Sabat si duminica in antichitatea crestina

Before Sunday there was the Sabbath. The very first Jewish Christians, and many more at least for some years, would have observed the Sabbath, presumably with a festive meal on the Friday evening, when the Sabbath began according to Jewish reckoning. 2 Jesus’ own attitude toward the Sabbath comes to play a part in later arguments about its observance. The Gospel controversies over the Sabbath (Mark 2:23–3:6 and parallels) reflect debate over its meaning, not any implied rejection by Jesus; yet by the time these stories were written, they may well have become fuel for the fire of more radical debates, and for gentile Christians’ justification of a different approach.

[…] The idea that Sunday is a “Christian Sabbath” grows along with anti-Jewish polemic, but it does not explain the origin of Sunday or offer much help determining exactly how Sunday was kept. The emerging Christian pursuit of Sunday as an “anti-Sabbath” has curious implications, even to advocacy of ostentatious busy-ness on Saturday so as to avoid any accidental appearance of observing the Jewish day of rest. However, closer to 200, Tertullian still knows of some Christians in Carthage who believe that the Christian rule against kneeling on Sunday (as the day of resurrection) should apply also to the Sabbath (On Prayer 23.1–2), implying it, too, was a day of celebration.

McGowan, Andrew Brian, Ancient Christian worship : early church practices in social, historical, and theological perspective (2014)

Sambata in Biserica veche – in Canoanele Sfintilor Apostoli

CANONUL 66  (POSTUL DE DUMINICA şi SAMBATA)

Dacă vreun cleric s-ar afla postind în zi de duminică sau sâmbata (afară numai de una), să se caterisească; iar de ar fi laic, să se afurisească.
(51, 53 ap.; 16 sin. IV ec.; 13, 55 Trul.; 14 Anc.; 18, 21 Gang.; 29, 49, 51 Laod.)

În Biserica veche era interzis cu desăvârşire să se postească duminica şi sâmbăta. Duminica pe motiv că este ziua în care a înviat Hristos, iar sâmbăta fiindcă ea aminteşte de crearea lumii. Deci una înseamnă învierea şi transformarea lumii, iar alta începutul lumii. Ambele evenimente sunt prilej de bucurie, şi nu de întristare şi de pocăinţă, adică de post. Pentru acest motiv s-a îngăduit în mod excepţional, ca numai în una, în sâmbăta Paştelui, să se postească şi nicidecum în altele.

Canoanele Bisericii Ortodoxe

Asa cum mai spuneam, este remarcabil ca in ciuda ostilitatii feroce fata de „soacra” – iudaism – documentele vechi ale Bisericii pastreaza inca marturii cu privire la reminiscentele sabatizarii sambata, conform poruncii divine.

Despre sabat

The seventh day brought a cessation of God’s original creative activity. Whether the day of rest is to be thought of as a continuing period into the present, as far as the type of creativity exercised during the six days is concerned, or whether God renewed His creativity in some sense after a day or period of rest, is not made clear. “Finished” (2:1, 2) at least indicates that the original, basic work was done. But He used His own experience and example as the basis for establishing a pattern of six days of work followed by one of rest for man. A special reverence for the seventh day seems to have existed from the beginning of the human race, and has been observed by scholars and travelers among the ancient Persians, Indians, Teutons, Greeks, Phoenicians, Assyrians, Babylonians, Egyptians, and the primitive tribes of Africa and the Americas. All of this witnesses to the truth of the biblical record and its account of the original institution of the Sabbath. Men have wandered far from God in many ways and have corrupted His commandments, but here is one commandment which still casts feeble rays of light in the darkest places.25

25 Whitelaw, op. cit., p. 36.

Haines, L. (1967). The Book of Genesis. In . Vol. 1:1: Genesis-Deuteronomy. The Wesleyan Bible Commentary (30). Grand Rapids, MI: William B. Eerdmans Publishing Company.

Steinhardt si luteranii: lauda lui Dietrich Bonhoeffer

Pentru Dietrich Bonhoeffer, pastor luteran, singurul mijloc de a trăi cinstit în lume este de a recunoaşte că trebuie să trăim ca şi cum Dumnezeu nu ar exista, etsi Deus non daretur 1 . Dumnezeu ne învaţă că trebuie să trăim frumos, corect, şi fără El. Dumnezeul care e în noi este Cel care ne părăseşte (Marcu 15,34). Dumnezeul nostru ne cere să trăim în lumea aceasta ca şi cum El nu ar fi. El se lasă izgonit din lume, pe cruce.[…]

Dietrich Bonhoeffer a socotit ca e de datoria lui să‑şi dovedească fidelitatea faţă de Pronie prin apărarea dreptăţii lumeşti. Ca şi Péguy. A luat parte la acţiunea antihitleristă a cadrelor conducătoare din serviciul de contraspionaj al armatei (Abwehr) – conduse de amiralul Canaris – şi a fost executat în închisoare.

După război, preoţii germani au refuzat să‑i cinstească memoria ca pe a unui martir, spunând că a murit nu pentru cauza Bisericii şi credinţei, ci pentru cauza politică şi lumească a rezistenţei împotriva stăpânirii lui Hitler.
Aşa o fi, nu contrazic teologumenele teologilor autorizaţi a vorbi. Dar sunt convins că Dietrich Bonhoeffer e în rai (recunosc că tot citind Divina Comedie m‑am molipsit şi eu de mania lui Dante de a distribui locuri în paradis) şi că Hristos Domnul îi face adeseori cinstea de a cina cu el, în doi (v. Ioan 14,23 şi Apoc. 3,20), ca Ludovic al XIV‑lea cu Molière.

Şi după cum Regele‑Soare stătea la masă, în doi, cu Molière şi‑i slujea floarea aristocraţiei franceze, aşa şi pe Domnul şi pe Bonhoeffer îi servesc duminica – în straie de aur, purpură şi lumină – Sf. Toma din Aquino, Sf. Bonaventura, Sf. Bruno şi Sf. Albert cel Mare, iar în celelalte zile cardinalii şi arhiepiscopii, pastorii şi predicatorii aflaţi în acel loc (şi cărora, spre a lor fericire, le vine rândul nu prea rar, căci nu sunt foarte numeroşi).

Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia

Dincolo de  conceptia eronata despre sufletele descarnate care ar supravietui in Cer… , Steinhardt aduce un omagiu bine-meritat martirului luteran pentru Adevar si dreptate – Dietrich Bonhoeffer.

Faptul ca Steinhardt se arata convins ca luteranul este mantuit da nota de deschiderea monahului de la Rohia fata de o definitie a Bisericii dincolo de bigotismele unei anumite ortodoxii care nu accepta mantuirea decat celor din cadrul bisericii ortodoxe.

Iata deci, ca desi nu-l iubeste pe Luther, pe Dietrich Bonhoeffer il lauda, si suspectez ca l-a si iubit …

Practicarea prezentei lui Dumnezeu – fr. Laurenţiu al Învierii

http://www.kerigma.ro/carti.php?detalii=21292

DOWNLOAD Carte audio: Confesiunile Sfântului Augustin

Se gaseste disponibila pentru auditie sau download pe situl http://www.resursecrestine.ro/

 

Mic atlas istoric al Antichitatii romane

Istoria Crestinismului La Nordul Dunarii de Jos Secolele I-XIV

John Wesley – Christian Movie

NOU DOWNLOAD: Noul Testament de la Balgrad 1648/1998 (cadou de Nasterea Domnului)

In final iata in format digital si una dintre cele mai importante traduceri ale Bibliei in limba romana: Noul Testament de la Balgrad 1648. Fiind primul Nou Testament tradus integral in limba romana, acest document este de mare valoare istorico-teologica.

Datorita iubirii de Biblii vechi a unui pasionat crestin, versiunea digitala este de acum disponibila. Desi cuvantul inainte si paginile introductive nu au fost scanate, pdf-ul contine textul integral al Noului Testament si glosarul. Marimea fisierului este considerabila si probabil un mai mester decat truditorii de pana acum ar putea sa-l reduca.

Truditorii spera ca aceasta versiune digitala sa fie de folos iubitorilor Bibliei.

Scanarea s-a facut in memoria preasfintitului Emilian – cel care a iubit aceasta lucrare si a contribuit la aducerea ei la lumina.

Linkurile de descarcare a pdf-ului sunt: aici  si aici.

Mai multe despre acest celebru Nou Testament romanesc gasiti la linkurile de mai jos:

http://www.oglindanet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=789:noul-testament-de-la-blgrad-1648&catid=119:grand-format&Itemid=2

18 Decembrie 1904 – convertirea lui Sundar Singh

” Timp de două zile am fost foarte nenorocit. Nu am putut să îndur acest chin sufletesc şi am luat hotărârea să-mi pun capăt zilelor: dacă nu puteam găsi adevărul în această viaţă, îl voi obţine în viaţa viitoare”.

Sundar nu avea decât 15 ani, însă un tânăr hindus este mult mai dezvoltat decât un european de aceeaşi vârstă. Şi sinuciderea nu este condamnată în India cum este la noi. Sundar merse la tatăl său: „Am venit să-ţi spun „adio”,- mâine dimineaţă voi fi mort”.

„Pentru ce vrei să te omori?”

„Pentru că religia hindusă nu poate să mă mulţumească şi nici bogăţia, nici belşugul, nici altă stare şi nici averea noastră. Toate acestea pot să satisfacă trebuinţele corpului, dar nu năzuinţele sufletului meu. Am trăit destul din mizerabila viaţă, acum vreau să-i pun capăt”.

Sundar se deşteptă la ora trei dimineaţa. Era în 18 decembrie 1904. El făcu o baie rece, apoi începu să se roage: „Dacă există un Dumnezeu, să vrea atunci să mi se reveleze şi să-mi arate calea spre risipirea tulburării inimii mele şi îl voi servi toată viaţa”.

„Eram ferm hotărât, în caz că rugăciunea mea nu primea răspunsul, să merg mai înainte de a se crăpa de ziuă, să-mi pun capul pe şina căii ferate, la trecerea trenului. Am rămas la rugăciune o oră şi jumătate, sperând să văd apărând pe Krishna sau Budha sau oricare sfânt din credinţa hindusă, dar ei nu au apărut. Nu mai aveam la dispoziţie decît o jumătate de oră. Mă rugai şi cu mai multă stăruinţă încă: „O, Dumnezeule! Dacă Tu exişti, descoperă-mi-Te!”

Deodată o mare lumină deosebit de strălucitoare inundă camera, de crezui că a luat foc casa. Am deschis uşa, dar afară era întuneric. Şi atunci se petrecu un lucru pe care nu mi l-am închipuit vreodată: camera se umplu de o lumină minunată care luă forma unui glob şi eu văzui un bărbat viu şi strălucitor în centrul acestei feerii. Nu era nici Budha şi nici Krishna, ci era Cristos. Nu voi uita toată veşnicia Faţa Sa glorioasă prea plină de iubire, nici cele câteva cuvinte pe care le pronunţă: „Pentru ce Mă prigoneşti? Eu am suferit pentru tine, Mi-am dat viaţa pentru tine, Eu sunt Mântuitorul lumii”.

Aceste cuvinte au fost înscrise ca şi cu litere de foc în inima mea. Cristos pe Care-L credeam mort, era viu, înaintea mea. Am văzut semnele cuielor; fusesem duşmanul Său, dar acum am căzut în genunchi în faţa Lui şi am început sâ-L ador. Acolo inima mea a fost umplută de o inexprimabilă bucurie şi pace minunată; viaţa mea a fost în întregime transformată: Sundar cel vechi a murit şi un nou Sundar Singh se născu pentru a servi lui Cristos.

Când m-am sculat plin de bucurie, totul dispăruse.

După câteva clipe, m-am dus la tata care încă dormea; i-am povestit vedenia pe care am avut-o şi i-am declarat că sunt creştin.

„Cum se poate, îmi spuse: cu numai două zile în urmă ai ars Biblia şi acum zici că eşti creştin? Ai urât pe Cristos şi acum vrei şi-I serveşti? Cum vine asta?”

„Pentru că am văzut viu pe Cristos şi I-am auzit glasul. Eu vreau şi trebuie să-I consacru viaţa”.

Această apariţie a lui Cristos a fost punctul de răscruce al vieţii lui Sundar Singh. Ceea ce nici o religie, cu toţi anii de căutări arzătoare şi stăruitoare nu putuse să-i aducă, Cristos într-o clipă i-a dat. El a răspuns deselor sale rugăciuni umplându-i inima de acea pace miraculoasă, atât de profund dorită pe care nici o încercare sau prigonire nu va putea de acum înainte să i-o răpească.

O zi nouă şi glorioasă a luat locul întunericului!”

”Un martor al lui Cristos: Sadhu Sundar Singh” de Alice van Berchem

Today in Christian History

December 14, 1591: Spanish poet John of the Cross, one of the greatest Christian mystics, dies. His „Dark Night of the Soul” is one of the era’s best known religious poems, and his treatises have profoundly influenced both Catholic and Protestant thought.

Ioan al Crucii – Wikipedia

NICHIFOR CRAINIC DESPRE SFÎNTUL IOAN AL CRUCII

SFÎNTUL IOAN AL CRUCII: POEMELE MAJORE

Sundar Singh’s Theology – cu cateva observatii despre eclesiologia sa ”suspecta”

Obviously  the  Sadhu  speaks  more  of  life  in  Christ  rather than  life  given  at  the  Cross,  more  of  sanctification  than  of
justification.  For  him  forgiveness  of  sins  is  only  one  part  of salvation.  Full  salvation  includes  freedom  from  sin.  This  is what  he  means  by  new  life  or  new  creature.  For  him,  just  as the  salt  which  has  been  dissolved  in  water  cannot  be  seen but  only  discerned,  so  also  this  new  life  can  be  discerned  in our  lives  by  others.  Another  important  aspect  of  his  understanding  of  sanctification  is  that  of  life  as  cross  bearing.
True  to  his  sanyasi  state  he  takes  the  cross  as  an  essential part  of  Christian  life.  In  fact  he  says,  “The  Cross  is  heaven”. To  quote  him  once  more,

To  follow  him  and  bear  his  cross  is  so  sweet  and  precious  that if  I  find  no  cross  to  bear  in  heaven  I  shall  plead  before  him  to send  me  as  his  missionary  to  bear  his  cross.  His  presence  will change  even  hell  into  heaven. 2

Here  as  elsewhere  the  Sadhu  speaks  not  so  much  of  the cross  of  Christ  but  rather  the  cross  of  the  disciple  which
each  one  of  us  must  bear.

(…) Perhaps  the  greatest  difficulty  in  the  Sadhu’s  thinking was  his  understanding  of  the  church.  When  asked  to  which church  he  belonged  his  answer  was:  “To  none.  I  belong  to Christ.  That  is  enough  for  me.” 4   Once  out  of  the  church  he was  a  free  man,  going  like  a  Sadhu  among  people.  Giving greater  importance  to  his  ecstasies  the  Sadhu  emphasized more  the  individual  relationship  with  God  and  Christ  (the Hindu  ideal  of  alone  with  the  Alone)  and  so  the  corporate worship  had  little  value  for  him.  He  even  refused  to  set  up an  ashram  when  he  was  offered  all  the  means.  Whenever possible  he  did  partake  of  the  communion  in  a  church service  and  also  preach.  But  otherwise  he  was  neither  under the  authority  of  any  church  nor  had  any  relations  with them.

Sunand Sumithra, Christian Theologies From An Indian Perspective, Theological Book Trust, Bangalore, 1990, p. 100-102

Probabil pentru unii raportarea la Biserica a lui Sundar Singh este suspecta si criticabila ca ”mandrie” si „independenta excesiva”. Cei in culpa ar trebui sa nu uite cu cine au de-a face si ce fel de om a fost Sundar Singh: unul care s-a intalnit personal cu Hristos, ca si sfantul apostol Pavel pe drumul Damascului.

 Christ  was  the  Sadhu’s  living  experiences. He  says:  “I  do  not  believe  in  Jesus  Christ  because  I  have  read about  him  in  the  Bible.  I  saw  him  and  experienced  him  and know  him  in  my  daily  experience.”, Idem

Unii imediat vor observa contrastul intre sfantul apostol Pavel si apostolul Sundar Singh al Indiei (anilor 19oo dupa Hristos) : Pavel – in ciuda intalnirii face-to-face cu Domnul si a experientelor mistice/extatice – a fost mereu interesat de ”sinodalitatea” cu ceilalti apostoli chiar cu pretul unor compromisuri paguboase(Faptele  Apostolilor 21:17-26) . Aceasta acuza se ”topeste” daca tinem cont de contexte: Pavel traia intr-o cultura in care individul era ca si mort rupt de comunitate(a de bastina),  iar cei a caror colegialitate si colaborare o cauta erau apostoli ca si el care-l vazusera pe Domnul si avusesera experiente mistice ca si el. Si chiar si asa, Pavel se ”rupe” temporar de Petru si Iacov si ramane independent/autonom cand acestia nu se poarta la inaltimea Evangheliei. Pavel refuza sa se supuna unui alt jug decat cel al Evangheliei, chiar daca un ”papa” Petru e tentat sa faca pe plac lui Iacov si comunitatii iudaizante ierusalemitene (Galateni 2:11-…).

Sundar Singh nu avea (sau nu stia de) contemporani colegi de experiente reale si directe cu Domnul. Iar cei care se pretindeau descendentii apostolilor nu se ridicau nici pe departe la inaltimea pretentiilor asumate. Deci de a cui ”sinodalitate” sa fie interesat? In lumina independentei ”punctuale” chiar a apostolului Pavel in chiar generatia si compania apostolilor veritabili ai Domnului, si a penuriei de semeni de acelasi ”calibru” in timpul sau(al lui Sundar), indepedendenta lui Sundar Singh, mie unul, nu-mi pare suspecta.

Poate urmatoarele cuvinte ale lui Sundar Singh sunt suficient de clarificatoare:

„Eu aparţin Trupului lui Cristos, spunea el, care este veritabila Biserică, formată din toţi creştinii mântuiţi prin Isus Cristos şi mai ales aceia care trăiesc aici jos şi cei care intraţi în lumea de lumină fac parte din Biserica triumfătoare”.

„În toate comunităţile unde Cristos este iubit, spune Sadhu, eu mă simt în mijlocul fraţilor mei. În Cristos, toţi creştinii sunt una şi vorbesc aceeaşi limbă. Nu există decât un singur Dumnezeu, atunci de ce sunt atâtea biserici şi atâta împărţire?”

„Dacă nu iubesc organizaţiile, (religioase) în schimb iubesc ordinea; Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al ordinei. Există o mare diferenţă între ordine şi organizaţie, care adesea nu-i decât un mecanism rigid”.

„Unii predicatori au fost stabiliţi de biserică şi nu prin Duhul Sfânt. Numai aceştia din urmă câştigă suflete. Nu este suficient să fii membru într-o biserică, ci trebuie să fii mădular al lui Cristos. John Wesley şi generalul Both, în opoziţie cu biserica, au urmat ordinele lui Dumnezeu şi se înţelege că au avut dreptate”.

„Faptul că acest apostol umil, iubitor şi cu inima largă, Sundar Singh, n-a putut să se ataşeze fără rezerve la nici o biserică, arată fără tăgăduire cât de mari sunt lipsurile creştinismului actual” concluzioneaza profesorul Heiler.

PS: ultimele citate sunt din volumul Un martor al lui Cristos  Sadhu Sundar Singh de Alice van Berchem care poate fi citit online accesand linkul tocmai oferit. O carte de citit.

Cand resentimentele fac ”teologie” : Sabat vs Duminica(R)

CANONUL 16: (SI SIMBATA SE FACE SFINTA LITURGHIE)
Sambata, impreuna cu alte Scripturi, si se citeasca si Evanghelia. (66 Ap; 55, 56 Trut.; Zg, 49, 51 Laod.)
Se dispune ca si sambata sa se savirsesca slujbe divine si sa se citeasca din sfinta Evanghelie, si alte carti sfinte, pentru a dezradacina obiceiul la unii crestini de a urma simbata rinduielile ebraice (vezi si can. 66 ap., Si 29 Laod.).

CANONUL 29 (CINSTIREA DUMINICII)
Nu se cuvine crestinilor si urmeze obiceiurilor iudaice si sambata s-o petreaca in repaus, ci si lucreze in ziua aceasta, duminica insa cinstind-o cu deosebire, de le-ar fi cu putinta, sa o petreaca in odihna ca si crestini. Iar de s-ar gasi ca sint iudaisti, si fie anatema de la Hristos.
(7,.64, 66, 70, 77 Ap.; 71, 55, 66 Trul.; 1 Antioh.; 76, 37, 38 L.aod.; 57, 73, 106 Cartg.)
Parintii avind in vedere tendinta unor crestini de a serba atit simbata cit si duminica, dispun categoric ca sambata sa se lucreze, iar duminica, ziua Invierii, zi de bucurie, sa nu se posteasca (can. 66 ap.), sa nu-si plece genunchii la rugaciune (can. 20 sin. I ec.), si sa nu se lucreze (Eusebiu Ist. IV, 18, 19, 20) ,,de le-ar fi cu putinta”. Aceasta insemneaza ca nu toti sunt obligati si nu lucreze duminica. La aceasta Valsamon (Sint. At. III 197) adauga ca in caz de nevoie sau saracie sau din neaparata necesitate se poate lucra si duminica, si unii ca acestia nu vor cadea sub pedeapsa.

Arhidiacon prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe ,1992, p. 220, 223

Am citat mai sus fragmentele din canoanele sinodului al cincilea local de la Laodiceea (343) referitoare la sabat. Este cat se poate de evidenta conjunctura si coloratura virulent anti-iudaica in care aceste canoane au fost emise. Polemica acerba dintre Sinagoga si Biserica mai face o victima : sabatul. Perceput ca randuiala ”ebraica” la concurenta cu randuiala ”crestina” a duminicii, sabatul este explicit si irevocabil anatemizat ca zi de inchinare rivala a duminicii. Oamenii de atunci ai Bisericii si-au permis nelegiuirea de a porunci fix in contra poruncii divine – ”sa se lucreze sambata!” in timp ce Dumnezeu interzisese explicit munca in sabat :

8. Adu-ţi aminte de ziua de Sabat, ca s-o sfinţeşti!
9. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci toată lucrarea ta,
10. dar ziua a şaptea este Sabatul Domnului, Dumnezeul tău; să nu faci nici o lucrare nici tu, nici fiul tău sau fiica ta, nici sclavul tău, nici sclava ta, nici vitele tale şi nici străinul care locuieşte în cetatea ta.
11. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul, marea şi tot ce este în ele, dar în ziua a şaptea s-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua de Sabat şi a sfinţit-o.

(Exodul 20:8-11, NTR)

Obraznicia incomensurabila a Bisericii a fost si ramane de a-si contrazice fatis Dumnezeul, de a-L ”corecta” si ”scoate de sub influenta nefasta” a evreilor. Este remarcabil ca si in jumatatea secolului 4 dupa Cristos obiceiul sfant al sabatizarii era inca inradacinat la suficient de multi crestini care aveau ”nevoie” sa fie mustrati prin ”pastorala” anti-divina a Bisericii.

Tupeul canonului 29 este strigator la cer: nu doar ca ”nu se cuvine” crestinilor sa asculte de o porunca divina explicita veche de cand lumea, dar li se cere/impune mot-a-mot sa calce in picioare porunca divina, sa faca ”de-ai dracului” fix pe dos de cum zice porunca.

Iaca ce monstri naste ura dintre evreii anti-cristi si ”crestinii” anti-”evreisme”. Ramane o mare ”taina” pana astazi cum de majoritatea crestinilor ”extirpa” din Decalog o porunca – a patra, a sabatului – si o declara ”iudaica”, in timp ce restul sunt pastrate ca si ”crestine”… pe baza unei nenorocite antice rivalitati…

Despre murire si nemurire – Irineu

Trupul poate fi stricacios, coruptibil, dar si nestricacios; el este harazit deopotriva mortii si vietii:moartea si viata isi fac loc una alteia, sau se alunga una pe cealalta, dar nu pot fi simultan prezente in acelasi loc. Asadar, daca moartea pune stapanire pe om, ea alunga viata din el, dar daca viata este aceea care se instapaneste asupra-i, moartea este alungata. Viata( bios) este suflarea pe care a primit-o toata faptura, dar viata (zoe) care alunga moartea este rod al Duhului de viata datator, trimis de Domnul nostru Iisus Hristos celor binecredinciosi.

comentariu (din ACCS) la Isaia 25:8 in  Septuaginta, vol 6b, Polirom/NEC, 2011, p. 149

Carte romînească de învăţătură 1646

Bach: Mass in B minor

Ensemble Orchestral de Paris
John Nelson
Coro Notre Dame de Paris
Nicole Corti
Ruth Ziesak, Joyce DiDonato, Paul Agnew, Daniel Taylor, Dietrich Henschel
Olivier Simonnet

Noulu Testamentu si Psalmii 1863

Scylla si Caribda sabatului

Nicolae Steinhardt lauda ”dreapta socotinta” drept virtutea suprema, echilibrul perfect. Dar acest echilibru nu se atinge in orice conditii si de catre oricine. Cel mai adesea dreapta socotinta este rodul maturizarii , dupa oscilatii si pendulari pana la ”linistirea” la punctul de echilibru .

Sabatul ca zi de inchinare a fost si ramane motiv de disputa printre crestini. Si ca orice disputa, partizanatul si polarizarea numai spre dreapta socotinta nu pot aspira… Asa se face ca unii dis-pretuiesc si neglijeaza ceea ce nu-i de neglijat, in timp ce partida adversa supraliciteaza si exagereaza dorind sa contracareze/”echilibreze”  pozitia adversa.

Unii socotesc sabatul ”fanionul adevarului prezent” , nici mai mult nici mai putin  decat ”sigiliul lui Dumnezeu”, nodul gordian in functie de care se va transa insasi problema mantuirii. Altii vor sa se descotoroseasca de el cat mai rapid , ca de o pacoste aducatoare de ghinion, ca de o fosila dezgustatoare a unor radacini demodate si incomode.

Dar despre ce e vorba de fapt? Despre doar un aspect al inchinarii, al liturgicii corecte. Sabatul este raspunsul corect la intrebarea: cand  ne inchinam, cand este timpul special regulat dedicat devotiunii comunitare? Raspunsul: in sabatul Creatiei, binecuvantat si sfintit de Dumnezeu, si conceput special pentru inchinare.

Dar Sabatul raspunde doar la una din intrebari:

  • cui ne inchinam? – lui Dumnezeu,  Sfintei Treimi
  • de ce ne inchinam? – din dragoste fata de Dumnezeu
  • cum ne inchinam? – ”in duh si adevar” ( Ioan 4:23,24)
  • unde ne inchinam? – oriunde ( Ioan 4:21)
  • cand ne inchinam? – in Sabat (in mod special)

Mai mult decat atat, porunca a patra, care stipuleaza timpul consacrat de Dumnezeu Insusi intalnirii cu inchinatorii Sai, nu da raspunsul complet la intrebarea ”Cui ne inchinam?”. ”Creatorului” este un raspuns relativ ambiguu, caci si evreii (ortodocsi) cred in Creator dar Il identifica incorect (ca si musulmanii). Doar crestinii stiu cu adevarat cui trebuie sa I se inchine: Creatorului =  Sfanta Treime ( Tatal, Fiul si Duhul Sfant).

Si daca ar fi sa aleg intre doua rele – a intelege gresit Cui sa ma inchin sau a intelege eronat cand e timpul cuvenit pentru inchinare– cred ca mai mica ar fi greseala de a nu recunoaste corect mai degraba timpul inchinarii decat Subiectul inchinarii. Altfel spus: mai bine sa te inchini sfintei Treimi fie si la un timp nu cel mai indicat (duminica -precum crestinismul traditional) decat sa te inchini in timpul corect dar sa gresesti Adrisantul ( ca evreii – doar lui Iahve, sau ca altii…).

Asadar, sabatul raspunde doar unei intrebari( nu cea mai importanta – cand) legate de liturgica – domeniu al raportarii omului la Dumnezeu. Musulmanii se inchina vinerea(timp gresit) nu dumnezeului adevarat (Allah nu-i tot una cu Sfanta Treime) , evreii sambata (timp corect) dar tot unui dumnezeu ”incomplet”( IHWH nu-i tot una cu Sfanta Treime), majoritatea crestinilor duminica ( timp gresit) dar Dumnezeului adevarat, putini crestini sambata(timpul corect) Dumnezeului adevarat.

De unde si pana unde gonflarea artificiala a importantei sabatului in retorica unora…? Faptul ca o majoritate greseste este motiv sa gresesti si tu facand din tantar armasar? Asistam la o deviere de la un aspect fundamental (Cui I Se cuvine inchinarea) spre un detaliu liturgic ( important, dar detaliu – timpul corect al inchinarii).

Si iata cum ajungem la Scylla si Caribda sabatului: unii il neglijeaza desi este porunca dumnezeiasca ce nu se schimba, in timp ce altii il impopotoneaza si-l fac sa fie mai proeminent decat e cazul. Ajung pana acolo ca-si pun in chiar numele confesiunii specificatia cu pricina – o dovada doar de infantilism teologic( si nu cu sens pozitiv), teribilism adolescentin, nicidecum de maturitate spirituala.

De celalalta parte, este scandaloasa inertia si ignoranta crestinismului majoritar care in ruptul capului n-ar admite ca a luat-o pe ulei si ar fi cazul sa-si vina-n fire.

Cand resentimentele fac ”teologie” : Sabat vs Duminica

CANONUL  16: (SI  SIMBATA   SE  FACE  SFINTA  LITURGHIE)

Sambata,   impreuna   cu  alte  Scripturi,  si  se citeasca si  Evanghelia. (66 Ap;   55, 56 Trut.; Zg, 49, 51 Laod.)

Se dispune  ca si sambata sa se savirsesca slujbe  divine  si sa se citeasca din  sfinta  Evanghelie,  si  alte  carti  sfinte,  pentru    a  dezradacina obiceiul  la  unii   crestini  de  a  urma  simbata  rinduielile   ebraice  (vezi  si can. 66 ap., Si 29 Laod.).

CANONUL  29  (CINSTIREA DUMINICII)

Nu  se cuvine  crestinilor  si  urmeze  obiceiurilor  iudaice  si  sambata s-o  petreaca  in  repaus, ci  si  lucreze in  ziua  aceasta, duminica  insa  cinstind-o cu  deosebire, de  le-ar  fi  cu  putinta,  sa o  petreaca  in  odihna  ca si crestini. Iar  de s-ar gasi ca sint  iudaisti, si  fie  anatema de la  Hristos.
(7,.64,  66, 70,  77  Ap.;   71,  55, 66  Trul.;  1  Antioh.;  76, 37, 38 L.aod.; 57, 73, 106 Cartg.)

Parintii   avind  in   vedere  tendinta  unor   crestini  de  a  serba  atit simbata cit  si  duminica,  dispun  categoric ca  sambata  sa  se  lucreze, iar duminica,  ziua  Invierii,   zi  de  bucurie,  sa nu  se posteasca (can. 66  ap.), sa nu-si  plece  genunchii  la  rugaciune  (can. 20 sin. I  ec.), si  sa  nu  se lucreze  (Eusebiu  Ist.  IV,   18,  19,  20)  ,,de le-ar  fi   cu  putinta”.   Aceasta insemneaza ca  nu  toti  sunt  obligati  si  nu  lucreze  duminica.  La  aceasta Valsamon (Sint.  At.  III   197) adauga ca  in  caz de  nevoie  sau  saracie sau din neaparata necesitate  se  poate  lucra  si  duminica,  si  unii   ca
acestia nu vor cadea sub pedeapsa.

Arhidiacon prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe ,1992,  p. 220, 223

Am citat mai sus fragmentele din canoanele sinodului al cincilea local de la Laodiceea (343) referitoare la sabat. Este cat se poate de evidenta conjunctura si coloratura virulent anti-iudaica in care aceste canoane au fost emise. Polemica acerba dintre Sinagoga si Biserica mai face o victima : sabatul. Perceput ca randuiala ”ebraica” la concurenta cu randuiala ”crestina” a duminicii, sabatul este explicit si irevocabil anatemizat ca zi de inchinare rivala a duminicii. Oamenii de atunci ai Bisericii si-au permis nelegiuirea de a porunci fix in contra poruncii divine  –  ”sa se lucreze sambata!” in timp ce Dumnezeu interzisese explicit munca in sabat :

8. Adu-ţi aminte de ziua de Sabat, ca s-o sfinţeşti!
9. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci toată lucrarea ta,
10. dar ziua a şaptea este Sabatul Domnului, Dumnezeul tău; să nu faci nici o lucrare nici tu, nici fiul tău sau fiica ta, nici sclavul tău, nici sclava ta, nici vitele tale şi nici străinul care locuieşte în cetatea ta.
11. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul, marea şi tot ce este în ele, dar în ziua a şaptea s-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua de Sabat şi a sfinţit-o.

(Exodul 20:8-11, NTR)

Obraznicia incomensurabila a Bisericii a fost si ramane de a-si contrazice fatis Dumnezeul, de a-L ”corecta” si ”scoate de sub influenta nefasta” a evreilor. Este remarcabil ca si in jumatatea secolului 4 dupa Cristos obiceiul sfant al sabatizarii era inca inradacinat la suficient de multi crestini care aveau ”nevoie” sa fie mustrati prin ”pastorala” anti-divina a Bisericii.

Tupeul canonului 29 este strigator la cer: nu doar ca ”nu se cuvine” crestinilor sa asculte de o porunca divina explicita veche de cand lumea, dar li se cere/impune mot-a-mot sa calce in picioare porunca divina, sa faca ”de-ai dracului” fix pe dos de cum zice porunca.

Iaca ce monstri naste ura dintre evreii anti-cristi si ”crestinii” anti-”evreisme”. Ramane o mare ”taina” pana astazi cum de majoritatea crestinilor ”extirpa” din Decalog o porunca – a patra, a sabatului – si o declara ”iudaica”, in timp ce restul sunt pastrate ca si ”crestine”… pe baza unei nenorocite antice rivalitati…

%d blogeri au apreciat: