi  căderea iudeilor, în vol. Din ospătul stăpânului, p. 52)

%d blogeri au apreciat: