”Fenomenul” Andre Scrima evocat de Plesu,Liiceanu, Patapievici

PS: a se vedea si https://sldsjd.wordpress.com/2010/03/14/reinventarea-crestinismuluir/

Trei duhuri de broaste in crestinismul mileniului trei

De ceva timp incerc sa observ ”fenomenele extreme” care confrunta crestinismul ”din interior”. Desi perceptia mea este, desigur, subiectiva si partiala, cred ca ea nu este gresita , cel putin in aspectele esentiale.

Vad trei amenintari majore in ”interiorul” crestinismului: subiectivismul sentimentalist manifestat in harismatism-penticostalism, fundamentalismul orbesc partizan vizibil in toate formele de intoleranta si absolutism teologic, si rationalismul razvratit fata de Revelatie asa cum se intrupeaza in toate formele de liberalism.

Sa le iau pe rand:

1. subiectivism sentimentalist : harismatism-penticostalismul cunoaste o explozie mai mult decat ingrijoratoare pentru orice om care nu si-a lasat ratiunea ”la garderoba”. Amploarea fenomenului este de-a dreptul alarmanta. Satui de dogmatism, ritualism si sloganuri rasuflate, din ce in ce mai multi oameni imbratiseaza ”vitalitatea” harismatica chit ca acea vitalitate este cel mai adesea o contra-facere si o proba de iluzionism religios. Oameni in toata firea de la care ai pretentii de cultura si inteligenta se lasa prinsi in spirala halucinanta a manipularii grosolane la nivel de sentimente si ”trairi”. Incapute pe mana unor sarlatani maestri ai manipularii psihologice, masele intregi de ”crestini” penticostali tind sa dea noua ”definitie”/infatisare a crestinismului mileniului trei sau cel putin a protestantismului. Desi Biserica n-a fost niciodata straina de extatic si mistic, contra-facerile penticostale dau impresia returnarii crestinismului intr-o ”matrita”  ”demna” de luarea in deradere de catre agnosticul si postmodernul mileniului 3.

2.  Fundamentalismul (si dogmatismul intolerant) este ”maica” ce a ”avortat” ”eliberarea” penticostala. Cele doua extreme intruchipeaza cele doua vesnice tentatii ale spiritului uman: dominatia ”duhului”/sentimentului si tirania traditiilor dogmatizate. Este suficient sa iei nota de pretentiile arogante de ”BisericA” ale tuturor ”talibanilor” diverselor factiuni ”crestine” pentru a intelege succesul penticostalismului ca ”eliberare” din chinga de fier a  religiei institutionalizate si inchizitoriale. Talibanii ortodoxiei nici nu vor sa stea macar de vorba cu ”ereticii” catolici si (neo+)protestanti  ;  care mai de care restaurationisti se pretind ”ramasita”, care mai de care fani ai lui Calvin iti impun ”ortodoxia” predestinationista in numele lui Dumnezeu dar dupa aiurelile lui Calvin.

Alaturi de harismatism , fundamentalismul religios cunoaste o inviorare deloc prevestitoare de bine in viitor.

3. Rationalismul salbatic care a rupt ”jugul” Revelatiei si totusi se pretinde ”crestin”; imbraca diverse forme ”crestine” la moda: evolutionism ”teist”, deism, unitarianism, ”demitologizarea” Bibliei si ”inalta” critica , teologia ”eliberarii”, ”teologia” feminista, etc dimpreuna cu toate formele de razvratire de sub autoritatea Cuvantului. Si acest fenomen isi are originea in inchizitia crestinatatii politizate si hiper-dogmatizate. Daca pana la un punct revolta fata de clericalism desantat, coruptie fatisa a administratiei bisericesti, obscurantism si analfabetism cu pretentie de ”teologie ortodoxa” este legitima si inevitabila, toate formele de razvratire in numele eliberarii de aceste blestematii au ajuns ele insele blestematii si mai grozave pretinzandu-se ”eliberarea” crestinismului. Folosindu-se necinstit de ”Pavel” contra lui Petru, Iacov si Andrei, de ”Martin Luther” contra lui Francisc de Assisi, Wesley si Chesteron, samd, exponentii liberalism-rationalismului sunt la fel de  periculosi ca si cei ai harismatismului si  dogmatismului deoarece se pretind adevaratii crestini, urmasii reformatorilor, ai lui Luther si Pavel, si se folosesc de renumele lor pentru a-si promova agenda proprie, una de inspiratie draceasca sadea: anularea autoritatii Revelatiei in numele ”adaptarii” ei la contemporaneitate si a ”relevantei” pentru mileniul trei.

Toate cele trei ”versiuni” incearca sa se impuna ca adevaratul crestinism. Fiecare va incerca sa impuna redefinirea crestinismului dupa propria-i ”ortodoxie”: sentimente manipulate si sarlatanie psihologica,  dogmatism impus si politica bisericeasca perfida, ”eliberarea” de orice Dumnezeu in numele zeitei ratiune.

In fata si contra acestor hidoase pretentii de reformulare a crestinismului sta Biserica lui Cristos, cea dincolo de -isme, Biserica ”expandata” de Pavel si apostoli, Biserica aparata de Ioan Crisostom, Biserica ”reincalzita” si ”des-paduchiata” de celalalt Ion, Wesley, si fratele lui, Biserica mucenicilor si martirilor inchizitiei, comunismului oriental si ateismului occidental, Biserica lui C S Lewis, Wurmbrand si Steinhardt cu toate slabiciunile ei si ale celor mai sus pomeniti.

PS: Este de-a dreptul remarcabil modul in care John Wesley a inteles echilibrul care pastreaza intr-un raport sanatos revelatia, ratiunea, experienta si traditia: patrulaterul lui Wesley.

Botezul Copiilor in Noul Testament – Oscar Cullman

Teologul evanghelic Oscar Cullman demonstreaza, exclusiv pe baza argumentelor biblice, posibilitatea Botezului copiilor. Scrie aceasta brosura ca raspuns colegului sau de facultate, teologul protestant radical – Karl Barth.

NEMURIREA SUFLETULUI SAU ÎNVIEREA MORłILOR? de OSCAR CULLMANN

Despre autor:

Karl Barth, colegul lui Cullmann de la Universitatea din Basel, spunea că datorită intensei sale munci cu caracter ecumenic, piatra acestuia de mormânt ar trebui să poarte inscriptia „sfătuitor al trei papi”.

(…) în 1993, Cullmann ajunge primul protestant care primeşte Premiul International Paul al Vl-lea.

Poate că mai mult decât oricare alt teolog din secolul al XX-lea, Cullmann rămâne persoana cea mai influentă pentru teologia biblică reformată.

Cullmann a fost probabil cel mai mare adversar al „demitologizării” Noului Testament propuse de Rudolf Bultmann.

Despre carte:

Nici o altă lucrare publicată de mine nu a provocat atât de mult entuziasm sau o ostilitate aşa de puternică.

Prietenii care mi-au urmărit lucrările anterioare cu interes şi aprobare mi-au arătat durerea pe care le-a pricinuit-o acest studiu. La altii am simtit o indispozitie pe care au încercat să o ascundă printr-o tăcere elocventă. Criticii mei apartin celor mai diverse domenii. Contrastul pe care, din respect fată de adevăr, am considerat necesar să-l evidentiez – între curajoasa şi voioasa nădejde creştină primară în învierea mortilor şi senina aşteptare filosofică a supravietuirii sufletului nemuritor -, a displăcut nu numai multor creştini sinceri din toate congregatiile şi din toate conceptiile teologice, dar şi acelora ale căror convingeri, nefiind aparent îndepărtate de creştinism, sunt mult mai puternic impregnate de consideratii filosofice. Până acum, nici un critic din nici o tabără nu a încercat să mă respingă prin exegeză, care este fundamentul studiului.

Acest remarcabil acord pare să arate cât de răspândită este greşeala de a atribui creştinismului primar credinta greacă în nemurirea sufletului.

Reactiile de împotrivire provocate de lucrarea mea m-ar fi impresionat mai mult dacă ar fi fost întemeiate pe argumente de ordin exegetic, în schimb, sunt atacat cu consideratii foarte generale de tip filosofic, psihologic şi, mai presus de toate, sentimental.

Având în vedere reactiile negative şi „neliniştea” provocate de publicarea tezei mele în diferite periodice, nu ar trebui oare să pun capăt dezbaterii de dragul caritătii creştine, în loc să public acest opuscul? Decizia mea a fost determinată de convingerea că „pietrele de încercare” sunt folositoare câteodată atât din punctul de vedere erudit, cât şi din cel creştin.
Nu le cer cititorilor mei decât să fie atât de buni încât să încerce să citească până la sfârşit.

Wesley-anism si ortodoxie

Constat cu placere ca nu sunt singurul care observ apropierea dintre Wesley si ortodoxie. Agnusstick scrie bine:

(…) impresia mea despre metodism (cel Wesleyan, nu ştiu dacă prezentul mai seamănă) este că ar fi un fel de ortodoxie aplicată pe cultura evanghelică (sfinţirea individuală ca trăsătură esenţială, alături de doctrina harului). De fapt, poate că metodismul reprezintă o purjare a ortodoxiei de elementele obsesiv-simbolice ale Tradiţiei, ceea ce deja mi-l recomandă ca având o teologie la care aş adera cu plăcere (n-am apucat încă să o studiez).

Exista deja cateva volume care analizeaza apropierea, compatibilitatea si diferentele intre cele doua entitati eclesiastice:

Orthodox and Wesleyan Scriptural understanding and practice By S. T. Kimbrough

Orthodox and Wesleyan spirituality edited by S. T. Kimbrough

Orthodox and Wesleyan ecclesiology By S. T. Kimbrough

A se vedea si articolele din ”Wesleyan Theological Journal” si ”Asbury Theological Journal”:

Orthodox Christianity, Wesleyanism, and Process Theology

JOHN WESLEY AND EASTERN ORTHODOXY: Influences, Convergences, and Differences

(…) s-au organizat conferinţe pentru a examina concordanţa dintre Biserica Ortodoxă şi  tradiţia wesleyana. Chiar dacă aceştia din urmă pornesc dintr-o perspectivă vestică,  concluziile lor sunt  mult mai in acord  cu perspectiva ortodoxă asupra naturii umane [decat alte traditii protestante].

Puţini evanghelici inţeleg astăzi că anumite forme de închinare, care sunt populare printre evanghelici, scot la iveală o incredibilă asemănare cu această temă a lui Atanasie prezentă în teologia ortodoxă. Accentul pus  de  ortodoxie  pe  Christus  Victor subliniază  moartea  şi  învierea  lui Cristos  ca biruinţă asupra puterii răului  şi a morţii.  O serie de imnuri ale lui Charles Wesley („Dragostea divină” şi „Tu, cel care ai venit de sus”) reflectă perspectiva cristologiei patristice greceşti, cu accentul său pe transformarea umană prin îndumnezeire.

(…) un teolog ortodox ar putea lua  in considerare o  serie de  discuţii – începând cu urmaşii lui Wesley, cu care avem cele mai multe in comun, urmaţi de luterani şi probabil de calvinişti.

Bradley Nassif, Ortodoxie si Evanghelism, p.  22, 50, 111-112

Dupa cum se vede, ortodocsii insisi recunosc in metodisti ramura protestanta cea mai afina rasaritului pravoslavnic(chiar mai apropiati decat ”mama” anglicana a metodismului,datorita ”eliberarii” lui Wesley de augustinianismul predestinationist… si nu numai). Caci, intr-adevar, wesleyanismul este ”un fel de ortodoxie aplicată pe cultura evanghelică”, ”o purjare a ortodoxiei de elementele obsesiv-simbolice ale Tradiţiei” cum bine observa amicul mai sus citat.

Vor fi interesante consecintele practice ale dialogului metodisto-ortodox. Ce anume metodistii vor recupera din ortodoxie, ce vor respinge mai departe si, de asemeni,isi vor veni in fire renuntand la hirotonirea femeilor si alte nebunii? Cat de dispusi vor fi ortodocsii la o revivalizare a credintei prin ”contaminare” cu spiritualitatea wesleyana. Vor putea ortodocsii sa se descotoroseasca de paguboasele pseudo-traditii atat de impamantenite in mentalul vulgului desi nu le intelege nici ”rosturile” nici relevanta?

Predand Biblia prin cultura populara si arte: muzica clasica

Writings:

A. Pärt, Psalms of David
G. F. Handel, Messiah [Pss 2; 16; 22; 24; 68; 69]
L. Bernstein, Chichester Psalms [Pss 2; 23; 102; 108; 122; 131]
J. Brahms, “Herr, Lehre Doch Mich” (from A German Requiem, movt. 3) [Ps
39]
I. Stravinsky, Symphony of Psalms [Pss 39; 40; 150]
A. Pärt, Psalm 51
T. Avni, De Profundis [Ps 130]
G. Verdi, “Va Pensiero” (from Nabucco) [Ps 137]
C. Parry, Job
L. Dallapiccola, Job
H. Purcell, My Beloved Spake [Song of Solomon 2]
A. N. Boskovich, Ruth and Boaz
G.  F.  Handel,  “Behold,  and  See  If  There  be  Any  Sorrow”  (from  Messiah)
[Lam 1]
I. Stravinsky, Threni [Lam 1; 3; 5]
G. F. Handel, Esther
G. F. Handel, Belshazzar [Dan 5]
W. Walton, Belshazzar’s Feast [Dan 5]
F. McBeth, Daniel in the Lion’s Den [Dan 6]

SURSA: Teaching the Bible through Popular Culture and the Arts

AUDIO: ”Graiul martirilor” – serial radiofonic

AUDIO: ”Infricosatoarea judecata” – de N. Steinhardt

din volumul de predici-eseuri „Daruind vei dobandi”.

SINAXAR: ÎNVIEREA DOMNULUI (PAŞTELE) – HRISTOS A-NVIAT!


”Hristos Anesti” – Divna Ljubojevic

Corul Madrigal

Pe situl corului „Juvenes Ecclesiae” se gasesc mai multe inregistrari din 3 concerte de Pasti. Auditie placuta!

SINAXAR: SÂMBĂTA SFÂNTĂ

« La Passion selon saint Matthieu » composée par Mgr Hilarion (Alfeyev) – Ouverture si final

Actul răstignirii a fost atât de serios, de autentic şi total încât până şi apostolii şi ucenicii erau convinşi că spânzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia. Dacă n-­ar fi fost atât de zdruncinaţi în credinţa lor, Luca şi Cleopa n-­ar fi umblat mohorâţi, târşâindu-şi picioarele pe drumul către Emmaus, şi-­ar fi recunoscut deîndată învăţătorul şi n­-ar fi rămas atât de miraţi când au înţeles cine e. (Se simţiseră atât de stingheri, de păcăliţi, încât se rugaseră de primul trecător întâlnit, un necunoscut, să nu-­i lase singuri, să stea cu ei.) Nici Toma n­-ar fi pus condiţii atât de drastice (şi, la drept vorbind, de jignitoare) dacă n­-ar fi fost şi el sigur că învierea, după cum se petrecuseră lucrurile, nu mai era cu putinţă.
Tuturora nu le venea a crede. Răstignirea era definitivă şi pentru ei, întocmai ca pentru scribi. Şi era necesar, spre adeverirea jertfei, ca răstignirea să dea impresia de sfârşit, de soluţionat, de afacere clasată, de bun simţ biruitor. Nu ajungea — ca să fie răstignirea ceea ce trebuia să fie — nu ajungeau groaza torturii, piroanele, suliţa, spinii — în tabloul lui Mathias Grünewald de la Unterlinden spinii străpung întregul trup intrat în putrefacţie ­, mai era neapărat nevoie — pentru completare, pentru întărire — să pară şi catastrofă, derută, eşec.
Numai strigătul ”Eli, Eli…” ne dovedeşte că răstignitul nu s­-a jucat cu noi, că nu a încercat să ne mângâie cu făţarnice estompări. (Ca­-ntotdeauna i­-a tratat pe oameni ca pe fiinţe libere şi mature, capabile de a încasa adevăruri neplăcute.) Spre deosebire de Buddha şi Lao­Ţe, el nu dă aforisme şi pilde, ci carne şi sânge, chin şi deznădejde. Durerea fără deznădejde e ca mâncarea fără sare, ca nunta fără lăutari.
(Iar dacă tâlharul cel bun e primul om care soseşte în rai — înaintea proorocilor, patriarhilor şi drepţilor Vechiului Testament — poate că o datorează nu numai cutremurătoarei lui convertiri, ci şi faptului că a fost coleg de suferinţă cu Domnul. Căci una e să stai la picioarele crucii şi să suferi, oricât de sincer şi de sfâşietor, şi alta e să fii pe cruce. Durerea altuia nu e a ta, e a lui, ţi­-o însuşeşti numai printr­-un proces ideativ, nu prin simţiri. Numai tâlharul cel bun simte la fel cu Domnul.)
Întruparea a fost totală, cum învaţă sinodul de la Halchidon.
Bine, totală, dar Hristos pe cruce n­-a încetat de a fi şi Dumnezeu.
Eu: nu e de contestat permanenţa comunicării idioamelor, dar după câteva ore pe cruce omenescul a trebuit să fie predominant; altfel tragedia era contrafăcută.
O ţin morţiş: ce­-ar fi vrut dochetiştii, fantasiaştii şi monofiziţii ­sau ateii? Să le fi făcut Hristos de pe cruce semn cu ochiul alor săi spre a le da de înţeles: las’ că asta e de gura lumii, fiţi fără grijă, ştim noi ce ştim, ne vedem Duminică dimineaţa?

(…) La I Cor. 6, 20 şi 7, 23 Pavel stăruie: „Aţi fost cumpăraţi cu preţ.” Cu preţ cinstit, întreg. Dumnezeu n­-a înşelat pe nimeni: nici pe diavol, nici pe noi; nici pe Sine nu S-a înşelat. N-­a plătit cu aparenţă de suferinţă, cu o cruce mitică, sau cu bani calpi. Preţul nu l-­a plătit o fantasmă; carne din carnea noastră, sânge din sângele nostru.
Şi la Evrei (2, 17; 2, 18; 4, 18): Pentru aceea dator era întru toate (afară de păcat) să se asemene fraţilor (nouă); fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să ajute; ispitit întru toate, după asemănarea noastră.
Asemenea nouă în toate şi ispitit de toate ca şi noi: aşadar şi de omeneasca deznădejde.

”Jurnalul Fericirii” de Nicolae Steinhardt

SINAXAR: VINEREA SFÂNTĂ (post şi ab.)(Patima şi moartea Domnului)

Psalmul 21 (22)

2  Dumnezeul meu, Dumnezeul meu,
pentru ce m-ai pãrãsit? *
Departe sunt de a-mi aduce mântuirea
cuvintele strigãtului meu.
3  Dumnezeul meu, strig ziua si tu nu-mi rãspunzi, *
si noaptea si nu am liniste.
4  Iar tu esti Cel Sfânt *
si locuiesti în mijlocul laudelor lui Israel.
5  În tine si-au pus speranta pãrintii nostri, *
au sperat si tu i-ai eliberat;
6  cãtre tine au strigat si au fost mântuiti, *
în tine au nãdãjduit si n-au fost fãcuti de rusine.
7  Dar eu sunt vierme, si nu om, *
ocara oamenilor si batjocura poporului.
8  Toti care mã vãd îsi bat joc de mine, *
strâmbã din buze si dau din cap:

9  „S-a încrezut în Domnul, sã-l mântuiascã, *
sã-l elibereze, dacã îl iubeste”.
10  Cãci tu m-ai scos la luminã din sânul mamei, *
m-ai pus în sigurantã la pieptul mamei mele.
11  Spre tine m-am îndreptat de când m-am nãscut; *
din sânul mamei mele tu esti Dumnezeul meu.
12  Nu te îndepãrta de mine, †
pentru cã strâmtorarea este aproape *
si nu este cine sã mã ajute.
13  Mã înconjoarã tauri multi, *
tauri puternici din Basan m-au împresurat
14  si cascã spre mine gura lor, *
ca leul care sfâsie si rage.
15  Mã scurg ca apa, *
mi se desfac toate oasele,
inima mea este ca ceara, *
se topeste printre mãruntaiele mele.
16  Mi se usucã cerul gurii ca un ciob de oalã †
si limba mi se lipeste de gâtlej; *
m-ai asezat în praful mortii.
17  Iatã, mã înconjoarã câinii, *
o bandã de rãufãcãtori mã împresoarã;
mi-au strãpuns mâinile si picioarele, *
18         mi-au numãrat toate oasele.
Ei mã iscodesc si mã cerceteazã; †
19         îsi împart între ei hainele mele *
si au aruncat sortii pentru tunica mea.
20  Dar tu, Doamne, nu sta deoparte, *
tãria mea, grãbeste-te sã mã ajuti.
21  Scapã de sabie viata mea, *
din gheara câinelui, singurul meu bine!
22  Salveazã-mã din gura leului *
si de coarnele bivolilor, pe mine, sãrmanul!
23  Voi vesti numele tãu fratilor mei, *
în mijlocul adunãrii te voi lãuda.

24  Cei care vã temeti de Domnul, lãudati-l, †
toatã semintia lui Iacob, preamãriti-l; *
sã se teamã de el toatã semintia lui Israel.
25  Cãci el nu dispretuieste *
si nici nu respinge cererea sãracului
si nu-ti întoarce fata de la el, *
iar când strigã cãtre el, îl ascultã.
26  La tine este lauda mea în adunarea cea mare; *
îmi voi împlini fãgãduintele
în fata celor ce se tem de el.
27  Cei sãraci vor mânca si se vor sãtura; †
îl vor lãuda pe Domnul cei care îl cautã: *
„Inimile lor sã trãiascã în vecii vecilor!”
28  Îsi vor aduce aminte si se vor întoarce la Domnul *
toate marginile pãmântului,
se vor prosterna în fata lui *
toate familiile popoarelor.
29  Cãci a Domnului este împãrãtia *
si el va stãpâni natiunile.
30  Lui i se vor închina toti cei care dorm în pãmânt, *
în fata lui se vor prosterna
toti cei care coboarã în tãrânã.
Dar sufletul meu va trãi pentru el *
31         si urmasii mei îl vor sluji.
Se va povesti despre Domnul generatiei viitoare †
32         si vor vesti dreptatea lui
poporului care se va naste: *
„Domnul a fãcut acestea!”

Obsedati(i) de ziua a saptea/sabat/sambata

„Sâmbătar sau nimic” ar putea fi refrenul unei parafrazari-sintetizari a pozitiei unor sambatari obsedati de problema sambetei ca zi de odihna. „Evanghelizarea” lor sta sub imperiul propovaduirii sambetei in contrast cu „abominatia/uraciunea/scarbosenia” duminicii „papale”. Acest soi de sambatar simte si chiar crede ca scopul existentei lui pe fata pamantului este sa convinga cat mai multi „pseudo”-crestini „duminic-ani” ca „ori devii sambatar ori esti nimic”, adica insasi calitatea de „crestin” ar fi sinonima „celei”  de vajnic cerber al sabatului. Mai ceva ca fariseii din vechime, acesti sabat-arieni vad lumea radical in „alb si negru”, ei, sabatarienii, fiind bineinteles „albii”, imaculatii, iluminatii, iar restul: negrii,tuciurii ca taciunele, ca si catranul si smoala iadului caruia ii apartin cat timp nu sunt fanii sabatului 24/24 si cu toata adrenalina posibila si imposibila. Acesti obsedati de ziua a saptea iti vor desira toata istoria in pledoaria lor anti-duminica, te vor satura de scenarii cu legi duminicale si persecutii pentru sabat.

In fata acestor cerberi ai sabatului mi se pare mai nimerita ca oricare alta observatia unui studiu pe marginea unor speculatii ale lui Maxim Marturisitorul  din Filocalia, vol. 3, p. 469.

Se spune tranşant că Dumnezeu nu a poruncit să se cinstească sâmbăta38, şi afirmatia poate surprinde într-o primă fază. Însă Maxim oferă aici o reinterpretare a poruncii privitoare la cinstirea zilei a şaptea. Cinstirea unei zile care este parte a creatiei, în calitate de unitate structurală cronologică, ar putea fi rapid catalogată în registrul idolatriei. Sensul profund al poruncii, remarcă Maxim, este indicarea simbolică a faptului că Dumnezeu Însuşi trebuie cinstit prin zile. Pornind de la această convingere, Maxim Îl identifică pe Dumnezeu chiar cu ziua Sâmbetei, arătând că „El este Sâmbăta, ca Cel ce e repausul sufletului după ostenelile în trup şi odihna după străduintele pentru dreptate”39.

„ŞABATUL – MEDIU DE TRANSFIGURARE ŞI PREGUSTARE A VEŞNICIEI” de PAULA BUD in „STUDIA UNIVERSITATIS BABEŞ-BOLYAI, THEOLOGIA ORTHODOXA”, LIV, 2, 2009 , p. 229

Observ si amendez aceasta anomalie din pozitia unui sabatarian. Eu insumi cred ca mutatia de la sambata la duminica a fost un nefericit si gresit proces istoric, alimentat de polemica anti-iudaica a Bisericii primelor secole. Din pacate sabatul biblic al creatiei, ziua a saptea a poruncii a patra din Decalog, a ajuns sa fie confundat cu sabatul fariseic al iudaizantilor din comunitatile crestine primare. Cum polemica Bisericii dintre Neamuri cu nucleul iudaizant de la Ierusalim era acut inca din vremea apostolilor Pavel,Petru si Iacov, aceasta polemica s-a ascutit pe masura expansiunii Bisericii printre neevrei si a conflictelor Biserica-Sinagoga. Regretabil, treptat si zonal, segmente locale ale Bisericii au inceput sa respinga sabatul creatiei zilei a saptea ca fiind o „belea” iudaica paguboasa de care cu cat te descotoresti mai repede, cu atat mai ferice de tine si biserica ta . Procesul s-a acutizat si cronicizat pana cand sabatul „evreiesc” a ajuns sa fie inlocuit de duminica „crestina”(ulterior musulmanii isi vor alege vinerea drept „sabat” … ca sa fie si ei „originali”…) .

Dar aceasta trista realitate precum si necesitatea redescoperirii si revenirii la sabatul zilei a saptea nu constituie in nici un caz munitie valida pentru insistentele mai mult decat obsedante ale celor mai sus sanctionati. Zelul si turbarea cu care vor sa-ti bage pe gat sabatul in „maniera”: „ori esti sambatar – ori nu esti crestin veritabil” nu au nimic a face cu echilibrul si buna cuviinta a crestinului constient ca Duhul lui Dumnezeu asista pe orice credincios in procesul intelegerii si implinirii voiei divine.

Obsesia acestui gen de sambatari nu este departe de idolatria „suspectata” de Maxim. „Obsesia” buna a crestinului trebuie sa fie dragostea de Hristos si semeni si toate celelalte „i se vor da pe deasupra”, inclusiv corecta identificare a zilei de inchinare, sabatul zilei a saptea.

Cand sabatul Domnului substituie pe Domnului  sabatului, sabatul insusi devine un idol anti-hrist. O deturnare draceasca mai reusita nici ca se poate imagina…

Sfanta Biserica si ramasita ei – ieri si azi(R)

„Cel puţin în unele dintre sensurile cuvîntului, era din ce în ce mai greu ca Biserica să poată fi numită sfîntă. Cei ce se întrebau: „[Dacă] Biserica este construită pe o piatră solidă. …De ce spuneţi atunci că are nevoie de reformă?” se aflau în minoritate, cel puţin în rîndul oamenilor responsabili din cadrul Bisericii, ale căror întrebări erau mai degrabă de tipul: „Nu a devenit cumva întreaga stare a Bisericii oarecum brutală şi monstruoasă?” sau „Care păstor din ziua de azi şi-ar mai da viaţa pentru turma sa ? De fapt, care păstor nu s-a preschimbat în lupul care le devorează sufletele ?” sau „Dacă [papa] nu este în stare ori nu doreşte să-şi reformeze propria curie, pe care o ţine sub aripa-i protectoare, ce motive am mai avea să credem că poate reforma Biserica atît de sfîşiată ?”. Citînd lamentaţiile lui Bernard pe tema corupţiei Bisericii, ei adăugau un comentariu trist: „Şi de atunci Biserica a mers din rău în şi mai rău”. Denunţarea de către Bernard a Bisericii pe care o numise „cuib de hoţi” şi-a găsit şi ea numeroase ecouri în epocă. Cu excepţia unei rămăşiţe mîntuitoare, „pe care Duhul lui Iisus a păstrat-o pentru sămînţă”, întreaga Biserică se afla într-o stare de deformare şi avea nevoie de reformare. Indepărtarea de forma vieţii Bisericii pe care o lăsaseră Părinţii era răspunzătoare pentru „excesele şi abuzurile” care au generat deformarea. Sau, cum spuneau criticii mai severi, „întrucît guvernarea Bisericii este atît de infectată, întregul trup mistic al lui Hristos este bolnav”. ”

Jaroslav Pelikan,TRADIŢIA CREŞTINĂ O istorie a dezvoltării doctrinei,Vol 4: Reformarea Bisericii şi a dogmei (1300-1700) p. 133-134

Despre unitatea Bisericii(R) – Francis Schaeffer

„Elementul de baza nu este unitatea organizationala, desi aceasta isi are locul ei. Trupul omenesc este coordonat de catre cap. Mainile nu sunt in relatie directa una cu cealalta. Motivul pentru care ele coopereaza este ca fiecare dintre ele, fiecare incheietura, fiecare deget este controlat de un singur centru de comanda si aceasta este capul. Daca s-ar bloca activitatea cerebrala, trupul ar paraliza, iar degetele , de exemplu, nu s-ar mai putea gasi unele pe altele si armonia actiunii nu s-ar mai realiza.

Exact la fel stau lucrurile si cu Biserica lui Isus Cristos.Adevarata unitate nu este in esenta o unitate organizationala; adevarata unitate nu este unitatea unei parti cu celelalte, ci unitatea prin care fiecare parte este controlata de Cap si toate partile functioneaza astfel impreuna.Unitatea Bisericii este in esenta unitatea care rezulta din controlul Capului asupra fiecarei parti. Daca eu ca persoana,sau daca un grup de crestini nu suntem sub conducerea Capului, Biserica lui Isus Cristos va functiona asemenea mainilor care nu se pot gasi una pe cealalta; totul se va dezmembra si se va instala o „paralizie” in urma careia Biserica va functiona foarte incoerent.Acest lucru este adevarat nu doar in Biserica Domnului Isus Cristos ca intreg, ci si in orice grup de crestini. Astfel, intr-o anumita Biserica locala,o anumita scoala care se pretinde crestina, o anumita misiune, sau orice alt grup – masura in care crestinii din acel grup nu se supun fiecare in parte conducerii Duhului Sfant, conducerii lui Cristos este masura in care grupul respectiv va fi paralizat.

[…] Daca maine dimineata m-as trezi si as descoperi ca toata invatatura biblica despre rugaciune si Duhul Sfant a fost indepartata (nu in modul in care ar vrea liberalul s-o elimine, deformand interpretarea, ci indepartata cu adevarat), ce schimbare s-ar produce in viata noastra practica in raport cu modul in care traim astazi? Realitatea tragica este ca in multe biserici ale Domnului Isus Cristos – biserici evanghelice – nu ar aparea nicio diferenta. Traim de parca supranaturalul n-ar exista.

Daca biserica nu demonstreaza in generatia noastra realitatea supranaturalului, cine o va demonstra? Lucrarea Domnului realizata prin metodele Domnului nu se refera doar la mesaj, ci si la metoda. Trebuie sa existe ceva ce lumea nu poate explica prin metodele ei sau prin psihologia aplicata.”

„Adevarata spiritualitate” de Francis Schaeffer , Imago Dei, Oradea, 2008, p. 202-203, 207-208

Cand „lentilele” deformeaza Adevarul(R)

Asa cum mai aminteam si in alte ocazii, spiritul de partida si subiectivismul motivat confesional, da batai de cap si va continua sa fie o piedica in calea Adevarului cat timp spiritul de partida este cultivat si incurajat mai ales din partea celor cu influenta in modelarea ideologica a maselor de credinciosi.
Un exemplu de incorectitudine provenita din pre-judecati subiective este traducerea textului biblic in functie de interese confesionale.
Aici mai toate traducerile pacatuiesc: ortodocsii si greco-catolicii traduc, spre exemplu, „ziua Domnului” cu „duminica” la Apocalipsa 1:10 ( cum o fac: Biblia de la Bucuresti -1688, Noul Testament 1857, Biblia Sinodala 1914,Biblia Anania Bartolomeu 2001,Biblia de la Blaj 1795) dar nici traducerile de iz neoprotestant nu se lasa mai prejos.
Asa spre exemplu face Dumitru Cornilescu cand are de tradus cuvantul grecesc „paradosis” insemnand „datini, traditii”. Cuvantul este folosit in greaca Noului Testament atat cu valente negative cat si pozitive. Insa Cornilescu a preferat sa traduca „datini, traditii” in contextele negative iar in cele pozitive sa traduca asa incat „traditii” sa nu aiba sens pozitiv. Exemple (citez din traducerea Cornilescu corectata):

Galateni 1:14 – „şi cum eram mai înaintat în religia Iudeilor decât mulţi din neamul meu, de o vârstă cu mine. Eram însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile („traditiile” – Noua Traducere Literala – gr. „paradosis”) strămoşeşti.”

Matei 15:2 – „Pentru ce calcă ucenicii Tăi datina(gr. „paradosis”) bătrânilor? Căci nu-şi spală mâinile când mănâncă.” 3. Drept răspuns, El le-a zis: „Dar voi de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu în folosul datinii (gr. „paradosis”) voastre?

2 Tesaloniceni 2:15 – Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari, şi ţineţi învăţăturile (gr. „paradosis”), pe care le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră.

2 Tesaloniceni 3:6 – În Numele Domnului nostru Isus Hristos, vă poruncim, fraţilor, să vă depărtaţi de orice frate, care trăieşte în neorînduială, şi nu după învăţăturile (gr. „paradosis”), pe cari le-aţi primit dela noi.

1 Corinteni 11:2 – Vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine, şi că ţineţi învăţăturile (gr. „paradosis”) întocmai cum vi le-am dat.

Asa cum foarte clar se poate vedea, Cornilescu traduce subiectiv: cuvantul grecesc desemnand „traditiile” apare tradus „traditii” in contextele negative( ceva ce Mantuitorul condamna si apostolii pot calca linistiti, sau sursa fanatismului persecutorului crestinilor, Saul din Tars) pe cand atunci cand acelasi apostol Pavel vorbeste pozitiv despre fidelitatea fata de traditia orala (transmisa prin viu grai sau prin epistola sa scrisa), aici Cornilescu „uita” constant! sa mai traduca gr. „paradosis” cu „traditiile” si in traducerea lui devin „invataturile”.
Invatati ca Biblia Cornilescu este cea corecta, nu e de mirare aversiunea neoprotestantilor fata de toata zestrea scrierilor necanonice dar importante ca martori ai vietii bisericilor crestine din primele secole: asa numitii „parintii apostolici” precum si intreaga literatura crestina (macar) pana la legalizarea crestinismului ca religie imperiala de stat.
Cum la fel nu e de mirare de ce ortodocsii si greco-catolicii sunt atat de inraiti in favoarea duminicii atat timp cat parintele le citeste la biserica cum ca apostolul Ioan si-a scris Revelatia intr-o zi de duminica…conform traducerilor lor – de asemeni tendentioase si confesionale.

Maica Domnului: Theotokos – orthodoxie versus heterodoxie

Maria L-a născut ca om, nu ca Dumnezeu. Aici avea dreptatea patriarhul Nestorios. Iisus moşteneşte genetic pe Maria, este om din om. Dar în ce priveşte Dumnezeirea, nu Maria i-a dat-o. Când cineva spune „Născătoare de Dumnezeu”, expresia este derutantă, pentru că, deşi Iisus este Dumnezeu fără început, nu Maria L-a făcut Dumnezeu.

Am decupat acest pasaj dintr-o replica a prof Florin Laiu. Ma simt dator sa apar adevarul chiar si impotriva dansului.

Ce sustine asadar,printre altele, domnul profesor? Ca ereticul Nestorie ar avea dreptate!!! ”Maria L-a născut ca om, nu ca Dumnezeu.”

Din nefericire pentru domnia sa, teologii mai jos citati dimpreuna cu multi altii si cu mai toata crestinatatea il contrazic flagrant.

De-a lungul istoriei, şi mai ales în secolele al IV-lea şi al V-lea, principala categorie care a stat la baza concepţiei despre Fecioara Maria a fost aceea a paradoxului: Fecioară şi Mamă; Făptură Umană şi Mamă a Celui ce este Dumnezeu, Theo­tokos.Cel mai cuprinzător — şi, în opinia unora, cel mai problematic — dintre toţi termenii folosiţi de creştinismul răsăritean pentru definirea Fecioarei Maria este acest Theo­tokos. Termenul nu semnifică numai „Maica lui Dumnezeu”, aşa cum este redat el de obicei în limbile occidentale (Mater Dei în latină şi corespondentele lui în limbile romanice, sau Mutter Gottes în germană), ci mai precis „cea care i-a dat naştere celui ce este Dumnezeu” (adică Bogorodita şi deri­vatele sale în rusă şi celelalte limbi slave, sau, mai rar dar mai exact, Deipara în latină).

Jaroslav Pelikan, Fecioara Maria de-a lungul secolelor, (Humanitas,1996), p. 59

Un loc special în cadrul Liturghiei îl ocupa limbajul refe­ritor la Fecioara Maria care ajunsese să fie numită „Theotokos”. Termenul Theotokos apare pentru prima dată într-o enciclică a epis­copului Alexandru din Alexandria îndreptată împotriva arianismului, în 324. Mai tîrziu, tot în secolul al IV-lea, împăratul Iulian, în confruntarea lui cu „galileenii”, îi întreba pe creştini: „De ce o numiţi fără încetare Theotokos pe Maria ?”.  In conflictul cu gnosticismul, Fecioara Maria a servit drept dovadă pentru realitatea firii omeneşti a lui Iisus, care a fost cu adevărat născut din femeie şi este prin urmare om. Dar cum practica şi gîndirea creştină căutau să afle sensul mai adînc al mîntuirii, paralela dintre Hristos şi Adam şi-a găsit echivalenţa în reprezentarea Fecioarei Maria ca a Doua Evă, care, prin supunerea ei, a alungat răul făcut prin nesupunerea maicii neamului omenesc. Ea este mama omului Iisus Hristos, mama Mîntuitorului; dar ca să fie Mîntuitor, El trebuia să fie şi Dumnezeu, iar ca mamă a Mîntuitorului ea trebuia să fie „Maica Domnului”.

Problema dreptului de o numi pe Fecioara Maria Theotokos avea o mare importanţă pentru hristologie. Poate că susţinătorii arianismului şi alţii au folosit ter­menul fără să fi tras concluzii acceptate de ortodoxia atanasiană. Dar o dată ce crezul de la Niceea a fost elabo­rat şi lămurit, cei care i-au urmat lui Atanasie – şi poate Atanasie însuşi – au găsit în acest titlu o formulă potrivită pentru credinţa lor potrivit căreia în întrupare firea divină şi cea umană erau atît de strîns unite încît, prin ceea ce s-a numit ulterior „comunicarea însuşirilor”, nici naşte­rea, nici răstignirea şi nici mîntuirea nu puteau fi atribuite unei firi fără a fi atribuite şi celeilalte. Era un mod de a vorbi despre Hristos ca şi un mod de a vorbi despre Fecioara Maria. De vreme ce era îngăduit să se vorbească despre Hristos ca despre „Dumnezeu care a pătimit”, aşa cum se întîmpla în cazul mărturisirii de credinţă şi cultu­lui Bisericii, hristologia alexandrină putea să folosească termenul liturgic Theotokos în sprijinul accentuării uni­tăţii persoanei lui Hristos.

Adversarii ei au sesizat corect implicaţiile termenului. Nestorie obiecta că nu fusese folosit de Părinţi şi, prin urmare, era o calomnie să le fie atribuit lor. Dacă într-ade­văr a propus termenul Anthropotokos (Născătoare de om) în locul lui Theotokos, el nu şi l-a imaginat, aşa cum l-au acuzat adversarii lui, ca pe o revenire la mult repudiata erezie care susţinea că Hristos este doar om. Termenul lui preferat era Hristotokos*, pe care îl punea în antiteză atît cu Theotokos, cît şi cu Anthropotokos, întrucît „înlătură blasfemia lui [Pavel din] Samosata… şi evită răul adus de Arie şi Apolinarie”: Fecioara Maria era născătoarea lui Iisus Hristos, omul în care s-a sălăşluit Dumnezeu Logosul,şi nu a Dumnezeirii. In cele din urmă Nestorie a găsit calea de împăcare cu Theotokos, nu numai deoarece într-un anumit sens accepta caracterul ortodox al acestui concept, ci şi pentru că era atît de bine înrădăcinat în cultul creş­tin, încît cu greu putea fi respins.

Jaroslav Pelikan, Traditia crestina – Volumul I, pp 253-254

Aceasta era o perioadă în care întreaga tradiţie maria­nica a Bisericii era contestată. Continuau dezbaterile pe tema doctrinei romano-catolice a imaculatei concepţii şi a controversatei ei istorii medievale; protestantismul a con­tinuat să o respingă, în timp ce ortodoxia răsăriteană nu a avut nevoie de ea, sărbătorind naşterea Fecioarei şi sfinţind biserici cu hramul ei fără a fi obligată să elaboreze o definiţie explicită despre felul cum şi despre motivul pentru care în cazul său nu se mai aplicase regula uni­versală a păcatului originar. Un alt subiect de dezbatere era ortodoxia mariologică a reformatorilor, care păstra­seră toţi doctrina naşterii din Fecioară, mulţi păstrînd şi denumirea „Maica Domnului”. Unii dintre urmaşii Refor­mei au deplîns tendinţa „de a micşora meritele Fecioarei Maria pe de o parte în aceeaşi măsură în care îi sînt exa­gerate pe de altă parte” şi, fără a cădea în ceea ce ei considerau a fi mariolatrie superstiţioasă, au căutat să reabiliteze o imagine evanghelică a ei, prezentînd-o ca pe cea care I-a dat naştere lui Hristos, nu doar fizic, ci şi spiritual.

Jaroslav Pelikan, Traditia crestina – Volumul V , p. 186

Mariologia este numai un capitol din Tratatul despre întrupare care nu v-a fi extins niciodată la un „tratat” independent. Bineînţeles nu este un capitol ocazional sau opţional, nici un apendice. Acesta aparţine cărţii doctrinei. Taina Întrupării include Mama întrupatului.

Theotokos  este   mai   mult   decât  un   nume   sau   un   titlu onorific. Este o definiţie doctrinară – într-un cuvânt. A fost un punct important şi un semn distinctiv chiar şi înainte de Sinodul de la Efes (431). Deja Sfântul Grigorie de Nazinaz îl avertizează pe Cledonius: „dacă cineva nu o numeşte pe Maria Theotokos, el este înstrăinat de   Dumnezeu”   (Epist.  101).   De   fapt   numele   a   fost   larg   folosit   de   Părinţii   secolului   al patrulea şi posibil chiar şi în secolul al treilea (de Origen de exemplu dacă putem avea încredere în Socrate, Hist. Eccl., VII, 32 şi de alte texte păstrate în catene, In Lucam Hom. 6 şi 7, ed. Rauer, 44, 10 şi 50. 9). Ea era deja tradiţională atunci când a fost contestată de Nestorie şi grupul său.

Pentru ca să fim precişi trebuie să ştim pentru ce motiv a fost cu adevărat remarcabil că termenul mariologic a fost selectat şi scos în evidenţă ca şi un   simbol   doctrinar   în   discuţia   hristologică.   Întradevăr   a   fost   un   cuvânt   cheie   pentru hristologie. „Acest nume” spune Sfântul Ioan Damaschinul, „conţine toată taina Întrupării” (De fide Orth., III. 12). După cum bine se exprimă Petavius:  quem in Trinitatis explicando dogmate όμοουσίου vox, eumdem hoc in nostro Incarnationis usum ac principatum obtinet Θεοτόκου nomen (De Incarnatione, lib. V, cap. 15). Motivul şi scopul unei astfel de alegeri sunt evidente. Doctrina hristologică nu poate fi afirmată niciodată acurat şi adecvat decât dacă nu s-a inclus o învăţătură destul de definită despre Maica lui Hristos. De fapt, toate îndoielile   şi   greşelile   timpurilor  moderne   depind   în   cele   din   urmă   tocmai   de   confuzia hristologică ultimă. Ele descoperă un nesperat „conflict în hristologie.” Nu există loc pentru Maica lui Dumnezeu într-o „hristologie redusă.” Teologii protestanţi pur şi simplu nu au de spus nimic despre ea.

Numele de Theotokos accentuează faptul că Copilul pe care l-a purtat Maria nu a fost un „om simplu,” nu a fost o persoană umană, ci unul născut Fiul lui Dumnezeu, „Unul din Sfânta Treime,” totuşi întrupat. Aceasta este piatra de temelie a credinţei ortodoxe. Să ne amintim de formula de la Calcedon: „prin urmare, urmând sfinţilor Părinţi mărturisim unul şi acelaşi Fiu [ένα καί τόν αύτον], Domnul nostru Iisus Hristos… născut înaintea veacurilor din Tatăl ca Dumnezeire, dar în ultimele zile, pentru noi şi pentru a noastră mântuire,  Însuşi acelaşi  [τόν αύτόν], născut din Maria, Maică Fecioară a lui Dumnezeu, ca şi umanitate” [traducerea   aparţine   Dr.   Bright].

Tot   accentul   stă   pe  identitatea  absolută   a   Persoanei: acelaşi, însuşi acelaşi, unus idemque  al Sfântul Leon. Aceasta implică o  naştere îndoită  a Cuvântului   dumnezeiesc   (dar   emfatic   nu   o  Filiaţie  dublă;   aceasta   ar   însemna   tocmai pervertirea nestoriană). Există numai un Fiu: Unul născut din Fecioara Maria este în cel mai deplin   înţeles   Fiul   lui   Dumnezeu.   După   cum   spune   Sfântul   Ioan   Damaschinul,   Sfânta Fecioară nu a purtat  „un om obişnuit,  ci pe  adevăratul  Dumnezeu”  [ού  γάρ άνθρωπον ψιλόν…   άλλά   θεόν   άληθινόν],   totuşi,   „neîmbrăcat   ci   întrupat”   [ού   γυμνόν,   άλλά σεσαρκωμένον]. Acelaşi care din veşnicie este născut din Tatăl, „în zilele cele din urmă” a fost născut din Fecioara, „fără nici o schimbare” (De Fide Orth.,  III. 12). Nu există nici o confuzie a naturilor. „A doua γέννησος” este tocmai Întruparea. Nu a venit în fiinţă o nouă persoană atunci când Fiul Mariei a fost conceput şi născut, ci veşnicul Fiul al lui Dumnezeu a fost  făcut   om.  Aceasta   constituie   taina   Maternităţii   dumnezeieşti   a   Fecioarei   Maria.
Întradevăr Maternitatea este o relaţie personală, o relaţie între persoane. Fiul Mariei a fost în toate aspectele o Persoană dumnezeiască. Numele de Theotokos este o secvenţă a numelui Theantropos,  Dumnezeu-omul.   Ambele   stau   şi   cad   împreună.   Doctrina   unirii   ipostatice implică şi cere concepţia unei maternităţii dumnezeieşti.

„Când timpul a sosit deplin, Dumnezeu şi-a trimis Fiul Său născut dintr-o femeie” (Gal 4; 4, R.V). Aceasta este o afirmaţie scripturală a aceleiaşi taine cu care se luptau părinţii al Calcedon.   Care   este   înţelesul   deplin   şi   scopul   acestei   fraze:   „născut   din   femeie”?
Maternitatea, în general nu este în nici un sens epuizată de simplul fapt al unei procreări fizice. Ar fi o ordine deplorabilă dacă am ignora aspectul duhovnicesc. De fapt, procreaţia stabileşte   o   legătură   duhovnicească   între   maică   şi  copil.   Această   relaţie   este   unică   şi reciprocă şi esenţa ei este afecţiune şi iubire. Suntem noi angajaţi să ignorăm această implicaţie a faptului că Domnul a fost născut „din Fecioara Maria?” În mod sigur nu este permisă  nici  o  reducţie  dochetică   în  acest  caz,   la  fel  cum   trebuie  evitată   peste   tot  în hristologie, Iisus a fost (şi este) Dumnezeul cel Veşnic şi totuşi Întrupat şi Maria a fost mama Sa în cel mai deplin înţeles. Altfel întruparea nu ar mai fi fost genuină. Aceasta înseamnă că pentru Domnul întrupat există o persoană particulară cu care El are o relaţie extrem de specială, – în termenii precişi, una a căruia El nu este numai Domn şi Mântuitor ci şi Fiu. Pe de altă parte, Maria a fost adevărata maică a copilului ei – adevărul maternităţii ei nu este cu nimic mai important decât taina maternităţii ei dumnezeieşti. Copilul a fost dumnezeiesc.
Totuşi, implicaţiile ei duhovniceşti nu pot fi diminuate de caracterul excepţional al cazului şi nici Iisus nu putea eşua a fi cu adevărat uman în răspunsul lui filial al afecţiunii materne din cea din care  a fost născut.  Aceasta  nu este o speculaţie  deşartă.  Ar fi impertinent să pătrundem peste acest câmp sacru al acestei intimităţii neparalele între Maica şi Copilul Dumnezeiesc. Ar fi şi mai impertinent să ignorăm taina. În orice caz, ar fi o idee destul de împovărată dacă am privi pe Fecioara Maria ca şi un simplu instrument fizic al Domnului în scopul de a-şi asuma carne. Mai mult, o astfel de interpretare greşită este exclusă formal de învăţătura explicită a Bisericii, atestată de la o dată încă timpurie: ea nu a fost doar un „canal”   prin  care   Domnul  Ceresc   a  venit  ci  cu   adevărat   maica   Celui   care  şi-a   asumat maternitate.   Sfântul   Ioan   Damaschinul   sumarizează   precis   în   aceste   cuvinte   învăţătura catolică: El nu a venit „ca şi printr-o ţeavă” [ώς διά σωλήωος] ci El a asumat-o pe ea [έξ αύτής], o natură umană consubstanţială cu a noastră (De Fide Orth., III, 12).

Maria „a aflat har la Dumnezeu”  (Luca 1; 30). Ea a fost aleasă  şi consacrată  să slujească Taina Întrupării. Prin această alegere sau predestinaţie veşnică ea a fost într-un anume fel separată şi i s-a dăruit un privilegiu unic şi o poziţie unică în întreaga umanitate, mai mult în toată creaţia. I s-a conferit un rang transcendent. Ea a fost dintr-o dată o reprezentată  a rasei umane şi a avut un loc special. Aici există o antinomie implicată de alegerea dumnezeiască. Ea a fost separată. A fost pusă într-o relaţie unică şi neparalelă cu Dumnezeu, cu Sfânta Treime, chiar înainte de Întrupare, ca şi Maică prospectivă a Domnului Întrupat, tocmai fiindcă nu era vorba de o întâmplare istorică obişnuită, ci o împlinire a unui decret veşnic al lui Dumnezeu. Ea are o poziţie unică chiar şi în planul dumnezeiesc al mântuirii.

Ca şi mamă a celui de „al doilea om,” Maria a participat în taina re-creaţiei răscumpărătoare a lumii. În mod sigur, ea trebuie socotită   între   cei   răscumpăraţi.   Evident   ea   avea   nevoie   de   mântuire.   Fiul   ei   este Răscumpărătorul   şi   Mântuitorul   lumii.   Totuşi,   ea   este   unica   fiinţă   umană   pentru   care Răscumpărătorul lumii este şi fiu, propriul ei fiu pe care l-a purtat cu adevărat. Iisus a fost născut „nu din voinţa cărnii, nu din dorinţa omului, ci din Dumnezeu (Ioan 1, 13 – acest verset  este  legat   atât  de  Întrupare  cât  şi  de  regenerarea  baptismală)  şi  totuşi El  este „fructul   pântecelui”   Mariei.   Naşterea   lui   supranaturală   este   modelul   şi   izvorul   unei   noi existenţe, a unei naşteri noi şi duhovniceşti a tuturor credincioşilor, care nu este nimic altceva decât o participare la umanitatea Lui sacră, o adopţie la filiaţia lui Dumnezeu – „în al doilea om,” în „ultimul Adam.”

Ascultarea   Mariei   contrabalansează   neascultarea   Evei.   În   acest   sens Fecioara Maria este a doua Evă, la fel cum Fiul ei este al doilea Adam. Această paralelă a fost trasă destul de devreme de Sfântul Iustin (Dail., 100) şi în Sfântul Irineu găsim deja o concepţie elaborată legată organic cu idea primară a recapitulării. “La fel cum Eva prin vorbirea cu un arhanghel a fost sedusă să fugă de Dumnezeu, încălcându-i cuvântul, la fel şi Maria a primit buna vestire prin mijlocul unei convorbiri cu arhanghelul, pentru că să îl poată   purta   pe   Dumnezeu   în   ea,   fiindu-i   ascultătoare   cuvântului   ei.   Deşi   prima   nu   l-a ascultat pe Dumnezeu, totuşi cea de a doua l-a ascultat pe Dumnezeu, astfel că Noua fecioară Maria a devenit apărătoare. Cum printr-o fecioară neamul omenesc a fost legat cu moartea,   printr-o   fecioară   neamul   omenesc   este   mântuit,   balanţa   fiind   păstrată, neascultarea unei fecioare prin ascultarea altei fecioare” (V, 19, 1). Din nou: “astfel nodul neascultării Evei s-a dezlegat prin ascultarea Mariei; căci ceea ce Eva, o fecioară a legat
prin necredinţă, acea Maria a dezlegat prin credinţă” (III, 22, 34 – traducere de Cardinalul Newman). Această concepţie a fost tradiţională, în special în învăţătura catehetică, atât în est cât şi în vest. “Este o mare taină [magnum sacramentum] că după cum printr-o femeie moartea a devenit partea noastră, viaţa a fost născută printr-o femeie” spune Augustin (De agone Christ., 24, – în alt loc îl citează pur şi simplu pe Irineu). “Moartea prin Eva, viaţa prin Maria” declară Ieronim (Epist. 22: mors per Evam, vita per Mariam).

”CREAŢIE ŞI RĂSCUMPĂRARE” VOLUMUL AL TREILEA din COLECŢIA LUCRĂRILOR lui GEORGES FLOROVSKI

A se vedea si : Calendar crestin: nasterea Sfintei Fecioare Maria

PS: sublinierile imi apartin

Crestinismul in epoca hologramei: incotro?!!

(Fotografia: Tony Morgan) Pastorul Tony Morgan (în dreapta) stă lângă o figură holografică. SURSA

Doua articole recente din stiristica crestina mi-au atras atentia.  „Teologia după Google” anunță necesitatea unei Biserici 2.0 ne atrage atentia ca ”pentru a supraviețui, creștinătatea are nevoie să îmbrățișeze tehnologia.” Aceasta ar fi concluzia si principalul mesaj al conferinței „Teologia după Google” organizată de Școala Eclectică de Teologie din Claremont (SUA).

Daca asa stau lucrurile si ”pentru a supraviețui, creștinătatea are nevoie să îmbrățișeze tehnologia.” cat de stransa si intima ar trebui sa fie aceasta imbratisare?

Intrebarea devine extrem de provocatoare daca introducem in discutie al doilea articol – o bomba :  ”Predicatorii hologramă mustraţi pentru apariţia lor în Biserici”.

– Adica, ce-s aia mama ”predicatori holograma” – ar  intreba o babuta bisericoasa.

– ”Adica, mamaie,o sa-l vezi pe parintele tinand slujba la biserica si de fapt el sa nu fie in biserica , ci la birt”.

– Doamne-pazeste! Cum sa umble parintele nostru cu vraji? Cum sa apara in biserica si el sa fie de fapt in birt?

– Iac-asa mamaia, o sa-ti puna matale o holograma cu el ( ca deh, parintele trebuie sa fie la pas cu vremurile…) . O sa-l vezi pe parintele cu cadelnita tamaind dar el o sa se aghesmuiasca la birt cu-o tamaioasa chiar cand matale il vezi slujind la biserica!

– Fereasca Dumnezeu, maica! Ce slujba la biserica o sa mai fie aia?

Dialogul imaginat mai sus ar putea deveni realitate in perspectiva modernizarii Bisericii. Deja s-a experimentat predicatorul-holograma(vezi articolul mai sus citat).  Nu mica ne-ar fi mirarea sa mergem la un lacas de inchinare si acolo sa ne apara holograma ”apostolul Pavel” citindu-ne din propria-i epistola catre… Sau sa ne apara holograma ”Martin Luther”  declamandu-si ceva reprosuri la adresa Romei. Sau, de ce nu, holograma ”Domnul Isus” ”predicandu-ne live” un mixaj/colaj de pasaje evanghelice…

Imaginandu-si consecintele pastorului-holograma cineva spunea:

„Oau! Cine mai are nevoie de părtăşie? În curând voi putea să stau acasă în pijamalele mele şi să îl am pe Pastorul meu în camera mea de zi. Cine are nevoie de un Pastor? Putem avea un predicator hologramă pentru întreaga lume şi atunci nu va mai trebui să plătim unul. La ce ajunge biserica?” a scris un comentator numit Schuyler Hedrick într-un răspuns la blogul lui Morgan.

Biserica  in epoca hologramei – incotro?!!

„Biserica 2.0 e construită de jos în sus. Fiecare om este capabil să învețe și să ofere feedback. Biserica 1.0 este despre fundamente și doctrine, în timp ce Biserica 2.0 este mai degrabă o teologie de tip wiki,” a declarat Jon Irvine, unul dintre participanții la conferință.

Nu stim ce ne rezerva viitorul. Fara a demoniza tehnologia si avantajele ei in raspandirea evangheliei poate ar trebui sa meditam mai serios la limitele ei si limitele bunului simt mai ales ca stim cate ceva despre surprize-surprize pregatite de necuratul spre pierzarea multora. Biblia ne pune-n garda cu privire la unele curse intr-un limbaj care parca nu e chiar strain de… ”holograme”…

Crestina te(-)ologie oloaga (R)

Initial intentionam titlul : „teologie crestina schioapa”. Insa pentru cum suna si pentru un alt motiv ce-l voi explica ulterior am pastrat titlul asa cum apare.
Exista in crestinismul actual (in sensul tuturor bisericilor, cultelor, denominatiunilor care isi asuma identitatea de crestini – ucenici/urmasi si Cristosului Isus din Nazaretul Iudeii) o grozava ignoranta „ecumenica” si un partizanat cultic teribil. Asa cum mai scriam, fiecare trage focul pe turta lui, cum zice o vorba romaneasca. Si n-ar fi aceasta cea mai grava problema. Ce mi se pare mai penibil este cand pentru a-ti justifica propriile pretentii de autenticitate si „continuitate apostolic-crestina” dai dovada fie de ignoranta vinovata fie de perfidie „diplomatica”.
Un singur exemplu – suficient de elocvent cred. Premisele unui sistem de gandire sunt fundamentale si in clipa in care din start, de la fundatie, pleci schiop, incomplet,pretentiile ulteriore de urmare cu fidelitate a proiectului initial devin nule si neavenite.
In aceasta situatie se gaseste in primul rand crestinatatea apuseana cu toate fragmentarile ei. Canonul Scripturii este baza oricarei teologii crestine. Indiferent de alaturarea sau nu a Traditiei ca sursa de autoritate, Biblia reprezinta principala autoritate scrisa – negru pe alb . Ori aici latura apuseana a Bisericii a pacatuit cam de pe la inceput. Traducerea lui Ieronim a Vulgatei direct din sursele ebraice a ignorat realitatea incontestabila a faptului ca textul Septuagintei, asa imperfect cum este, a reprezentat Biblia bisericii crestine din timpul apostolilor, iar apostolul Pavel care a raspandit crestinismul in bazinul Mediteranei ,fara doar si poate s-a axat in principal in citarea VT pe textul Septuagintei(LXX).
In masura in care Biserica Romano-Catolica a perseverat ulterior in drumul ei propriu, inclusiv prin accentuarea Vulgatei in detrimentul Septuagintei, se poate vorbi de o schiopatare serioasa a Vestului plecand chiar de la baza, Scripturile. A face teologie pe o Biblie „proprie” pentru ca nu inghiti prea bine „versiunea grecilor” nu este nici intelept nici sanatos teologic.
Protestantismul ca descendent schismatic de facto al Vestului Crestin, a pastrat canonul biblic dupa cel ebraic pe filiera traditiei catolice a Vulgatei, cu purificarile de rigoare manifestate in traduceri si mai „la sursa” , ebraica insa preponderent( daca nu doar ebraica…). Ignorarea LXX de catre protestantism este mult mai grava decat bagatelizarea mai mult sau mai putin pronuntata a istoriei primelor 3 secole crestine( ale persecutiilor si ilegalitatii in Imperiu Roman). A face „teologie crestina” fara a lua in considerare la modul serios textul biblic grec al LXX folosit de biserica primelor secole, este ceva revoltator pentru crestinatatea estica/ortodoxa si auto-subminant pentru protestantism. Aici numele legitim de „protestanti” si-l pot asuma ortodocsii, care cu toate pacatele lor(si nu putine…) au ramas totusi la Biblia folosita preponderent de catre primii crestini. Probele textuale denota faptul ca LXX a fost citata mai mult decat TM (si in detrimentul lui!) in NT. http://mysite.verizon.net/rgjones3/Septuagint/spindex.htm
Deci faci o teologie oloaga cand ignori cu buna stiinta un martor textual biblic extrem de important – textul grec al LXX. Oloaga zic, pentru ca desi ar parea doar schioapa, mersul doar in „piciorul” textului ebraic/masoretic (TM) nu poate fi nici macar schiopatat. Pana la un punct poate reusesti sa topai intr-un picior… dupa care si acela cedeaza…si ajungi sa te tarasti sau il inlocuiesti cu o carja…
Probabil ca aici, in domeniul Canoanelor Scripturii, imaginea „ecumenica” a crestinismului care „respira cu amandoi plamanii” – adica cel rasaritean si cel apusean, este cea mai corecta. A te limita doar la textul ebraic(TM) sau doar la cel grec(LXX) inseamna a-ti taia singur unul dintre picioare…
In ciuda tuturor problemelor legate de traduceri si transmiterea textului( manuscrisele de la Qumran care par sa favorizeze TM – desi uneori sprijina LXX in detrimentul TM- !, sau multiplele manuscrise ale LXX cu toate problemele ce deriva de aici…) in abordarea serioasa a studiului scrierilor sacre doar compararea textelor si sinceritatea in demersul exegetico-hermeneutic, dublate de acceptarea ( senina si increzatoare in Dumnezeu a) dilemelor si incertitudinilor poate fi o cale corecta de a imparti drept Cuvantul Adevarului (2 Timotei 2:15). Doar asa te poti infatisa inaintea lui Dumnezeu( si a oamenilor) ca un om incercat, care n-are de ce sa-i fie rusine pentru abordarea corecta si echidistanta a realitatii faptice a Revelatiei scrise.

Linkuri de interes la subiect:
http://en.wikipedia.org/wiki/Septuagint
http://ccat.sas.upenn.edu/ioscs/ http://www.lxx.org/index.htm

http://mysite.verizon.net/rgjones3/Septuagint/spindex.htm
http://www.scripturecatholic.com/septuagint.html

http://ccat.sas.upenn.edu/nets/edition/ http://www.peterpapoutsis.com/

PS: cu siguranta ca mantuirea cuiva nu sta in perfecta intelegere simultana a ambelor texte si in lamurirea tuturor problemelor aferente. Parafrazand o vorba a d-lui Tutea, o baba care se inchina(lui Dumnezeu fie si imperfect inteles) este om, pe cand un savant castigator al premiului Nobel poate fi doar un „dihor”…
Insa pentru pretentia unui STUDIU biblic serios, pretentiile sunt altele decat pentru citirea devotionala a Bibliei de catre gospodina cu 5 scolari de format ca oameni…

„Crestinismul” intre circ si ospiciu…(R)

Randurile care urmeaza nu sunt entuziaste… Scrie in Biblie ca un anumit apostol intrand intr-o anumita cetate si vazand ce se petrece acolo… „i s-a intaratat duhul” sau „i-a crescut zaharul in sange”… Daca ai curiozitatea sa butonezi telecomanda sau tastatura si sa urmaresti „oferta” televiziunilor „crestine” ( o „mostra” de 5 tv http://www.tbn.org/watch/media_player/Setup1-0-17w.exe ), si ai „norocul” alegerii unui moment „inspirat” … stai si te intrebi ce ar face acelasi sfant apostol vazand ce au facut unii si altii,foarte multi oricum, din numele de „crestin”. In America „tuturor posibilitatilor” gasesti cea mai infloritoare epidemie de „tv crestine”. Cat de „crestine”? Pai depinde de ce gusturi ai. Oferta este specializata pe orice deviatie a „papilelor gustative spirituale”. De la „muzica” care mai de care si mai contemporana si identica cu MTV (doar cu cuvinte „crestine”), pana la hipnotizari in masa sub pretext de „spiritualizare”. De la mega-manipulari patriotice pana la demonizare sadea a tinerilor prin „muzici” si „artisti” crestini ce-si tixesc buzunarele cu gologanii golanilor sau naivilor. E drept ca pe la cate-o televiziune mai ai sansa – inca – sa mai dai si de cate un concert de muzica sacra sau de cate un duhovnic ce se straduie sa orienteze crestineste niste fiinte umanoide total ratacite in babilonia „crestinismului” modern – al circului si ospiciului. Dar nimeni n-ar putea spune ca nu ai de unde alege. Sute de zelosi clerici (si clerice – mai nou!) de toate „culorile” transpira din greu zbierand, „predicand” si „evanghelizand”, „aducand la Hristos” „sufletele ratacite”…, duzini de laici cat mai destinsi (si cu „zambete” „fericite” importate de la vanzatorii din supermarketurile metropolelor) iti impartasesc experienta „convertirii” lor si te invita sa nu ratezi „fericirea” lor … Tot ce-ti pofteste sufletul… A… si „interesant” este amestecul de sfant si nesfant, autentic si kitsch, aur si fecale. La o tv catolica gasesti, spre exemplu, „Patimile” de Bach intr-o interpretare impecabila si apoi… mai stiu eu ce „traditie crestina” „magistral argumentata” sau „aparitie mariana” tocmai buna de vrajit prostimea. La o tv protestanta poti gasi un predicator care chiar predica Evanghelia lui Christos, dar predica i-a fost „introdusa” de niste saltimbanci „crestini” ce au zbierat un „rock crestin” profund-„spiritualizant”… Nu-i de mirare ca intr-asa vacarm ascultatorilor si implinitorilor cuvintelor lui Christos probabil nu le ramane altceva de facut decat sa se roage…. In asemenea vremuri foarte tulburi, cea mai mare necesitate pare sa fie cea de discernamant adevarat care nu poate veni decat din prezenta si calauzirea Duhului cel Sfant al lui Dumnezeu.

Crestinismul originar si modern(R)

Exista mii de volume in care teologii incearca sa reconstituie peisajul crestinismului apostolic. Fireste, fiecare confesiune trage focul pe turta ei: ortodocsii insista pe preotie, taine si theosis, catolicii voteaza tare cu Petru-sef,Roma si Maria-regine si euharistia salvatoare,penticostalii evidentiaza manifestarile supranaturale in voga conform Faptelor, etc etc
Cert este insa ca acei crestini contemporani cu Petru si Pavel nu aveau Bibleworks, nici Patrologia „completa” Migne, nici Trinity Broadcast Network, nici catedrala San Pietro,nici Notre Dame-ul, nici pe Karl Barth, nici….
Deci crestinismul a evoluat.Are dogme de toate culorile si dupa toate gusturile, televiziuni puzderie, biblioteci cat sa te ratacesti in ele numai cautand…Exegeze, hermeneutici de toate modele si scolile.
Evolutie remarcabila deci. Putin Darwin se pare ca nu strica.(!?) Dar este oare chiar o evolutie? Sigur nu e involutie? „Parca” totusi Scripturile alea antice vorbesc despre altceva:

(Mantuitorul catre ucenici:) Matei24:12 Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci.

(Apostolul Pavel catre Timotei:) 2Timotei3:1 Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. 2Căci oamenii vor fi…iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; 5având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia.

Si sa nu ne inselam: Pavel nu-i vorbea lui Timotei de lumea… larga, aia asa a fost mereu. Ii vorbea de religiosi,pretinsi iubitori de Dumnezeu si evlaviosi doar de forma.

Si atunci ce este crestinismul? Daca ar invia un antiohian dintre convertitii lui Pavel, unde si cum ar recunoaste Biserica lui Christos? Sigur ca ar fi buimac de ce este lumea de azi, precum orice antic care s-ar trezi in fata unui Pentium IV. Dar dincolo de socul epocii, unde s-ar simti „acasa” antiohianul? In fata moastelor vreunui… contemporan antiohianului? Oare n-ar zice: „Ia uite, ba, frate Ioane, pe unde ti-au ajuns ciolanele si ce ti se mai inchina astia. Ma, si sigur is ale tale? Ca io te stiam mai uscat cand ai adormit…”
Sau poate „acasa” s-ar simti intr-o campanie „evanghelistica” „cu surle si tobe”, jocuri de lumini viu colorate si apeluri indelung si chinuit exersate (in fata oglinzii …)?
Unde s-ar simti „acasa” antiohianul ucenic al lui Pavel? Unde?

Si totusi… sa nu idealizam biserica primara. Si atunci erau certuri si neintelegeri, chiar si intre apostoli, si atunci era incest prin Corint, si atunci partide si lupte pentru putere, si atunci unii care propovaduiau pe Christ mai mult din pizma…

Si atunci unii rastalmaceau scrierile lui Pavel si Petru ii mustra, altii sminteau pe nou veniti, altii tradau … Si atunci?
Nu-i nimic nou sub soare, zice Inteleptul.

Si cum ramane cu antiohianul? Probabil nu-i ramane decat sa demaste prostirea cu moastele, sa tipe ca „evanghelizarea” apelurilor indelung exersate in oglinda e circ de prost gust, ca Bibleworks nu te ajuta automat sa devii o epistola vie lizibila pentru tot omul, ca…etc

%d blogeri au apreciat: