Parte a corpului mistic – C S Lewis

 

Biserica va trăi mai mult decât universul; fiind parte din ea, per­soana individuală va trăi mai mult decât universul. Tot ceea ce se află în unire cu Capul nemuritor va participa la nemurirea lui. Astăzi se vorbeşte puţin despre aceasta de la amvoanele creştine… Dacă nu credem în ea, să fim oneşti şi să expediem credinţa creştină la muzee. Dacă însă credem în ea, să încetăm a ne mai preface că nu înseamnă nimic. Căci acesta este adevăratul răspuns la fiecare pretenţie excesivă ridicată de colectiv. El este mu­ritor; noi vom trăi veşnic. Va veni o vreme când fiecare cultură, fiecare instituţie, fiecare naţiune, neamul omenesc, întreaga viaţă biologică vor dispărea, dar fiecare dintre noi va fi încă viu. Nemurirea ne este promisă nouă, nu acestor entităţi colective. Hristos nu a murit pentru socie­tăţi sau pentru state, ci pentru oameni. In acest sens, din perspectiva colectiviştilor seculari creştinismul pare să aducă negreşit cu sine o afirmare aproape frenetică a in­dividualităţii. Totuşi, nu individul ca atare este cel care ia parte la biruinţa lui Hristos asupra morţii. Luăm parte la biruinţă dacă suntem în învingător. O lepădare sau, în limbajul categoric al Scripturii, o răstignire a eului natu­ral este paşaportul către viaţa veşnică. Nimic din ce n-a murit nu va avea parte de înviere. Iată deci cum rezolvă creştinismul antiteza dintre individualism şi colectivism.

In aceasta constă ambiguitatea înnebunitoare a credinţei noastre, aşa cum apare ea probabil celor din afară. Pe de o parte, se opune mereu cu îndârjire individualismului nostru natural; pe de altă parte, le redăruieşte celor care abandonează individualismul o posesie veşnică a propriei fiinţe, ba chiar a trupurilor. Ca simple entităţi biologice, fiecare cu propria dorinţă de a trăi şi de a propăşi, suntem în aparenţă lipsiţi de importanţă; suntem praf şi pulbere.

Dar ca mădulare în Trupul lui Hristos, ca pietre şi stâlpi în templu, ni se garantează identitatea de sine veşnică şi vom ajunge să ne amintim de galaxii ca de nişte poveşti de demult.

C.S. Lewis, Ferigi şi elefanţi  şi alte eseuri despre creştinism

The Church will outlive the universe; in it the individual person will outlive the universe. Everything that is joined to the immortal head will share His immortality. We hear little of this from the Christian pulpit today. . . . . If we do not believe it, let us be honest and relegate the Christian faith to museums. If we do, let us give up the pretence that it makes no difference. For this is the real answer to every excessive claim made by the collective. It is mortal; we shall live forever.
There will come a time when every culture, every institution, every nation, the human race, all biological life is extinct and every one of us is still alive. Immortality is promised to us, not to these generalities. It was not for societies or states that Christ died, but for men. In that sense Christianity must seem to secular collectivists to involve an almost frantic assertion of individuality. But then it is not the individual as such who will share Christ’s victory over death. We shall share the victory by being in the Victor. A rejection, or in Scripture’s strong language, a crucifixion of the natural self is the passport to everlasting life. Nothing that has not died will be resurrected. …. There lies the maddening ambiguity of our faith as it must appear to outsiders. It sets its face relentlessly against our natural  individualism; on the other hand, it gives back to those who abandon individualism an eternal possession of their own personal being, even of their bodies. As mere biological entities, each with its separate will to live and to expand, we are apparently of no account; we are cross-fodder. But as organs in the Body of Christ, as stones and pillars in the temple, we are assured of our eternal self-identity and shall live to remember the galaxies as an old tale.

—from “Membership” (The Weight of Glory)

Ortodoxia şi eroarea evoluţionistă

NOU DOWNLOAD: Noul Testament de la Balgrad 1648/1998 (cadou de Nasterea Domnului)

In final iata in format digital si una dintre cele mai importante traduceri ale Bibliei in limba romana: Noul Testament de la Balgrad 1648. Fiind primul Nou Testament tradus integral in limba romana, acest document este de mare valoare istorico-teologica.

Datorita iubirii de Biblii vechi a unui pasionat crestin, versiunea digitala este de acum disponibila. Desi cuvantul inainte si paginile introductive nu au fost scanate, pdf-ul contine textul integral al Noului Testament si glosarul. Marimea fisierului este considerabila si probabil un mai mester decat truditorii de pana acum ar putea sa-l reduca.

Truditorii spera ca aceasta versiune digitala sa fie de folos iubitorilor Bibliei.

Scanarea s-a facut in memoria preasfintitului Emilian – cel care a iubit aceasta lucrare si a contribuit la aducerea ei la lumina.

Linkurile de descarcare a pdf-ului sunt: aici  si aici.

Mai multe despre acest celebru Nou Testament romanesc gasiti la linkurile de mai jos:

http://www.oglindanet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=789:noul-testament-de-la-blgrad-1648&catid=119:grand-format&Itemid=2

Ultimul număr al revistei Oglindanet, special dedicat încheierii proiectului „Septuaginta”

În ultimul număr al revistei Oglindanet, special dedicat încheierii proiectului „Septuaginta”, puteţi citi:

Raport final despre Septuaginta – Cristian Bădiliţă

Scrierile Părinţilor Apostolici: 1 şi 2 Clement, „Păstorul” lui Herma  – Claudiu-Ioan Coman
Cartea profetului Isaia la Părinţii Bisericii  – Alain LeBoulluec
Cartea lui Baruh  – Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu
Lupta cu amnezia. Basarabia 28 iunie – 6 iulie  – Nina Negru
„Priviţi până veţi vedea”: expoziţie foto  – Ochi de linx

Revista poate fi citită pe adresa: www.oglindanet.ro

Septuaginta 6/I. Isaia – Ieremia – Baruh – Plingeri – Epistola lui Ieremia

Apare si mult asteptatul ultim volum al monumentalei Septuaginte aparuta la Polirom.

Volumul al saselea, care incheie sectiunea cartilor profetice, este structurat in doua tomuri. Asemenea tomului II, deja aparut, ce include cartile lui Iezechiel si Daniel, alaturi de Suzana si Bel si balaurul, tomul I, cel de fata, cuprinde cartile celorlalti doi „profeti mari”, Isaia si Ieremia, carora li se adauga Cartea lui Baruh, Plingerile si Epistola lui Ieremia. Traducerea urmeaza editia stabilita de A. Rahlfs si e insotita de un abundent aparat critic alcatuit din introduceri la fiecare carte, note filologice, exegetice si comparative cu textul masoretic, indici de nume si de termeni. Realizat sub patronajul Colegiului Noua Europa, proiectul traducerii in romaneste a Septuagintei, ce se incheie prin publicarea primului tom al celui de-al saselea volum, s-a bucurat de o primire entuziasta atit din partea publicului larg, cit si din partea specialistilor in domeniu.

In memoriam Nicolae Steinhardt(n. 29 iulie 1912 – d. 30 martie 1989) – Crez ortodox

Cred în Sfanta Treime. Cred într-Unul Domn Iisus Hristos Care neschimbat, din milă şi iubire pentru noi, S-a întrupat spre a ne mângâia, a ne veni în ajutor şi a ne da simţul demnităţii şi nobleţei. Care pentru noi oamenii S-a urcat vitejeşte pe cruce deoarece n-a fost numai bun, blând şi smerit cu inima ci şi mai presus de orice, curajos. Care a mers către moarte nu numai ca un miel dus la junghiere, ci şi ca un leu hotărât să înfrunte chinul. Care n-a vrut să pătimească măreţ şi solemn, ci să fie batjocorit şi ocarât şi să rabde până la capăt agonia cea mai cumplită şi mai înjositoare din câte pot fi. Pentru ca astfel să asume cel mai caracteristic dintre elementele condiţiei omeneşti: suferinţa.

Care pe cei drepţi îi iubeşte şi de cei păcătoşi se îndură, însă celor netemători le poartă o trainică şi nedezminţită afecţiune, fie ei încărcaţi cu grele trecute poveri. Care nu uită că a fost şi El om pe pământ, unde Şi-a primit stigmatele şi a dobândit o silă anume faţă de turnători, funcţionari straşnici şi birocraţie.

Cred în Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofic, dovezi istorice şi scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip, pricepându-se a-i desluşi şi identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate. Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă.

Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu un mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă.

Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor şi dezrobirea de sub jugul prejudecăţilor, micimilor şi meschinăriei, spre adoptarea unor reacţii creştineşti în iureşul vieţii de toate zilele, faptelor şi evenimentelor ei.

Nu aştept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumeşti, a căror înţeleaptă chivernisire ne revine nouă ca fiinţe înzestrate de El cu minte raţională şi o inimă fierbinte. Nu dau treburilor acestora lumeşti mai multă însemnătate decât se cuvine, dar nici nu le dispreţuiesc deoarece ţin de creaţia divină. Iar viaţa, defaimându-i deşărtăciunile, o iau în serios, pentru că într-însa şi printr-însa ni se joacă soarta de veci.
Cred în Biserică şi în Sfintele Taine, mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i sade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră. Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile existenţei.

Dau puţină importanţă filosofiei, argumentelor istorice, moralismului, estetismului şi erudiţiei, care toate nu-s de o fiinţă cu dreapta credinţă liberă, nemotivată, pascaliană. Nu-mi fac iluzii, i-am citit pe existenţialişti, dar nici nu văd totul numai în negru, ştiu că lumea e neunitară şi surprinzătoare, că totul – în bine ca şi în rău – se poate petrece în cuprinsul ei.

Mă rog fierbinte să fiu cucerit de Domnul Hristos şi slobozit din mrejele părelniciilor şi de frică, să mă port bine cu semenii, să mă învrednicesc de o ţinută nimerită unuia ce poate fi oricând numit prieten al Domnului şi să-mi fie nu numai faptele ci şi gândurile curate şi onorabile.

Cred în minuni (ca şi eroul lui Mircea Eliade în O fotografie veche de 14 ani) şi că Iisus Hristos cu instinct de vânător, se va milui de mine, deşi mă las atât de greu răpus de nesfârşita Lui iubire.

Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi, ştiu că nu ştiu nimic, n-am nici o dovadă, nici un argument şi nici o îndreptăţire şi singurul lucru pe care-l ştiu este că Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa. Aflat pe Golgota în vremea răstignirii sunt sigur că nu l-aş fi cerut Domnului să coboare de pe cruce spre a crede că e împărat. Ci, odată cu Dostoievski, cred că măcar de-ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos.

Muţumesc puterilor cereşti că m-am învrednicit a crede, că mi s-a fâcut această neasemuită onoare şi din tot sufletul rostesc, strigând cu lacrimi ca la Marcu 9, 24: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.

Istoria Ortodoxiei ( subtitrare romana )

%d blogeri au apreciat asta: