Perle: ”Cei ce cred şi cei ce nu cred” – Andrei PLEŞU

”Mi-am amintit, cu acest prilej, de o vorbă de duh – una dintr-o mie – a lui Henri Wald: „Sînt un om credincios. Cred că Dumnezeu nu există“. Dincolo de poantă, afirmaţia aceasta deschide o suită de subteme, care ar merita să fie dezvoltate. Ea semnalează, de pildă, faptul că ateismul nu e mai puţin o „credinţă“ decît credinţa însăşi. La fel de greu de argumentat raţional, la fel de radical şi în aceeaşi măsură pasibil de „fundamentalism“.

(…) Credinţa, spune undeva Nicolae Steinhardt, n-are nimic de-a face cu „înalta spiritualitate“. Ea poate fi degustare extatică a fulgurantei Prezenţe divine, dar poate fi şi înţelepciunea de a aştepta răbdător, disponibil, pregătit, momentul manifestării ei. În parabolele amintite „stăpînul“ e întotdeauna plecat. Şi îşi somează supuşii să-l aştepte, să vegheze pînă în clipa întoarcerii sale. Iar aşteptarea cuviincioasă, orientată, plină de speranţă, e una din feţele credinţei. Aşteptarea ca anticipare a Prezenţei, relaţia vie cu Cel temporar absent, capacitatea de a-ţi administra viaţa prin raportare la un reper inevident – iată tot atîtea chipuri ale credinţei, aşa cum poate fi ea trăită în limitele condiţiei umane. Cel ce crede e, fără încetare, într-un riscant dialog cu necredinţa, tot astfel cum cel ce nu crede e mereu cuplat la orizontul credinţei. Ca în versetul 24 din capitolul 9 al Evangheliei după Marcu: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!“.”

Mai multe aici.

In ce cred cei care nu cred?

Un reprezentant de marca al culturii laice, Umberto Eco, si un reprezentant al Bisericii, cardinalul Carlo Maria Martini, isi sustin propriile puncte de vedere privind etica si problemele noului mileniu. Rezultatul este nu atit o confruntare, cit un dialog pe marginea valorilor pe care omul modern le pune in discutie: traditia teologica si provocarea tehnologica, limitele impuse femeilor de catre Biserica si semnificatia credintei atit pentru cei care cred, cit si pentru cei care nu cred (sau considera ca nu cred).
Din cuprins:
Obsesia laica a noii apocalipse • Cind incepe viata umana? • Barbatii si femeile in viziunea Bisericii • Biserica nu implineşte asteptari, ea celebreaza mistere • Tehnica este declinul oricarei bune-credinte • Binele nu se poate intemeia pe un Dumnezeu criminal • Crezul laic al umanismului crestin • Etica are nevoie de adevar

Crestinismul fata cu reprosurile societatii contemporane

Am inainte cartea: ”Unchristian  : what a new generation really thinks about Christianity… and why it matters”. Fara doar si poate ca orice crestin care-si ia in serios numele nu poate ramane indiferent la reprosurile si obiectiile pe care contemporanii sai (si mai ales generatia tanara) le aduc credintei crestine de care se leapada sau cu care refuza sa se mai identifice. Cam asa arata curpinsul:

1.  TheBackstory          11

2.  Discovering unChristian Faith          21

3.  Hypocritical          41

4.  Get Saved!          67

5.  Antihomosexual          91

6.  Sheltered         121

7.  Too Political         153

8.  Judgmental         181

9.  From unChristian to Christian        205

Nu e deloc greu de inteles ce deranjeaza. Sa le iau pe rand:

PERCEPTION  Christians say one thing but live something entirely different.

1. Ipocrizia – una dintre tarele umane unanim prezente aproape. De la Cadere omul a devenit impartit cu inima, implicit si cu mai multe fete. Acuza este foarte severa pentru ipocrizia crestinului pentru ca religia crestina pretinde sinceritate maxima: a-ti recunoaste starea decazuta, pacatele si nevoia de re-creare/reparare a imaginii divine manjite/degradate.

Este de inteles dezgustul necrestinilor in fata ipocriziei pretinsilor crestini: isi neaga insasi esenta credintei – metanoia – schimbarea care presupune sinceritate fara rezerve. Cand necrestinul da de ipocritul crestin revolta este nu doar binevenita ci si obligatorie. Si-i felicit pe necrestinii care amendeaza nemilos ipocrizia crestinilor: le cer sa fie consecventi propriei identitati marturisite.

Cum pot combate crestinii aceasta acuza si piedica spre Hristos a necrestinilor? Prin sinceritate maxima, oricat de jenanta sau dureroasa. O minciuna dulce nu e o solutie viabila. Adevarul ramane mereu solutia, oricat de stanjenitor ar fi. Cand crestinul devine ipocrit el se leapada de Domnul Sau care este Adevarul.

PERCEPTION  Christians are insincere and concerned only with converting others.

2.  Lipsa de onestitate (morala, intelectuala) dublata de insistenta prozelitista neinteligenta nu pot decat sa dezguste. Daca imperativul facerii de ucenici este unul cristic, indiscutabil, un ordin de lupta de la Comandantul divin suprem, modul cum se pune in practica acest ”must” este foarte adesea intre deplorabil si horror. A te duce la colt de strada cu Biblia in mana si a racni intr-un megafon slogane si lozinci puerile este un deliciu pentru Scaraoschi. Nici el nu putea sa atraga dispretul mai abitir asupra lui Hristos . A uita ca omul nu-i decat o unealta care trebuie sa se lase dirijat de Duhul – Singurul care poate convinge oamenii spre salvare – si a incerca tu, un om adesea ipocrit si natang, sa fortezi convertirea semenilor este unul din pacatele de care crestinii se fac nepermis de des vinovati.

PERCEPTION  Christians show contempt for gays and lesbians.

3. Desi Biblia condamna explicit si fara echivoc aberatiile impotriva firii, inclusiv cele sexuale, scarba si dezgustul legitim pentru pacatele acestea nu trebuie sa se traduca in lipsa de manifestare a dragostei fata de nefericitii nelegiuiti. Hristos a fost batjocorit ca ”prietenul vamesilor si pacatosilor(inclusiv tarfelor)”. El nu s-a ferit de contactul cu lepadaturile si scursurile societatii. Nu a evitat apropierea leprosilor si demonizatilor. Ce motiv ar avea crestinii sa nu arate aceeasi mila si compasiune pentru victimele demonilor si ”leprei” sexuale a homosexualitatii si alor aberatii sexuale? Se cere foarte multa intelepciune, tact. Dar cine a zis ca e usor?

PERCEPTION  Christians are boring, unintelligent, old-fashioned, and out of touch with reality.

4. Din pacate, necrestinii au adesea castig de cauza cu acest repros. Lipsa de implicare sociala, de cunoastere a societatii , de contact cu realitatea veacului sunt tare ale unei parti considerabile a crestinatatii. Din pacate exceptiile de genul lui Francis Schaeffer,C S Lewis sau Nicolae Steinhardt sunt putine, Cu naduf spunea( si cata dreptate are!) parintele Nicolae:

“Mii de draci ma furnica vazand cum este confundat crestinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tampa si lasa. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca si cum menirea crestinismului n-ar fi decat sa lase lumea batjocorita de fortele raului,  iar el sa inlesneasca faradelegile dat fiind ca e prin definitie osandit la cecitate si paraplegie.

Crestinismul neajutorat si neputincios este o conceptie eretica deoarece nesocoteste indemnul Domnului  (Matei 10, 16: “fiti dar intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii”)  si trece peste textele Sfantului Pavel (Efes. 5, 17: “Drept aceea, nu fiti fara de minte”, II Tim. 4, 5:“tu fii treaz in toate…”, Tit. 1, 8: “sa fie treaz la minte”  si mai indeosebi I Cor. 14, 20: “Fratilor nu fiti copii la minte; ci la rautate fiti copii, iar la minte fiti oameni mari”). Dar nu tampiti. Nicaieri si niciodata nu ne-a cerut Hristos sa fim prosti. (Numai despre pacatele noastre spune la Pateric “sa le tampim”.) Cum de-ar fi putut proslavi prostia Cel care ne da sfatul de-a fi mereu treji ca sa nu ne lasam surprinsi de satana? Si-apoi, tot la I Cor. (14, 33) sta scris ca “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neoranduielii”.  Iar randuiala se opune mai presus de orice neindemanarii zapacite, slabiciunii nehotarate, neintelegerii obtuze. Domnul iubeste nevinovatia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice Leon Daudet, dar nu la barbosiBarbosii se cade sa fie intelepti. Sa stim, si ei si noi, ca .Nu, slujitorilor diavolului, adica smecherilor, prea le-ar veni la indemana sa fim prosti.  Dumnezeu, printre altele, ne porunceste sa fim inteligenti. (Pentru cine este inzestrat cu darul intelegerii, prostia – macar de la un anume punct incolo – e pacat: pacat de slabiciune si de lene, de nefolosire a talentului. “Iar cand au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns”.) […]

PERCEPTION  Christians are primarily  motivated by a political agenda and promote right-wing politics.

5. Intreaga istorie este plina de  proaste exemple. Desi Biserica nu poate ramane indiferenta la ”treburile lumesti” –  tot dragul parinte Nicolae observa-:

mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i sade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră. Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile existenţei.

A nu folosi religia cu scop politic si a nu intra in jocurile politice pe motive ”sfinte” ramane una dintre provocarile cele mai spinoase.

PERCEPTION  Christians are prideful and quick to find faults in others.

6. Un alt pacat in care atat de adesea cadem, noi crestinii. Ne punem in locul lui Dummeezeu si facem noi pe judecatorii, cand singurul indreptatit este El, si oricine altcineva se face vinovat de uzurparea prerogativelor Sale intangibile. Putem incerca sa le impartasim celorlalti viziunea noastra despre normalitate din perspectiva Scripturilor, sa le spunem unde credem ca sunt in eroare, dar sa ne ferim sa judecam mai ales acolo unde n-am fost ”in pantofii altuia”.

Ortodoxia şi catolicismul. Principalele diferenţe dogmatice şi rituale – Vladimir Soloviev

Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor 2011

În toată lumea creştină se desfăşoară, în perioada 18-25 ianuarie, Octava de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor.

Tema Saptamanii de Rugaciune pentru Unitatea Crestina din anul 2011 este inspirata de textul scripturistic „Si staruiau in invatatura apostolilor si in impartasire, in frangerea painii si in rugaciuni” (Faptele Apostolilor 2,42).

Textul brosurii cu materialele supuse atentiei pot fi descarcate de aici.

Programele manifestarilor le puteti accesa dand click pe numele oraselor pentru fiecare oras: Bucuresti , Iasi , Brasov.

Trei duhuri de broaste in crestinismul mileniului trei

De ceva timp incerc sa observ ”fenomenele extreme” care confrunta crestinismul ”din interior”. Desi perceptia mea este, desigur, subiectiva si partiala, cred ca ea nu este gresita , cel putin in aspectele esentiale.

Vad trei amenintari majore in ”interiorul” crestinismului: subiectivismul sentimentalist manifestat in harismatism-penticostalism, fundamentalismul orbesc partizan vizibil in toate formele de intoleranta si absolutism teologic, si rationalismul razvratit fata de Revelatie asa cum se intrupeaza in toate formele de liberalism.

Sa le iau pe rand:

1. subiectivism sentimentalist : harismatism-penticostalismul cunoaste o explozie mai mult decat ingrijoratoare pentru orice om care nu si-a lasat ratiunea ”la garderoba”. Amploarea fenomenului este de-a dreptul alarmanta. Satui de dogmatism, ritualism si sloganuri rasuflate, din ce in ce mai multi oameni imbratiseaza ”vitalitatea” harismatica chit ca acea vitalitate este cel mai adesea o contra-facere si o proba de iluzionism religios. Oameni in toata firea de la care ai pretentii de cultura si inteligenta se lasa prinsi in spirala halucinanta a manipularii grosolane la nivel de sentimente si ”trairi”. Incapute pe mana unor sarlatani maestri ai manipularii psihologice, masele intregi de ”crestini” penticostali tind sa dea noua ”definitie”/infatisare a crestinismului mileniului trei sau cel putin a protestantismului. Desi Biserica n-a fost niciodata straina de extatic si mistic, contra-facerile penticostale dau impresia returnarii crestinismului intr-o ”matrita”  ”demna” de luarea in deradere de catre agnosticul si postmodernul mileniului 3.

2.  Fundamentalismul (si dogmatismul intolerant) este ”maica” ce a ”avortat” ”eliberarea” penticostala. Cele doua extreme intruchipeaza cele doua vesnice tentatii ale spiritului uman: dominatia ”duhului”/sentimentului si tirania traditiilor dogmatizate. Este suficient sa iei nota de pretentiile arogante de ”BisericA” ale tuturor ”talibanilor” diverselor factiuni ”crestine” pentru a intelege succesul penticostalismului ca ”eliberare” din chinga de fier a  religiei institutionalizate si inchizitoriale. Talibanii ortodoxiei nici nu vor sa stea macar de vorba cu ”ereticii” catolici si (neo+)protestanti  ;  care mai de care restaurationisti se pretind ”ramasita”, care mai de care fani ai lui Calvin iti impun ”ortodoxia” predestinationista in numele lui Dumnezeu dar dupa aiurelile lui Calvin.

Alaturi de harismatism , fundamentalismul religios cunoaste o inviorare deloc prevestitoare de bine in viitor.

3. Rationalismul salbatic care a rupt ”jugul” Revelatiei si totusi se pretinde ”crestin”; imbraca diverse forme ”crestine” la moda: evolutionism ”teist”, deism, unitarianism, ”demitologizarea” Bibliei si ”inalta” critica , teologia ”eliberarii”, ”teologia” feminista, etc dimpreuna cu toate formele de razvratire de sub autoritatea Cuvantului. Si acest fenomen isi are originea in inchizitia crestinatatii politizate si hiper-dogmatizate. Daca pana la un punct revolta fata de clericalism desantat, coruptie fatisa a administratiei bisericesti, obscurantism si analfabetism cu pretentie de ”teologie ortodoxa” este legitima si inevitabila, toate formele de razvratire in numele eliberarii de aceste blestematii au ajuns ele insele blestematii si mai grozave pretinzandu-se ”eliberarea” crestinismului. Folosindu-se necinstit de ”Pavel” contra lui Petru, Iacov si Andrei, de ”Martin Luther” contra lui Francisc de Assisi, Wesley si Chesteron, samd, exponentii liberalism-rationalismului sunt la fel de  periculosi ca si cei ai harismatismului si  dogmatismului deoarece se pretind adevaratii crestini, urmasii reformatorilor, ai lui Luther si Pavel, si se folosesc de renumele lor pentru a-si promova agenda proprie, una de inspiratie draceasca sadea: anularea autoritatii Revelatiei in numele ”adaptarii” ei la contemporaneitate si a ”relevantei” pentru mileniul trei.

Toate cele trei ”versiuni” incearca sa se impuna ca adevaratul crestinism. Fiecare va incerca sa impuna redefinirea crestinismului dupa propria-i ”ortodoxie”: sentimente manipulate si sarlatanie psihologica,  dogmatism impus si politica bisericeasca perfida, ”eliberarea” de orice Dumnezeu in numele zeitei ratiune.

In fata si contra acestor hidoase pretentii de reformulare a crestinismului sta Biserica lui Cristos, cea dincolo de -isme, Biserica ”expandata” de Pavel si apostoli, Biserica aparata de Ioan Crisostom, Biserica ”reincalzita” si ”des-paduchiata” de celalalt Ion, Wesley, si fratele lui, Biserica mucenicilor si martirilor inchizitiei, comunismului oriental si ateismului occidental, Biserica lui C S Lewis, Wurmbrand si Steinhardt cu toate slabiciunile ei si ale celor mai sus pomeniti.

PS: Este de-a dreptul remarcabil modul in care John Wesley a inteles echilibrul care pastreaza intr-un raport sanatos revelatia, ratiunea, experienta si traditia: patrulaterul lui Wesley.

Botezul Copiilor in Noul Testament – Oscar Cullman

Teologul evanghelic Oscar Cullman demonstreaza, exclusiv pe baza argumentelor biblice, posibilitatea Botezului copiilor. Scrie aceasta brosura ca raspuns colegului sau de facultate, teologul protestant radical – Karl Barth.

%d blogeri au apreciat asta: