A doua duminica a Adventului

Dreapta socotinta si devierile ei

Cineva observa cum crestinismul se imparte in functie de accentul dezechilibrat pus pe cate unul dintre cei patru factori ai autoritatii teologice asa cum se regasesc in ”patrulaterul” lui Wesley:
1. revelatia/Scriptura – evanghelicii (luterani, reformati/prezbiterieni,baptisti etc)
2. traditia( prin institutie) – traditionalistii/”liturgicalii” ( ortodocsi, catolici, anglicani)
3. ratiunea – liberalismul teologic
4. experienta/sentimentele – carismatici(penti,quakeri etc)
Cele patru trebuie sa mearga impreuna, Biblia avand primatul de autoritate.

Asta comentam pe blogul lui Marius cu trimitere la schimbarea ”macazului” de catre Iosif Ton (spre harismatici). Mergand mai departe, este interesat de observat si la ce conduce absenta(nu numai accentul exagerat) sau insuficienta prezenta a unuia dintre cei patru factori(S- Scriptura, T-traditia, R- ratiunea, E- experienta) care sunt necesari echilibrului:

  1. T+R+E-S= analfabetism biblic ”asortat” cu relativism de toate soiurile – o ”caruta” trasa de 3 ”naravasi” care incotro , fara ”carutasul” care sa-i mâne in directia buna; monstrii ignorantei, infatuarii ”religiei stramosesti”, ”harismatici”…
  2. S+R+E-T= ”evanghelicalism” pierdut in spatiu si timp – un adolescent care si-a pierdut memoria; nu stie de unde vine,  de ce si incotro merge; monstri ”restaurationisti” etc
  3. S+T+E-R= misticism ne-bun; absenta ratiunii da nastere la monstri ”biblici”, ”traditionalisti”, ”mistici”
  4. S+T+R-E= intelectualism steril; absenta trairii naste alti monstri ”biblici”, ”traditionalisti”, ”rationali”…

Si bineinteles ca acum disputele se vor da pe procente in functie de agende si gusturi proprii…

Intamplarile pelerinului in calatoria sa – John Bunyan

O carte tradusă în peste o sută douăzeci de limbi şi apreciată ca o carte de căpătâi, alături de Biblie.

AUDIO: ”Urmarea lui Hristos” de Thomas a Kempis

Inca o exceptionala carte de devotiune crestina in format audio.

Imitaţiunea lui Cristos / Urmarea lui Hristos[1] (în latină Imitatio Christi / De Imitatione Christi) este o operă de pietate creştină, atribuită, în general, călugărului german Thomas a Kempis. A fost redactată la sârşitul secolului al XIV-lea sau la începutul secolului al XV-lea, în limba latină. Lucrarea este reprezentativă mişcării de reformă spirituală denumită Devotio Moderna.

Textul său este un ajutor pentru rugăciune şi devoţiuni personale. Unii văd Imitatio Christi ca pe unul din tratatele majore de morală creştină.Lucrarea este atribuită preotului german Thomas a Kempis, din moment ce 60 din cele 66 de manuscrise poartă semnătura acestuia.

Atribuirea operei a fost mult discutată şi disputată. A fost vorba despre italianul Ioannes Gerson[2], din ordinul călugăresc al Sfântului Benedict, de Jean Gerson[3], cancelar al Universităţii din Paris, de misticul neerlandez Gerard Groote. Însă potrivit opiniei care prevalează astăzi în mediile specialiştilor, autorul ar fi Thomas a Kempis, călugăr german din Mănăstirea augustină Sfânta Agnes, situată în Ţările de Jos.

În fapt, doisprezece contemporani îi atribuie Imitaţiunea lui Cristos lui Thomas a Kempis: Jean Busch (1400-1479); Hermann Ryd (1408-1483); Jean Monbrun (1460-1502); Adrien de But (1480); Wessel Gandsfrod (1489); Farinator; Peter Schott; Tritheme; Pirckamer; Martin Simus; biograful anonim al lui Thomas a Kempis; editorul primei traduceri franceze a Imitaţiunii în 1493. Toţi afirmă, mai mult sau mai puţin clar, paternitatea lucrării lui Thomas a Kempis.

Lucrarea a fost citită de către Sfântul Ignaţiu de Loyola, în timp ce se afla într-o peşteră în Manresa, şi a ajutat la conceperea ignaţiană a Exerciţiilor spirituale.

Imitatio Christi, „îndată după Sfânta Scriptură, este cartea cea mai citită pe faţa pământului, precum şi cea care a lucrat cele mai multe întoarceri la Dumnezeu a sufletelor păcătoase.”[6]

Sfântul Ignaţiu de Loyola le recomanda discipolilor săi s-o deschidă mereu – chiar şi la întâmplare -, încredinţat că, indiferent la ce pagină s-ar opri ochiul, învăţătura şi poveţele aflate acolo vor folosi sufletului din belşug.”[7]

Mai aproape de zilele noatre, Leibniz scria undeva că Imitatio Christi este „una dintre cele mai bune cărţi care s-au scris cândva”

Atât credincioşii catolici, credincioşii ortodocşi, cât şi credincioşii protestanţi admiră Imitaţiunea lui Cristos şi se înfruptă din bogăţia spirituală pe care o degajă.

În zilele noastre, lucrarea suscită unele rezerve întrucât unii estimează că ea ar da prea multă importanţă umilinţei, resemnării şi abnegaţiei.

În cei peste 500 de ani câţi au trecut de la redactarea ei, după Biblie, Imitatio Christi este cartea de îndrumare spirituală cea mai tipărită, în cele mai multe limbi şi în cele mai multe exemplare[9]. În limba latină a fost tipărită în peste 2000 de ediţii.

Prima traducere în limba română o datorăm lui Samuil Micu: De Urmarea lui Hristos, tipărită la Blaj, în anul 1812.

Papa Ioan Paul I a murit[19] în timp ce citea De Imitatione Christi.[20]

De asemeni, aceasta capodopera devotionala a fost foarte pretuita de John Wesley, intemeietorul metodismului.

AUDIO: ”Apa cea vie – femeia samarineanca” de Nicolae Steinhardt

din volumul de predici-eseuri ”Daruind vei dobandi”.

AUDIO DOWNLOAD FREE: Un martor al Lui Christos – Sadhu Sundar Singh

Inca o carte excelenta este disponibila si in format audio . O puteti  descarca de AICI sau cumpara de AICI sau citi online AICI.

Despre desavarsirea crestina – John Wesley

Preaching to the newly converted: a painting of John Wesley with Methodists in the movement’s early days

Astfel, aşa cum observase Wesley, „desăvîrşirea” putea însemna multe. Un erudit sugera că, deşi „doctrina lui Wesley despre îndreptăţire… nu trebuie înţeleasă ca o parte însemnată, echilibrată a învăţămîntului doctrinar… [ci] valorează mai mult din perspectiva relatării pelerinajului său teologic”, înţelegerea sa fundamentală a desăvîrşirii părea să constea în distincţia dintre „desăvîrşirea în curs de desăvîrşire” şi „desăvîrşirea desăvîrşită”. Desăvîrşirea „desăvîrşită” era un atribut esenţial al lui Dumnezeu, Care este un „imens ocean al tuturor desăvîrşirilor”, dar pentru credincios ea rămînea un scop, urmînd a fi atins în viaţa de veci. Desăvîrşirea „în curs de desăvîrşire”, dim­potrivă, era un dar şi un proces care se desfăşoară aici, în această viaţă; a început cu actul divin de îndreptăţire de către har prin credinţă, în care credinciosul este „înnoit, curăţit, purificat, sfinţit”, dar „nu… cu desăvîrşire”, şi prin care progresează către atingerea scopului şi va continua să o facă pînă la sfîrşit. „Gîndesc despre îndreptăţire”, scria Wesley în Jurnalul său, „la fel ca domnul Calvin. Cu privire la aceasta, nu mă deosebesc de el deloc”. Desăvîr­şirea era [concepută ca fiind] creşterea înspre maturitatea creştină.Desăvîrşirea creştină a lui William Law, pe care Wesley a sprijinit-o şi a continuat să o citească, în ciuda criticilor pe care i le aducea autorului, mărturisise în introducerea cărţii: „Dacă Dumnezeu nu ar ierta slăbi­ciunile şi bolile, cei mai buni dintre oameni nu şi-ar primi răsplata”.

Cînd Hristos a spus: „Credinţa ta te-a mîntuit”, nu se referea la credinţa pe care o puteau avea şi demonii, ci la cea pe care Pavel a descris-o ca fiind „credinţa care este lucrătoare prin iubire”; teologii ortodocşi răsăriteni, părinţii de la Conciliul tridentin şi John Wesley conside­rau acel text favorit pentru relaţia strînsă existentă între îndreptăţirea prin credinţă şi vieţuirea în sfinţenie. Exista într-adevăr „un consens universal al tuturor celor ce sînt ortodocşi” (cel puţin potrivit definiţiilor Reformei) că, în vreme ce „cuvîntul a îndreptăţi nu trebuie luat într-un sens moral”, credinţa care îndreptăţeşte trebuie totuşi să fie vie, să producă nu doar iertarea păcatelor, ci şi o reînnoire a vieţii, şi era un grosolan „abuz faţă de doctrina” îndrep­tăţirii a trage concluzia, pe baza acesteia, „că cineva se poate mîntui fără fapte bune”.

Jaroslav Pelikan, Traditia crestina, vol 5

%d blogeri au apreciat asta: