Sinaxar: sfantul prooroc Daniel

Sinaxar: sfantul prooroc Agheu/Hagai

5. Şi acum, acestea zice Domnul Atotţiitorul: „Fiţi cu băgare de seamă la căile voastre!:
6. Aţi semănat mult şi aţi cules puţin, aţi mâncat şi nu v’aţi săturat, aţi băut şi nu v’aţi îmbătat, v’aţi îmbrăcat în haine şi nu v’aţi încălzit în ele, iar cel ce adună simbriile le-a adunat într’o pungă spartă”.
7. Aşa zice Domnul Atotţiitorul: „Fiţi cu băgare de seamă la căile voastre!:

(Agheu 1:5-7, VBA)

6. Că aşa grăieşte Domnul Atotţiitorul: Eu încă o dată voi clătina cerul şi pământul şi marea şi uscatul;
7. şi voi clătina toate neamurile; şi va veni tot ceea ce au neamurile mai ales, iar Eu voi umple Casa aceasta cu slavă, zice Domnul Atotţiitorul.
8. Al Meu este argintul şi al Meu este aurul, zice Domnul Atotţiitorul.

(Agheu 2:6-8, VBA)

20. Şi a fost cuvântul Domnului a doua oară către profetul Agheu, în douăzeci şi patru ale lunii, zicând:
21. „Grăieşte către Zorobabel, fiul lui Salatiel din neamul lui Iuda, zicând: Eu scutur cerul şi pământul şi marea şi uscatul;
22. şi voi doborî tronurile regilor şi puterea regilor neamurilor; şi voi doborî carele de luptă şi călăreţii; iar caii şi călăreţii lor se vor năpusti fiecare cu sabie împotriva fratelui său.

(Agheu 2:20-22, VBA)

Sinaxar: Sfantul prooroc Avacum/Habaquq

Numele său evreiesc, cu rezonanţă deosebită, ce sună puţin nostim în româneşte, înseamnă „îmbrăţişare”, sau „îmbrăţişarea dragostei”. Martin Luther oferă o definiţie deosebită a acestui nume, spunând că „Habacuc înseamnă cel ce-l îmbrăţişează pe altul, îl ia în braţe. Habacuc îşi strânge la piept poporul, îl mângâie şi-l încurajează ca pe un copil ce plânge asigurându-l că, dacă aşa vrea Dumnezeu, va fi bine la urmă”.

El este supranumit „Toma necredinciosul” Vechiului Testament. El este omul care pune întrebările neliniştitoare şi chinuitoare ce ne aparţin nouă tuturor.

Cartea se deschide cu un dialog între profet şi Dumnezeu. Ne surprinde aici modul profetului Habacuc de a se adresa lui Dumnezeu. Profetul îi cere lui Dumnezeu cont de modul în care guvernează lumea.

2  – Până când, DOAMNE , voi striga după ajutor şi Tu nu vei asculta? Până când voi striga către Tine: „Violenţă!” şi Tu nu vei izbăvi? 3  De ce mă faci să privesc nedreptatea? De ce trebuie să mă uit  la necaz? Distrugerea şi violenţa sunt înaintea mea; peste tot sunt dezbinări şi se stârnesc certuri.

Finalul cartii este unul paradoxal mai ales vazand cum a inceput.

17  Chiar dacă smochinul nu înfloreşte şi în vii nu mai este rod, chiar dacă lipseşte rodul din măslin şi ogoarele nu mai dau hrană, chiar dacă turma din ţarc este nimicită şi nu mai sunt vite în grajduri, 18  eu tot mă voi bucura în DOMNUL  şi mă voi veseli în Dumnezeul mântuirii mele! 19  DOMNUL , Stăpânul, este tăria mea! El îmi face picioarele ca ale căprioarelor şi mă face să păşesc pe înălţimile mele.

Sunt momente în viaţă când şi noi, asemenea profetului Habacuc, tindem să-l luăm pe Dumnezeu la întrebări. Putem vorbi de războaie, de calamităţi naturale, de molime, de multele nedreptăţi din partea celor bogaţi faţă de cei săraci, de persecuţii religioase, de lagăre etc., evenimente şi locuri în care se pare că Dumnezeu şi-a întors faţa de la poporul său. Ca şi profetul Habacuc, cu siguranţă au fost şi aici oameni care l-au luat pe Dumnezeu la întrebări: pentru ce permite aşa ceva, de ce atâta nedreptate, de ce tot cei buni trebuie să sufere în detrimentul celor răi? Sunt întrebări pe care le presupune disperarea. În faţa unui astfel de tablou, Sfânta Scriptură ne pune în faţă multe exemple. Iob este unul dintre cele mai cunoscute. El se resemnează şi, cu multă răbdare aşteaptă de la Domnul un răspuns, iar Dumnezeu îl binecuvântează cu multe haruri. Nu aceeaşi pare să fie atitudinea profetului Habacuc. El pare îndrăzneţ în dialog cu Dumnezeu, dar răspunsul nu este acelaşi ca la Iob. Avem aici de-a face mai degrabă cu un mic act de „obrăznicie” din partea profetului. Omul ajunge să ceară cont lui Dumnezeu! Dacă profetul s-ar fi oprit mai mult la situaţia care l-a determinat pe Dumnezeu să-l dea pe Israel pe mâna duşmanilor, atunci, cu siguranţă, nu ar mai fi avut curajul să vorbească.

Când noi, oamenii, îi cerem cont lui Dumnezeu pentru ceea ce ni se întâmplă sau ni s-a întâmplat, de cele mai multe ori răspunsul este la noi. E adevărat că nu putem controla fenomenele naturale, dar multe sunt provocate şi din cauza omului. La fel sunt şi multele nedreptăţi care ni se întâmplă. Cele mai multe au la bază anumite probleme rezolvabile din punct de vedere uman, dar lipsa de curaj, de pregătire, de iniţiativă etc., ne fac să trecem pe ultimul loc, iar cei „puternici” să ne domine. Dumnezeu dă harurile sale, dar omul trebuie să fie deschis să le primească. Că sunt şi unii oameni care greşesc intenţionat, îşi au şi ei judecătorul. Ceea ce este esenţial, înaintea lui Dumnezeu nu trebuie să avem niciodată o atitudine ostilă, ci, cu răbdare, cu încredere să aşteptăm ajutorul lui. Între timp noi să facem ceea ce omeneşte este posibil.


Azi in istorie: convertirea lui John Wesley – Aldersgate(Londra) 1738

“Miercuri 24 mai. Seara am mers fără voie la o societate în str. Aldersgate, unde cineva citea prefaţa scrisă de Luther la epistola către Romani. Cam pe la 9 fără un sfert, în timp ce descria schimbarea ce o face Dumnezeu prin credinţa în Cristos, deodată îmi simţii inima cumva încălzită. Am simţit că m-am încrezut în Cristos, numai în Cristos pentru mântuire, şi o asigurare mi-a fost dată că El a luat fărădelegile mele şi că m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii”.

Dr. F.B. Meyer spune următoarele despre pocăinţa lui Wesley: “Aceia din voi care vizitaţi Londra, pot foarte bine să coboare de la Holborn la Fleet Street printr-o străduţă cunoscută sub numele de Fetter Lane, iar pe partea stângă puteţi vedea o uşă simplă având deasupra ei cuvintele “Capela Moraviană”. Ori de câte ori trec pe acolo, mă opresc pentru un moment şi îmi ridic pălăria. Ce s-a întâmplat acolo? Wesley, după cum ştiţi, a mers în America la Savanah, dar n-a făcut nimic deosebit, căci el încă nu cunoştea puterea dinamică de care am vorbit. El era un om de rând. S-a întors la Londra şi a întâlnit pe un om foarte remarcabil, Peter Boehler. Acesta era în legătură cu contele Zinzendorf. Moravienii sunt urmaşii lui Jan Hus după cum ştiţi, şi ei trăiesc în puterea Duhului Sfânt”.

“Când a venit din nou în strada Aldersgate, el a întâlnit aici vreo 40 sau 50 de persoane şi s-au înţeles să se întâlnească iarăşi după masă la orele 5, în Capela din str. Fetter Lane, ceea ce au şi făcut. Wesley, fratele său, Whitefield şi alţii ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii, au fost acolo. O vreme au stat tăcuţi, cercetându-şi fiecare inima. Apoi au aşteptat pe Dumnezeu, şi în părtăşia acelei ore, ei au devenit conştienţi de mişcarea Duhului lui Dumnezeu. Au căzut apoi cu feţele la pământ, spune Wesley în jurnalul său şi au stat aşa biruiţi de recunoştinţă, apoi s-au ridicat şi au cântat un imn de slavă”.

Căutând să arate importanţa pocăinţei lui Wesley la 24 mai 1738 în ora de rugăciune a fraţilor moravieni, Lecky în lucrarea sa “Istoria Moraviei” spune: “Ce s-a întâmplat în aceea camera a fost de mai mare importanţă pentru Anglia decât toate biruinţele lui Pitt pe uscat şi pe mare”.

LUMINI PESTE VEACURI de Petru Popovici

The Man from Aldersgate

Sinaxar: sfantul si dreptul Iov

Un gînd ce nu mişcă pe un lepros, are el vreo legătură cu singurătatea? Şi o carte ce nu poate fi închinată amintirii lui Iov…

Sînt un Iov fără prieteni, fără Dumnezeu şi fără lepră.

Emil Cioran – Amurgul Gandurilor

Iov încarnează un paradox tragic: deşi nevinovat, generos, respectuos faţă de Dumnezeu, el ajunge în postura „ultimului om”, pedepsit fară drept de apel, batjocorit, anulat până la grotesc – îşi numără viermii care-i colcăie în răni, aşezat pe o groapă de bălegar. Părinţii au văzut, în raportul drama­tizat dintre Dumnezeu şi Iov, raportul metafizic dintre Dumnezeu-Creator şi creatură. Intre Creator şi creatură nu există o diferenţă de grad ontologic, ci una de esenţă ontologică. Iudaismul îşi găseşte, în Cartea lui Iov, cea mai relevantă expresie a credinţei în transcendenţa lui Dumnezeu. Revolta în faţa absurdităţii unei suferinţe gratuite este nejustificată, întrucât nimeni, dintre muritori, nu poate intra în logica divinităţii altfel decât prin credinţă, adică, prin admiterea unui pol divin „cu totul diferit” de cel uman. Senzaţia de absurd provine tocmai din încercarea, naivă, de a reduce paralogica divină la una din structurile logicii umane convenţionale. Pe de altă parte, raportul dintre Dumnezeu şi Iov redefineşte însuşi raportul de credinţă, în sensul că aici, pentru prima dată, avem de-a face cu un dialog personal, en tete-a-tete, cu divinitatea. Iov discută direct cu Dumnezeu, îi cere direct socoteală, Il interoghează şi-L „trage de mânecă” fară menajamente, dar şi fără a-I anula vreo clipă statutul de Dumnezeu omniscient şi omnipotent. O asemenea confruntare directă a creaturii cu Creatorul redefineşte credinţa ca pe un dialog franc între individ şi Dumnezeu, neintermediat de nici o instanţă comunitară sau culturală.

Septuaginta, Introducere la Iov (”Iov la Parintii Bisericii”)

SINAXAR: Sf. Prooroc Ieremia

Mesajul cărţii: Viaţa lui Ieremia este o încurajare pentru toţi cei fragili şi singuratici, pentru toţi cei chemaţi de Dumnezeu, dar neprimiţi de oameni. Cu răbdare, cu blîndeţe şi cu perseverenţă, el este purtat de Dumnezeu prin toate încercările şi reuşeşte să-şi ducă pînă la bun sfîrşit slujirea. Mulţi din cei tari şi înflăcăraţi au căzut. Un chipeş Saul, un înţelept capabil ca Solomon, un viteaz ca Samson s-au rostogolit sub vînturile împotrivitoare ale vieţii. Firavul şi plîngăreţul Ieremia a rămas însă în picioare. Uneori stejarii falnici cad sub apăsarea furtunii, rămîn însă în picioare sălciile plîngătoare unduite de vînt la marginea apelor.

Explicatii la Biblie

AUDIO: ”Graiul martirilor” – serial radiofonic

Program: Calendar romano-catolic via catholica.ro

Mai multe informatii AICI.

SINAXAR: ÎNVIEREA DOMNULUI (PAŞTELE) – HRISTOS A-NVIAT!


”Hristos Anesti” – Divna Ljubojevic

Corul Madrigal

Pe situl corului „Juvenes Ecclesiae” se gasesc mai multe inregistrari din 3 concerte de Pasti. Auditie placuta!

SINAXAR: SÂMBĂTA SFÂNTĂ

« La Passion selon saint Matthieu » composée par Mgr Hilarion (Alfeyev) – Ouverture si final

Actul răstignirii a fost atât de serios, de autentic şi total încât până şi apostolii şi ucenicii erau convinşi că spânzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia. Dacă n-­ar fi fost atât de zdruncinaţi în credinţa lor, Luca şi Cleopa n-­ar fi umblat mohorâţi, târşâindu-şi picioarele pe drumul către Emmaus, şi-­ar fi recunoscut deîndată învăţătorul şi n­-ar fi rămas atât de miraţi când au înţeles cine e. (Se simţiseră atât de stingheri, de păcăliţi, încât se rugaseră de primul trecător întâlnit, un necunoscut, să nu-­i lase singuri, să stea cu ei.) Nici Toma n­-ar fi pus condiţii atât de drastice (şi, la drept vorbind, de jignitoare) dacă n­-ar fi fost şi el sigur că învierea, după cum se petrecuseră lucrurile, nu mai era cu putinţă.
Tuturora nu le venea a crede. Răstignirea era definitivă şi pentru ei, întocmai ca pentru scribi. Şi era necesar, spre adeverirea jertfei, ca răstignirea să dea impresia de sfârşit, de soluţionat, de afacere clasată, de bun simţ biruitor. Nu ajungea — ca să fie răstignirea ceea ce trebuia să fie — nu ajungeau groaza torturii, piroanele, suliţa, spinii — în tabloul lui Mathias Grünewald de la Unterlinden spinii străpung întregul trup intrat în putrefacţie ­, mai era neapărat nevoie — pentru completare, pentru întărire — să pară şi catastrofă, derută, eşec.
Numai strigătul ”Eli, Eli…” ne dovedeşte că răstignitul nu s­-a jucat cu noi, că nu a încercat să ne mângâie cu făţarnice estompări. (Ca­-ntotdeauna i­-a tratat pe oameni ca pe fiinţe libere şi mature, capabile de a încasa adevăruri neplăcute.) Spre deosebire de Buddha şi Lao­Ţe, el nu dă aforisme şi pilde, ci carne şi sânge, chin şi deznădejde. Durerea fără deznădejde e ca mâncarea fără sare, ca nunta fără lăutari.
(Iar dacă tâlharul cel bun e primul om care soseşte în rai — înaintea proorocilor, patriarhilor şi drepţilor Vechiului Testament — poate că o datorează nu numai cutremurătoarei lui convertiri, ci şi faptului că a fost coleg de suferinţă cu Domnul. Căci una e să stai la picioarele crucii şi să suferi, oricât de sincer şi de sfâşietor, şi alta e să fii pe cruce. Durerea altuia nu e a ta, e a lui, ţi­-o însuşeşti numai printr­-un proces ideativ, nu prin simţiri. Numai tâlharul cel bun simte la fel cu Domnul.)
Întruparea a fost totală, cum învaţă sinodul de la Halchidon.
Bine, totală, dar Hristos pe cruce n­-a încetat de a fi şi Dumnezeu.
Eu: nu e de contestat permanenţa comunicării idioamelor, dar după câteva ore pe cruce omenescul a trebuit să fie predominant; altfel tragedia era contrafăcută.
O ţin morţiş: ce­-ar fi vrut dochetiştii, fantasiaştii şi monofiziţii ­sau ateii? Să le fi făcut Hristos de pe cruce semn cu ochiul alor săi spre a le da de înţeles: las’ că asta e de gura lumii, fiţi fără grijă, ştim noi ce ştim, ne vedem Duminică dimineaţa?

(…) La I Cor. 6, 20 şi 7, 23 Pavel stăruie: „Aţi fost cumpăraţi cu preţ.” Cu preţ cinstit, întreg. Dumnezeu n­-a înşelat pe nimeni: nici pe diavol, nici pe noi; nici pe Sine nu S-a înşelat. N-­a plătit cu aparenţă de suferinţă, cu o cruce mitică, sau cu bani calpi. Preţul nu l-­a plătit o fantasmă; carne din carnea noastră, sânge din sângele nostru.
Şi la Evrei (2, 17; 2, 18; 4, 18): Pentru aceea dator era întru toate (afară de păcat) să se asemene fraţilor (nouă); fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să ajute; ispitit întru toate, după asemănarea noastră.
Asemenea nouă în toate şi ispitit de toate ca şi noi: aşadar şi de omeneasca deznădejde.

”Jurnalul Fericirii” de Nicolae Steinhardt

SINAXAR: VINEREA SFÂNTĂ (post şi ab.)(Patima şi moartea Domnului)

Psalmul 21 (22)

2  Dumnezeul meu, Dumnezeul meu,
pentru ce m-ai pãrãsit? *
Departe sunt de a-mi aduce mântuirea
cuvintele strigãtului meu.
3  Dumnezeul meu, strig ziua si tu nu-mi rãspunzi, *
si noaptea si nu am liniste.
4  Iar tu esti Cel Sfânt *
si locuiesti în mijlocul laudelor lui Israel.
5  În tine si-au pus speranta pãrintii nostri, *
au sperat si tu i-ai eliberat;
6  cãtre tine au strigat si au fost mântuiti, *
în tine au nãdãjduit si n-au fost fãcuti de rusine.
7  Dar eu sunt vierme, si nu om, *
ocara oamenilor si batjocura poporului.
8  Toti care mã vãd îsi bat joc de mine, *
strâmbã din buze si dau din cap:

9  „S-a încrezut în Domnul, sã-l mântuiascã, *
sã-l elibereze, dacã îl iubeste”.
10  Cãci tu m-ai scos la luminã din sânul mamei, *
m-ai pus în sigurantã la pieptul mamei mele.
11  Spre tine m-am îndreptat de când m-am nãscut; *
din sânul mamei mele tu esti Dumnezeul meu.
12  Nu te îndepãrta de mine, †
pentru cã strâmtorarea este aproape *
si nu este cine sã mã ajute.
13  Mã înconjoarã tauri multi, *
tauri puternici din Basan m-au împresurat
14  si cascã spre mine gura lor, *
ca leul care sfâsie si rage.
15  Mã scurg ca apa, *
mi se desfac toate oasele,
inima mea este ca ceara, *
se topeste printre mãruntaiele mele.
16  Mi se usucã cerul gurii ca un ciob de oalã †
si limba mi se lipeste de gâtlej; *
m-ai asezat în praful mortii.
17  Iatã, mã înconjoarã câinii, *
o bandã de rãufãcãtori mã împresoarã;
mi-au strãpuns mâinile si picioarele, *
18         mi-au numãrat toate oasele.
Ei mã iscodesc si mã cerceteazã; †
19         îsi împart între ei hainele mele *
si au aruncat sortii pentru tunica mea.
20  Dar tu, Doamne, nu sta deoparte, *
tãria mea, grãbeste-te sã mã ajuti.
21  Scapã de sabie viata mea, *
din gheara câinelui, singurul meu bine!
22  Salveazã-mã din gura leului *
si de coarnele bivolilor, pe mine, sãrmanul!
23  Voi vesti numele tãu fratilor mei, *
în mijlocul adunãrii te voi lãuda.

24  Cei care vã temeti de Domnul, lãudati-l, †
toatã semintia lui Iacob, preamãriti-l; *
sã se teamã de el toatã semintia lui Israel.
25  Cãci el nu dispretuieste *
si nici nu respinge cererea sãracului
si nu-ti întoarce fata de la el, *
iar când strigã cãtre el, îl ascultã.
26  La tine este lauda mea în adunarea cea mare; *
îmi voi împlini fãgãduintele
în fata celor ce se tem de el.
27  Cei sãraci vor mânca si se vor sãtura; †
îl vor lãuda pe Domnul cei care îl cautã: *
„Inimile lor sã trãiascã în vecii vecilor!”
28  Îsi vor aduce aminte si se vor întoarce la Domnul *
toate marginile pãmântului,
se vor prosterna în fata lui *
toate familiile popoarelor.
29  Cãci a Domnului este împãrãtia *
si el va stãpâni natiunile.
30  Lui i se vor închina toti cei care dorm în pãmânt, *
în fata lui se vor prosterna
toti cei care coboarã în tãrânã.
Dar sufletul meu va trãi pentru el *
31         si urmasii mei îl vor sluji.
Se va povesti despre Domnul generatiei viitoare †
32         si vor vesti dreptatea lui
poporului care se va naste: *
„Domnul a fãcut acestea!”

SINAXAR: JOIA SFÂNTĂ (Cina Domnului) – ”PREGĂTIRI DE CINĂ” de Vasile Voiculescu

Venise primăvara şi sterpele gorgoane
Cu tort de flori alese îşi peticeau chilimul…
Şi doldora de mărfuri,de bani şi caravane
Se pregătea de Paşte întreg Ierusalimul.

Pe uliţe un zbieret de miei fără-ncetare
Şi aburi calzi de azimi veneau din curţi vecine;
Copii, fugiţi din joacă, cereau, scâncind, mâncare
Şi s-agăţau de poala grăbitei gospodine.

Isus, din foişorul cu şiţa înverzită
Privea deşarta caznă şi robotul zadarnic…
O silă uriaşă şi-o milă nesfârşită,
Ca umbra şi lumina, luptau în el amarnic.

Chesat şi aprig, Iuda se tânguia la poartă
Oprind din drum casapii cu mieii de vânzare
Ioan pleca la apă cu vasele de toartă,
Iar Petre-şi da cuţitul pe gresii şi amnare.

Cu multă greutate găsiră precupeţul
Ce s-a-nvoit să intre cu mielul în ogradă
Şi dup-o grea tocmeală, peşin plătindu-i preţul,
L-au înfăşcat şi veseli i l-au adus să-l vadă.

Era un miel molatic cu laţele plăviţe,
Mirositor a lapte şi-l toropise somnul,
Cu fruntea cucuiată de două mici corniţe,
Şi presimţind scaparea,a behăit spre Domnul.

Atunci duios şi paşnic, ca un păstor din munte
Isus îl luă în braţe cu-adâncă sfâşiere,
Îl sărută cu sete pe bot,pe ochi şi pe frunte,
Apoi întoarse capul şi-l dete spre junghiere.

Cu mâneci suflecate voioşi îl apucară,
Îi scoaseră cordeaua, smulgându-i clopoţelul.
Doar Iuda-nţepenise, holbat,năuc pe scară
Privind sărutul tainic ce osândise mielul.

Din Tara Zimbrului(1918)

SINAXAR: Buna Vestire

Binecuvântarea Tatãlui s-a revãrsat prin Maria asupra tuturor oamenilor

Din Discursurile sfântului Sofroniu, episcop (Disc. 2, despre Buna-Vestire a Sfintei Nãscãtoare de Dumnezeu, 21-22.26: PG 87, 3, 3242.3250)

Bucurã-te, cea plinã de har, Domnul este cu tine!
(Lc 1,28). Ce poate fi mai sublim decât aceastã bucurie, o, Fecioarã Mamã? Sau ce poate fi mai presus de acest har pe care tu singurã l-ai primit de la Dumnezeu? Sau ce  se  poate  imagina  mai  plãcut  si  mai  strãlucit  decât acesta? Toate rãmân departe de minunea care se vede în tine, toate se aflã sub harul tãu. Privilegiile cele mai sigure  ocupã  un  loc  secund  si  au  o  strãlucire  absolut inferioarã.
Domnul este cu tine! Cine ar îndrãzni sã se ia la întrecere cu tine? Dumnezeu se naste din tine. Cine nu ti-ar ceda  imediat  locul  si  nu  ti-ar  recunoaste  cu  bucurie întâietatea  si  superioritatea?  De  aceea,  contemplând prerogativele tale mai strãlucite decât toate creaturile, te aclam si eu cu cele mai înalte laude: Bucurã-te, cea plinã de har, Domnul este cu tine! La bucuria din tine, de fapt, sunt fãcuti pãrtasi nu doar oamenii, ci ea este împãrtãsitã si puterilor ceresti.
Cu adevãrat binecuvântatã esti tu între femei, cãci ai schimbat blestemul Evei în binecuvântare si ai fãcut ca Adam, care mai înainte zãcea lovit de blestem, sã fie binecuvântat prin tine.

Cu  adevãrat  binecuvântatã  esti  tu  între  femei,  cãci prin  tine  binecuvântarea  Tatãlui  s-a  revãrsat  asupra oamenilor si i-a eliberat de vechiul blestem.Cu  adevãrat  binecuvântatã  esti  tu  între  femei,  cãci prin tine strãmosii tãi ajung la mântuire, deoarece tu îl vei naste pe Mântuitorul care le va aduce mântuirea.
Cu adevãrat binecuvântatã esti tu între femei, cãci, fãrã sã fi primit sãmântã, ai rodit acel fruct care dãruieste binecuvântare întregului pãmânt si îl mântuieste de acel blestem din care se nasc spinii.
Cu adevãrat binecuvântatã esti tu între femei, cãci,fiind  femeie  prin  naturã,  devii  totusi  mama  lui  Dumnezeu. Si dacã cel care trebuie sã se nascã din tine este cu adevãrat Dumnezeu întrupat, pe bunã dreptate esti numitã Nãscãtoare de Dumnezeu, cãci îl nasti cu adevãrat pe Dumnezeu.
Într-adevãr, în sânul tãu îl tii ascuns pe Dumnezeu care sãlãsluieste trupeste în tine si se naste din tine ca un mire care aduce tuturor oamenilor bucurie si oferã tuturor lumina dumnezeiascã.
Cãci în tine, o, Fecioarã, ca într-un cer curat si clar,Dumnezeu si-a fixat cortul sãu si el, ca un mire, iese din  camera  sa  nuptialã  (Ps 18,6).  Imitând  alergarea unui gigant, el merge în viata sa pe drumul care va fi mântuire pentru toti cei vii si care, întinzându-se de la înãltimea  cerului  pânã  la  cerurile  cele  mai  înalte,  va umple toate de cãldura sa divinã si de strãlucirea sa dãtãtoare de viatã.

Din Predicile fericitului Aelred, abate:

Dar ce putem face pentru ea? Ce daruri îi putem oferi? De-am putea cel putin sã-i dãm ceea ce îi datorãm! Noi suntem datori sã o cinstim, suntem datori sã o slujim, suntem datori sã o iubim, suntem datori sã o lãudãm. Suntem datori sã o cinstim, deoarece este mama Domnului nostru. Si cine n-o cinsteste pe mamã cu sigurantã cã nu-l cinsteste nici pe Fiul. Spune Scriptura: Cinsteste pe tatãl tãu si pe mama ta (Ex 20,12).

PS: a se vedea si Maica Domnului: Theotokos – orthodoxie versus heterodoxie si Calendar crestin: nasterea Sfintei Fecioare Maria

SINAXAR: † Sf. Mc. Policarp, Ep. Smirnei

Policarp a fost unul din creştinii de seamă care a făcut legătură între apostolii Domnului Cristos şi creştinii din secolul al doilea. El a fost convertit prin apostolul Ioan şi mai târziu a fost ordinat tot de Ioan ca păstor sau episcop al bisericii din Smirna. El nu e pomenit cu numele în Noul Testament, dar se crede că el ar fi fost îngerul bisericii din Smirna, căruia i se adresează de către Domnul scrisoarea din Apocalipsa. Într-o scrisoare a lui Irineu către Florin, Policarp e numit “binecuvântatul şi apostolicul prezbiter”. Scrisoarea e păstrată în lucrarea istoricului bisericesc Eusebiu. Irineu descrie discuţia sa cu Policarp şi cum acesta istorisea cele relatate de apostolul Ioan şi de ceilalţi care au văzut pe Domnul. Deci, el a auzit învăţătura şi minunile Domnului Isus Cristos din gura martorilor oculari. El a fost un elev al apostolului Ioan cu care a petrecut mulţi ani.

Nu ştim precis data naşterii sale, unii dau anul 65 A.D. iar alţii anul 70, dar documentele arată că a trăit până în anul 166 A.D., când a fost martirizat. Policarp a fost un bun cunoscător al Scripturilor. El era familiar cu scrierile Noului Testament deşi nu erau încă puse împreună şi a căutat să păstreze în biserică învăţătura curată a Evangheliei. El a avut mai mulţi elevi pe care i-a instruit în cunoaşterea Scripturilor. Unul din ei a fost Irineu.

Întrucât creştinismul era în faza primară, s-au ivit şi o seamă de învăţături străine. Marcion, un gnostic care respingea Vechiul Testament şi accepta doar Evanghelia după Luca şi epistolele pauline, a căutat să înveţe că Cristos Domnul nu a avut corp omenesc ca noi. Această învăţătură în mod indirect anula valoarea jertfei Sale, căci dacă n-a avut corp ca pământenii, înseamnă că nici nu a suferit. Atunci Ignatius a scris lui Policarp: “După cum vântul îl cheamă pe comandantul corabiei, aşa vremurile te cheamă pe tine, aşa vremurile cheamă la studiu reverent şi fără teamă în Biserică”.

Pe de altă parte, a început să se ivească clericalismul. Păstorul bisericii din Roma, a început să se considere mai mare decât ceilalţi şi încerca să se impună să fie ascultat. Calcularea datei Paştelor a produs o neînţelegere. Cei din răsărit au stabilit o dată, episcopul din Roma Anicetus a stabilit altă dată. Atunci Policarp a făcut o călătorie la Roma să aplaneze neînţelegerea. Era prin anul 154. S-a întâlnit cu Anicetus, au avut un timp plăcut împreună, dar nici unul nu a fost gata să cedeze. Tot în această vreme, Policarp s-a întâlnit cu mai mulţi ucenici ai lui Marcion, cărora le-a spus că el a primit învăţătura de la martori oculari, care au afirmat că Isus S-a născut şi a avut corp omenesc. Astfel, pe unii i-a readus înapoi în Biserică. Se spune că într-o zi, l-a întâlnit chiar pe Marcion pe străzile Romei. Când Marcion l-a strigat, Policarp l-a ignorat. Atunci Marcion a strigat mai tare: “Nu mă cunoşti?” – “Da, a zis bătrânul Policarp, cunosc pe întâiul născut al Satanei” – şi şi-a văzut de drum.

Policarp a fost animat şi de un spirit misionar. Chiar dacă nu a putut să facă vizite altor biserici, simţea cu ei, se interesa de ei şi căuta să le scrie. Istoricul Eusebiu spune că de la el ne-a rămas o scrisoare care a fost adresată fraţilor din Filipi. Această epistolă arată că el cunoştea scrierile Noului Testament şi dă o seamă de citate. Policarp a fost un umil slujitor al lui Cristos. În scrisoarea către biserica din Filipi, el a scris: “Nici eu, nici vreun altul ca mine nu poate atinge înţelepciunea binecuvântatului şi gloriosului Pavel, care a fost printre voi… şi care de-asemenea în absenţă v-a scris o epistola, din care vă puteţi edifica în credinţa dată vouă”.

Pentru că era un creştin cu mare influenţă când s-a pornit un val de persecuţii, poporul a strigat să fie prins Policarp. Suferinţele, statornicia şi martirajul său le-am descris în cartea “Graiul martirilor din secole”.

Din volumul: „LUMINI PESTE VEACURI ” de Petru Popovici

A se vedea si :

SINAXAR: Începutul Postului Sfintelor Pasti & Sf. Ap. Onisim

Sfântul Onisim, unul din cei 70 de apostoli, a fost în tinereţea lui sluga lui Filimon, un creştin de neam bun, din orasul Colose, în Frigia. Vinovat de greşeală faţă de stăpânul său şi temându-se de pedeapsă, Sf. Onisim a fugit la Roma, dar cum era rob fugit de la stăpân, a ajuns în temniţă. Acolo l-a întâlnit pe Sf. Apostol Pavel, de la care a luat cuvinte de învăţătură luminându-se şi primind botezul.

În temniţă Sf. Onisim i-a slujit Apostolului Pavel ca un fiu. Acesta îl cunoştea personal pe Filimon şi i-a trimis o carte plină de iubire în care îi cerea să-l ierte pe robul său şi să-l primească ca pe un frate. Apoi l-a trimis pe Onisim cu scrisoarea aceea la stăpânul său, lipsindu-se de ajutorul de care avea atâta trebuinţă.

După ce a primit scrisoarea, Sf. Filimon nu numai că l-a iertat pe Onisim dar l-a şi trimis înapoi la Roma, la Apostolul Pavel. Mai târziu, el a fost uns episcop în Gaza (prăznuit în 4 ianuarie, 19 februarie şi 22 noiembrie).

După ce Sf. Apostol Pavel s-a mutat la Domnul, Sf. Onisim a rămas lângă apostoli până la sfârşit şi a ajuns să fie sfinţit episcop. După trecerea la Domnul a apostolilor Sf. Onisim a propovăduit Evanghelia în multe părţi şi oraşe: în Spania, Carpetania, Colossae şi Patras. La bătrâneţe Sf. Onisim a ocupat scaunul episcopal la Efes, după Sf. Apostol Timotei. Când Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu (prăznuit în 20 decembrie) era dus sa fie executat la Roma, Episcopul Onisim a mers să se întâlnească cu el şi cu alţi creştini, după mărturia din epistola sa către Efeseni.

În vremea împărăţiei lui Traian (89-117), Sf. Onisim a fost arestat şi adus la judecată în faţa eparhului Tertul. Acesta l-a ţinut pe sfânt în temniţă timp de 18 zile după care l-a trimis la închisoarea din cetatea Puteoli. După o vreme, când a vorbit eparhul cu Sf. Onisim, a înţeles că acesta nu s-a lepădat de a sa credinţă creştină şi a hotărât să fie bătut cu pietre şi apoi să i se taie capul cu sabia. Trupul său a fost luat de o femeie cu viaţă sfântă care l-a pus într-un sicriu de argint, acestea petrecându-se în anul 109.

SURSA

Sinaxar: Sf. şi Dreptul Simeon; Sf. Proorociţă Ana

Cantecul lui Simeon (Luca 2:29-32 ) este imnul cunoscut sub numele de Nunc Dimitis, care în latină înseamnă Acum, eliberează :

„Acum, Stăpâne, eliberează-l pe robul Tău în pace, după cuvântul Tău, căci ochii mei au văzut mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor o lumină care să slujească celorlalte neamuri drept revelaţie, iar poporului Tău, Israel, drept glorie!” (Luca 2:29-32, NTR)

The Nunc Dimittis is the traditional ‘Gospel Canticle’ of Night Prayer (Compline), just as Benedictus and Magnificat are the traditional Gospel Canticles of Morning Prayer and Evening Prayer respectively. Hence the Nunc Dimittis is found in the liturgical night office of many western denominations, including Evening Prayer (or Evensong) in the Anglican Book of Common Prayer of 1662, Compline (A Late Evening Service) in the Anglican Book of Common Prayer of 1928, and the Night Prayer service in the Anglican Common Worship; the Roman Catholic service of Compline; and the Lutheran service ofCompline (also known as Night Prayer or Prayer at the Close of Day). In eastern tradition the canticle is found in Eastern Orthodox Vespers. One of the most well-known settings in England is aplainchant theme of Thomas Tallis.

Many composers have set the text to music, usually coupled with the Magnificat, as both the Magnificat and the Nunc dimittis are sung (or said) during the Anglican service of Evening Prayer according to the Book of Common Prayer, 1662, in which the older offices of Vespers (Evening Prayer) and Compline (Night Prayer) were deliberately merged into one service, with both Gospel Canticles employed.

O traditie interesanta despre Simeon;

According to a tradition in the Eastern Orthodox Church, Simeon had been one of the seventy-two translators of the Septuagint (LXX). As he hesitated over the translation of Isaiah 7:14 „Behold, a virgin shall conceive…”, and wondered how this was possible, or even that it might be a copyist’s error,[1] an angelappeared to him and told him that the prophecy was correct as it was written, and that he would not die until he had seen its fulfillment with the Christ born of a Virgin. This would make him well over two hundred years old at the time of the meeting described in Luke, and therefore miraculously longeval.

He is venerated as a saint in the Eastern OrthodoxOriental Orthodox, and Roman Catholic traditions. His feast day is February 3.

Despre proorocita Ana:

The Roman Catholic Church[6] and Eastern Orthodox Church commemorate Anna as a saint, Anna the Prophetess. The Eastern Orthodox Church consider Anna and Simeon the God-Receiver as the last prophets of Old Testament and observes their feast on February 3/February 16 as the synaxis (afterfeast) following the Presentation of Christ, which Orthodox tradition calls „The Meeting of Our Lord and God and Savior, Jesus Christ”[7].

Also her figure is drawn in the icons of the Presentation of Christ, together with the Holy Child and the Virgin Mary, Joseph and Simeon the God-Receiver. Orthodox tradition considers that Christ met his people, Israel, in the persons of those two, Simeon and Anna[8]. Anna is often placed behind Mary. Anna either raises her hands to Christ, to show people him as Christ, or hands a scroll which is attributed often to prophets in Orthodox iconography.

Thomas Merton(31 January 1915 – 10 December 1968) unul dintre cei mai expresivi şi mai profunzi scriitori pe tema vieţii spirituale din secolul al XX-lea

„Ceea ce ni se cere să facem în prezent nu este atât de mult să vorbim despre Cristos cât să-L lăsăm să trăiască în noi astfel încât oamenii să-L găsească prin faptul că simt cum trăieşte El în noi.”

Merton s-a născut în 1915, dintr-un tată neo-zeelandez şi o mamă americană. Copilăria şi tinereţea şi le-a petrecut mişcându-se între America şi Europa şi diferite colonii îndepărtate ale fostului Imperiu Britanic. Impulsul său copleşitor a fost acela de a determina în ce fel ne putem petrece viaţa învingând păcatul şi moartea care torturează orice fiinţă umană. In The Seven Storey Mountain, el identifică cele nouă lucruri cu care fiecare dintre noi tre­buie să lupte – viaţa, moartea, timpul, dragostea, regretul, frica, înţelepciunea, suferinţa şi veşnicia —, apoi foloseşte imaginea lui Dante despre nivelurile multiple ale purgatoriului pe care trebuie să le depăşim dacă vrem să avem o relaţie perfectă cu Dumnezeu.

Intreaga carte relatează povestea captivantă a călătoriei unui om spre Dumnezeu. Insă apelul ei peren este dorinţa înfocată a lui Merton ca fiecare dintre noi să dezvolte o dorinţă mai adâncă de a-L cunoaşte şi iubi pe Dumnezeu. De-a lungul drumului, îi întâlnim pe tovarăşii de călătorie ai lui Merton, inclusiv pe prietenii săi apropiaţi, diferitele sale preocupări academice şi mai ales cărţile care au avut un efect de formare şi de durată asupra lui.

(…) Lucrările lui Merton se învârt în jurul unei literaturi spirituale vaste, creând o sinteză pe cât de unică, pe atât de impunătoare. El abordează rolul şi importanţa experienţelor religioase. Caută peste tot să recupereze cunoaşterea lui Dumnezeu care s-a pierdut la cădere. Călătoria sa în Orient îi inspiră o nouă dimensiune a ascensiunii divine. Chiar şi tema spirituală a contemplării este temperată de accentul său pus pe munca zilnică.

Merton şi-a încheiat viaţa urmărind înţelegerea similarităţilor şi a dife­renţelor între religiile orientale şi credinţa creştină. Era deosebit de interesat de contrastul şi de interacţiuea între acţiune şi contemplare. Iată un exemplu: „Viaţa spirituală nu este o viaţă de retragere în tihnă, o cultivare ca într-o seră a unor practici ascetice artificiale dincolo de posibilitatea de înţelegere a oamenilor care trăiesc vieţi obişnuite. Indatoririle şi muncile obişnuite ale vieţii sunt cele care pot şi trebuie să dezvolte uniunea spirituală a noastră cu Dumnezeu.” Tanjirea dupa Dumnezeu de Richard J. Foster, Gayle D. Beebe

Uitaţi-vă la viaţa voastră. Poate că, în cele din urmă, Cartea Vieţii este cartea celuia care a trăit-o. Dacă cineva nu a trăit nimic, acela nu este în Cartea Vieţii. THE  INTIMATE MERTON

SINAXAR OCCIDENTAL: Sf. Toma de Aquino

Nici un exemplu de virtute nu lipseste din cruce

De ce a fost necesar ca Fiul lui Dumnezeu sã sufere pentru noi? A fost o mare necesitate, pe care o putem rezuma  în  douã  puncte:  ca  remediu  pentru  pãcatele noastre si ca exemplu pentru ceea ce trebuie sã facem.

A fost un remediu, deoarece în pãtimirea lui Cristos gãsim remediul împotriva tuturor relelor în care putem cãdea din pricina pãcatelor noastre.

Dar nu mai micã este utilitatea sa cât priveste exemplul. Cãci pãtimirea lui Cristos este suficientã pentru a orienta întreaga noastrã viatã. Într-adevãr, cine vrea sã ducã o viatã desãvârsitã nu trebuie sã facã altceva decât sã dispretuiascã ceea ce a dispretuit Cristos pe cruce si sã doreascã ceea ce el a dorit. Cãci nici un exemplu de virtute nu lipseste din cruce.

Cauti un exemplu de iubire? Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva sã-si dea viata pentru prietenii  sãi  (In  15,13).  Aceasta  a  fãcut  Cristos  pe cruce. Deci, dacã el si-a dat viata pentru noi, nu trebuie sã ne fie greu sã suportãm orice rãu pentru el.

Cauti un exemplu de rãbdare? Gãsesti unul excelent pe cruce. De fapt, rãbdarea este mare în douã situatii: fie  atunci  când  cineva  suportã  cu  rãbdare  mari  nenorociri, fie atunci când suportã nenorocirile pe care le-ar putea evita, dar nu le evitã. Ei bine, pe cruce, Cristos a suferit mari nenorociri, si le-a suferit cu rãbdare, deoarece, suferind, nu ameninta (1Pt 2,23); ca o oaie a fost dus la  înjunghiere  si  nu  si-a  deschis  gura (cf.  Fap 8,32).

Mare este, asadar, rãbdarea lui Cristos pe cruce: Sã alergãm  cu  perseverentã  în  lupta  care  ne  stã  înainte,  cu ochii atintiti la Isus, începutul si desãvârsirea credintei, care,  în  vederea  bucuriei  ce  îi  era  propusã,  a  îndurat crucea, netinând seamã de rusinea ei (Evr 12,2).

Cauti un exemplu de umilintã? Priveste la cel rãstignit: cãci un Dumnezeu a voit sã fie judecat sub Pontiu Pilat si sã moarã.

Cauti  un  exemplu  de  ascultare?  Urmeazã-l  pe  cel care s-a fãcut ascultãtor fatã de Tatãl pânã la moarte: Dupã  cum  prin  neascultarea  unui  singur  om,  adicã  a lui Adam, cei multi au fost fãcuti pãcãtosi, tot la fel, prin ascultarea unuia singur, cei multi vor fi fãcuti drepti (Rom 5,19).

Cauti un exemplu de dispretuire a lucrurilor pãmântesti? Urmeazã-l pe cel care este Regele regilor si Stãpânul stãpânilor, în care sunt ascunse toate comorile întelepciunii si ale cunoasterii (Col 2,3). Pe cruce, el este  gol,  batjocorit,  scuipat,  lovit,  încoronat  cu  spini, adãpat cu fiere si otet.

Nu-ti lipi, asadar, inima de haine si de bogãtii, pentru cã au împãrtit între ei hainele mele (In 19,24); nici de onoruri,  pentru  cã  eu  am  îndurat  insulte  si  lovituri (cf. Is 53,4); nici de demnitãti, pentru cã,  împletind o coroanã de spini, mi-au pus-o pe cap (cf. Mc 15,17); nici  de  plãceri,  pentru  cã,  atunci  când  îmi  era  sete, mi-au dat sã beau otet (Ps 68,22).

Din Conferintele sfântului Toma de Aquino, preot (Conf. 6, Despre Cred în Dumnezeu)

Citeste si:  Alexander Baumgarten despre importanta traducerii, in premiera, a operei lui Toma din Aquino: „Summa Theologica”

SINAXAR OCCIDENTAL: Ss. Timotei şi Tit, ep.

Am luptat lupta cea bunã

Paul  era  în  închisoare,  dar  se  simtea  ca  în  cer,  si primea lovituri si rãni cu mai multã plãcere decât cei care primesc premiul la concursuri. Iubea durerile un mai putin decât premiile, deoarece le considera ca niste premii; de aceea, le si numea un har divin. Dar fii atent la  ce  se  referea  când  spunea  aceasta.  Desigur,  era  un premiu  sã  se  despartã  de  viata  aceasta  si  sã  fie  cu Cristos (cf. Fil 1,23), însã a rãmâne în trup era o luptã continuã;  totusi,  din  iubire  fatã  de  Cristos,  el  amâna premiul pentru a putea lupta, si acest lucru îl considera mai necesar.

Pentru el, a fi despãrtit de Cristos constituia o luptã si o durere, ba chiar mai mult decât orice luptã si decât orice durere. Însã a fi cu Cristos era cel mai mare premiu. Totusi,  din  iubire  fatã  de  Cristos,  Paul  a  preferat  sã aleagã mai degrabã lupta decât premiul.

Aici, cineva ar putea sã spunã cã toate acestea erau plãcute pentru Paul datoritã lui Cristos. Desigur, si eu admit  aceasta,  cãci  ceea  ce  pentru  noi  este  motiv  de tristete, pentru el devenea cea mai mare plãcere. Dar de ce amintesc de pericole si de necazuri? De fapt, el se afla  într-o  întristare  continuã,  care  îl  fãcea  sã  spunã: Cine este slab si eu sã nu fiu slab? Cine este scandalizat si eu sã nu mã aprind? (2Cor 11,29).

Vã rog, însã, nu numai sã admirati, ci si sã imitati acest strãlucit exemplu de virtute, cãci numai astfel vom putea fi pãrtasi la victoria sa.

Dacã  cineva  este  surprins  de  faptul  cã  am  spus  cã oricine va avea meritele lui Paul va avea si rãsplata lui sã-l asculte pe el, care spune: Am luptat lupta cea bunã, am ajuns la capãtul alergãrii, mi-am pãstrat credinta.De acum îmi este rezervatã coroana dreptãtii pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecãtorul cel drept; si  nu  numai  mie,  ci  si  tuturor  acelora  care  au  iubit arãtarea lui (2Tim 4,7-8). Vezi cum ne cheamã pe toti sã împãrtãsim aceeasi glorie?

Asadar, deoarece tuturor ne este oferitã aceeasi coroanã a gloriei, sã ne strãduim cu totii sã devenim vrednici de acele bunuri care ne-au fost promise.

Sã  nu  considerãm  la  sfântul  Paul  numai  mãretia  si sublimitatea virtutilor si acea dispozitie a sufletului sãu, puternicã si decisã, pentru care a meritat sã ajungã la un asemenea har, ci si faptul cã are aceeasi naturã ca noi, prin  care  ne  împãrtãseste  toate  bunurile  sale.  Astfel, chiar lucrurile cele mai grele ni se vor pãrea usoare si plãcute si, ostenindu-ne în acest timp atât de scurt, vom ajunge sã purtãm coroana nepieritoare si nemuritoare, prin harul si milostivirea Domnului nostru Isus Cristos,cãruia i se cuvine slava si puterea, acum si întotdeauna,în vecii vecilor. Amin.

Din Omiliile sfântului Ioan Crisostomul, episcop – Omil. 2, Panegiricul sfântului Paul: PG 50, 480-484

SINAXAR OCCIDENTAL: CONVERTIREA SF. APOSTOL PAUL/PAVEL

Paul a suferit toate din dragoste fatã de Cristos

Ce este omul, cât de nobilã este natura noastrã si câtã putere are aceastã creaturã vie, Paul a arãtat-o mai bine ca oricare altul. În fiecare zi, el se urca tot mai sus, în fiecare zi se ridica cu mai mult zel si lupta cu un curaj tot mai mare împotriva pericolelor pe care le întâlnea.

Gândindu-se la aceasta, spunea: Uit cele din urma mea si mã avânt cãtre cele dinaintea mea (cf. Fil 3,13). În timp  ce  îsi  astepta  moartea,  el  îi  invita  pe  ceilalti  sã împãrtãseascã  cu  el  aceastã  bucurie,  spunând:  Bucurati-vã si voi, bucurati-vã împreunã cu mine (Fil 2,18). În fata pericolelor, a insultelor si a tot felul de umilinte,el  tresaltã  iarãsi  de  bucurie  si,  scriind  corintenilor,spune: Mã bucur în slãbiciuni, în jigniri, în persecutii(cf. 2Cor 12,10). El spune cã acestea sunt armele dreptãtii si aratã cã tocmai de aici îi vine cel mai mare rod.

Scãpa peste tot de cursele dusmanilor. Lovit pretutindeni  cu  vergi,  coplesit  de  injurii  si  insulte,  el  se comporta ca si cum ar fi celebrat triumfuri glorioase, se lãuda cu ele de parcã ar fi ridicat trofee si îi multumea lui  Dumnezeu,  spunând:  Multumire  fie  lui  Dumnezeu care  triumfã  mereu  în  noi  (cf.  2Cor  2,14).  El  cãuta umilirile si insultele, pe care le primea din cauza predicii sale,  mai  mult  decât  cãutãm  noi  onorurile;  moartea, mai mult decât dorim noi viata; sãrãcia, mai mult decât dorim noi bogãtia; munca, mai mult decât doresc altii odihna. Un singur lucru detesta si respingea: ofensarea lui Dumnezeu. Si nimic altceva nu i se pãrea mai vrednic de dorit decât a-i fi plãcut lui Dumnezeu în toate.

Ceea  ce  considera  mai  presus  de  toate  era  sã  se bucure de iubirea lui Cristos; având aceasta, se simtea cel mai fericit dintre toti oamenii. Fãrã aceasta, prietenia celor puternici si a principilor era nimic. Prefera sã se afle printre cei din urmã, ba chiar printre cei condamnati,  cu  aceastã  iubire,  decât,  fãrã  ea,  sã  fie  printre oamenii de vazã si încãrcati de onoruri.

Singurul  si  cel  mai  mare  chin  pentru  el  ar  fi  fost pierderea acestei iubiri. Pentru el, aceasta ar fi însemnat gheena, pedeapsa unicã, chinul cel mai mare si mai insuportabil.

În schimb, a se bucura de iubirea lui Cristos însemna pentru el viata, lumea, îngerul cel bun, prezentul, viitorul, împãrãtia,  promisiunea,  fericirea  infinitã.  În  afarã  de aceasta, tot ceea ce ni se poate întâmpla aici, pe pãmânt, el nu considera nici greu, nici plãcut.

Astfel, el dispretuia toate lucrurile pe care le vedem asa  cum  este  dispretuitã  iarba  putrezitã.  Tiranii  si popoarele pline de furie i se pãreau a fi niste muste.

Moartea, suferintele si miile de torturi le considera ca niste jocuri de copii, câtã vreme trebuia sã le sufere pentru Cristos.

Din Omiliile sfântului Ioan Crisostomul, episcop – Omil. 2, Panegiricul sfântului Paul: PG 50, 477-480

%d blogeri au apreciat: