Dictatura teologiei confesionale

Cu drezina

 

Partidele politice mi se par a fi dintre structurile cele mai totalitare ale sistemului democratic. Nu ai voie să spui prea multe în afara liniei partidului, căci ești repede exmatriculat (mai ales atunci când partidul se ghidează nu după doctrine politice, ci după interese). Înțeleg că trebuie să fie și disciplină de partid, dar înregimentarea asta fără rest îmi dă fiori.

Cu atât mai mult, înregimentarea teologică confesională – obligatorie! – îmi dă fiori. Nu o dată mi s-a spus (și li s-a spus și altora în prezența mea) că „noi nu putem susține asta, fiindcă suntem evanghelici (i.e.: baptiști, penticostali etc.)”.

Pe de o parte, înțeleg această preocupare pentru puritatea gândirii teologice evanghelice. Dar, când vine vorba de adevăr și de sufletul omului, interesul pentru disciplina teologică confesională nu prea face cât o ceapă degerată.

Nu susțin că ar trebui să hălăduim pe tot maidanul teologic în căutare…

Vezi articolul original 585 de cuvinte mai mult

Miluieste-ma Dumnezeule/Miserere mei/Have Mercy On Me, O Lord God

Corala Orfeu – Miluieste-ma Dumnezeule

Carlo Curley: J.S. Bach: Have Mercy On Me, O Lord God, BWV 721

Miserere mei, Have Mercy on Me – Psalm 51

Ultimul număr al revistei Oglindanet, special dedicat încheierii proiectului „Septuaginta”

În ultimul număr al revistei Oglindanet, special dedicat încheierii proiectului „Septuaginta”, puteţi citi:

Raport final despre Septuaginta – Cristian Bădiliţă

Scrierile Părinţilor Apostolici: 1 şi 2 Clement, „Păstorul” lui Herma  – Claudiu-Ioan Coman
Cartea profetului Isaia la Părinţii Bisericii  – Alain LeBoulluec
Cartea lui Baruh  – Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu
Lupta cu amnezia. Basarabia 28 iunie – 6 iulie  – Nina Negru
„Priviţi până veţi vedea”: expoziţie foto  – Ochi de linx

Revista poate fi citită pe adresa: www.oglindanet.ro

Septuaginta 6/I. Isaia – Ieremia – Baruh – Plingeri – Epistola lui Ieremia

Apare si mult asteptatul ultim volum al monumentalei Septuaginte aparuta la Polirom.

Volumul al saselea, care incheie sectiunea cartilor profetice, este structurat in doua tomuri. Asemenea tomului II, deja aparut, ce include cartile lui Iezechiel si Daniel, alaturi de Suzana si Bel si balaurul, tomul I, cel de fata, cuprinde cartile celorlalti doi „profeti mari”, Isaia si Ieremia, carora li se adauga Cartea lui Baruh, Plingerile si Epistola lui Ieremia. Traducerea urmeaza editia stabilita de A. Rahlfs si e insotita de un abundent aparat critic alcatuit din introduceri la fiecare carte, note filologice, exegetice si comparative cu textul masoretic, indici de nume si de termeni. Realizat sub patronajul Colegiului Noua Europa, proiectul traducerii in romaneste a Septuagintei, ce se incheie prin publicarea primului tom al celui de-al saselea volum, s-a bucurat de o primire entuziasta atit din partea publicului larg, cit si din partea specialistilor in domeniu.

Crezul crestinilor

”Creeds are not only necessary; they are also helpful. Creeds help us answer very old and very difficult questions. Too many people today try to answer these questions as if they were the first person to face the issue. The sad truth is that they are like the frustrated little boy who wonders how he can make one of his toys move faster. He begins to wonder if he could stop dragging his toy along the ground and make it move more smoothly. He asks himself, “What would help my toys move faster and what would it look like? What shape would it take? How could things move faster than being dragged on the ground? The agonizing problem seems laughable to those of us who desperately want the little fellow to take a look at the wheels on his father’s car. Wouldn’t that help? Creeds help us like this. They keep us from trying to reinvent the wheel.
The ancient creeds of the church are God’s gift to us; they are not doctrinal entanglements. Ironically, they are not the cause of doctrinal controversy; they are the answer to it. We should be happy to know that the ancient creeds of the church can liberate us from the frustrations of doctrinal controversy. They ease the burden of reinventing the wheel and lift us onto the shoulders of men who have gone before us. This is a great benefit. This gives us a very good advantage. For instance, instead of trying to create a wheel, we can move on to other things. We can, for example, work on fine-tuning the engine or make the interior more comfortable.
Creeds are like lights in a dark world. There is always a lot of theological work to be done, but it is easier to do the work in the light rather than in the dark. We don’t need to turn off the lights and grope around in the darkness. Creeds can act like lights in dark times. In the middle of a difficult controversy, creeds can help to clear away the confusion and provide us with guidance. In certain settings, groping in the dark can be quite dangerous. Thus, to ignore the light and guidance of creeds would be folly and arrogance.
I have heard some people say that they don’t want to depend on other people for truth. They would prefer to work it out on their own. “All I need,” they say, “is Jesus and my Bible.” They act as if depending on the work of others diminishes independence of thought. This, however, is not the Christian approach to life. Indeed, it is nothing more than arrogance cloaked in false piety.”

Jackson, L. C. (2007). Faith of our fathers: A study of the Nicene Creed (3). Moscow, ID: Canon Press.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Rostirea Crezului la Biserica Strajerul(penticostala, Iasi)

Calendare crestine 2011

Ortodox la http://www.noutati-ortodoxe.ro/calendar-ortodox/

Romano-Catolicdupă Calendarul editat şi tipărit la Presa Bună, Iaşi sau http://www.calendarcatolic.ro/Home.aspx

Greco-catolic – via http://www.catholica.ro/calendar-greco-catolic-2011/01/

(Neo)Protestantilor nu le-ar strica deloc sa aiba habar de sarbatorile ”majoritarilor” si parca n-as zice ca mi-ar displace ca romanii sa discute despre Dumnezeu , Scripturi si sfinti precum rusii din romanele lui Dostoievski…

A treia duminica a Adventului

A doua duminica a Adventului

Dreapta socotinta si devierile ei

Cineva observa cum crestinismul se imparte in functie de accentul dezechilibrat pus pe cate unul dintre cei patru factori ai autoritatii teologice asa cum se regasesc in ”patrulaterul” lui Wesley:
1. revelatia/Scriptura – evanghelicii (luterani, reformati/prezbiterieni,baptisti etc)
2. traditia( prin institutie) – traditionalistii/”liturgicalii” ( ortodocsi, catolici, anglicani)
3. ratiunea – liberalismul teologic
4. experienta/sentimentele – carismatici(penti,quakeri etc)
Cele patru trebuie sa mearga impreuna, Biblia avand primatul de autoritate.

Asta comentam pe blogul lui Marius cu trimitere la schimbarea ”macazului” de catre Iosif Ton (spre harismatici). Mergand mai departe, este interesat de observat si la ce conduce absenta(nu numai accentul exagerat) sau insuficienta prezenta a unuia dintre cei patru factori(S- Scriptura, T-traditia, R- ratiunea, E- experienta) care sunt necesari echilibrului:

  1. T+R+E-S= analfabetism biblic ”asortat” cu relativism de toate soiurile – o ”caruta” trasa de 3 ”naravasi” care incotro , fara ”carutasul” care sa-i mâne in directia buna; monstrii ignorantei, infatuarii ”religiei stramosesti”, ”harismatici”…
  2. S+R+E-T= ”evanghelicalism” pierdut in spatiu si timp – un adolescent care si-a pierdut memoria; nu stie de unde vine,  de ce si incotro merge; monstri ”restaurationisti” etc
  3. S+T+E-R= misticism ne-bun; absenta ratiunii da nastere la monstri ”biblici”, ”traditionalisti”, ”mistici”
  4. S+T+R-E= intelectualism steril; absenta trairii naste alti monstri ”biblici”, ”traditionalisti”, ”rationali”…

Si bineinteles ca acum disputele se vor da pe procente in functie de agende si gusturi proprii…

Intamplarile pelerinului in calatoria sa – John Bunyan

O carte tradusă în peste o sută douăzeci de limbi şi apreciată ca o carte de căpătâi, alături de Biblie.

AUDIO: ”Urmarea lui Hristos” de Thomas a Kempis

Inca o exceptionala carte de devotiune crestina in format audio.

Imitaţiunea lui Cristos / Urmarea lui Hristos[1] (în latină Imitatio Christi / De Imitatione Christi) este o operă de pietate creştină, atribuită, în general, călugărului german Thomas a Kempis. A fost redactată la sârşitul secolului al XIV-lea sau la începutul secolului al XV-lea, în limba latină. Lucrarea este reprezentativă mişcării de reformă spirituală denumită Devotio Moderna.

Textul său este un ajutor pentru rugăciune şi devoţiuni personale. Unii văd Imitatio Christi ca pe unul din tratatele majore de morală creştină.Lucrarea este atribuită preotului german Thomas a Kempis, din moment ce 60 din cele 66 de manuscrise poartă semnătura acestuia.

Atribuirea operei a fost mult discutată şi disputată. A fost vorba despre italianul Ioannes Gerson[2], din ordinul călugăresc al Sfântului Benedict, de Jean Gerson[3], cancelar al Universităţii din Paris, de misticul neerlandez Gerard Groote. Însă potrivit opiniei care prevalează astăzi în mediile specialiştilor, autorul ar fi Thomas a Kempis, călugăr german din Mănăstirea augustină Sfânta Agnes, situată în Ţările de Jos.

În fapt, doisprezece contemporani îi atribuie Imitaţiunea lui Cristos lui Thomas a Kempis: Jean Busch (1400-1479); Hermann Ryd (1408-1483); Jean Monbrun (1460-1502); Adrien de But (1480); Wessel Gandsfrod (1489); Farinator; Peter Schott; Tritheme; Pirckamer; Martin Simus; biograful anonim al lui Thomas a Kempis; editorul primei traduceri franceze a Imitaţiunii în 1493. Toţi afirmă, mai mult sau mai puţin clar, paternitatea lucrării lui Thomas a Kempis.

Lucrarea a fost citită de către Sfântul Ignaţiu de Loyola, în timp ce se afla într-o peşteră în Manresa, şi a ajutat la conceperea ignaţiană a Exerciţiilor spirituale.

Imitatio Christi, „îndată după Sfânta Scriptură, este cartea cea mai citită pe faţa pământului, precum şi cea care a lucrat cele mai multe întoarceri la Dumnezeu a sufletelor păcătoase.”[6]

Sfântul Ignaţiu de Loyola le recomanda discipolilor săi s-o deschidă mereu – chiar şi la întâmplare -, încredinţat că, indiferent la ce pagină s-ar opri ochiul, învăţătura şi poveţele aflate acolo vor folosi sufletului din belşug.”[7]

Mai aproape de zilele noatre, Leibniz scria undeva că Imitatio Christi este „una dintre cele mai bune cărţi care s-au scris cândva”

Atât credincioşii catolici, credincioşii ortodocşi, cât şi credincioşii protestanţi admiră Imitaţiunea lui Cristos şi se înfruptă din bogăţia spirituală pe care o degajă.

În zilele noastre, lucrarea suscită unele rezerve întrucât unii estimează că ea ar da prea multă importanţă umilinţei, resemnării şi abnegaţiei.

În cei peste 500 de ani câţi au trecut de la redactarea ei, după Biblie, Imitatio Christi este cartea de îndrumare spirituală cea mai tipărită, în cele mai multe limbi şi în cele mai multe exemplare[9]. În limba latină a fost tipărită în peste 2000 de ediţii.

Prima traducere în limba română o datorăm lui Samuil Micu: De Urmarea lui Hristos, tipărită la Blaj, în anul 1812.

Papa Ioan Paul I a murit[19] în timp ce citea De Imitatione Christi.[20]

De asemeni, aceasta capodopera devotionala a fost foarte pretuita de John Wesley, intemeietorul metodismului.

AUDIO: ”Apa cea vie – femeia samarineanca” de Nicolae Steinhardt

din volumul de predici-eseuri ”Daruind vei dobandi”.

AUDIO DOWNLOAD FREE: Un martor al Lui Christos – Sadhu Sundar Singh

Inca o carte excelenta este disponibila si in format audio . O puteti  descarca de AICI sau cumpara de AICI sau citi online AICI.

Despre desavarsirea crestina – John Wesley

Preaching to the newly converted: a painting of John Wesley with Methodists in the movement’s early days

Astfel, aşa cum observase Wesley, „desăvîrşirea” putea însemna multe. Un erudit sugera că, deşi „doctrina lui Wesley despre îndreptăţire… nu trebuie înţeleasă ca o parte însemnată, echilibrată a învăţămîntului doctrinar… [ci] valorează mai mult din perspectiva relatării pelerinajului său teologic”, înţelegerea sa fundamentală a desăvîrşirii părea să constea în distincţia dintre „desăvîrşirea în curs de desăvîrşire” şi „desăvîrşirea desăvîrşită”. Desăvîrşirea „desăvîrşită” era un atribut esenţial al lui Dumnezeu, Care este un „imens ocean al tuturor desăvîrşirilor”, dar pentru credincios ea rămînea un scop, urmînd a fi atins în viaţa de veci. Desăvîrşirea „în curs de desăvîrşire”, dim­potrivă, era un dar şi un proces care se desfăşoară aici, în această viaţă; a început cu actul divin de îndreptăţire de către har prin credinţă, în care credinciosul este „înnoit, curăţit, purificat, sfinţit”, dar „nu… cu desăvîrşire”, şi prin care progresează către atingerea scopului şi va continua să o facă pînă la sfîrşit. „Gîndesc despre îndreptăţire”, scria Wesley în Jurnalul său, „la fel ca domnul Calvin. Cu privire la aceasta, nu mă deosebesc de el deloc”. Desăvîr­şirea era [concepută ca fiind] creşterea înspre maturitatea creştină.Desăvîrşirea creştină a lui William Law, pe care Wesley a sprijinit-o şi a continuat să o citească, în ciuda criticilor pe care i le aducea autorului, mărturisise în introducerea cărţii: „Dacă Dumnezeu nu ar ierta slăbi­ciunile şi bolile, cei mai buni dintre oameni nu şi-ar primi răsplata”.

Cînd Hristos a spus: „Credinţa ta te-a mîntuit”, nu se referea la credinţa pe care o puteau avea şi demonii, ci la cea pe care Pavel a descris-o ca fiind „credinţa care este lucrătoare prin iubire”; teologii ortodocşi răsăriteni, părinţii de la Conciliul tridentin şi John Wesley conside­rau acel text favorit pentru relaţia strînsă existentă între îndreptăţirea prin credinţă şi vieţuirea în sfinţenie. Exista într-adevăr „un consens universal al tuturor celor ce sînt ortodocşi” (cel puţin potrivit definiţiilor Reformei) că, în vreme ce „cuvîntul a îndreptăţi nu trebuie luat într-un sens moral”, credinţa care îndreptăţeşte trebuie totuşi să fie vie, să producă nu doar iertarea păcatelor, ci şi o reînnoire a vieţii, şi era un grosolan „abuz faţă de doctrina” îndrep­tăţirii a trage concluzia, pe baza acesteia, „că cineva se poate mîntui fără fapte bune”.

Jaroslav Pelikan, Traditia crestina, vol 5

Despre Biserica – C S Lewis

În prezent, unul din marii noştri[ai dracilor] aliaţi este însăşi biserica. Să nu mă înţelegi greşit, nu mă refer la Biserică aşa cum o vedem noi, întinzîndu-se în timp şi spaţiu şi înrădăcinată în veşnicie, cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor. Mărturisesc că acesta este un spectacol care-i tulbură şi pe cei mai îndrăzneţi ispititori ai noştri dar, din fericire este complet invizibil pentru aceşti oameni. Tot ce vede pacientul tău este imitaţia gotică, clădirea neterminată de pe noul teren. Cînd intră acolo, îl vede pe băcanul din vecini grăbindu-se să-i ofere, cu o expresie cam mieroasă, o cărţulie lucioasă ce conţine liturghia pe care nici unul din ei n-o înţelege şi o căr­ticică ponosită cu textele stîlcite ale unor poezii religioa­se, majoritatea proaste şi tipărite foarte mic. Cînd ajunge în banca lui şi se uită în jur, îi vede tocmai pe acei vecini pe care pînă acum i-a evitat. Tu te poţi baza destul de mult pe acei vecini. Fă să-i zboare gîndurile încoace şi încolo, între o expresie ca „trupul lui Hristos” şi feţele concrete din strana vecină. Contează foarte puţin, desigur, ce fel de oameni sînt în realitate cei din banca vecină. S-ar putea ca tu să-i cunoşti pe unii ca mari luptători de partea Vrăjmaşului. Nu contează.

[…] Noi vrem ca biserica să fie mică nu numai pentru ca tot mai puţini oameni să-l poată cunoaşte pe Dumnezeu, dar şi pentru ca cei ce-L cunosc să poată dobîndi acea încordare neliniştitoare şi apărarea autojustificatoare a unei societăţi sau coterii secrete. Biserica e, desigur, bine apărată şi încă nu am reuşit să-i dăm toate carac­teristicile unei facţiuni, dar deseori facţiuni subordonate din interiorul ei au produs rezultate admirabile, de la partidele lui Pavel şi Apolo în Corint, pînă la partidele puritane şi sacramentale din cadrul Bisericii Anglicane.

[…] Ai amintit în treacăt în ultima ta scrisoare că  pacientul continuă să frecventeze o biserică şi  numai una de cînd s-a convertit şi că nu e pe deplin mulţumit de ea. Pot să te întreb ce ai de gînd? De ce nu ai nici un raport asupra cauzelor fidelităţii lui faţă de biserica de care aparţine? Îţi dai seama că, dacă nu se datorează indiferenţei, e un lucru foarte rău? Ştii cu siguranţă că pentru un om, dacă nu poate fi lecuit de mersul la biserică, cel mai bun lucru este să-l trimiţi peste tot în împrejurimi în căutarea bisericii care i se „potriveşte”, pînă cînd devine un degustător sau un cunoscător de biserici.

Motivele sînt evidente. În primul rînd trebuie atacată organizaţia parohială pentru că, fiind o unitate de loc şi nu de afinităţi, aduce laolaltă oameni de clase şi psihologii diferite în acea unitate pe care o doreşte Vrăjmaşul. Principiul adunării, pe de altă parte, face din fiecare biserică un fel de club şi, în cele din urmă, dacă totul merge bine, o coterie sau o facţiune. În al doilea rînd, căutarea unei biserici „potrivite” face din om un critic acolo unde Vrăjmaşul vrea ca el să fie elev. Ceea ce vrea El de la laic în biserică este o atitudine care să poată fi într-adevăr critică în sensul respingerii a ceea ce este fals sau nefolositor, dar care e cu totul necritică în sensul că nu evaluează, nu pierde timpul gîndindu-se la ce respinge, ci se deschide într-o receptivitate umilă şi necîrtitoare pentru orice hrană care i se dă (ca să vezi cît e El de josnic, de nespiritual şi iremediabil vulgar!). Atitudinea asta, în special în timpul predicilor, creează condiţia (cît se poate de ostilă întregii noastre politici) în care platitudinile pot fi auzite într-adevăr de sufletul omenesc. Cu greu găseşti vreo predică sau vreo carte care să nu fie periculoasă pentru noi, dacă e primită în dispoziţia aceasta. Aşa că te rog să te trezeşti şi să-ţi trimiţi cît se poate de repede nebunul prin bisericile din apropiere. Performanţa ta de pînă acum, nu mi-a dat prea multă satisfacţie.

Scrisorile lui Zgindarila

”At The Master’s Feet” by Sadhu Sundar Singh

At the young age of fifteen, Sundar Singh received a vision of Christ and converted from his native Hinduism to Christianity. After his conversion,he became a sadhu–an ascetic or holy man–and for the next twenty-five years, until his death, he preached the gospel. At the Master’s Feet is a remarkable collection of Sundar Singh‘s visions from God, organized in a dialogue between the „Disciple” (Sundar Singh) and the „Master” (God). He includes in this uncomplicated dialogue profound teachings revealed to him from God. These teachings focus on the important practical aspects of Christianity–sin, salvation, prayer, service, etc.–rather than obscure or arcane theological discussions. Truly inspirational, At the Master’s Feet reflects the depth of Sadhu Sundar Singh’s dedication, and can encourage such dedication in all of its readers.

Despre viziunile lui Sundar Sing puteti citi in romana AICI

Biserică şi teologie. Ultimii ani. Ultimul mister – viata lui Sadhu Sundar Singh

„Pentru mine, a trăi este Cristos şi a muri este un câştig”
Filipeni 1:21

Biserica de care era alipită inima lui Sadhu nu era deloc o instituţie vizibilă.

„Eu aparţin Trupului lui Cristos, spunea el, care este veritabila Biserică, formată din toţi creştinii mântuiţi prin Isus Cristos şi mai ales aceia care trăiesc aici jos şi cei care intraţi în lumea de lumină fac parte din Biserica triumfătoare”.

Prin botez, Sundar era membru al bisericii anglicane a Indiei şi întodeauna şi-a exprimat respectul pentru bărbaţii care aveau responsabilitatea ei. El îi recunoştea autoritatea, cerând misionarilor să boteze pe cei ce se converteau prin mijlocirea sa.

Cu toate că el însuşi a fost independent de orice autoritate din afară, stabilită în biserică, el îi recunoştea valoarea pedagogică.

Supunându-se poruncii lui Cristos, ori de câte ori avea ocazia, participa la actul „frângerii pâinii” (Sfânta împărtăşanie) şi aceasta în toate bisericile creştine cu excepţia celei catolice. Prin această participare, el obţinea binecuvântare şi putere.

Sadhu trăia cu gândul unităţii creştine, dar pentru o unitate esenţialmente lăuntrică-sufletească şi bazată pe Cristos. El nu credea într-o federalizare exterioară a diferitelor biserici, nici în unirea catolicilor cu protestanţii.

„Când amestecaţi două culori, obţineţi una în plus, pe a treia. Acelaşi lucru se va întâmpla şi aici, căci veţi vedea ivindu-se noi secte. Numai cei ce sunt uniţi în Cristos sunt „una” în cer”.

Dacă n-a putut să prindă plinătatea semnificaţiei Bisericii, greşeala nu este a lui Sadhu, ci mai mult a diversităţii cultelor creştine. Fără îndoială, poziţia lui faţă de biserică a fost voită de Dumnezeu. Aşa cum scrie profesorul Heiler: „Faptul că acest apostol umil, iubitor şi cu inima largă, Sundar Singh, n-a putut să se ataşeze fără rezerve la nici o biserică, arată fără tăgăduire cât de mari sunt lipsurile creştinismului actual”.

Ceea ce este îmbucurător, este că un ucenic al lui Cristos, ca Sadhu, a putut să vorbească liber în nu are importanţă care adunare şi că predica sa a fost bine primită de toţi. pentru că nu aparţinea de nici o biserică creştină, nu exista pentru el nici o biserică eclesiastică.

„În toate comunităţile unde Cristos este iubit, spune Sadhu, eu mă simt în mijlocul fraţilor mei. În Cristos, toţi creştinii sunt una şi vorbesc aceeaşi limbă. Nu există decât un singur Dumnezeu, atunci de ce sunt atâtea biserici şi atâta împărţire?”

Sadhu niciodată n-a încercat să formeze o mişcare din aceia care au fost aduşi la credinţă prin predica sa. O dată patru sute de tineri i-au cerut să devină ucenicii săi, dar el n-a vrut! „Eu însumi sunt un ucenic, cum aş putea face pe alţii ucenicii mei?”

El spunea celor ce doreau să-l urmeze: „Înainte de a vă dărui acestei slujbe ce seamănă cu un ocean agitat de valuri, învăţaţi să plutiţi în lacul vostru. În jur există multe suflete care pier. Începeţi prin a le salva”.

„Dacă nu iubesc organizaţiile, (religioase) în schimb iubesc ordinea; Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al ordinei. Există o mare diferenţă între ordine şi organizaţie, care adesea nu-i decât un mecanism rigid”.

„Voi întocmiţi programe, cu scopul de a arăta lui Dumnezeu cum trebuie să conducă treburile lumii şi pe ale Bisericii! Eu nu aparţin vreunei societăţi misionare şi nu depind de nici un comitet. Poate unii oameni mă socotesc puţin practic. Pretutindeni însă unde am fost, Dumnezeu mi-a acordat binecuvântări şi acestea fără nici o organizaţie. Am văzut rezultate măreţe, nenumărate convertiri, nu făcute de mine, ci de Duhul Sfânt. Dumnezeu Singur este Cel Care întoarce sufletele. Cu miile se numără cei care ar fi dorit ca să-i botez, dar eu n-am fost chemat la acest lucru şi nici de a întocmi vreo grupare. Altora le este dat s-o facă, fiindcă există organizaţii inspirate de Dumnezeu. Întrucât mă priveşte, lucrarea mea este să predic Evanghelia şi să dau mărturie”.

Cu toate acestea el formase o mică adunare de creştini tibetani. Aceştia erau pentru dânsul subiectul unei mari recunoştinţe, fiindcă, deşi se aflau izolaţi şi fără ca cineva să-i îndrume, ei rămăseseră credincioşi. Sundar spera ca unul din aceştia să poată veni în India ca să fie instruit, iar apoi să înveţe pe propriul său popor.

„Cu Sundar Singh începe o nouă şcoală misionară în India, zice Dr. Five, un misionar presbiterian. Sadhu a exercitat asupra creştinilor sau necreştinilor, asupra tinerilor şi bătrânilor o influenţă care niciodată n-a fost depăşită, el ocupă un loc unic în nordul Indiei. Nu există decât un singur Sundar Singh. În toată istoria misionară, puţini bărbaţi au avut o atât de mare sferă de activitate predica lui a atins atât pe creştinii occidentali cât şi pe hinduşi şi pe budişti. Personalitatea şi mesajul lui au acoperit greşelile şi superficialitatea atât de evidentă a aşa-zisei creştinătăţi. El a readus în centrul atenţiei esenţa creştinismului, formulând la adresa creştinilor; un apel de a se întoarce la Cristos, unicul lucru necesar”.

Creştinismul din Occident s-a rătăcit mereu în lucruri exterioare, adică în forme dogmatice, în organizaţii religioase, în importanţa exagerată acordată culturii intelectuale. Epoca actuală însă nu este bogată în sfinţi. Există teologi capabili şi învăţaţi, bărbaţi bisericeşti pricepuţi, reformatori sociali câţi vreţi, dar cât de puţini oameni ai lui Dumnezeu există, pentru care Cristos este totul şi care pot să arate semenilor dreptul comuniunii cu Dumnezeu?

„Oamenii în Europa, spune Sadhu, sunt atât de savanţi în ştiinţă şi filozofie, dar atât de ignoranţi în realităţile divine, încât nu suferă să cerceteze toate regiunile cunoaşterii afară de acelea ce privesc bineînţeles condiţia lor intelectuală. Ei sunt lacomi să ştie când va avea loc o eclipsă de soare sau de lună sau ce este cu petele din soare; dar de norii păcatului din viaţa lor nu se neliniştesc deloc!”

„Mulţi teologi au înlăturat viaţa de rugăciune şi de meditaţie şi încearcă să acopere goliciunea creştinismului lor prin frunzele de smochin ale ştiinţei teologice”.

Dacă Sadhu a fost atât de sever în ce priveşte teologia, se datorează faptului că a venit în Europa când negarea divinităţii lui Isus Cristos şi critica biblică erau foarte răspândite. De atunci noi asistăm la o evoluţie a învăţământului teologic care devine mai pozitiv şi mai biblic. De altfel însuşi Sadhu a prezis declinul acestei grave erori: „Seamănă cu o epidemie de gripă care va trece, a spus el, însă nu fără a fi făcut multe victime”.

Pe profesorii de teologie i-a sfătuit să suspende cinsprezece zile pe lună cursurile şi împreună cu studenţii lor să evanghelizeze regiunile apropiate.

„Într-o zi pe când vorbeam în India cu un amic, chimist distins, el făcu analiza unei eprubete cu lapte indicând cantităţile de apă, de zahăr şi alte substanţe conţinute în lichid. I-am spus: „Un copil este incapabil să analizeze laptele, dar experienţa îl învăţă că este bun şi că îl hrăneşte. El nu va şti să explice cum, însă de ştiut o ştie.

Copilul este mult mai înţelept decât chimistul. La fel există oameni care analizează fără încetare laptele lor, dar pe care nu-l beau niciodată… Numeroşi sunt aceia în zilele noastre care ştiu cine este Isus Cristos, vorbesc despre El şi posedă o cunoaştere vastă intelectuală; dar puţini din ei pot să spună: „Eu ştiu în Cine am crezut; Îl cunosc deoarece El locuieşte în mine”.

Un candidat în teologie la Oxford, adânc impresionat de predicile lui Sadhu, a găsit fără rost să mai obţină cunoştinţe intelectuale. „De îndată ce voi fi dat primul examen, a spus el, voi merge ca misionar, fără să mai studiez teologia”. Sundar pus la curent cu acest incident a răspuns:

„Nu, n-am voit să spun aceasta; predicatorii trebuie să studieze, dar să o ştie că fără viaţă în duh sunt întocmai ca un schelet uscat. În principiu eu nu mă opun ştiinţei, dar protestez cu toată puterea contra tendinţei actuale care îi exagerează valoarea. Limbajul Bibliei este spiritual; pentru a-l înţelege, atât profesorul cât şi studentul, trebuie să fi fost învăţaţi de Duhul Sfânt”.

Unii predicatori au fost stabiliţi de biserică şi nu prin Duhul Sfânt. Numai aceştia din urmă câştigă suflete. Nu este suficient să fii membru într-o biserică, ci trebuie să fii mădular al lui Cristos. John Wesley şi generalul Both, în opoziţie cu biserica, au urmat ordinele lui Dumnezeu şi se înţelege că au avut dreptate”.

Un pastor elveţian a declarat: „Sadhu a diagnosticat bine boala noastră: Voi vă găsiţi într-o mare grabă şi nu aveţi timp de rugăciune şi viaţă spirituală”.

Unui alt pastor care l-a întrebat ce trebuia să facă pentru ca lucrarea sa să fie mai eficace, Sundar i-a răspuns simplu: „Mai multă rugăciune”.

„În acest domeniu, a spus episcopul Soederblom, Sadhu are pentru noi un mesaj, care nu vine din India ci din Evanghelii: „Activitatea profundă din ce în ce mai mare a creştinilor din Europa, nu poate să compenseze slăbiciunea vieţii lor lăuntrice”.

„Sadhu este mai demn decât noi toţi, cei care am studiat teologia, spune încă un pastor elveţian. Noi am păcătuit contra adevărului, dacă refuzăm să admitem aceasta. Când un teolog începe să adâncească o viaţă atât de bogat dotată de harul lui Dumnezeu, conştiinţa lui este răsturnată din străfunduri”.

Un alt preot elveţian vorbeşte astfel despre întâlnirea sa cu Sadhu: „Când l-am văzut înaintea mea şi l-am auzit vorbind despre viaţa sa spirituală, în timp ce era înconjurat de teologi savanţi, o întrebare s-a ivit în spiritul meu: Ce scop ţintim prin studiile noastre? Pentru ce trebuie să învăţăm atâtea lucruri de mică importanţă, în timp ce, lucrului esenţial nu-i acordăm locul cuvenit? Bărbaţi, ca de pildă acest hindus, pot să clatine naţiuni, dar noi ce am făcut până acum?”

Este imposibil să nu fii izbit de asemănările între experienţele creştine ale lui Sadhu şi ale apostolului Pavel. Convertit printr-o minune foarte asemănătoare cu cea de pe drumul Damascului, Sadhu întocmai ca marele apostol, după ce a urât pe Cristos şi I-a persecutat ucenicii, a devenit cel mai fidel slujitor. Şi unul şi altul au primit Evanghelia nu din gura oamenilor, ci printr-o revelaţie directă a Mântuitorului, devenind puternicii Lui martori. Cuvintele lui Isus despre Pavel: „Acest bărbat este o unealtă pe care am ales-o să ducă Numele Meu până la capătul pământului, şi Eu îi voi arăta cât trebuie să sufere pentru Numele Meu”, pot foarte bine să se aplice şi lui Sadhu.

Sundar, la rândul său, a putut să vorbească despre suferinţele sale în aceiaşi termeni ca şi Pavel: „Adesea, în pericol de moarte, de multe ori în călătorie, am fost în primejdie pe ape, ori în primejdie din cauza tâlharilor, în primejdie din partea celor din neamul meu, în primejdie în oraşe, în primejdii în pustiuri. Eu am fost în lucru şi-n osteneală supus foamei şi setei şi am răbdat posturi nenumărate”.

Sadhu, întocmai ca Pavel, a renunţat la tot şi a privit toate lucrurile ca o pagubă, faţă de desăvârşirea cunoaşterii lui Isus Cristos, Domnul său. Întocmai ca Pavel, el a primit această pace, care întrece orice înţelegere. La rândul său avea încredinţarea că nici moartea nici viaţa, nici lucrurile prezente şi nici cele viitoare, nici altă creatură nu-l va putea despărţi de Dumnezeu, manifestat în Cristos Isus.

Întocmai ca Pavel, Sadhu a fost răpit în extaz şi înălţat în paradis, unde a auzit cuvintele pe care nu i-a fost posibil să le exprime. Ca şi el, Sadhu putea să spună cu toată dreptatea: „Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”.

Înaintând în viaţă, comuniunea lui Sundar cu Mântuitorul devenea din ce în ce mai intimă. Evanghelia lui Ioan şi în special ultimele cuvântări cu rugăciunea lui Isus Cristos pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii, aveau un profund răsunet în sufletul său. „Eu în ei şi Tu în Mine, ca să fim una, desăvârşiţi”, era o fuziune a întregii sale fiinţe cu Cristos.

Unui creştin din Elveţia, îi mărturisi într-o zi că îi venea greu să cânte cântarea binecunoscută „Mai aproape de Tine, Doamne” aceasta fiindcă putea să însemne că Cristos stătea în afară, separat de el, în timp ce în realitate El era întrînsul, adică în omul lăuntric: nu doi, ci unul.

Sadhu primise de la Isus Cristos în profunzimea vieţii sale lăuntrice acest izvor de apă vie care ţâşneşte până în veşnicie. În toate lucrurile el a fost condus de Duhul lui Dumnezeu. Viaţa lui a fost o viaţă de ascultare. Supunându-se, el plecă în Tibet, şi înfruntă greutăţi şi pericole, faţă de care cei mai bravi dăduseră îndărăt. Numai unul ca acesta a cărui viaţă şi-o petrecea în lumea supranaturală a rugăciuniii, inspirat de o iubire pentru Dumnezeu mai puternică decât oricare altă iubire pământească, putea să privească în faţă teribilele încercări ce-l aşteptau. Pentru a se pregăti să înfrunte riscurile unei astfel de întreprinderi, el n-a luat nici o măsură decât plecând singur ca un „sadhu”, încredinţându-se cu totul în harul lui Dumnezeu, gândind că se află pe linia voinţei Lui. De asemenea prin ascultare, cu scopul de a mărturisi despre Isus Cristos, el părăsi India, ca să întreprindă lungile călătorii misionare în lumea întreagă. În viaţa lui zilnică, el se supunea imediat la cele mai mici indicaţii ale Duhului Sfânt.

Astfel, într-o seară în timp ce se afla în rugăciune, auzi ceva, ca şi cum un apel venea din vale. Cu siguranţă cineva dorea ajutorul lui. A fost rugat stăruitor să aştepte zorile şi să nu se expună noaptea pericolelor din pădure. Sadhu însă insistă să plece chiar în acel moment. Îndeplinindu-şi misiunea el reveni după câteva zile de absenţă. Într-adevăr, o persoană grav bolnavă avusese nevoie urgentă de ajutorul lui.

Apelul neaşteptat al Duhului Sfânt în timpul unei nopţi de rugăciune tăcută şi răspunsul imediat al lui Sadhu, fără a se îngrijora de pericol, este o trăsătură caracteristică a slujbei sale.

Sănătatea lui Sadhu devenise şubredă. Suferinţele îndurate în Tibet, munca grea, lungile şi obositoarele călătorii, zdruncinară constituţia lui puternică. El suferea de o slăbiciune a plămânilor şi a gâtului, de tulburări ale cordului şi ale stomacului. În vara lui 1925, a făcut împreună cu un amic o expediţie misionară prin satele aflate la nord de localitatea Sabathu. Pe negândite se declanşa o boală la un ochi, care se transformă în curând într-o ulceraţie, ceea ce îi provocă multă suferinţă şi duse la pierderea ochiului. De atunci renunţă la marile reuniuni, refuzând 5-6000 de invitaţii într-un singur an. El îşi consacră timpul rezolvării vastei corespondenţe ce-i venea din lumea întreagă şi scrierilor sale.

„De altminteri, spunea el, oamenii mă cunosc şi pot să mă vadă ori de câte ori doresc”.

O umbră de tristeţe, prilejuită fără îndoială de suferinţele sale, apărea uneori pe obrazul lui. „Această slăbiciune fizică este ghimpele meu în carne, ca să mă ţină în umilinţă”. Cu toate acestea nu era deloc orgolios; ba chiar se mira că Dumnezeu l-a ales tocmai pe el ca să săvârşească o lucrare mondială. „Dacă oamenii ar cunoaşte slăbiciunea mea, n-ar avea atâta admiraţie pentru mine; eu am nevoie de rugăciunile voastre”, spunea el amicilor săi.

El avea presimţirea că nu va trăi mult timp şi dorea să moară ca să fie cu Cristos, ceea ce cu siguranţă, este cea mai mare fericire”. Cristos umplea viaţa lui şi era în centrul tuturor gândurilor sale. „Pentru mine a trăi este Cristos…”

„Niciodată n-am văzut vreun altul, va spune un amic, pentru care Cuvântul lui Dumnezeu să fie atât de literalmente luat în consideraţie şi privit ca absolut adevărat”.

Existenţa lui Cristos în viaţa lui nu era o concepţie intelectuală ci o profundă realitate. El se adâncea ore întregi, în lumea spirituală şi ieşea de aici reînnoit. Bucuria lui în Cristos rămânea nevătămată şi domina suferinţele sale. „N-a fost numai bucuria în suferinţă ci chiar suferinţa însăşi transformată în bucurie”, a spus el.

În 1924, a mai ţinut câteva adunări publice. Aproape în toate cazurile, după terminarea acestora avea crize de inimă fiind inconştient ore în şir. Cu toată starea sa atât de precară, în aprilie 1927 a vrut încă o dată să plece în Tibet. El a mers pe jos pe drumul lung al pelerinilor până la locul socotit sacru din Babrinath. Înainte de a atinge ţinta călătoriei, avu o violentă hemoragie. Credinciosul tibetan care-l însoţea, îl conduse până la o localitate de unde a putut lua trenul care-l readuse la Sabathu. Cu încetul prinse din nou putere şi-n 1928 luă parte activă la o întrunire creştină. În toamna acestui an, cei ce-l întâlniră la Kotgarth, se alarmară de slăbiciunea lui crescândă, în plimbările sale zilnice trebuia să se oprească mereu ca să-şi tragă sufletul. Respiraţia îi devenise greoaie şi efortul unui urcuş îi provoca bătăi de inimă.

În ciuda acestei stări, el proiecta pentru primăvară o nouă expediţie în Tibet. Călătoria aceasta în munţii înalţi, cu trecători dificile şi periculoase, nu poate fi făcută decât de către un muntean viguros. Amicii lui au făcut totul ca să-l întoarcă de la această hotărâre, fiindcă era clar că, în starea de slăbiciune în care se afla, îşi risca viaţa. Dar nici o putere omenească nu era în stare să convingă pe Sadhu să părăsească lucrul, pentru care el simţea o chemare divină. Intenţia lui era să plece cu tibetanul care-l însoţise ultima oară şi să urmeze acelaşi drum al pelerinilor până la o răspântie ceva mai la răsărit. Drumul trebuia să-l conducă la Niti-Pass, la mai mult de 5000 metri altitudine. Mai înainte de a putea atinge interiorul Tibetului, Sundar voia să viziteze o familie creştină care trăia foarte izolată, în apropierea lacului Mama Sarowa.

El promisese amicilor săi şi îndeseobi D-nei Parker, pe care o considera ca o mamă spirituală, să le dea de ştire îndată ce va putea şi să-i prevină în caz de boală. Gândea apoi să se întoarcă înapoi pe acelaşi drum în toamnă, dacă Dumnezeu îi îngăduia.

Un amic, Dl. Watson a fost însărcinat să-i primească corespondenţa şi să răspundă scrisorilor urgente. În cazul când nu s-ar fi întors, a lăsat instrucţiuni la doi executori testamentari. El dădea tot ce avea pentru lucrarea misionară în Tibet şi pentru încurajarea educaţiei creştine a copiilor.

Privind moartea în faţă, el trimise amicilor săi înainte de plecare, pasajul din Faptele Apostolilor 20:22-24-25, unde Pavel îşi ia adio de la bătrânii din Efes „legat prin Duhul Sfânt, n-am făcut caz de viaţă ca şi cum mi-ar fi scumpă… Şi acum iată eu ştiu că nu veţi mai vedea faţa mea, voi toţi printre care am stat predicând Împărăţia lui Dumnezeu”.

Sundar a plecat din Sabathu la 18 aprilie 1929 după ce şi-a luat rămas bun de la fiecare.

Şi de atunci nici o ştire. Tăcerea este absolută. Lunile trecură una după alta. Amicii lui se neliniştiră. Doi dintre dânşii organizară o caravană, plecară în căutarea lui şi făcură o periculoasă călătorie până în Tibet. Nici o urmă de a lui Sadhu n-a fost descoprerită. Nimeni nu l-a văzut. Nimeni n-a auzit vorbindu-se de el. Autorităţile Indiei au întreprins, la rândul lor, cercetări oficiale, examinând înregistrările pelerinilor la diferite halte. Toate căutările s-au dovedit zadarnice şi au trebuit să fie abandonate.

În 1933 o scurtă notiţă apărută în ziarul „Times” şi reprodusă de numeroase ziare, zicea că nefiind nici o ştire despre Sadhu Sundar Singh de la plecarea lui spre Tibet în 1929, autorităţile Indiei îl considerau mort.

Cu toate acestea pentru mulţi din amicii săi, problema rămânea deschisă. Două eventualităţi erau în discuţie. Unii credeau cu tărie că Sundar se retrăsese într-o paragină din Himalaya, ca să ducă acolo departe de lume o viaţă de rugăciune. Alţii care îl cunoşteau mai bine, gândeau că era totuşi mort.

Nu promisese oare să dea un semn de viaţă? Ei erau siguri că el şi-ar fi ţinut cuvântul. Patru ani se scurseseră astfel. Ei îşi aminteau apoi despre spusele lui Sundar: „Dumnezeu nu ne-a creat ca să trăim singurateci, ci să vieţuim printre oameni cu scopul să-i ajutăm. Dacă noi suntem în Cristos nu putem face altfel decât să servim pe fraţii noştri”.

Este uşor să ne gândim că poate Sundar a murit pe lungul drum al pelerinilor, unde bântuia atunci o violentă epidemie de holeră. Oare trupul i-a fost aruncat în apă cu atâtea altele, fără să fie identificat de nimeni? Sau oare să fi dispărut în marile singurătăţi ale Himalaiei, departe de orice locuinţă omenească? Din cauza vederii slabe şi a sănătăţii sale gingaşe, un accident putea cu uşurinţă să i se întâmple de-a lungul pantelor îngheţate şi pe acele cărări mărginite de râpe adânci. El putea să fi căzut într-o prăpastie fără să lase urme.

Totdeauna sperase să moară martir. Pare puţin probabil că a putut atinge Tibetul şi să piară din mâna omului. Toate aceste întrebări rămân fără răspuns şi nu ne putem decât înclina faţă de acest mister, pe care Dumnezeu a vrut să-l lase să dăinuiască.

Oare Sundar nu ne-a zis el însuşi: „Să nu gândiţi: el este mort, ci să spuneţi: el a intrat în ceruri şi în gloria veşnică; el este cu Cristos în viaţa desăvârşită”.

Fie că Sadhu a terminat printr-o moarte violentă, fie că a plecat fără suferinţe, cuvântul pronunţat odinioară în Geneză despre Enoh ne vine în minte: „El a mers cu Dumnezeu pe pământ; apoi n-a mai fost văzut, pentru că Dumnezeu îl luase la El”.

Sundar Singh nu mai este. Exemplul său şi predica sa însă rămân.

Să nu fim oare atenţi la vocea acestui martor al lui Cristos?

Ultimul capitol al cartii „Un martor al lui Cristos: Sadhu Sundar Singh” de Alice van Berchem – o carte pe care o recomand insistent sa fie citita integral de toti crestinii care vor sa creasca spiritual

Devotionalul de platina

Be Thou my Vision, O Lord of my heart;
Naught be all else to me, save that Thou art
Thou my best Thought, by day or by night,
Waking or sleeping, Thy presence my light.

Be Thou my Wisdom, and Thou my true Word;
I ever with Thee and Thou with me, Lord;
Thou my great Father, I Thy true son;
Thou in me dwelling, and I with Thee one.

Be Thou my battle Shield, Sword for the fight;
Be Thou my Dignity, Thou my Delight;
Thou my soul’s Shelter, Thou my high Tower:
Raise Thou me heavenward, O Power of my power.

Riches I heed not, nor man’s empty praise,
Thou mine Inheritance, now and always:
Thou and Thou only, first in my heart,
High King of heaven, my Treasure Thou art.

High King of heaven, my victory won,
May I reach heaven’s joys, O bright heaven’s Sun!
Heart of my own heart, whatever befall,
Still be my Vision, O Ruler of all.

„Viata creştină este în noi reproducerea vietii lui Iisus Hristos. Sau chiar, dacă noi voim să-l urmăm pe apostolul în definitia lui, este Hristos viu în noi înşine. Totul prin Iisus Hristos, totul pentru Iisus Hristos, totul în Iisus Hristos. De când prin întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu a socotit demn să devină al nostru, El singur este centrul spre care converg toate, punctul  de  plecare  de  unde  fiinta  noastră,  viata  noastră,  actele  noastre trebuie  să-şi  ia  cursul  lor  şi  să-şi  urmeze  drumul  lor. A  trăi  cu  viată creştină, înseamnă a tine seamă de Iisus Hristos în toate lucrurile.A iubi pe Iisus Hristos, a primi pe Iisus Hristos, a ne da lui Iisus Hristos, a trăi din Iisus Hristos: iată toată viata creştină.
A iubi pe Iisus Hristos. Înseamnă mai întâi a recunoaşte tot ceea ce a făcut Iisus Hristos pentru noi şi a adânci în această iubire răceala din inimile noastre. Însă iubirea lui Hristos nu constă în emotii sterile, ea se arată  prin  realităti  generoase.  El  împlineşte  poruncile,  el  face  fapte,  el plasează în obiectul iubit toate plăcerile lui şi toate bucuriile lui. Cerul pe pământ este de a iubi pe Iisus Hristos. Suprema nenorocire este de a nu-L iubi.
A primi pe Iisus Hristos. Cum să-L respingi când El Însuşi vine la noi? Şi cu câtă iubire! Şi cu ce elan! Mai înainte de creatia lumii, El se gândeşte la noi, El ne iubeşte, El ne pregăteşte bunurile noastre veşnice. La  timpul  arătat,  El  coboară  din  ceruri,  ieşind  din  sânul  Tatălui,  ia sclavia noastră, se face părtaş la viata noastră, suferă toate mizeriile, se supune la o ispăşire îngrozitoare, şi zdrobit de dureri, moare pe lemnul de osândă al criminalilor. Iată-l pe Iisus pe care-L primim noi, pe care ni-L dă  Dumnezeu  şi  pe  care  viata  creştină  ne  face  să-L  primim  în  mod iubitor.
A  ne  da  lui  Iisus  Hristos (…)  În  mod  sigur  Iisus  S-a  dat  pentru omenirea întreagă; însă nu-L auzim noi pe Sfântul Pavel strigând: El m-a iubit,  El  S-a  dat  pentru  mine?  Cuvinte  delicioase!  Răscumpărarea  se concentrează  în  mine,  binele  general  devine  binele  meu  propriu  şi  eu însumi  mă  dau  cu  totul  întreg  celui  care  se  dă  cu  totul  întreg  mie.  De asemenea,  eu  părăsesc  totul,  eu  abandonez  totul,  creaturile  nu-mi  mai sunt  nimic,  lumea  a  încetat  să  mai  fie,  Iisus  Hristos  singur  este  binele meu, fericirea mea, viata mea.
A trăi prin Iisus Hristos. Chiar aici ajungem noi la vârful cel mai înalt  al  vietii  creştine.  Sfântul  Pavel  îndrăzneşte  să  formuleze  astfel această  viată  prin  Iisus  Hristos:  Eu  trăiesc,  însă  nu  mai  trăiesc  eu,  ci Iisus Hristos trăieşte în mine. Ce înseamnă a trăi aşa? Mai întâi înseamnă a nu mai avea altă tintă în toate actele noastre decât aceea de a plăcea lui Iisus  Hristos. Înseamnă  apoi  a-I  împlini  vointele  Lui  şi  a  asculta  de poruncile Lui. Să mergem mai înainte. A trăi prin Iisus Hristos înseamnă a gândi, a vorbi, a judeca, a actiona ca şi El; înseamnă a muri pentru tot restul  şi  a  nu  mai  trăi  decât  pentru  El  singur.” (Sfantul Ioan Gura de Aur in  vol.  Bogătiile oratorice, pp. 326-327)

The Heretic!

Greu de inghitit doza de adevar concentrata aici…

PS: multam Gabi!

”Eu cu cine votez?”

Nu mica mi-a fost mirarea cand cu ceva timp in urma cativa amici m-au intrebat cum de ”am trecut la ortodocsi”. Reactia mea a fost una de perplexitatate exteriorizata printr-un … hohot de ras sanatos. Pentru faptul de a fi postat apreciativ si oarecum consistent din Ioan Gura de Aur, Nicolae Steinhardt si Alexander Schmemann unii deja m-au vazut ortodoxit? 🙂  Cu siguranta ca nu stiu ce presupune ortodoxizarea daca si-au inchipuit ca e atat de simplu…

”Ingrijorarile” amicilor mei banui ca n-au fost totusi chiar gratuite desi exagerate. Si spun asta pentru ca, intr-adevar, mai multe postari ale mele si luari de pozitie par iesite din sfera neoprotestantismului popular. Am scris despre Maica Domnului ca fiind justificat numita ”theotokos”, despre icoane ca fiind acceptabile in biserici daca rolul le este limitat la unul didactic, am sustinut ca botezul pruncilor poate fi acceptabil daca este socotit poarta de intrare in poporul lui Dumnezeu si-i este negat rolul de spalator de pacatul stramosesc si garant al mantuirii. De asemeni am vorbit despre euharistie ca fiind mai mult decat un simbol, suvenir si promisiune. Crucea o vad ca un simbol eminamente crestin iar purtarea acestui simbol nimic mai mult decat o replica crestina a ciucurilor evreilor meniti sa le aminteasca identitatea si consacrarea.

Am spus raspicat ca Septuaginta ”ortodocsilor”  este Vechiul Testament crestin cel putin la fel de valabil ca textul ebraic( desi il consider prioritar masoreticului si ”adevaratul” VT al crestinilor). Am mai spus ca puritanismul interzicerii alcoolului sub orice forma si in orice cantitate nu are acoperire in Scripturi care se declara impotriva abuzului/betiei doar.

Este drept ca Jaroslav Pelikan m-a luminat in multe privinte legat de istoria dogmei crestine. Il consider si apreciez mult pe Dostoievski ca un reprezentant eminent al ortodoxiei si un duhovnic . Am o stima aparte pentru realismul parintelui Al. Schmemann,  ortodoxul. Gasesc un duhovnic intelept in Antonie Bloom al Surojului, iar parintele Steinhardt imi este probabil cel mai drag duhovnic ortodox si unul care mi-a deschis ochii inspre un crestinism umil, vioi, inteligent si profund.

Imi plac enorm ortodoxele ”Patimi dupa Matei” compuse de episcopul Hylarion , ca si muzica ruseasca corala si vocea sarboaicei ortodoxe Divna Ljubojevic.

DAR… ortodox nu-s oameni buni! – in sensul de enorias al ”patriarhului” Daniel sau al altei biserici ortodoxe. Si nici nu cred ca voi fi vreodata. Asa cum nu-s catolic dar ii admir pe iezuiti (datorita inteligentei si dedicarii lor), imi plac mult ”Imitatio Christi” , printul Ghika, Francisc de Asissi, Chesterton si destui altii. Cum nu-s anglican desi il consider pe C S Lewis un alt duhovnic al meu. Cum nici prezbiterian nu-s dar Francis Schaeffer mi-a fost un alt indrumator pe Cale. Cum nici …si lista ar putea continua: baptist desi Spurgeon… etc

Cum si pe blog am mai fost interpelat ”tu ce esti?” probabil ca acum se va face clar odata pentru totdeauna: nadajduiesc ca sunt un crestin care cauta sa-si urmeze Domnul Bisericii, una universala/catolica si drept-credincioasa/orthodoxa, Biserica mereu razvratita/protest-anta fata de pacat si diavol. Sunt asadar un crestin de orientare Wesley-ana si gasesc interesanta si ”tentanta” paleo-ortodoxia ”initiata” de Thomas Oden ; totusi imi pastrez un ”drept de veto”…al libertatii de constiinta fata de oricine cu exceptia lui Dumnezeu .

%d blogeri au apreciat: