Perle: ”Cei ce cred şi cei ce nu cred” – Andrei PLEŞU

”Mi-am amintit, cu acest prilej, de o vorbă de duh – una dintr-o mie – a lui Henri Wald: „Sînt un om credincios. Cred că Dumnezeu nu există“. Dincolo de poantă, afirmaţia aceasta deschide o suită de subteme, care ar merita să fie dezvoltate. Ea semnalează, de pildă, faptul că ateismul nu e mai puţin o „credinţă“ decît credinţa însăşi. La fel de greu de argumentat raţional, la fel de radical şi în aceeaşi măsură pasibil de „fundamentalism“.

(…) Credinţa, spune undeva Nicolae Steinhardt, n-are nimic de-a face cu „înalta spiritualitate“. Ea poate fi degustare extatică a fulgurantei Prezenţe divine, dar poate fi şi înţelepciunea de a aştepta răbdător, disponibil, pregătit, momentul manifestării ei. În parabolele amintite „stăpînul“ e întotdeauna plecat. Şi îşi somează supuşii să-l aştepte, să vegheze pînă în clipa întoarcerii sale. Iar aşteptarea cuviincioasă, orientată, plină de speranţă, e una din feţele credinţei. Aşteptarea ca anticipare a Prezenţei, relaţia vie cu Cel temporar absent, capacitatea de a-ţi administra viaţa prin raportare la un reper inevident – iată tot atîtea chipuri ale credinţei, aşa cum poate fi ea trăită în limitele condiţiei umane. Cel ce crede e, fără încetare, într-un riscant dialog cu necredinţa, tot astfel cum cel ce nu crede e mereu cuplat la orizontul credinţei. Ca în versetul 24 din capitolul 9 al Evangheliei după Marcu: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!“.”

Mai multe aici.

In ce cred cei care nu cred?

Un reprezentant de marca al culturii laice, Umberto Eco, si un reprezentant al Bisericii, cardinalul Carlo Maria Martini, isi sustin propriile puncte de vedere privind etica si problemele noului mileniu. Rezultatul este nu atit o confruntare, cit un dialog pe marginea valorilor pe care omul modern le pune in discutie: traditia teologica si provocarea tehnologica, limitele impuse femeilor de catre Biserica si semnificatia credintei atit pentru cei care cred, cit si pentru cei care nu cred (sau considera ca nu cred).
Din cuprins:
Obsesia laica a noii apocalipse • Cind incepe viata umana? • Barbatii si femeile in viziunea Bisericii • Biserica nu implineşte asteptari, ea celebreaza mistere • Tehnica este declinul oricarei bune-credinte • Binele nu se poate intemeia pe un Dumnezeu criminal • Crezul laic al umanismului crestin • Etica are nevoie de adevar

Crestinismul fata cu reprosurile societatii contemporane

Am inainte cartea: ”Unchristian  : what a new generation really thinks about Christianity… and why it matters”. Fara doar si poate ca orice crestin care-si ia in serios numele nu poate ramane indiferent la reprosurile si obiectiile pe care contemporanii sai (si mai ales generatia tanara) le aduc credintei crestine de care se leapada sau cu care refuza sa se mai identifice. Cam asa arata curpinsul:

1.  TheBackstory          11

2.  Discovering unChristian Faith          21

3.  Hypocritical          41

4.  Get Saved!          67

5.  Antihomosexual          91

6.  Sheltered         121

7.  Too Political         153

8.  Judgmental         181

9.  From unChristian to Christian        205

Nu e deloc greu de inteles ce deranjeaza. Sa le iau pe rand:

PERCEPTION  Christians say one thing but live something entirely different.

1. Ipocrizia – una dintre tarele umane unanim prezente aproape. De la Cadere omul a devenit impartit cu inima, implicit si cu mai multe fete. Acuza este foarte severa pentru ipocrizia crestinului pentru ca religia crestina pretinde sinceritate maxima: a-ti recunoaste starea decazuta, pacatele si nevoia de re-creare/reparare a imaginii divine manjite/degradate.

Este de inteles dezgustul necrestinilor in fata ipocriziei pretinsilor crestini: isi neaga insasi esenta credintei – metanoia – schimbarea care presupune sinceritate fara rezerve. Cand necrestinul da de ipocritul crestin revolta este nu doar binevenita ci si obligatorie. Si-i felicit pe necrestinii care amendeaza nemilos ipocrizia crestinilor: le cer sa fie consecventi propriei identitati marturisite.

Cum pot combate crestinii aceasta acuza si piedica spre Hristos a necrestinilor? Prin sinceritate maxima, oricat de jenanta sau dureroasa. O minciuna dulce nu e o solutie viabila. Adevarul ramane mereu solutia, oricat de stanjenitor ar fi. Cand crestinul devine ipocrit el se leapada de Domnul Sau care este Adevarul.

PERCEPTION  Christians are insincere and concerned only with converting others.

2.  Lipsa de onestitate (morala, intelectuala) dublata de insistenta prozelitista neinteligenta nu pot decat sa dezguste. Daca imperativul facerii de ucenici este unul cristic, indiscutabil, un ordin de lupta de la Comandantul divin suprem, modul cum se pune in practica acest ”must” este foarte adesea intre deplorabil si horror. A te duce la colt de strada cu Biblia in mana si a racni intr-un megafon slogane si lozinci puerile este un deliciu pentru Scaraoschi. Nici el nu putea sa atraga dispretul mai abitir asupra lui Hristos . A uita ca omul nu-i decat o unealta care trebuie sa se lase dirijat de Duhul – Singurul care poate convinge oamenii spre salvare – si a incerca tu, un om adesea ipocrit si natang, sa fortezi convertirea semenilor este unul din pacatele de care crestinii se fac nepermis de des vinovati.

PERCEPTION  Christians show contempt for gays and lesbians.

3. Desi Biblia condamna explicit si fara echivoc aberatiile impotriva firii, inclusiv cele sexuale, scarba si dezgustul legitim pentru pacatele acestea nu trebuie sa se traduca in lipsa de manifestare a dragostei fata de nefericitii nelegiuiti. Hristos a fost batjocorit ca ”prietenul vamesilor si pacatosilor(inclusiv tarfelor)”. El nu s-a ferit de contactul cu lepadaturile si scursurile societatii. Nu a evitat apropierea leprosilor si demonizatilor. Ce motiv ar avea crestinii sa nu arate aceeasi mila si compasiune pentru victimele demonilor si ”leprei” sexuale a homosexualitatii si alor aberatii sexuale? Se cere foarte multa intelepciune, tact. Dar cine a zis ca e usor?

PERCEPTION  Christians are boring, unintelligent, old-fashioned, and out of touch with reality.

4. Din pacate, necrestinii au adesea castig de cauza cu acest repros. Lipsa de implicare sociala, de cunoastere a societatii , de contact cu realitatea veacului sunt tare ale unei parti considerabile a crestinatatii. Din pacate exceptiile de genul lui Francis Schaeffer,C S Lewis sau Nicolae Steinhardt sunt putine, Cu naduf spunea( si cata dreptate are!) parintele Nicolae:

“Mii de draci ma furnica vazand cum este confundat crestinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tampa si lasa. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca si cum menirea crestinismului n-ar fi decat sa lase lumea batjocorita de fortele raului,  iar el sa inlesneasca faradelegile dat fiind ca e prin definitie osandit la cecitate si paraplegie.

Crestinismul neajutorat si neputincios este o conceptie eretica deoarece nesocoteste indemnul Domnului  (Matei 10, 16: “fiti dar intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii”)  si trece peste textele Sfantului Pavel (Efes. 5, 17: “Drept aceea, nu fiti fara de minte”, II Tim. 4, 5:“tu fii treaz in toate…”, Tit. 1, 8: “sa fie treaz la minte”  si mai indeosebi I Cor. 14, 20: “Fratilor nu fiti copii la minte; ci la rautate fiti copii, iar la minte fiti oameni mari”). Dar nu tampiti. Nicaieri si niciodata nu ne-a cerut Hristos sa fim prosti. (Numai despre pacatele noastre spune la Pateric “sa le tampim”.) Cum de-ar fi putut proslavi prostia Cel care ne da sfatul de-a fi mereu treji ca sa nu ne lasam surprinsi de satana? Si-apoi, tot la I Cor. (14, 33) sta scris ca “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neoranduielii”.  Iar randuiala se opune mai presus de orice neindemanarii zapacite, slabiciunii nehotarate, neintelegerii obtuze. Domnul iubeste nevinovatia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice Leon Daudet, dar nu la barbosiBarbosii se cade sa fie intelepti. Sa stim, si ei si noi, ca .Nu, slujitorilor diavolului, adica smecherilor, prea le-ar veni la indemana sa fim prosti.  Dumnezeu, printre altele, ne porunceste sa fim inteligenti. (Pentru cine este inzestrat cu darul intelegerii, prostia – macar de la un anume punct incolo – e pacat: pacat de slabiciune si de lene, de nefolosire a talentului. “Iar cand au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns”.) […]

PERCEPTION  Christians are primarily  motivated by a political agenda and promote right-wing politics.

5. Intreaga istorie este plina de  proaste exemple. Desi Biserica nu poate ramane indiferenta la ”treburile lumesti” –  tot dragul parinte Nicolae observa-:

mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i sade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră. Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile existenţei.

A nu folosi religia cu scop politic si a nu intra in jocurile politice pe motive ”sfinte” ramane una dintre provocarile cele mai spinoase.

PERCEPTION  Christians are prideful and quick to find faults in others.

6. Un alt pacat in care atat de adesea cadem, noi crestinii. Ne punem in locul lui Dummeezeu si facem noi pe judecatorii, cand singurul indreptatit este El, si oricine altcineva se face vinovat de uzurparea prerogativelor Sale intangibile. Putem incerca sa le impartasim celorlalti viziunea noastra despre normalitate din perspectiva Scripturilor, sa le spunem unde credem ca sunt in eroare, dar sa ne ferim sa judecam mai ales acolo unde n-am fost ”in pantofii altuia”.

Ortodoxia şi catolicismul. Principalele diferenţe dogmatice şi rituale – Vladimir Soloviev

Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor 2011

În toată lumea creştină se desfăşoară, în perioada 18-25 ianuarie, Octava de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor.

Tema Saptamanii de Rugaciune pentru Unitatea Crestina din anul 2011 este inspirata de textul scripturistic „Si staruiau in invatatura apostolilor si in impartasire, in frangerea painii si in rugaciuni” (Faptele Apostolilor 2,42).

Textul brosurii cu materialele supuse atentiei pot fi descarcate de aici.

Programele manifestarilor le puteti accesa dand click pe numele oraselor pentru fiecare oras: Bucuresti , Iasi , Brasov.

Trei duhuri de broaste in crestinismul mileniului trei

De ceva timp incerc sa observ ”fenomenele extreme” care confrunta crestinismul ”din interior”. Desi perceptia mea este, desigur, subiectiva si partiala, cred ca ea nu este gresita , cel putin in aspectele esentiale.

Vad trei amenintari majore in ”interiorul” crestinismului: subiectivismul sentimentalist manifestat in harismatism-penticostalism, fundamentalismul orbesc partizan vizibil in toate formele de intoleranta si absolutism teologic, si rationalismul razvratit fata de Revelatie asa cum se intrupeaza in toate formele de liberalism.

Sa le iau pe rand:

1. subiectivism sentimentalist : harismatism-penticostalismul cunoaste o explozie mai mult decat ingrijoratoare pentru orice om care nu si-a lasat ratiunea ”la garderoba”. Amploarea fenomenului este de-a dreptul alarmanta. Satui de dogmatism, ritualism si sloganuri rasuflate, din ce in ce mai multi oameni imbratiseaza ”vitalitatea” harismatica chit ca acea vitalitate este cel mai adesea o contra-facere si o proba de iluzionism religios. Oameni in toata firea de la care ai pretentii de cultura si inteligenta se lasa prinsi in spirala halucinanta a manipularii grosolane la nivel de sentimente si ”trairi”. Incapute pe mana unor sarlatani maestri ai manipularii psihologice, masele intregi de ”crestini” penticostali tind sa dea noua ”definitie”/infatisare a crestinismului mileniului trei sau cel putin a protestantismului. Desi Biserica n-a fost niciodata straina de extatic si mistic, contra-facerile penticostale dau impresia returnarii crestinismului intr-o ”matrita”  ”demna” de luarea in deradere de catre agnosticul si postmodernul mileniului 3.

2.  Fundamentalismul (si dogmatismul intolerant) este ”maica” ce a ”avortat” ”eliberarea” penticostala. Cele doua extreme intruchipeaza cele doua vesnice tentatii ale spiritului uman: dominatia ”duhului”/sentimentului si tirania traditiilor dogmatizate. Este suficient sa iei nota de pretentiile arogante de ”BisericA” ale tuturor ”talibanilor” diverselor factiuni ”crestine” pentru a intelege succesul penticostalismului ca ”eliberare” din chinga de fier a  religiei institutionalizate si inchizitoriale. Talibanii ortodoxiei nici nu vor sa stea macar de vorba cu ”ereticii” catolici si (neo+)protestanti  ;  care mai de care restaurationisti se pretind ”ramasita”, care mai de care fani ai lui Calvin iti impun ”ortodoxia” predestinationista in numele lui Dumnezeu dar dupa aiurelile lui Calvin.

Alaturi de harismatism , fundamentalismul religios cunoaste o inviorare deloc prevestitoare de bine in viitor.

3. Rationalismul salbatic care a rupt ”jugul” Revelatiei si totusi se pretinde ”crestin”; imbraca diverse forme ”crestine” la moda: evolutionism ”teist”, deism, unitarianism, ”demitologizarea” Bibliei si ”inalta” critica , teologia ”eliberarii”, ”teologia” feminista, etc dimpreuna cu toate formele de razvratire de sub autoritatea Cuvantului. Si acest fenomen isi are originea in inchizitia crestinatatii politizate si hiper-dogmatizate. Daca pana la un punct revolta fata de clericalism desantat, coruptie fatisa a administratiei bisericesti, obscurantism si analfabetism cu pretentie de ”teologie ortodoxa” este legitima si inevitabila, toate formele de razvratire in numele eliberarii de aceste blestematii au ajuns ele insele blestematii si mai grozave pretinzandu-se ”eliberarea” crestinismului. Folosindu-se necinstit de ”Pavel” contra lui Petru, Iacov si Andrei, de ”Martin Luther” contra lui Francisc de Assisi, Wesley si Chesteron, samd, exponentii liberalism-rationalismului sunt la fel de  periculosi ca si cei ai harismatismului si  dogmatismului deoarece se pretind adevaratii crestini, urmasii reformatorilor, ai lui Luther si Pavel, si se folosesc de renumele lor pentru a-si promova agenda proprie, una de inspiratie draceasca sadea: anularea autoritatii Revelatiei in numele ”adaptarii” ei la contemporaneitate si a ”relevantei” pentru mileniul trei.

Toate cele trei ”versiuni” incearca sa se impuna ca adevaratul crestinism. Fiecare va incerca sa impuna redefinirea crestinismului dupa propria-i ”ortodoxie”: sentimente manipulate si sarlatanie psihologica,  dogmatism impus si politica bisericeasca perfida, ”eliberarea” de orice Dumnezeu in numele zeitei ratiune.

In fata si contra acestor hidoase pretentii de reformulare a crestinismului sta Biserica lui Cristos, cea dincolo de -isme, Biserica ”expandata” de Pavel si apostoli, Biserica aparata de Ioan Crisostom, Biserica ”reincalzita” si ”des-paduchiata” de celalalt Ion, Wesley, si fratele lui, Biserica mucenicilor si martirilor inchizitiei, comunismului oriental si ateismului occidental, Biserica lui C S Lewis, Wurmbrand si Steinhardt cu toate slabiciunile ei si ale celor mai sus pomeniti.

PS: Este de-a dreptul remarcabil modul in care John Wesley a inteles echilibrul care pastreaza intr-un raport sanatos revelatia, ratiunea, experienta si traditia: patrulaterul lui Wesley.

Botezul Copiilor in Noul Testament – Oscar Cullman

Teologul evanghelic Oscar Cullman demonstreaza, exclusiv pe baza argumentelor biblice, posibilitatea Botezului copiilor. Scrie aceasta brosura ca raspuns colegului sau de facultate, teologul protestant radical – Karl Barth.

NEMURIREA SUFLETULUI SAU ÎNVIEREA MORłILOR? de OSCAR CULLMANN

Despre autor:

Karl Barth, colegul lui Cullmann de la Universitatea din Basel, spunea că datorită intensei sale munci cu caracter ecumenic, piatra acestuia de mormânt ar trebui să poarte inscriptia „sfătuitor al trei papi”.

(…) în 1993, Cullmann ajunge primul protestant care primeşte Premiul International Paul al Vl-lea.

Poate că mai mult decât oricare alt teolog din secolul al XX-lea, Cullmann rămâne persoana cea mai influentă pentru teologia biblică reformată.

Cullmann a fost probabil cel mai mare adversar al „demitologizării” Noului Testament propuse de Rudolf Bultmann.

Despre carte:

Nici o altă lucrare publicată de mine nu a provocat atât de mult entuziasm sau o ostilitate aşa de puternică.

Prietenii care mi-au urmărit lucrările anterioare cu interes şi aprobare mi-au arătat durerea pe care le-a pricinuit-o acest studiu. La altii am simtit o indispozitie pe care au încercat să o ascundă printr-o tăcere elocventă. Criticii mei apartin celor mai diverse domenii. Contrastul pe care, din respect fată de adevăr, am considerat necesar să-l evidentiez – între curajoasa şi voioasa nădejde creştină primară în învierea mortilor şi senina aşteptare filosofică a supravietuirii sufletului nemuritor -, a displăcut nu numai multor creştini sinceri din toate congregatiile şi din toate conceptiile teologice, dar şi acelora ale căror convingeri, nefiind aparent îndepărtate de creştinism, sunt mult mai puternic impregnate de consideratii filosofice. Până acum, nici un critic din nici o tabără nu a încercat să mă respingă prin exegeză, care este fundamentul studiului.

Acest remarcabil acord pare să arate cât de răspândită este greşeala de a atribui creştinismului primar credinta greacă în nemurirea sufletului.

Reactiile de împotrivire provocate de lucrarea mea m-ar fi impresionat mai mult dacă ar fi fost întemeiate pe argumente de ordin exegetic, în schimb, sunt atacat cu consideratii foarte generale de tip filosofic, psihologic şi, mai presus de toate, sentimental.

Având în vedere reactiile negative şi „neliniştea” provocate de publicarea tezei mele în diferite periodice, nu ar trebui oare să pun capăt dezbaterii de dragul caritătii creştine, în loc să public acest opuscul? Decizia mea a fost determinată de convingerea că „pietrele de încercare” sunt folositoare câteodată atât din punctul de vedere erudit, cât şi din cel creştin.
Nu le cer cititorilor mei decât să fie atât de buni încât să încerce să citească până la sfârşit.

(John Wesley &) The Possibility of Extra-Christian Salvation?

This brings us, of course, to the perennial Christian perplexity about how God will deal with those who are never exposed to definitive Christian revelation. It must be noted at the outset that Wesley rejected one possible solution to this problem that has had advocates through the history of the Church—namely, the claim that God might provide another chance after death for those who do not receive the full revelation in this life, so that they might be made aware of it and respond (positively or negatively). He specifically rejected the Roman Catholic notion of limbo for patriarchs.   He even opposed the idea 60 that Christ descended into Hell between his death and resurrection! In both 61 cases his primary concern seems to have been avoiding any weakening of the importance of responding to the gospel in this life.62

Then how does Wesley believe that God will deal with the unevangelized? Will they be “saved”? Given his understanding of salvation as recovered holiness (not merely forgiveness), this issue had two dimensions for Wesley. At its most abstract level, it was simply the question whether those who lack definitive Christian revelation will be summarily excluded from eternal blessing. At a more concrete level, it was the question whether such persons can (or must) develop at least a degree of holiness in this life, which Wesley considered to be the Christian foretaste and condition of final salvation.
Wesley’s answer to the first question is fairly clear and apparently consistent throughout his life. His conviction of the unfailing justice and universal love of God made it impossible for him to believe that people who lacked knowledge of Christ through no fault of their own (i.e., invincible ignorance) would be automatically excluded from heaven.   Accordingly, he 63 repeatedly prefaced claims about the qualifications for eternal salvation with an exemption from consideration of those who received only initial revelation. He argued that Scripture gave no authority for anyone to make definitive claims about them. Their fate must be left to the mercy of God, who is the God of heathens as well as of Christians.   This conviction took its most formal 64 expression when he deleted the Anglican Article XVIII (“Of Obtaining Eternal Salvation Only by the Name of Christ”) from the Articles of Religion that he sent to the American Methodists.65
At times, Wesley ventured beyond this mere refusal to condemn those who had available only initial universal revelation. When he did so, the second dimension of the issue—the connection of present salvation (holiness, in some degree) to future salvation—came into play. Given his assumption that God’s self-revelation in Christ and the Spirit empowered humans to recover a level of holiness unattainable through initial revelation, Wesley’s unique dilemma was why God allowed some to be born in areas where the development of requisite holiness was not possible (he rejected the suggestion that it was punishment for pre-existent disobedience).   This situation struck at the heart of Wesley’s 66 theological concern, because a God of truly “responsible grace” could neither summarily condemn such people for lacking holiness nor indiscriminately affirm them all (i.e., universalism), thereby denying them the freedom to refuse divine grace.67
The late Wesley (with his more positive estimate of initial revelation) turned to another solution for this problem that had recommended itself to many Christians before him: God will judge the heathens with some discrimination after all; not directly in terms of their appropriation or rejection of Christ, but in terms of how they respond to the gracious revelation (light) that they do receive.   This assumes, of course, that some degree of true 68 spirituality or holiness can emerge in response to God’s gracious initial revelation—a possibility that the late Wesley was willing to admit.   To be sure, 69 this holiness may fall short of Christian standards for final salvation, but the lack would be supplied by divine indulgence.70

Wesley_as_Theological_Mentor.pdf

Wesley-anism si ortodoxie

Constat cu placere ca nu sunt singurul care observ apropierea dintre Wesley si ortodoxie. Agnusstick scrie bine:

(…) impresia mea despre metodism (cel Wesleyan, nu ştiu dacă prezentul mai seamănă) este că ar fi un fel de ortodoxie aplicată pe cultura evanghelică (sfinţirea individuală ca trăsătură esenţială, alături de doctrina harului). De fapt, poate că metodismul reprezintă o purjare a ortodoxiei de elementele obsesiv-simbolice ale Tradiţiei, ceea ce deja mi-l recomandă ca având o teologie la care aş adera cu plăcere (n-am apucat încă să o studiez).

Exista deja cateva volume care analizeaza apropierea, compatibilitatea si diferentele intre cele doua entitati eclesiastice:

Orthodox and Wesleyan Scriptural understanding and practice By S. T. Kimbrough

Orthodox and Wesleyan spirituality edited by S. T. Kimbrough

Orthodox and Wesleyan ecclesiology By S. T. Kimbrough

A se vedea si articolele din ”Wesleyan Theological Journal” si ”Asbury Theological Journal”:

Orthodox Christianity, Wesleyanism, and Process Theology

JOHN WESLEY AND EASTERN ORTHODOXY: Influences, Convergences, and Differences

(…) s-au organizat conferinţe pentru a examina concordanţa dintre Biserica Ortodoxă şi  tradiţia wesleyana. Chiar dacă aceştia din urmă pornesc dintr-o perspectivă vestică,  concluziile lor sunt  mult mai in acord  cu perspectiva ortodoxă asupra naturii umane [decat alte traditii protestante].

Puţini evanghelici inţeleg astăzi că anumite forme de închinare, care sunt populare printre evanghelici, scot la iveală o incredibilă asemănare cu această temă a lui Atanasie prezentă în teologia ortodoxă. Accentul pus  de  ortodoxie  pe  Christus  Victor subliniază  moartea  şi  învierea  lui Cristos  ca biruinţă asupra puterii răului  şi a morţii.  O serie de imnuri ale lui Charles Wesley („Dragostea divină” şi „Tu, cel care ai venit de sus”) reflectă perspectiva cristologiei patristice greceşti, cu accentul său pe transformarea umană prin îndumnezeire.

(…) un teolog ortodox ar putea lua  in considerare o  serie de  discuţii – începând cu urmaşii lui Wesley, cu care avem cele mai multe in comun, urmaţi de luterani şi probabil de calvinişti.

Bradley Nassif, Ortodoxie si Evanghelism, p.  22, 50, 111-112

Dupa cum se vede, ortodocsii insisi recunosc in metodisti ramura protestanta cea mai afina rasaritului pravoslavnic(chiar mai apropiati decat ”mama” anglicana a metodismului,datorita ”eliberarii” lui Wesley de augustinianismul predestinationist… si nu numai). Caci, intr-adevar, wesleyanismul este ”un fel de ortodoxie aplicată pe cultura evanghelică”, ”o purjare a ortodoxiei de elementele obsesiv-simbolice ale Tradiţiei” cum bine observa amicul mai sus citat.

Vor fi interesante consecintele practice ale dialogului metodisto-ortodox. Ce anume metodistii vor recupera din ortodoxie, ce vor respinge mai departe si, de asemeni,isi vor veni in fire renuntand la hirotonirea femeilor si alte nebunii? Cat de dispusi vor fi ortodocsii la o revivalizare a credintei prin ”contaminare” cu spiritualitatea wesleyana. Vor putea ortodocsii sa se descotoroseasca de paguboasele pseudo-traditii atat de impamantenite in mentalul vulgului desi nu le intelege nici ”rosturile” nici relevanta?

Trinitatea si contabil(itate)a

De curand, vazand postarile unei d-ne contabile in contra Sfintei Treimi, am inteles mai bine de ce era atat de suparat Steinhardt pe contabilitate. Pentru ca,paradoxal, deformeaza si deturneaza  perspectiva corecta asupra vietii. Numarand, uita ca numerele nu-s doar entitati pur ideatice, abstracte. Numerele sunt intelese corect cand  sunt doar ceea ce sunt: expresii limitate ale Realitatii, o Realitate insa dincolo de numere, pe care acestea o pot exprima doar in parte si im-perfect. Contabilitatea d-nei Cristina se limiteaza la matematica ”euclidiana”, la ”2+2=4” cand exista o la fel de valabila matematica ne-euclidiana unde 2+2 nu mai face musai 4…

Doamna Cristina pare sa aiba grave carente de catehetica crestina… Nu doar ca n-are habar de teologia apofatica, dar dansa nici n-a inteles sau intuit macar, natura esentiala a crestinismului, trasatura definitorie, ”amprenta” inconfundabila: cea a credintei ”paradoxale.” Natura paradoxala a credintei crestine este vizibila in fiecare aspect al dogmaticii: Biblia este Cuvantul  lui Dumnezeu si totusi ”litera ucide pe cand Duhul da viata”(2 Cor 3:6), Dumnezeu este duh si totusi a devenit carne si sange (Ioan 4:24; 1:14)
, Dumnezeu este Unul singur si totusi in Trei Persoane, Dumnezeu intrupat este 100% Dumnezeu si totusi 100% om, o Fecioara naste fara sa fi fost ”cunoscuta” vreodata de barbat(Luca 1:34), Dumnezeu moare si totusi nu putea muri, Fiul Mariei nu doar inviaza pe altii ci si pe Sine Insusi(Ioan 10:17,18), Imparatia Lui a venit si totusi inca trebuie sa vina, Domnul – in trup fiind!, spune despre painea si vinul din fata Sa ca-s trupul si sangele Sau(Luca 22:19),crestinul trebuie sa traiasca in lume fara a fi din lume, ca sa traiesti vesnic trebuie sa mori zilnic pe propria-ti cruce , trebuie sa-ti iubesti vrajmasii dar sa urasti tot ce esti, ai si iubesti… si lista ar putea continua cu insiruirea atator si atator paradoxuri ale credintei…

Straina de esenta credintei crestine, nu-i de mirare ca d-na Cristina este croita rau impotriva dogmei ”pagane”, ”papale” a Sfintei Treimi pentru ca nu poate pricepe ratiunea dumneaei contabiliceasca ”contabilitatea” infinit superioara si cea corecta a Dumnezeirii. Invatata ca 1+1+1=3 dansa nu poate pricepe mai mult. Ca 1x1x1=1 desi sunt trei de 1, identici si totusi diferiti iar suma este tot… 1!

Si dorind sa-si dea siesi dreptate mai mult decat lui Dumnezeu, d-na aceasta incepe si aiureaza rau de tot. Cand la ”corijenta” la matematica Cerului se adauga si ingredientele anti-papismului (exacerbat pana spre paroxism si patologic) si ignorantei in ale istoriei bisericesti, te trezesti cu un cocktail de prostii mai ceva decat cel Molotov…

Numărul ”13” la catolici (adică la Antihrist) este simbolul acestei ”trinităţi” şi este folosit în numeroase simboluri acest număr la ei, chiar acum pe 13 mai papa trebuie să fie în portugalia pentru a sărbători ziua sfintei ”Fatima”(preînchipuita fecioară Maria, ce la ei ea este Duhul Sfânt”)… Deci 13 = Unul în trei!

Pe când Dumnezeu foloseşte peste tot în Biblie numărul ”12” ca simbol!!! Chiar Noul Ierusalim are destule simboluri cu numărul ”12′

Ar fi bine să înţelegem cât valorează un ”nume” în Biblie! Deci dacă ne închinăm la ”trinitate” nu putem spune la altă ”trinitate” decât cea a catolicilor…

Mai mult de atât, adventiştii recunosc că ”trinitatea” îşi are originea la Consiliul de la ”Niceea” la fel cum şi Catolicii spun!

Păi între Diavolul şi Papa nu e mare diferenţă…!

Daca ”d-na Cristina” ar fi avut minimul interes sa citeasca fie si in treacat ceva istorie a Bisericii antice(chiar si doar wikipedia,  nu mai vorbesc de istoria dogmelor crestine in prezentarea magistrala a lui Jaroslav Pelikan – ”Traditia Crestina”),  ar fi observat ”contabiliceste” ca dogma Treimii a fost ”pusa la punct”  in rasaritul crestinatatii(teritoriile actuale ale Ortodoxiei) si NU la Roma, oricat si-ar asuma papii isprava asta( se pare ca au un constant prost obicei de a-si asuma mai mult decat le apartine – vezi schimbarea sambetei in duminica drept zi de inchinare). Eroul credintei la Niceea la 325 a fost episcopul de Alexandria (Egiptului!), Atanasiu. Dezvoltarile si explicatiile aduse ulterior dogmei Sfintei Treimi au fost in covarsitoare masura opera parintilor capadocieni: Vasile cel Mare si cei doi Grigore ( de Nazians si Nyssa).Asadar dogma Sfintei Treimi este mai degraba, sub aspect formal, al formularii si explicitarii, o ”productie”  rasariteana – ”egipteano-antiohiana” – pe care episcopii de Roma si-au insusit-o , gasindu-o corecta biblic si dogmatic.

Si chiar presupunand(prin reducere la absurd…) ca dogma Trinitatii ar fi opera Romei, indiferent cat de ”albastrii” sau ”rosii” au ”ochii” pontifii Romei, pana si Martin Luther – ”steagul” tuturor protestatarilor,chiar si el recunostea in tratatul sau impotriva anabaptistilor(1528):

„Noi nu actionam fanatic asa cum fac schwarmer-ii . Noi nu respingem tot ce se afla sub autoritatea papei, pentru ca astfel ar trebui sa respingem si biserica crestina. Multe lucruri bune privitoare la credinta crestina pot fi gasite in papalitate si de acolo au ajuns la noi.

[Luther Works 40, p. 231] – sublinierile imi apartin

in Timothy George, „Teologia reformatorilor„, Trad. C. Simut, Oradea, Editura Institutului Biblic „Emanuel,” 1998, p. 96-98

Punand Biblia deasupra papilor si a conciliilor se izola oare Luther de traditia bisericii? In nici un caz. El a respins intr-adevar teoria celor doua surse ale traditiei, enuntata mai tarziu la Trent… In acelasi timp, Luther nu dadea la o parte pur si simplu 1500 de ani de istorie a bisericii. Si el realizase ca Biserica existase pana la el, ”subzistase” in crestinatate indiferent de deviatiile si alunecarile ei.

In final, o superba meditatie a lui Chesterton( un genial avocat catolic!) despre Traditie:

Traditia ar putea fi definita ca o extindere a drepturilor civile.Traditia inseamna sa dai drept de vot celei mai obscure dintre clase, stramosilor nostri. E democratia celor morti. Traditia refuza sa se supuna  maruntei si arogantei oligarhii a celor care se intampla sa umble pe pamant. Toti democratii obiecteaza la descalificarea oamenilor prin accidentul nasterii; traditia obiecteaza la descalificarea lor prin accidentul mortii. Democratia ne spune sa nu neglijam opinia unui om cumsecade, chiar daca acesta este grajdarul nostru. Traditia ne cere sa nu neglijam opinia unui om cumsecade, chiar daca acesta este strabunul nostru. Eu oricum nu pot separa cele doua idei, democratia si traditia. Mi se pare evident ca reprezinta una si aceeasi idee. Ii vom avea pe cei morti la sfatul nostru. Vechii greci votau cu pietre, ei vor vota cu pietre de mormant. E cat se poate de regulamentar si de oficial, de vreme ce majoritatea pietrelor de mormant, ca si majoritatea buletinelor de vot, sunt marcate cu cruce.

ORTODOXIA SAU DREAPTA-CREDINTA

PS: am indicat doar la unele paradoxuri citate biblice…

Predand Biblia prin cultura populara si arte: muzica clasica

Writings:

A. Pärt, Psalms of David
G. F. Handel, Messiah [Pss 2; 16; 22; 24; 68; 69]
L. Bernstein, Chichester Psalms [Pss 2; 23; 102; 108; 122; 131]
J. Brahms, “Herr, Lehre Doch Mich” (from A German Requiem, movt. 3) [Ps
39]
I. Stravinsky, Symphony of Psalms [Pss 39; 40; 150]
A. Pärt, Psalm 51
T. Avni, De Profundis [Ps 130]
G. Verdi, “Va Pensiero” (from Nabucco) [Ps 137]
C. Parry, Job
L. Dallapiccola, Job
H. Purcell, My Beloved Spake [Song of Solomon 2]
A. N. Boskovich, Ruth and Boaz
G.  F.  Handel,  “Behold,  and  See  If  There  be  Any  Sorrow”  (from  Messiah)
[Lam 1]
I. Stravinsky, Threni [Lam 1; 3; 5]
G. F. Handel, Esther
G. F. Handel, Belshazzar [Dan 5]
W. Walton, Belshazzar’s Feast [Dan 5]
F. McBeth, Daniel in the Lion’s Den [Dan 6]

SURSA: Teaching the Bible through Popular Culture and the Arts

AUDIO: ”Graiul martirilor” – serial radiofonic

”Acuzat fiindca doresc sfintenie – Iosif Ton”

De ceva timp ”un tinerel de la Oradea”, cum il numeste Iosif Ton, cauta sa-si faca reclama si  valva promovand ostentativ calvinismul si acuzand de ”erezia” arminianista pe mai toti , inclusiv pe respectatul teolog baptist.

Replica domniei sale catre tinerel poate fi citita AICI si denota o parinteasca dojana la adresa suparatului calvinist , care impreuna cu acolitii sai  a ”luat cu asalt” internetul, pus pe ”mari” ispravi calvinesti:  http://www.predici-reformate.com si http://trezirespirituala.wordpress.com/.

Ce mi se pare cel mai grav la acesti calvinisti de ocazie este, asa cum spunea si Iosif Ton , NECINSTEA. Nu doar ca truncheaza adevarul si improasca cu acuzatii stupide, dar si cenzureaza en-gros( le-am simtit cenzura cand, cerandu-mi argumente si oferindu-li-le*, ”domnii” au refuzat sa le publice, desi erau cat se poate de cuviincios formulate), in ”buna” traditie dictatoriala a lui Calvin. Daca erezia dublei si strictei predestinari a lui Calvin n-ar fi foarte periculoasa teologic cat timp exista si posibilitatea informarii corecte cu argumente care o demasca, intoleranta calvinistilor este mult  mai grava si nu este deloc departe de surata catolica: inchizitia.

Florinel et co cred ca ”trezirea” in Romania ar intarzia pentru ca evanghelicii romani ar fi cazut prada ”ereziei” arminiene. Marea ”revelatie” a lui Florinel l-a facut un fan infocat al lui Calvin si drept urmare si-a ”tras” o ”biserica” , un site ”cool” si  s-a apucat de vanat eretici online…

PS: argumentele* constau in omilia parintelui Steinhardt despre predestinatie

AUDIO: „Problema predestinarii” – de N Steinhardt

din volumul de predici-eseuri „Daruind vei dobandi”.

PS: eseul-predica este si un raspuns dat fanilor predestinatiei lui Calvin – Ispasire (ne)limitata?

Obsedati(i) de ziua a saptea/sabat/sambata

„Sâmbătar sau nimic” ar putea fi refrenul unei parafrazari-sintetizari a pozitiei unor sambatari obsedati de problema sambetei ca zi de odihna. „Evanghelizarea” lor sta sub imperiul propovaduirii sambetei in contrast cu „abominatia/uraciunea/scarbosenia” duminicii „papale”. Acest soi de sambatar simte si chiar crede ca scopul existentei lui pe fata pamantului este sa convinga cat mai multi „pseudo”-crestini „duminic-ani” ca „ori devii sambatar ori esti nimic”, adica insasi calitatea de „crestin” ar fi sinonima „celei”  de vajnic cerber al sabatului. Mai ceva ca fariseii din vechime, acesti sabat-arieni vad lumea radical in „alb si negru”, ei, sabatarienii, fiind bineinteles „albii”, imaculatii, iluminatii, iar restul: negrii,tuciurii ca taciunele, ca si catranul si smoala iadului caruia ii apartin cat timp nu sunt fanii sabatului 24/24 si cu toata adrenalina posibila si imposibila. Acesti obsedati de ziua a saptea iti vor desira toata istoria in pledoaria lor anti-duminica, te vor satura de scenarii cu legi duminicale si persecutii pentru sabat.

In fata acestor cerberi ai sabatului mi se pare mai nimerita ca oricare alta observatia unui studiu pe marginea unor speculatii ale lui Maxim Marturisitorul  din Filocalia, vol. 3, p. 469.

Se spune tranşant că Dumnezeu nu a poruncit să se cinstească sâmbăta38, şi afirmatia poate surprinde într-o primă fază. Însă Maxim oferă aici o reinterpretare a poruncii privitoare la cinstirea zilei a şaptea. Cinstirea unei zile care este parte a creatiei, în calitate de unitate structurală cronologică, ar putea fi rapid catalogată în registrul idolatriei. Sensul profund al poruncii, remarcă Maxim, este indicarea simbolică a faptului că Dumnezeu Însuşi trebuie cinstit prin zile. Pornind de la această convingere, Maxim Îl identifică pe Dumnezeu chiar cu ziua Sâmbetei, arătând că „El este Sâmbăta, ca Cel ce e repausul sufletului după ostenelile în trup şi odihna după străduintele pentru dreptate”39.

„ŞABATUL – MEDIU DE TRANSFIGURARE ŞI PREGUSTARE A VEŞNICIEI” de PAULA BUD in „STUDIA UNIVERSITATIS BABEŞ-BOLYAI, THEOLOGIA ORTHODOXA”, LIV, 2, 2009 , p. 229

Observ si amendez aceasta anomalie din pozitia unui sabatarian. Eu insumi cred ca mutatia de la sambata la duminica a fost un nefericit si gresit proces istoric, alimentat de polemica anti-iudaica a Bisericii primelor secole. Din pacate sabatul biblic al creatiei, ziua a saptea a poruncii a patra din Decalog, a ajuns sa fie confundat cu sabatul fariseic al iudaizantilor din comunitatile crestine primare. Cum polemica Bisericii dintre Neamuri cu nucleul iudaizant de la Ierusalim era acut inca din vremea apostolilor Pavel,Petru si Iacov, aceasta polemica s-a ascutit pe masura expansiunii Bisericii printre neevrei si a conflictelor Biserica-Sinagoga. Regretabil, treptat si zonal, segmente locale ale Bisericii au inceput sa respinga sabatul creatiei zilei a saptea ca fiind o „belea” iudaica paguboasa de care cu cat te descotoresti mai repede, cu atat mai ferice de tine si biserica ta . Procesul s-a acutizat si cronicizat pana cand sabatul „evreiesc” a ajuns sa fie inlocuit de duminica „crestina”(ulterior musulmanii isi vor alege vinerea drept „sabat” … ca sa fie si ei „originali”…) .

Dar aceasta trista realitate precum si necesitatea redescoperirii si revenirii la sabatul zilei a saptea nu constituie in nici un caz munitie valida pentru insistentele mai mult decat obsedante ale celor mai sus sanctionati. Zelul si turbarea cu care vor sa-ti bage pe gat sabatul in „maniera”: „ori esti sambatar – ori nu esti crestin veritabil” nu au nimic a face cu echilibrul si buna cuviinta a crestinului constient ca Duhul lui Dumnezeu asista pe orice credincios in procesul intelegerii si implinirii voiei divine.

Obsesia acestui gen de sambatari nu este departe de idolatria „suspectata” de Maxim. „Obsesia” buna a crestinului trebuie sa fie dragostea de Hristos si semeni si toate celelalte „i se vor da pe deasupra”, inclusiv corecta identificare a zilei de inchinare, sabatul zilei a saptea.

Cand sabatul Domnului substituie pe Domnului  sabatului, sabatul insusi devine un idol anti-hrist. O deturnare draceasca mai reusita nici ca se poate imagina…

Despre unitatea Bisericii(R) – Francis Schaeffer

„Elementul de baza nu este unitatea organizationala, desi aceasta isi are locul ei. Trupul omenesc este coordonat de catre cap. Mainile nu sunt in relatie directa una cu cealalta. Motivul pentru care ele coopereaza este ca fiecare dintre ele, fiecare incheietura, fiecare deget este controlat de un singur centru de comanda si aceasta este capul. Daca s-ar bloca activitatea cerebrala, trupul ar paraliza, iar degetele , de exemplu, nu s-ar mai putea gasi unele pe altele si armonia actiunii nu s-ar mai realiza.

Exact la fel stau lucrurile si cu Biserica lui Isus Cristos.Adevarata unitate nu este in esenta o unitate organizationala; adevarata unitate nu este unitatea unei parti cu celelalte, ci unitatea prin care fiecare parte este controlata de Cap si toate partile functioneaza astfel impreuna.Unitatea Bisericii este in esenta unitatea care rezulta din controlul Capului asupra fiecarei parti. Daca eu ca persoana,sau daca un grup de crestini nu suntem sub conducerea Capului, Biserica lui Isus Cristos va functiona asemenea mainilor care nu se pot gasi una pe cealalta; totul se va dezmembra si se va instala o „paralizie” in urma careia Biserica va functiona foarte incoerent.Acest lucru este adevarat nu doar in Biserica Domnului Isus Cristos ca intreg, ci si in orice grup de crestini. Astfel, intr-o anumita Biserica locala,o anumita scoala care se pretinde crestina, o anumita misiune, sau orice alt grup – masura in care crestinii din acel grup nu se supun fiecare in parte conducerii Duhului Sfant, conducerii lui Cristos este masura in care grupul respectiv va fi paralizat.

[…] Daca maine dimineata m-as trezi si as descoperi ca toata invatatura biblica despre rugaciune si Duhul Sfant a fost indepartata (nu in modul in care ar vrea liberalul s-o elimine, deformand interpretarea, ci indepartata cu adevarat), ce schimbare s-ar produce in viata noastra practica in raport cu modul in care traim astazi? Realitatea tragica este ca in multe biserici ale Domnului Isus Cristos – biserici evanghelice – nu ar aparea nicio diferenta. Traim de parca supranaturalul n-ar exista.

Daca biserica nu demonstreaza in generatia noastra realitatea supranaturalului, cine o va demonstra? Lucrarea Domnului realizata prin metodele Domnului nu se refera doar la mesaj, ci si la metoda. Trebuie sa existe ceva ce lumea nu poate explica prin metodele ei sau prin psihologia aplicata.”

„Adevarata spiritualitate” de Francis Schaeffer , Imago Dei, Oradea, 2008, p. 202-203, 207-208

Cand „lentilele” deformeaza Adevarul(R)

Asa cum mai aminteam si in alte ocazii, spiritul de partida si subiectivismul motivat confesional, da batai de cap si va continua sa fie o piedica in calea Adevarului cat timp spiritul de partida este cultivat si incurajat mai ales din partea celor cu influenta in modelarea ideologica a maselor de credinciosi.
Un exemplu de incorectitudine provenita din pre-judecati subiective este traducerea textului biblic in functie de interese confesionale.
Aici mai toate traducerile pacatuiesc: ortodocsii si greco-catolicii traduc, spre exemplu, „ziua Domnului” cu „duminica” la Apocalipsa 1:10 ( cum o fac: Biblia de la Bucuresti -1688, Noul Testament 1857, Biblia Sinodala 1914,Biblia Anania Bartolomeu 2001,Biblia de la Blaj 1795) dar nici traducerile de iz neoprotestant nu se lasa mai prejos.
Asa spre exemplu face Dumitru Cornilescu cand are de tradus cuvantul grecesc „paradosis” insemnand „datini, traditii”. Cuvantul este folosit in greaca Noului Testament atat cu valente negative cat si pozitive. Insa Cornilescu a preferat sa traduca „datini, traditii” in contextele negative iar in cele pozitive sa traduca asa incat „traditii” sa nu aiba sens pozitiv. Exemple (citez din traducerea Cornilescu corectata):

Galateni 1:14 – „şi cum eram mai înaintat în religia Iudeilor decât mulţi din neamul meu, de o vârstă cu mine. Eram însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile („traditiile” – Noua Traducere Literala – gr. „paradosis”) strămoşeşti.”

Matei 15:2 – „Pentru ce calcă ucenicii Tăi datina(gr. „paradosis”) bătrânilor? Căci nu-şi spală mâinile când mănâncă.” 3. Drept răspuns, El le-a zis: „Dar voi de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu în folosul datinii (gr. „paradosis”) voastre?

2 Tesaloniceni 2:15 – Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari, şi ţineţi învăţăturile (gr. „paradosis”), pe care le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră.

2 Tesaloniceni 3:6 – În Numele Domnului nostru Isus Hristos, vă poruncim, fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate, care trăieşte în neorînduială, şi nu după învăţăturile (gr. „paradosis”), pe cari le-aţi primit dela noi.

1 Corinteni 11:2 – Vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine, şi că ţineţi învăţăturile (gr. „paradosis”) întocmai cum vi le-am dat.

Asa cum foarte clar se poate vedea, Cornilescu traduce subiectiv: cuvantul grecesc desemnand „traditiile” apare tradus „traditii” in contextele negative( ceva ce Mantuitorul condamna si apostolii pot calca linistiti, sau sursa fanatismului persecutorului crestinilor, Saul din Tars) pe cand atunci cand acelasi apostol Pavel vorbeste pozitiv despre fidelitatea fata de traditia orala (transmisa prin viu grai sau prin epistola sa scrisa), aici Cornilescu „uita” constant! sa mai traduca gr. „paradosis” cu „traditiile” si in traducerea lui devin „invataturile”.
Invatati ca Biblia Cornilescu este cea corecta, nu e de mirare aversiunea neoprotestantilor fata de toata zestrea scrierilor necanonice dar importante ca martori ai vietii bisericilor crestine din primele secole: asa numitii „parintii apostolici” precum si intreaga literatura crestina (macar) pana la legalizarea crestinismului ca religie imperiala de stat.
Cum la fel nu e de mirare de ce ortodocsii si greco-catolicii sunt atat de inraiti in favoarea duminicii atat timp cat parintele le citeste la biserica cum ca apostolul Ioan si-a scris Revelatia intr-o zi de duminica…conform traducerilor lor – de asemeni tendentioase si confesionale.

Crestina te(-)ologie oloaga (R)

Initial intentionam titlul : „teologie crestina schioapa”. Insa pentru cum suna si pentru un alt motiv ce-l voi explica ulterior am pastrat titlul asa cum apare.
Exista in crestinismul actual (in sensul tuturor bisericilor, cultelor, denominatiunilor care isi asuma identitatea de crestini – ucenici/urmasi si Cristosului Isus din Nazaretul Iudeii) o grozava ignoranta „ecumenica” si un partizanat cultic teribil. Asa cum mai scriam, fiecare trage focul pe turta lui, cum zice o vorba romaneasca. Si n-ar fi aceasta cea mai grava problema. Ce mi se pare mai penibil este cand pentru a-ti justifica propriile pretentii de autenticitate si „continuitate apostolic-crestina” dai dovada fie de ignoranta vinovata fie de perfidie „diplomatica”.
Un singur exemplu – suficient de elocvent cred. Premisele unui sistem de gandire sunt fundamentale si in clipa in care din start, de la fundatie, pleci schiop, incomplet,pretentiile ulteriore de urmare cu fidelitate a proiectului initial devin nule si neavenite.
In aceasta situatie se gaseste in primul rand crestinatatea apuseana cu toate fragmentarile ei. Canonul Scripturii este baza oricarei teologii crestine. Indiferent de alaturarea sau nu a Traditiei ca sursa de autoritate, Biblia reprezinta principala autoritate scrisa – negru pe alb . Ori aici latura apuseana a Bisericii a pacatuit cam de pe la inceput. Traducerea lui Ieronim a Vulgatei direct din sursele ebraice a ignorat realitatea incontestabila a faptului ca textul Septuagintei, asa imperfect cum este, a reprezentat Biblia bisericii crestine din timpul apostolilor, iar apostolul Pavel care a raspandit crestinismul in bazinul Mediteranei ,fara doar si poate s-a axat in principal in citarea VT pe textul Septuagintei(LXX).
In masura in care Biserica Romano-Catolica a perseverat ulterior in drumul ei propriu, inclusiv prin accentuarea Vulgatei in detrimentul Septuagintei, se poate vorbi de o schiopatare serioasa a Vestului plecand chiar de la baza, Scripturile. A face teologie pe o Biblie „proprie” pentru ca nu inghiti prea bine „versiunea grecilor” nu este nici intelept nici sanatos teologic.
Protestantismul ca descendent schismatic de facto al Vestului Crestin, a pastrat canonul biblic dupa cel ebraic pe filiera traditiei catolice a Vulgatei, cu purificarile de rigoare manifestate in traduceri si mai „la sursa” , ebraica insa preponderent( daca nu doar ebraica…). Ignorarea LXX de catre protestantism este mult mai grava decat bagatelizarea mai mult sau mai putin pronuntata a istoriei primelor 3 secole crestine( ale persecutiilor si ilegalitatii in Imperiu Roman). A face „teologie crestina” fara a lua in considerare la modul serios textul biblic grec al LXX folosit de biserica primelor secole, este ceva revoltator pentru crestinatatea estica/ortodoxa si auto-subminant pentru protestantism. Aici numele legitim de „protestanti” si-l pot asuma ortodocsii, care cu toate pacatele lor(si nu putine…) au ramas totusi la Biblia folosita preponderent de catre primii crestini. Probele textuale denota faptul ca LXX a fost citata mai mult decat TM (si in detrimentul lui!) in NT. http://mysite.verizon.net/rgjones3/Septuagint/spindex.htm
Deci faci o teologie oloaga cand ignori cu buna stiinta un martor textual biblic extrem de important – textul grec al LXX. Oloaga zic, pentru ca desi ar parea doar schioapa, mersul doar in „piciorul” textului ebraic/masoretic (TM) nu poate fi nici macar schiopatat. Pana la un punct poate reusesti sa topai intr-un picior… dupa care si acela cedeaza…si ajungi sa te tarasti sau il inlocuiesti cu o carja…
Probabil ca aici, in domeniul Canoanelor Scripturii, imaginea „ecumenica” a crestinismului care „respira cu amandoi plamanii” – adica cel rasaritean si cel apusean, este cea mai corecta. A te limita doar la textul ebraic(TM) sau doar la cel grec(LXX) inseamna a-ti taia singur unul dintre picioare…
In ciuda tuturor problemelor legate de traduceri si transmiterea textului( manuscrisele de la Qumran care par sa favorizeze TM – desi uneori sprijina LXX in detrimentul TM- !, sau multiplele manuscrise ale LXX cu toate problemele ce deriva de aici…) in abordarea serioasa a studiului scrierilor sacre doar compararea textelor si sinceritatea in demersul exegetico-hermeneutic, dublate de acceptarea ( senina si increzatoare in Dumnezeu a) dilemelor si incertitudinilor poate fi o cale corecta de a imparti drept Cuvantul Adevarului (2 Timotei 2:15). Doar asa te poti infatisa inaintea lui Dumnezeu( si a oamenilor) ca un om incercat, care n-are de ce sa-i fie rusine pentru abordarea corecta si echidistanta a realitatii faptice a Revelatiei scrise.

Linkuri de interes la subiect:
http://en.wikipedia.org/wiki/Septuagint
http://ccat.sas.upenn.edu/ioscs/ http://www.lxx.org/index.htm

http://mysite.verizon.net/rgjones3/Septuagint/spindex.htm
http://www.scripturecatholic.com/septuagint.html

http://ccat.sas.upenn.edu/nets/edition/ http://www.peterpapoutsis.com/

PS: cu siguranta ca mantuirea cuiva nu sta in perfecta intelegere simultana a ambelor texte si in lamurirea tuturor problemelor aferente. Parafrazand o vorba a d-lui Tutea, o baba care se inchina(lui Dumnezeu fie si imperfect inteles) este om, pe cand un savant castigator al premiului Nobel poate fi doar un „dihor”…
Insa pentru pretentia unui STUDIU biblic serios, pretentiile sunt altele decat pentru citirea devotionala a Bibliei de catre gospodina cu 5 scolari de format ca oameni…

„Reinventarea” crestinismului(R)

„Bunăoară, atunci cînd l-am întrebat ce se va alege de creştinism într-o lume care vrea să se lepede de el sub toate formele instituţionale şi care nici de numele lui nu mai vrea să audă – vedeţi, de pildă, ce s-a întîmplat cu Constituţia Europeană. Părintele Scrima mi-a răspuns în două feluri. Întîi mi-a atras atenţia că soarta creştinismului nu stă pe umerii mei şi că îngrijorarea mea de dispariţia lui stă mai bine între grijile lui Dumnezeu decît într-ale mele; ceea ce era un mod ironic de a-mi spune că nu trebuie să mă ocup de lucrurile importante cu importanţa pe care mi-o acord mie însumi. Apoi mi-a spus că, prin retragerea suportului său instituţional, cultural şi sociologic, creştinismul este obligat acum să înveţe o lecţie dureroasă şi salvatoare, în acelaşi timp, aceea că identificarea sa cu formele istorice în care odinioară el şi-a atins o strălucire pe care toţi o putem admira în operele culturale, instituţionale şi artistice, pe care le-a lăsat ori le-a inspirat, a fost incompletă, pentru că deja s-a dovedit a fi trecătoare. Ceea ce se întîmplă acum cu creştinismul – spunea părintele Scrima, şi asta mi se pare profetic – este că va trebui fie să se autofalsifice în compătimirea că nu mai este ce a fost (calea resentimentului), fie să-şi reinventeze definiţia, făcînd abstracţie de formele sale istorice deja cunoscute: creştinii trebuiau să se retragă din nou în catacombe, pentru a relua potenţat şi într-un alt fel experienţa pe care primii lor strămoşi au cunoscut-o illo tempore, atunci cînd nu aveau biserici puternice şi instituţiile statului de partea lor, atunci cînd au reuşit să facă din slăbiciunea creştinismului primitiv forţa prin care el a creat mai apoi Europa şi, în sens larg, toată lumea modernă.” H.R. PATAPIEVICI

SURSA : http://www.algoritma.ro/dilema/100/HRPATAPI.htm

%d blogeri au apreciat: