Parte a corpului mistic – C S Lewis

 

Biserica va trăi mai mult decât universul; fiind parte din ea, per­soana individuală va trăi mai mult decât universul. Tot ceea ce se află în unire cu Capul nemuritor va participa la nemurirea lui. Astăzi se vorbeşte puţin despre aceasta de la amvoanele creştine… Dacă nu credem în ea, să fim oneşti şi să expediem credinţa creştină la muzee. Dacă însă credem în ea, să încetăm a ne mai preface că nu înseamnă nimic. Căci acesta este adevăratul răspuns la fiecare pretenţie excesivă ridicată de colectiv. El este mu­ritor; noi vom trăi veşnic. Va veni o vreme când fiecare cultură, fiecare instituţie, fiecare naţiune, neamul omenesc, întreaga viaţă biologică vor dispărea, dar fiecare dintre noi va fi încă viu. Nemurirea ne este promisă nouă, nu acestor entităţi colective. Hristos nu a murit pentru socie­tăţi sau pentru state, ci pentru oameni. In acest sens, din perspectiva colectiviştilor seculari creştinismul pare să aducă negreşit cu sine o afirmare aproape frenetică a in­dividualităţii. Totuşi, nu individul ca atare este cel care ia parte la biruinţa lui Hristos asupra morţii. Luăm parte la biruinţă dacă suntem în învingător. O lepădare sau, în limbajul categoric al Scripturii, o răstignire a eului natu­ral este paşaportul către viaţa veşnică. Nimic din ce n-a murit nu va avea parte de înviere. Iată deci cum rezolvă creştinismul antiteza dintre individualism şi colectivism.

In aceasta constă ambiguitatea înnebunitoare a credinţei noastre, aşa cum apare ea probabil celor din afară. Pe de o parte, se opune mereu cu îndârjire individualismului nostru natural; pe de altă parte, le redăruieşte celor care abandonează individualismul o posesie veşnică a propriei fiinţe, ba chiar a trupurilor. Ca simple entităţi biologice, fiecare cu propria dorinţă de a trăi şi de a propăşi, suntem în aparenţă lipsiţi de importanţă; suntem praf şi pulbere.

Dar ca mădulare în Trupul lui Hristos, ca pietre şi stâlpi în templu, ni se garantează identitatea de sine veşnică şi vom ajunge să ne amintim de galaxii ca de nişte poveşti de demult.

C.S. Lewis, Ferigi şi elefanţi  şi alte eseuri despre creştinism

The Church will outlive the universe; in it the individual person will outlive the universe. Everything that is joined to the immortal head will share His immortality. We hear little of this from the Christian pulpit today. . . . . If we do not believe it, let us be honest and relegate the Christian faith to museums. If we do, let us give up the pretence that it makes no difference. For this is the real answer to every excessive claim made by the collective. It is mortal; we shall live forever.
There will come a time when every culture, every institution, every nation, the human race, all biological life is extinct and every one of us is still alive. Immortality is promised to us, not to these generalities. It was not for societies or states that Christ died, but for men. In that sense Christianity must seem to secular collectivists to involve an almost frantic assertion of individuality. But then it is not the individual as such who will share Christ’s victory over death. We shall share the victory by being in the Victor. A rejection, or in Scripture’s strong language, a crucifixion of the natural self is the passport to everlasting life. Nothing that has not died will be resurrected. …. There lies the maddening ambiguity of our faith as it must appear to outsiders. It sets its face relentlessly against our natural  individualism; on the other hand, it gives back to those who abandon individualism an eternal possession of their own personal being, even of their bodies. As mere biological entities, each with its separate will to live and to expand, we are apparently of no account; we are cross-fodder. But as organs in the Body of Christ, as stones and pillars in the temple, we are assured of our eternal self-identity and shall live to remember the galaxies as an old tale.

—from “Membership” (The Weight of Glory)

Ortodoxia şi eroarea evoluţionistă

NOU DOWNLOAD: Noul Testament de la Balgrad 1648/1998 (cadou de Nasterea Domnului)

In final iata in format digital si una dintre cele mai importante traduceri ale Bibliei in limba romana: Noul Testament de la Balgrad 1648. Fiind primul Nou Testament tradus integral in limba romana, acest document este de mare valoare istorico-teologica.

Datorita iubirii de Biblii vechi a unui pasionat crestin, versiunea digitala este de acum disponibila. Desi cuvantul inainte si paginile introductive nu au fost scanate, pdf-ul contine textul integral al Noului Testament si glosarul. Marimea fisierului este considerabila si probabil un mai mester decat truditorii de pana acum ar putea sa-l reduca.

Truditorii spera ca aceasta versiune digitala sa fie de folos iubitorilor Bibliei.

Scanarea s-a facut in memoria preasfintitului Emilian – cel care a iubit aceasta lucrare si a contribuit la aducerea ei la lumina.

Linkurile de descarcare a pdf-ului sunt: aici  si aici.

Mai multe despre acest celebru Nou Testament romanesc gasiti la linkurile de mai jos:

http://www.oglindanet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=789:noul-testament-de-la-blgrad-1648&catid=119:grand-format&Itemid=2

Ultimul număr al revistei Oglindanet, special dedicat încheierii proiectului „Septuaginta”

În ultimul număr al revistei Oglindanet, special dedicat încheierii proiectului „Septuaginta”, puteţi citi:

Raport final despre Septuaginta – Cristian Bădiliţă

Scrierile Părinţilor Apostolici: 1 şi 2 Clement, „Păstorul” lui Herma  – Claudiu-Ioan Coman
Cartea profetului Isaia la Părinţii Bisericii  – Alain LeBoulluec
Cartea lui Baruh  – Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu
Lupta cu amnezia. Basarabia 28 iunie – 6 iulie  – Nina Negru
„Priviţi până veţi vedea”: expoziţie foto  – Ochi de linx

Revista poate fi citită pe adresa: www.oglindanet.ro

Septuaginta 6/I. Isaia – Ieremia – Baruh – Plingeri – Epistola lui Ieremia

Apare si mult asteptatul ultim volum al monumentalei Septuaginte aparuta la Polirom.

Volumul al saselea, care incheie sectiunea cartilor profetice, este structurat in doua tomuri. Asemenea tomului II, deja aparut, ce include cartile lui Iezechiel si Daniel, alaturi de Suzana si Bel si balaurul, tomul I, cel de fata, cuprinde cartile celorlalti doi „profeti mari”, Isaia si Ieremia, carora li se adauga Cartea lui Baruh, Plingerile si Epistola lui Ieremia. Traducerea urmeaza editia stabilita de A. Rahlfs si e insotita de un abundent aparat critic alcatuit din introduceri la fiecare carte, note filologice, exegetice si comparative cu textul masoretic, indici de nume si de termeni. Realizat sub patronajul Colegiului Noua Europa, proiectul traducerii in romaneste a Septuagintei, ce se incheie prin publicarea primului tom al celui de-al saselea volum, s-a bucurat de o primire entuziasta atit din partea publicului larg, cit si din partea specialistilor in domeniu.

In memoriam Nicolae Steinhardt(n. 29 iulie 1912 – d. 30 martie 1989) – Crez ortodox

Cred în Sfanta Treime. Cred într-Unul Domn Iisus Hristos Care neschimbat, din milă şi iubire pentru noi, S-a întrupat spre a ne mângâia, a ne veni în ajutor şi a ne da simţul demnităţii şi nobleţei. Care pentru noi oamenii S-a urcat vitejeşte pe cruce deoarece n-a fost numai bun, blând şi smerit cu inima ci şi mai presus de orice, curajos. Care a mers către moarte nu numai ca un miel dus la junghiere, ci şi ca un leu hotărât să înfrunte chinul. Care n-a vrut să pătimească măreţ şi solemn, ci să fie batjocorit şi ocarât şi să rabde până la capăt agonia cea mai cumplită şi mai înjositoare din câte pot fi. Pentru ca astfel să asume cel mai caracteristic dintre elementele condiţiei omeneşti: suferinţa.

Care pe cei drepţi îi iubeşte şi de cei păcătoşi se îndură, însă celor netemători le poartă o trainică şi nedezminţită afecţiune, fie ei încărcaţi cu grele trecute poveri. Care nu uită că a fost şi El om pe pământ, unde Şi-a primit stigmatele şi a dobândit o silă anume faţă de turnători, funcţionari straşnici şi birocraţie.

Cred în Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofic, dovezi istorice şi scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip, pricepându-se a-i desluşi şi identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate. Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă.

Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu un mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă.

Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor şi dezrobirea de sub jugul prejudecăţilor, micimilor şi meschinăriei, spre adoptarea unor reacţii creştineşti în iureşul vieţii de toate zilele, faptelor şi evenimentelor ei.

Nu aştept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumeşti, a căror înţeleaptă chivernisire ne revine nouă ca fiinţe înzestrate de El cu minte raţională şi o inimă fierbinte. Nu dau treburilor acestora lumeşti mai multă însemnătate decât se cuvine, dar nici nu le dispreţuiesc deoarece ţin de creaţia divină. Iar viaţa, defaimându-i deşărtăciunile, o iau în serios, pentru că într-însa şi printr-însa ni se joacă soarta de veci.
Cred în Biserică şi în Sfintele Taine, mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i sade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră. Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile existenţei.

Dau puţină importanţă filosofiei, argumentelor istorice, moralismului, estetismului şi erudiţiei, care toate nu-s de o fiinţă cu dreapta credinţă liberă, nemotivată, pascaliană. Nu-mi fac iluzii, i-am citit pe existenţialişti, dar nici nu văd totul numai în negru, ştiu că lumea e neunitară şi surprinzătoare, că totul – în bine ca şi în rău – se poate petrece în cuprinsul ei.

Mă rog fierbinte să fiu cucerit de Domnul Hristos şi slobozit din mrejele părelniciilor şi de frică, să mă port bine cu semenii, să mă învrednicesc de o ţinută nimerită unuia ce poate fi oricând numit prieten al Domnului şi să-mi fie nu numai faptele ci şi gândurile curate şi onorabile.

Cred în minuni (ca şi eroul lui Mircea Eliade în O fotografie veche de 14 ani) şi că Iisus Hristos cu instinct de vânător, se va milui de mine, deşi mă las atât de greu răpus de nesfârşita Lui iubire.

Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi, ştiu că nu ştiu nimic, n-am nici o dovadă, nici un argument şi nici o îndreptăţire şi singurul lucru pe care-l ştiu este că Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa. Aflat pe Golgota în vremea răstignirii sunt sigur că nu l-aş fi cerut Domnului să coboare de pe cruce spre a crede că e împărat. Ci, odată cu Dostoievski, cred că măcar de-ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos.

Muţumesc puterilor cereşti că m-am învrednicit a crede, că mi s-a fâcut această neasemuită onoare şi din tot sufletul rostesc, strigând cu lacrimi ca la Marcu 9, 24: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.

Istoria Ortodoxiei ( subtitrare romana )

Crezul, teologia inimii si John Wesley

Impotriva intelectualismului de care uneori acuzase dog­matica confesională, John Wesley a susţinut că „cineva poate să fie de acord cu trei crezuri sau cu douăzeci şi trei… şi totuşi să nu aibă nici un fel de credinţă creştină”, atîta vreme cît natura reală a religiei adevărate nu consta în „ortodoxie sau păreri corecte”, ci, „şi mai adînc, în chiar «omul cel tainic al inimii»”; totuşi, era sigur că, în această chestiune, ca şi în întreaga sa teologie în general, era în acord cu Cele 39 de articole ale Bisericii Angliei, în care „Biserica noastră [anglicană] se comportă (într-adevăr, în multe chestiuni) urmînd celei vechi”.

Wesley considera că adevărata ortodoxie înseamnă următorul fapt: „cunoaşterea lui Dum­nezeu unic şi întreit este strîns legată de adevărata cre­dinţă creştină, de întreaga religie esenţială”.

Jaroslav Pelikan, Traditia crestina, vol 5

Despre desavarsirea crestina – John Wesley

Preaching to the newly converted: a painting of John Wesley with Methodists in the movement’s early days

Astfel, aşa cum observase Wesley, „desăvîrşirea” putea însemna multe. Un erudit sugera că, deşi „doctrina lui Wesley despre îndreptăţire… nu trebuie înţeleasă ca o parte însemnată, echilibrată a învăţămîntului doctrinar… [ci] valorează mai mult din perspectiva relatării pelerinajului său teologic”, înţelegerea sa fundamentală a desăvîrşirii părea să constea în distincţia dintre „desăvîrşirea în curs de desăvîrşire” şi „desăvîrşirea desăvîrşită”. Desăvîrşirea „desăvîrşită” era un atribut esenţial al lui Dumnezeu, Care este un „imens ocean al tuturor desăvîrşirilor”, dar pentru credincios ea rămînea un scop, urmînd a fi atins în viaţa de veci. Desăvîrşirea „în curs de desăvîrşire”, dim­potrivă, era un dar şi un proces care se desfăşoară aici, în această viaţă; a început cu actul divin de îndreptăţire de către har prin credinţă, în care credinciosul este „înnoit, curăţit, purificat, sfinţit”, dar „nu… cu desăvîrşire”, şi prin care progresează către atingerea scopului şi va continua să o facă pînă la sfîrşit. „Gîndesc despre îndreptăţire”, scria Wesley în Jurnalul său, „la fel ca domnul Calvin. Cu privire la aceasta, nu mă deosebesc de el deloc”. Desăvîr­şirea era [concepută ca fiind] creşterea înspre maturitatea creştină.Desăvîrşirea creştină a lui William Law, pe care Wesley a sprijinit-o şi a continuat să o citească, în ciuda criticilor pe care i le aducea autorului, mărturisise în introducerea cărţii: „Dacă Dumnezeu nu ar ierta slăbi­ciunile şi bolile, cei mai buni dintre oameni nu şi-ar primi răsplata”.

Cînd Hristos a spus: „Credinţa ta te-a mîntuit”, nu se referea la credinţa pe care o puteau avea şi demonii, ci la cea pe care Pavel a descris-o ca fiind „credinţa care este lucrătoare prin iubire”; teologii ortodocşi răsăriteni, părinţii de la Conciliul tridentin şi John Wesley conside­rau acel text favorit pentru relaţia strînsă existentă între îndreptăţirea prin credinţă şi vieţuirea în sfinţenie. Exista într-adevăr „un consens universal al tuturor celor ce sînt ortodocşi” (cel puţin potrivit definiţiilor Reformei) că, în vreme ce „cuvîntul a îndreptăţi nu trebuie luat într-un sens moral”, credinţa care îndreptăţeşte trebuie totuşi să fie vie, să producă nu doar iertarea păcatelor, ci şi o reînnoire a vieţii, şi era un grosolan „abuz faţă de doctrina” îndrep­tăţirii a trage concluzia, pe baza acesteia, „că cineva se poate mîntui fără fapte bune”.

Jaroslav Pelikan, Traditia crestina, vol 5

NEMURIREA SUFLETULUI SAU ÎNVIEREA MORłILOR? de OSCAR CULLMANN

Despre autor:

Karl Barth, colegul lui Cullmann de la Universitatea din Basel, spunea că datorită intensei sale munci cu caracter ecumenic, piatra acestuia de mormânt ar trebui să poarte inscriptia „sfătuitor al trei papi”.

(…) în 1993, Cullmann ajunge primul protestant care primeşte Premiul International Paul al Vl-lea.

Poate că mai mult decât oricare alt teolog din secolul al XX-lea, Cullmann rămâne persoana cea mai influentă pentru teologia biblică reformată.

Cullmann a fost probabil cel mai mare adversar al „demitologizării” Noului Testament propuse de Rudolf Bultmann.

Despre carte:

Nici o altă lucrare publicată de mine nu a provocat atât de mult entuziasm sau o ostilitate aşa de puternică.

Prietenii care mi-au urmărit lucrările anterioare cu interes şi aprobare mi-au arătat durerea pe care le-a pricinuit-o acest studiu. La altii am simtit o indispozitie pe care au încercat să o ascundă printr-o tăcere elocventă. Criticii mei apartin celor mai diverse domenii. Contrastul pe care, din respect fată de adevăr, am considerat necesar să-l evidentiez – între curajoasa şi voioasa nădejde creştină primară în învierea mortilor şi senina aşteptare filosofică a supravietuirii sufletului nemuritor -, a displăcut nu numai multor creştini sinceri din toate congregatiile şi din toate conceptiile teologice, dar şi acelora ale căror convingeri, nefiind aparent îndepărtate de creştinism, sunt mult mai puternic impregnate de consideratii filosofice. Până acum, nici un critic din nici o tabără nu a încercat să mă respingă prin exegeză, care este fundamentul studiului.

Acest remarcabil acord pare să arate cât de răspândită este greşeala de a atribui creştinismului primar credinta greacă în nemurirea sufletului.

Reactiile de împotrivire provocate de lucrarea mea m-ar fi impresionat mai mult dacă ar fi fost întemeiate pe argumente de ordin exegetic, în schimb, sunt atacat cu consideratii foarte generale de tip filosofic, psihologic şi, mai presus de toate, sentimental.

Având în vedere reactiile negative şi „neliniştea” provocate de publicarea tezei mele în diferite periodice, nu ar trebui oare să pun capăt dezbaterii de dragul caritătii creştine, în loc să public acest opuscul? Decizia mea a fost determinată de convingerea că „pietrele de încercare” sunt folositoare câteodată atât din punctul de vedere erudit, cât şi din cel creştin.
Nu le cer cititorilor mei decât să fie atât de buni încât să încerce să citească până la sfârşit.

Trinitatea si contabil(itate)a

De curand, vazand postarile unei d-ne contabile in contra Sfintei Treimi, am inteles mai bine de ce era atat de suparat Steinhardt pe contabilitate. Pentru ca,paradoxal, deformeaza si deturneaza  perspectiva corecta asupra vietii. Numarand, uita ca numerele nu-s doar entitati pur ideatice, abstracte. Numerele sunt intelese corect cand  sunt doar ceea ce sunt: expresii limitate ale Realitatii, o Realitate insa dincolo de numere, pe care acestea o pot exprima doar in parte si im-perfect. Contabilitatea d-nei Cristina se limiteaza la matematica ”euclidiana”, la ”2+2=4” cand exista o la fel de valabila matematica ne-euclidiana unde 2+2 nu mai face musai 4…

Doamna Cristina pare sa aiba grave carente de catehetica crestina… Nu doar ca n-are habar de teologia apofatica, dar dansa nici n-a inteles sau intuit macar, natura esentiala a crestinismului, trasatura definitorie, ”amprenta” inconfundabila: cea a credintei ”paradoxale.” Natura paradoxala a credintei crestine este vizibila in fiecare aspect al dogmaticii: Biblia este Cuvantul  lui Dumnezeu si totusi ”litera ucide pe cand Duhul da viata”(2 Cor 3:6), Dumnezeu este duh si totusi a devenit carne si sange (Ioan 4:24; 1:14)
, Dumnezeu este Unul singur si totusi in Trei Persoane, Dumnezeu intrupat este 100% Dumnezeu si totusi 100% om, o Fecioara naste fara sa fi fost ”cunoscuta” vreodata de barbat(Luca 1:34), Dumnezeu moare si totusi nu putea muri, Fiul Mariei nu doar inviaza pe altii ci si pe Sine Insusi(Ioan 10:17,18), Imparatia Lui a venit si totusi inca trebuie sa vina, Domnul – in trup fiind!, spune despre painea si vinul din fata Sa ca-s trupul si sangele Sau(Luca 22:19),crestinul trebuie sa traiasca in lume fara a fi din lume, ca sa traiesti vesnic trebuie sa mori zilnic pe propria-ti cruce , trebuie sa-ti iubesti vrajmasii dar sa urasti tot ce esti, ai si iubesti… si lista ar putea continua cu insiruirea atator si atator paradoxuri ale credintei…

Straina de esenta credintei crestine, nu-i de mirare ca d-na Cristina este croita rau impotriva dogmei ”pagane”, ”papale” a Sfintei Treimi pentru ca nu poate pricepe ratiunea dumneaei contabiliceasca ”contabilitatea” infinit superioara si cea corecta a Dumnezeirii. Invatata ca 1+1+1=3 dansa nu poate pricepe mai mult. Ca 1x1x1=1 desi sunt trei de 1, identici si totusi diferiti iar suma este tot… 1!

Si dorind sa-si dea siesi dreptate mai mult decat lui Dumnezeu, d-na aceasta incepe si aiureaza rau de tot. Cand la ”corijenta” la matematica Cerului se adauga si ingredientele anti-papismului (exacerbat pana spre paroxism si patologic) si ignorantei in ale istoriei bisericesti, te trezesti cu un cocktail de prostii mai ceva decat cel Molotov…

Numărul ”13” la catolici (adică la Antihrist) este simbolul acestei ”trinităţi” şi este folosit în numeroase simboluri acest număr la ei, chiar acum pe 13 mai papa trebuie să fie în portugalia pentru a sărbători ziua sfintei ”Fatima”(preînchipuita fecioară Maria, ce la ei ea este Duhul Sfânt”)… Deci 13 = Unul în trei!

Pe când Dumnezeu foloseşte peste tot în Biblie numărul ”12” ca simbol!!! Chiar Noul Ierusalim are destule simboluri cu numărul ”12′

Ar fi bine să înţelegem cât valorează un ”nume” în Biblie! Deci dacă ne închinăm la ”trinitate” nu putem spune la altă ”trinitate” decât cea a catolicilor…

Mai mult de atât, adventiştii recunosc că ”trinitatea” îşi are originea la Consiliul de la ”Niceea” la fel cum şi Catolicii spun!

Păi între Diavolul şi Papa nu e mare diferenţă…!

Daca ”d-na Cristina” ar fi avut minimul interes sa citeasca fie si in treacat ceva istorie a Bisericii antice(chiar si doar wikipedia,  nu mai vorbesc de istoria dogmelor crestine in prezentarea magistrala a lui Jaroslav Pelikan – ”Traditia Crestina”),  ar fi observat ”contabiliceste” ca dogma Treimii a fost ”pusa la punct”  in rasaritul crestinatatii(teritoriile actuale ale Ortodoxiei) si NU la Roma, oricat si-ar asuma papii isprava asta( se pare ca au un constant prost obicei de a-si asuma mai mult decat le apartine – vezi schimbarea sambetei in duminica drept zi de inchinare). Eroul credintei la Niceea la 325 a fost episcopul de Alexandria (Egiptului!), Atanasiu. Dezvoltarile si explicatiile aduse ulterior dogmei Sfintei Treimi au fost in covarsitoare masura opera parintilor capadocieni: Vasile cel Mare si cei doi Grigore ( de Nazians si Nyssa).Asadar dogma Sfintei Treimi este mai degraba, sub aspect formal, al formularii si explicitarii, o ”productie”  rasariteana – ”egipteano-antiohiana” – pe care episcopii de Roma si-au insusit-o , gasindu-o corecta biblic si dogmatic.

Si chiar presupunand(prin reducere la absurd…) ca dogma Trinitatii ar fi opera Romei, indiferent cat de ”albastrii” sau ”rosii” au ”ochii” pontifii Romei, pana si Martin Luther – ”steagul” tuturor protestatarilor,chiar si el recunostea in tratatul sau impotriva anabaptistilor(1528):

„Noi nu actionam fanatic asa cum fac schwarmer-ii . Noi nu respingem tot ce se afla sub autoritatea papei, pentru ca astfel ar trebui sa respingem si biserica crestina. Multe lucruri bune privitoare la credinta crestina pot fi gasite in papalitate si de acolo au ajuns la noi.

[Luther Works 40, p. 231] – sublinierile imi apartin

in Timothy George, „Teologia reformatorilor„, Trad. C. Simut, Oradea, Editura Institutului Biblic „Emanuel,” 1998, p. 96-98

Punand Biblia deasupra papilor si a conciliilor se izola oare Luther de traditia bisericii? In nici un caz. El a respins intr-adevar teoria celor doua surse ale traditiei, enuntata mai tarziu la Trent… In acelasi timp, Luther nu dadea la o parte pur si simplu 1500 de ani de istorie a bisericii. Si el realizase ca Biserica existase pana la el, ”subzistase” in crestinatate indiferent de deviatiile si alunecarile ei.

In final, o superba meditatie a lui Chesterton( un genial avocat catolic!) despre Traditie:

Traditia ar putea fi definita ca o extindere a drepturilor civile.Traditia inseamna sa dai drept de vot celei mai obscure dintre clase, stramosilor nostri. E democratia celor morti. Traditia refuza sa se supuna  maruntei si arogantei oligarhii a celor care se intampla sa umble pe pamant. Toti democratii obiecteaza la descalificarea oamenilor prin accidentul nasterii; traditia obiecteaza la descalificarea lor prin accidentul mortii. Democratia ne spune sa nu neglijam opinia unui om cumsecade, chiar daca acesta este grajdarul nostru. Traditia ne cere sa nu neglijam opinia unui om cumsecade, chiar daca acesta este strabunul nostru. Eu oricum nu pot separa cele doua idei, democratia si traditia. Mi se pare evident ca reprezinta una si aceeasi idee. Ii vom avea pe cei morti la sfatul nostru. Vechii greci votau cu pietre, ei vor vota cu pietre de mormant. E cat se poate de regulamentar si de oficial, de vreme ce majoritatea pietrelor de mormant, ca si majoritatea buletinelor de vot, sunt marcate cu cruce.

ORTODOXIA SAU DREAPTA-CREDINTA

PS: am indicat doar la unele paradoxuri citate biblice…

Mic compediu de heterodoxie: catafatismul – metodica teologica deficitara (si a azs)(3)


2. Trinitatea

Există un singur Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, o unitate de trei Persoane veşnice. Dumnezeu este nemuritor, atotputernic, atotştiutor, mai presus de toate şi omniprezent. El este infinit şi, dincolo de înţelegerea omenească, totuşi este cunoscut prin faptul că El S-a revelat. El este pentru veşnicie vrednic de închinare, adorare şi slujire din partea întregii creaţiuni. (Deut. 6,4; Mat. 28,19; 2 Cor. 13,14; Ef. 4,4‑6; 1 Petru 1,2; 1 Tim. 1,17; Apoc. 14,7)

Este binestiuta in lumea teologica distinctia dintre calea “negativa” si cea “pozitiva” de a face teologie. Calea negativa indica faptul ca putem vorbi despre Dumnezeu mai degraba in termenii negatiilor: Dumnezeu nu este… decat in termenii afirmarii : Dumnezeu este… Insa adventistii oricat de anti-catolici sunt, au preluat din vestul catolico-protestant metoda de a face teologie –  cea rationalista – spre deosebire de Estul ortodox care a ramas adeptul apofatismului. Rationalismul vestic nu sta in picioare in fata abordarii “mistice” orientale:

Din cauza misterului inefabil al «esenţei» Sale personale,Dumnezeu rămîne necunoscut şi necuprins în fiinţa Sa transcendentă, si  nu poate fi cunoscut după modul cunoaşterii realităţilor lumii create, adică prin afirmare, folosind conceptele şi ca­tegoriile de timp şi spaţiu. Apofatismul preferă să afirme ceea ce nu este Dumnezeu, mai degrabă decît ce este. Propoziţiile negative despre Dumnezeu sînt cele mai adecvate pentru a exprima profun­zimea misterului Său.

Dumnezeu e ne­cunoscut nu în sensul că El este necunoştibil, ci că Se află şi din­colo de necunoştibil. Dumnezeu ră­mîne într-o transcendenţă absolută, stînd dincolo de orice posibilitate de cunoaştere prin metodele defi­niţiei, analizei şi analogiei. O pă­trundere mistică   prin extaz (ekstasis) este posibilă, dar aceasta e mai degrabă o răsfrângere a lumi­nii dumnezeieşti în suflet, de o ase­menea intensitate, încît e simţită ca o scufundare într-un abis. De aici acel principiu al teologiei apofatice că, pe măsură ce înaintează în cu­noştinţa dumnezeiască, mintea se scufundă tot mai mult în «neştiin­ţă», într-o nevedere infinită.

Acest apofatism ar părea să ex­cludă calea catafatică şi să suprime rolul creaţiei ca şi al kenozei în cu­noaşterea lui Dumnezeu. Maxim Mărturisitorul (în Ambigua şi Răs­punsuri către Talasie) susţine şi el caracterul apofatic al cunoaşterii lui Dumnezeu, dar dă o mare impor­tanţă rolului creaţiei materiale în această cunoaştere, creaţie care nu este suprimată, ci transfigurată în unirea cu Dumnezeu. Desigur, pe baza creaţiei şi a providenţei, raţiu­nea conclude doar că Dumnezeu există ca principiu cauzal al creaţiei, dar ea nu poate indica ce este Dum­nezeu în esenţa Sa. Apofatismul nu neagă deci integral catafatismul, dar îl depăşeşte.

Chiar Revelaţia scrisă are un sens anagogic, de depăşire, în procesul cunoaşterii. Cuvîntul scris este «înaintemergător» al Cuvîntului care va fi descoperit în mod perfect în Duh.

Prin natura Sa, Dumnezeu transcende atît calea afirmării cit şi pe cea a negaţiei. Teologia este apofatică tocmai din cauza transcendenţei firii dumneze­ieşti şi nu doar din cauza limitei de cunoaştere a raţiunii umane, cum susţinea scolasticul Varlaam, adver­sarul isihaştilor.

Pentru Ortodoxie, apofatismul re­prezintă calea adecvată în aborda­rea transcendenţei lui Dumnezeu cel viu şi personal. Apofatismul nu tre­buie să fie confundat nici cu agnosti­cismul, adică cu absenţa de cunoaş­tere a lui Dumnezeu, nici cu igno­ranţa, după cum necunoştibilitatea fiinţei Sale nu exclude orice teolo­gie. Dimpotrivă, numai în perspec­tiva apofatismului se pot fixa obiec­tul, validitatea şi limitele teologiei

Ion Bria, “Dictionar de teologie ortodoxa ” art. “apofatism” ( pp 29-31):

Dovada de crasa ignoranta adventista stau comentariile biblice azs, dictionarul azs, enciclopedia azs, manualul de teologie azs care nu pomenesc absolut nimic despre apofatism! A ignora doua milenii de teologie crestina rasariteana numai dovada de intelepciune nu-i…

Asa se face ca adventismului nu-i poti cere prea multe teologic, dat fiind handicapul sever cu care “pleaca la lucru” din start. Platind tribut rationalismul occidental, nici adventismul nu se poate ridica la nivelul cunoasterii duhovnicesti bazate nu pe capacitatile detectiv-investigatorii ale spiritului uman ci pe recunoasterea limitelor umane si imposibilitatea omului de a vorbi despre Dumnezeu in spiritul si maniera adecvata.

AUDIO: ”Infricosatoarea judecata” – de N. Steinhardt

din volumul de predici-eseuri „Daruind vei dobandi”.

”Semnele Imparatiei” (Antologie de studii biblice şi patristice) de Pr. John A. McGuckin

AUDIO: „Problema predestinarii” – de N Steinhardt

din volumul de predici-eseuri „Daruind vei dobandi”.

PS: eseul-predica este si un raspuns dat fanilor predestinatiei lui Calvin – Ispasire (ne)limitata?

Concertul „Patimile dupa Sfantul Matei” / Ilarion Alfeiev

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Le 6 avril dernier, la chaîne de télévision russe Kultura a diffusé la représentation de l’œuvre musicale « La Passion selon saint Matthieu » composée par Mgr Hilarion (Alfeyev).

UNE PASSION RUSSE OECUMENIQUE DU 21e SIECLE

Mgr Hilarion Alfeyev a composé en 2007 une oeuvre qui fera date dans l’histoire de la musique du 21ème siècle: une Passion selon Saint Matthieu, pour choeur, solistes et orchestre à corde, exemplaire à de nombreux titres: il s’agit d’un chef-d’oeuvre artistique. Elle est aussi un pont jeté entre l’Orient et l’Occident, une oeuvre oecuménique tant sur le plan musical que confessionnel. Elle puise en effet son inspiration musicale chez celui qui reste le modèle inégalé de la Passion: J.-S. Bach, dans la filiation duquel Alfeyev se place consciemment, ainsi que chez ses successeurs jusqu’au 20ème siècle, et dans la musique traditionnelle russe, non seulement l’univers liturgique de ces deux derniers siècles, mais aussi dans l’âme de la Russie, l’antique chant znamenny, équivalent slavon de notre chant grégorien, et les mélodies populaires russes. Cette fusion de styles si nombreux est réalisée de manière magistrale et très personnelle, aboutissant à une étonnante unité. Elle suscite un ouvrage à la fois original et de tradition. L’oecuménisme s’exprime aussi par le fait que la forme liturgique employée est occidentale, la passion luthérienne – elle même inspirée d’un modèle catholique – alors que les textes glosant le récit évangélique sont pris, eux, dans le trésor de la liturgie orientale pour la Semaine Sainte, qui unit la Croix et la Résurrection. Les chants sont en slavon. Mgr Hilarion est aussi privat-docent de l’Université de Fribourg. C’est selon son voeu que nous montons cette oeuvre en 1ère suisse avec cette Univesité.

OPERA INTEGRALA IN FORMAT MP3 SE POATE DESCARCA DE AICI sau video de AICI

PS: vedeti si O singură Înviere, documentar despre problematica stabilirii datei sărbătorii Paştelui

Teatru radiofonic despre Nicolae Steinhardt si Sf. Cuv. Maria Egipteanca – la Radio Romania Cultural

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

AUDIO: Timpul smochinelor de N Steinhardt

din volumul de predici-eseuri „Daruind vei dobandi”.

Sfantul Ioan Gura de Aur : profet sau idealist utopic?

Hrisostom nu credea în scheme abstracte; el a avut o credinţă înflăcărată în puterea creativă a iubirii creştine. Pentru acest motiv el a devenit învăţătorul şi profetul tuturor veacurilor în Biserică. În tinereţea sa el a petrecut câţiva ani în deşert, dar nu a stat acolo.

Pentru el singurătatea monahală a fost o perioadă de antrenament. El s-a întors către lume pentru a proclama puterea evangheliei. A fost un misionar  prin vocaţie; a avut un zel apostolic şi evanghelic. El a voit să îşi împărtăşească inspiraţia cu fraţii. El a voită să lucreze la stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu.
El s-a rugat pentru astfel de lucruri în viaţa comună astfel încât nimeni nu mai trebuia să se întoarcă în sălbăticie în căutarea desăvârşirii, fiindcă există aceiaşi oportunităţi în oraşe. El a voit să reformeze însuşi oraşul şi pentru acest lucru şi-al ales sieşi calea preoţiei şi a apostolatului.
A fost acesta un vis utopic? Era posibil să reformezi lumea şi să depăşeşti lumescul lumii? A reuşit Hrisostom în misiunea sa? Viaţa sa a fost furtunoasă şi grea, a fost o viaţă a îndurării şi a martiriului. A fost persecutat şi respins de păgâni şi de fraţi falşi şi a murit fără casă în exil ca şi prizonier. Tot ceea ce i-a fost oferit spre suferinţă a îndurat în duhul bucuriei, ca şi din mâna lui Hristos care a fost respins şi executat. Biserica a recunoscut cu mare grijă această mărturie şi a aclamat solemn pe Hrisostom ca şi pe unul din „învăţătorii ecumenici” pentru veacurile ce aveau să vină.
Există o aromă  neobişnuită de modernitate în scrierile lui Hrisostom. Lumea lui era ca şi a noastră, o lume a tensiunilor, o lume a problemelor nerezolvate în toate domeniile vieţii. Sfaturile lui se potrivesc la fel de bine veacului nostru ca şi celui din timpul său. Principalul său sfat este o chemare la un creştinism integral, în care credinţa şi milostenia, credinţa şi practica   sunt   legate   organic   într-o   predare   necondiţională   în   iubirea   copleşitoare   a   lui Dumnezeu,   o   încredinţare   necondiţionată   în   mila   Sa,   într-o   încredinţare   necondiţională slujirii Sale, prin Iisus Hristos, Domnul nostru.

Din ”EPOCA PATRISTICĂ ŞI ESHATOLOGIA” in ”ASPECTE ALE ISTORIEI BISERICII” – VOLUMUL AL PATRULEA din COLECŢIA LUCRĂRILOR lui GEORGES FLOROVSKI, Profesor Emerit de Istoria Bisericii, Universitatea Harvard

Maica Domnului: Theotokos – orthodoxie versus heterodoxie

Maria L-a născut ca om, nu ca Dumnezeu. Aici avea dreptatea patriarhul Nestorios. Iisus moşteneşte genetic pe Maria, este om din om. Dar în ce priveşte Dumnezeirea, nu Maria i-a dat-o. Când cineva spune „Născătoare de Dumnezeu”, expresia este derutantă, pentru că, deşi Iisus este Dumnezeu fără început, nu Maria L-a făcut Dumnezeu.

Am decupat acest pasaj dintr-o replica a prof Florin Laiu. Ma simt dator sa apar adevarul chiar si impotriva dansului.

Ce sustine asadar,printre altele, domnul profesor? Ca ereticul Nestorie ar avea dreptate!!! ”Maria L-a născut ca om, nu ca Dumnezeu.”

Din nefericire pentru domnia sa, teologii mai jos citati dimpreuna cu multi altii si cu mai toata crestinatatea il contrazic flagrant.

De-a lungul istoriei, şi mai ales în secolele al IV-lea şi al V-lea, principala categorie care a stat la baza concepţiei despre Fecioara Maria a fost aceea a paradoxului: Fecioară şi Mamă; Făptură Umană şi Mamă a Celui ce este Dumnezeu, Theo­tokos.Cel mai cuprinzător — şi, în opinia unora, cel mai problematic — dintre toţi termenii folosiţi de creştinismul răsăritean pentru definirea Fecioarei Maria este acest Theo­tokos. Termenul nu semnifică numai „Maica lui Dumnezeu”, aşa cum este redat el de obicei în limbile occidentale (Mater Dei în latină şi corespondentele lui în limbile romanice, sau Mutter Gottes în germană), ci mai precis „cea care i-a dat naştere celui ce este Dumnezeu” (adică Bogorodita şi deri­vatele sale în rusă şi celelalte limbi slave, sau, mai rar dar mai exact, Deipara în latină).

Jaroslav Pelikan, Fecioara Maria de-a lungul secolelor, (Humanitas,1996), p. 59

Un loc special în cadrul Liturghiei îl ocupa limbajul refe­ritor la Fecioara Maria care ajunsese să fie numită „Theotokos”. Termenul Theotokos apare pentru prima dată într-o enciclică a epis­copului Alexandru din Alexandria îndreptată împotriva arianismului, în 324. Mai tîrziu, tot în secolul al IV-lea, împăratul Iulian, în confruntarea lui cu „galileenii”, îi întreba pe creştini: „De ce o numiţi fără încetare Theotokos pe Maria ?”.  In conflictul cu gnosticismul, Fecioara Maria a servit drept dovadă pentru realitatea firii omeneşti a lui Iisus, care a fost cu adevărat născut din femeie şi este prin urmare om. Dar cum practica şi gîndirea creştină căutau să afle sensul mai adînc al mîntuirii, paralela dintre Hristos şi Adam şi-a găsit echivalenţa în reprezentarea Fecioarei Maria ca a Doua Evă, care, prin supunerea ei, a alungat răul făcut prin nesupunerea maicii neamului omenesc. Ea este mama omului Iisus Hristos, mama Mîntuitorului; dar ca să fie Mîntuitor, El trebuia să fie şi Dumnezeu, iar ca mamă a Mîntuitorului ea trebuia să fie „Maica Domnului”.

Problema dreptului de o numi pe Fecioara Maria Theotokos avea o mare importanţă pentru hristologie. Poate că susţinătorii arianismului şi alţii au folosit ter­menul fără să fi tras concluzii acceptate de ortodoxia atanasiană. Dar o dată ce crezul de la Niceea a fost elabo­rat şi lămurit, cei care i-au urmat lui Atanasie – şi poate Atanasie însuşi – au găsit în acest titlu o formulă potrivită pentru credinţa lor potrivit căreia în întrupare firea divină şi cea umană erau atît de strîns unite încît, prin ceea ce s-a numit ulterior „comunicarea însuşirilor”, nici naşte­rea, nici răstignirea şi nici mîntuirea nu puteau fi atribuite unei firi fără a fi atribuite şi celeilalte. Era un mod de a vorbi despre Hristos ca şi un mod de a vorbi despre Fecioara Maria. De vreme ce era îngăduit să se vorbească despre Hristos ca despre „Dumnezeu care a pătimit”, aşa cum se întîmpla în cazul mărturisirii de credinţă şi cultu­lui Bisericii, hristologia alexandrină putea să folosească termenul liturgic Theotokos în sprijinul accentuării uni­tăţii persoanei lui Hristos.

Adversarii ei au sesizat corect implicaţiile termenului. Nestorie obiecta că nu fusese folosit de Părinţi şi, prin urmare, era o calomnie să le fie atribuit lor. Dacă într-ade­văr a propus termenul Anthropotokos (Născătoare de om) în locul lui Theotokos, el nu şi l-a imaginat, aşa cum l-au acuzat adversarii lui, ca pe o revenire la mult repudiata erezie care susţinea că Hristos este doar om. Termenul lui preferat era Hristotokos*, pe care îl punea în antiteză atît cu Theotokos, cît şi cu Anthropotokos, întrucît „înlătură blasfemia lui [Pavel din] Samosata… şi evită răul adus de Arie şi Apolinarie”: Fecioara Maria era născătoarea lui Iisus Hristos, omul în care s-a sălăşluit Dumnezeu Logosul,şi nu a Dumnezeirii. In cele din urmă Nestorie a găsit calea de împăcare cu Theotokos, nu numai deoarece într-un anumit sens accepta caracterul ortodox al acestui concept, ci şi pentru că era atît de bine înrădăcinat în cultul creş­tin, încît cu greu putea fi respins.

Jaroslav Pelikan, Traditia crestina – Volumul I, pp 253-254

Aceasta era o perioadă în care întreaga tradiţie maria­nica a Bisericii era contestată. Continuau dezbaterile pe tema doctrinei romano-catolice a imaculatei concepţii şi a controversatei ei istorii medievale; protestantismul a con­tinuat să o respingă, în timp ce ortodoxia răsăriteană nu a avut nevoie de ea, sărbătorind naşterea Fecioarei şi sfinţind biserici cu hramul ei fără a fi obligată să elaboreze o definiţie explicită despre felul cum şi despre motivul pentru care în cazul său nu se mai aplicase regula uni­versală a păcatului originar. Un alt subiect de dezbatere era ortodoxia mariologică a reformatorilor, care păstra­seră toţi doctrina naşterii din Fecioară, mulţi păstrînd şi denumirea „Maica Domnului”. Unii dintre urmaşii Refor­mei au deplîns tendinţa „de a micşora meritele Fecioarei Maria pe de o parte în aceeaşi măsură în care îi sînt exa­gerate pe de altă parte” şi, fără a cădea în ceea ce ei considerau a fi mariolatrie superstiţioasă, au căutat să reabiliteze o imagine evanghelică a ei, prezentînd-o ca pe cea care I-a dat naştere lui Hristos, nu doar fizic, ci şi spiritual.

Jaroslav Pelikan, Traditia crestina – Volumul V , p. 186

Mariologia este numai un capitol din Tratatul despre întrupare care nu v-a fi extins niciodată la un „tratat” independent. Bineînţeles nu este un capitol ocazional sau opţional, nici un apendice. Acesta aparţine cărţii doctrinei. Taina Întrupării include Mama întrupatului.

Theotokos  este   mai   mult   decât  un   nume   sau   un   titlu onorific. Este o definiţie doctrinară – într-un cuvânt. A fost un punct important şi un semn distinctiv chiar şi înainte de Sinodul de la Efes (431). Deja Sfântul Grigorie de Nazinaz îl avertizează pe Cledonius: „dacă cineva nu o numeşte pe Maria Theotokos, el este înstrăinat de   Dumnezeu”   (Epist.  101).   De   fapt   numele   a   fost   larg   folosit   de   Părinţii   secolului   al patrulea şi posibil chiar şi în secolul al treilea (de Origen de exemplu dacă putem avea încredere în Socrate, Hist. Eccl., VII, 32 şi de alte texte păstrate în catene, In Lucam Hom. 6 şi 7, ed. Rauer, 44, 10 şi 50. 9). Ea era deja tradiţională atunci când a fost contestată de Nestorie şi grupul său.

Pentru ca să fim precişi trebuie să ştim pentru ce motiv a fost cu adevărat remarcabil că termenul mariologic a fost selectat şi scos în evidenţă ca şi un   simbol   doctrinar   în   discuţia   hristologică.   Întradevăr   a   fost   un   cuvânt   cheie   pentru hristologie. „Acest nume” spune Sfântul Ioan Damaschinul, „conţine toată taina Întrupării” (De fide Orth., III. 12). După cum bine se exprimă Petavius:  quem in Trinitatis explicando dogmate όμοουσίου vox, eumdem hoc in nostro Incarnationis usum ac principatum obtinet Θεοτόκου nomen (De Incarnatione, lib. V, cap. 15). Motivul şi scopul unei astfel de alegeri sunt evidente. Doctrina hristologică nu poate fi afirmată niciodată acurat şi adecvat decât dacă nu s-a inclus o învăţătură destul de definită despre Maica lui Hristos. De fapt, toate îndoielile   şi   greşelile   timpurilor  moderne   depind   în   cele   din   urmă   tocmai   de   confuzia hristologică ultimă. Ele descoperă un nesperat „conflict în hristologie.” Nu există loc pentru Maica lui Dumnezeu într-o „hristologie redusă.” Teologii protestanţi pur şi simplu nu au de spus nimic despre ea.

Numele de Theotokos accentuează faptul că Copilul pe care l-a purtat Maria nu a fost un „om simplu,” nu a fost o persoană umană, ci unul născut Fiul lui Dumnezeu, „Unul din Sfânta Treime,” totuşi întrupat. Aceasta este piatra de temelie a credinţei ortodoxe. Să ne amintim de formula de la Calcedon: „prin urmare, urmând sfinţilor Părinţi mărturisim unul şi acelaşi Fiu [ένα καί τόν αύτον], Domnul nostru Iisus Hristos… născut înaintea veacurilor din Tatăl ca Dumnezeire, dar în ultimele zile, pentru noi şi pentru a noastră mântuire,  Însuşi acelaşi  [τόν αύτόν], născut din Maria, Maică Fecioară a lui Dumnezeu, ca şi umanitate” [traducerea   aparţine   Dr.   Bright].

Tot   accentul   stă   pe  identitatea  absolută   a   Persoanei: acelaşi, însuşi acelaşi, unus idemque  al Sfântul Leon. Aceasta implică o  naştere îndoită  a Cuvântului   dumnezeiesc   (dar   emfatic   nu   o  Filiaţie  dublă;   aceasta   ar   însemna   tocmai pervertirea nestoriană). Există numai un Fiu: Unul născut din Fecioara Maria este în cel mai deplin   înţeles   Fiul   lui   Dumnezeu.   După   cum   spune   Sfântul   Ioan   Damaschinul,   Sfânta Fecioară nu a purtat  „un om obişnuit,  ci pe  adevăratul  Dumnezeu”  [ού  γάρ άνθρωπον ψιλόν…   άλλά   θεόν   άληθινόν],   totuşi,   „neîmbrăcat   ci   întrupat”   [ού   γυμνόν,   άλλά σεσαρκωμένον]. Acelaşi care din veşnicie este născut din Tatăl, „în zilele cele din urmă” a fost născut din Fecioara, „fără nici o schimbare” (De Fide Orth.,  III. 12). Nu există nici o confuzie a naturilor. „A doua γέννησος” este tocmai Întruparea. Nu a venit în fiinţă o nouă persoană atunci când Fiul Mariei a fost conceput şi născut, ci veşnicul Fiul al lui Dumnezeu a fost  făcut   om.  Aceasta   constituie   taina   Maternităţii   dumnezeieşti   a   Fecioarei   Maria.
Întradevăr Maternitatea este o relaţie personală, o relaţie între persoane. Fiul Mariei a fost în toate aspectele o Persoană dumnezeiască. Numele de Theotokos este o secvenţă a numelui Theantropos,  Dumnezeu-omul.   Ambele   stau   şi   cad   împreună.   Doctrina   unirii   ipostatice implică şi cere concepţia unei maternităţii dumnezeieşti.

„Când timpul a sosit deplin, Dumnezeu şi-a trimis Fiul Său născut dintr-o femeie” (Gal 4; 4, R.V). Aceasta este o afirmaţie scripturală a aceleiaşi taine cu care se luptau părinţii al Calcedon.   Care   este   înţelesul   deplin   şi   scopul   acestei   fraze:   „născut   din   femeie”?
Maternitatea, în general nu este în nici un sens epuizată de simplul fapt al unei procreări fizice. Ar fi o ordine deplorabilă dacă am ignora aspectul duhovnicesc. De fapt, procreaţia stabileşte   o   legătură   duhovnicească   între   maică   şi  copil.   Această   relaţie   este   unică   şi reciprocă şi esenţa ei este afecţiune şi iubire. Suntem noi angajaţi să ignorăm această implicaţie a faptului că Domnul a fost născut „din Fecioara Maria?” În mod sigur nu este permisă  nici  o  reducţie  dochetică   în  acest  caz,   la  fel  cum   trebuie  evitată   peste   tot  în hristologie, Iisus a fost (şi este) Dumnezeul cel Veşnic şi totuşi Întrupat şi Maria a fost mama Sa în cel mai deplin înţeles. Altfel întruparea nu ar mai fi fost genuină. Aceasta înseamnă că pentru Domnul întrupat există o persoană particulară cu care El are o relaţie extrem de specială, – în termenii precişi, una a căruia El nu este numai Domn şi Mântuitor ci şi Fiu. Pe de altă parte, Maria a fost adevărata maică a copilului ei – adevărul maternităţii ei nu este cu nimic mai important decât taina maternităţii ei dumnezeieşti. Copilul a fost dumnezeiesc.
Totuşi, implicaţiile ei duhovniceşti nu pot fi diminuate de caracterul excepţional al cazului şi nici Iisus nu putea eşua a fi cu adevărat uman în răspunsul lui filial al afecţiunii materne din cea din care  a fost născut.  Aceasta  nu este o speculaţie  deşartă.  Ar fi impertinent să pătrundem peste acest câmp sacru al acestei intimităţii neparalele între Maica şi Copilul Dumnezeiesc. Ar fi şi mai impertinent să ignorăm taina. În orice caz, ar fi o idee destul de împovărată dacă am privi pe Fecioara Maria ca şi un simplu instrument fizic al Domnului în scopul de a-şi asuma carne. Mai mult, o astfel de interpretare greşită este exclusă formal de învăţătura explicită a Bisericii, atestată de la o dată încă timpurie: ea nu a fost doar un „canal”   prin  care   Domnul  Ceresc   a  venit  ci  cu   adevărat   maica   Celui   care  şi-a   asumat maternitate.   Sfântul   Ioan   Damaschinul   sumarizează   precis   în   aceste   cuvinte   învăţătura catolică: El nu a venit „ca şi printr-o ţeavă” [ώς διά σωλήωος] ci El a asumat-o pe ea [έξ αύτής], o natură umană consubstanţială cu a noastră (De Fide Orth., III, 12).

Maria „a aflat har la Dumnezeu”  (Luca 1; 30). Ea a fost aleasă  şi consacrată  să slujească Taina Întrupării. Prin această alegere sau predestinaţie veşnică ea a fost într-un anume fel separată şi i s-a dăruit un privilegiu unic şi o poziţie unică în întreaga umanitate, mai mult în toată creaţia. I s-a conferit un rang transcendent. Ea a fost dintr-o dată o reprezentată  a rasei umane şi a avut un loc special. Aici există o antinomie implicată de alegerea dumnezeiască. Ea a fost separată. A fost pusă într-o relaţie unică şi neparalelă cu Dumnezeu, cu Sfânta Treime, chiar înainte de Întrupare, ca şi Maică prospectivă a Domnului Întrupat, tocmai fiindcă nu era vorba de o întâmplare istorică obişnuită, ci o împlinire a unui decret veşnic al lui Dumnezeu. Ea are o poziţie unică chiar şi în planul dumnezeiesc al mântuirii.

Ca şi mamă a celui de „al doilea om,” Maria a participat în taina re-creaţiei răscumpărătoare a lumii. În mod sigur, ea trebuie socotită   între   cei   răscumpăraţi.   Evident   ea   avea   nevoie   de   mântuire.   Fiul   ei   este Răscumpărătorul   şi   Mântuitorul   lumii.   Totuşi,   ea   este   unica   fiinţă   umană   pentru   care Răscumpărătorul lumii este şi fiu, propriul ei fiu pe care l-a purtat cu adevărat. Iisus a fost născut „nu din voinţa cărnii, nu din dorinţa omului, ci din Dumnezeu (Ioan 1, 13 – acest verset  este  legat   atât  de  Întrupare  cât  şi  de  regenerarea  baptismală)  şi  totuşi El  este „fructul   pântecelui”   Mariei.   Naşterea   lui   supranaturală   este   modelul   şi   izvorul   unei   noi existenţe, a unei naşteri noi şi duhovniceşti a tuturor credincioşilor, care nu este nimic altceva decât o participare la umanitatea Lui sacră, o adopţie la filiaţia lui Dumnezeu – „în al doilea om,” în „ultimul Adam.”

Ascultarea   Mariei   contrabalansează   neascultarea   Evei.   În   acest   sens Fecioara Maria este a doua Evă, la fel cum Fiul ei este al doilea Adam. Această paralelă a fost trasă destul de devreme de Sfântul Iustin (Dail., 100) şi în Sfântul Irineu găsim deja o concepţie elaborată legată organic cu idea primară a recapitulării. “La fel cum Eva prin vorbirea cu un arhanghel a fost sedusă să fugă de Dumnezeu, încălcându-i cuvântul, la fel şi Maria a primit buna vestire prin mijlocul unei convorbiri cu arhanghelul, pentru că să îl poată   purta   pe   Dumnezeu   în   ea,   fiindu-i   ascultătoare   cuvântului   ei.   Deşi   prima   nu   l-a ascultat pe Dumnezeu, totuşi cea de a doua l-a ascultat pe Dumnezeu, astfel că Noua fecioară Maria a devenit apărătoare. Cum printr-o fecioară neamul omenesc a fost legat cu moartea,   printr-o   fecioară   neamul   omenesc   este   mântuit,   balanţa   fiind   păstrată, neascultarea unei fecioare prin ascultarea altei fecioare” (V, 19, 1). Din nou: “astfel nodul neascultării Evei s-a dezlegat prin ascultarea Mariei; căci ceea ce Eva, o fecioară a legat
prin necredinţă, acea Maria a dezlegat prin credinţă” (III, 22, 34 – traducere de Cardinalul Newman). Această concepţie a fost tradiţională, în special în învăţătura catehetică, atât în est cât şi în vest. “Este o mare taină [magnum sacramentum] că după cum printr-o femeie moartea a devenit partea noastră, viaţa a fost născută printr-o femeie” spune Augustin (De agone Christ., 24, – în alt loc îl citează pur şi simplu pe Irineu). “Moartea prin Eva, viaţa prin Maria” declară Ieronim (Epist. 22: mors per Evam, vita per Mariam).

”CREAŢIE ŞI RĂSCUMPĂRARE” VOLUMUL AL TREILEA din COLECŢIA LUCRĂRILOR lui GEORGES FLOROVSKI

A se vedea si : Calendar crestin: nasterea Sfintei Fecioare Maria

PS: sublinierile imi apartin

%d blogeri au apreciat: