Ofensiva LGBT+feministi impotriva Bisericii

Se inmultesc stirile cu privire la compromiterea bisericile din interior prin ofensiva LGBT+feministi contra crestinilor care se tin de Biblie.

In Michigan pastorilor li se iau la control predicile pentru a nu spune ceva despre pacatul homosexualitatii.

În Idaho, SUA,  Donald Knapp, slujitor hirotonit a refuzat să efectueze o ceremonie gay în biserică si acum se confruntă cu o pedeapsă de 180 de zile în închisoare și 1000 dolari amenda pentru fiecare zi în care refuză, să oficieze căsătoria între persoane gay.

Biserica Romano-catolica a fost la un pas de a fi (mult) mai prietenoasa cu gay-ii.

David Gushee, a professor of Christian ethics at Mercer University, a Baptist-rooted college and divinity school in Georgia is now Pro-LGBT.

Problema incepe sa fie pusa in termenii: ori noi , ori ei – Robert P. George: Gay Marriage and Religious Freedom Cannot Coexist

La anglicani problema femeilor episcop este „cap de afis” pentru sinodul ce vine

La adventisti problema hirotonirii femeilor ca pastori( mai „inapoiati” dupa cum se vede fata de anglicani) este de asemeni pusa pe agenda conferintei lor generale de la anul( cu sanse maxime de reusita).

Biserica este dinamitata din interior prin tradari si compromisuri „corecte politic”. Nu mai e nevoie de persecutie din afara…

Hirotonirea femeii – perversiunea adventista

Cum subiectul este unul pe care nu-l ratez/”iert” de obicei, nu pot lasa neamendata perversiunea „hermeneutica” ce pregateste oficializarea hirotonirii de femei la adventisti. Intr-o postare oficiala recenta, boborul adventist este invitat sa studieze la nivel individual/personal problema hirotonirii femeii . De ce? Pentru ca urmeaza o conferinta generala la care va fi repusa pe tapet hirotonirea femeii. Dupa ce propunerea ca femeile sa fie hirotonite ca pastor a fost respinsa de catre delegatii prezenti la sesiunile Conferintei Generale din anii 1990 si 1995 a venit timpul ca partida feminista sa-si ia revansa. Terenul este acum pregatit mult mai atent pentru a nu avea surprize: s-a infiintat o comisie care timp de 2 ani a studiat problema, si ca rezultat a produs materiale care sa ajute la o intelegere „progresista” , „potrivita” si „adecvata” . Consensul n-a fost gasit, dar politic s-a ajuns la 3 pozitii dintre care doua pica de minune feministilor:

Poziţia 1 subliniază condiţiile biblice pentru hirotonire, în conformitate cu 1 Timotei 3 şi Tit 1, şi faptul că în Biblie nu sunt menţionate femei hirotonite ca preoţi, apostoli sau prezbiteri. Astfel, conform acestei poziţii, Biserica Adventistă nu are un fundament biblic pentru hirotonirea femeilor.

Poziţia 2 subliniază rolurile de conducere ale unor femei din Vechiul şi Noul Testament precum Debora, Hulda şi Iunia, şi pasaje biblice din Geneza 1 şi 2 şi din Galateni 3:26-28 care subliniază faptul că toţi oamenii sunt egali în ochii lui Dumnezeu. Astfel, conform aceste poziţii, principiul biblic al egalităţii îi permite Bisericii Adventiste să hirotonească femei în poziţii de conducere în biserică, oricând acest lucru este posibil.

Poziţia 3 recunoaşte un model biblic al conducerii bărbatului în Israel şi în biserica creştină primară, susţinut şi de poziţia 1. Dar aceasta subliniază şi faptul că Dumnezeu a făcut excepţii, precum îndeplinirea dorinţei lui Israel de a avea un rege. Conform acestei poziţii, hirotonirea femeilor este o problemă de ţine de regulamentul bisericii, nefiind un imperativ moral; astfel, Biserica Adventistă ar trebui să permită fiecărui câmp să decidă dacă hirotoneşte sau nu femei.

Am zis „pica de minune” pentru ca singura varianta corecta deja este in minoritate si „profetesc” ca nu va fi cea castigatoare. Se va merge pe varianta perversa a compromisului care sa pastreze „unitatea bisericii”. O „evolutie” de la „contra clar” (pozitia 1) si „pro clar” ( pozitia 2) ar fi prea socanta, scandaloasa si riscanta (cu potential schismatic). Se va face apel la evitarea „extremelor” si la „unitate” iar varianta castigatoare va fi cea pervers-obraznica.

De ce pervers-obraznica? Pentru ca eludeaza cu tupeu autoritatea Bibliei (si traditiei) , si trece problema in sfera strict „administrativa” in care Cuvantul lui Dumnezeu NU conteaza  ci cuvantul majoritatii delegatilor conteaza. Perversa pentru ca desi „recunoaşte” un model biblic al conducerii bărbatului în Israel şi în biserica creştină primară, susţinut şi de poziţia 1, de fapt nu recunoaste . „Argumentul” „exceptiei” hiper-catastrofal ilustrat de „îndeplinirea dorinţei lui Israel de a avea un rege” muta problema din seama autoritatii suverane a lui Dumnezeu in Biserica in sfera mofturilor delegatilor la GC. Lui Dumnezeu i se stinge „microfonul”, este invitat sa nu-Si mai dea cu „parerea”, pentru ca problema nu mai tine de modul cum El, Domnul si intemeitorul Bisericii isi guverneaza Biserica, ci de „regulament”-ul delegatilor. In alte cuvinte: „Dumnezeule care ai infiintat Biserica, te rugam sa nu Te bagi in chestia asta care ne priveste exclusiv pe noi. Ne-ai lasat biserica pe maini , acum lasa-ne sa o guvernam cum ne taie capul”. Adica fix ce a facut „fiara papala” : cu de la noi putere substituim sambetei duminica. Asa vor muschii nostri iar Tu Domnul sabatului ai dreptul sa taci si sa nu te bagi. I-ai dat cheile lui Petru, papilor si cardinalilor deci nu le incurca socotelile acum.”

Argumentul cu „Dumnezeu a făcut excepţii, precum îndeplinirea dorinţei lui Israel de a avea un rege” este catastrofal. Profetul Domnului Samuel mustra aspru pacatul/nelegiuirea inlocuirii lui Dumnezeu cu un rege muritor:

„4. Toţi cei din sfatul bătrânilor lui Israel s-au adunat şi au venit la Samuel, la Rama, 5. spunându-i: „Tu eşti bătrân, iar fiii tăi nu-ţi calcă pe urme. Acum dar pune un rege care să domnească peste noi, aşa cum au toate neamurile!” 6. Samuel a văzut ca un lucru rău faptul că ei au cerut un rege să domnească peste ei şi s-a rugat Domnului. 7. Domnul însă i-a zis lui Samuel: „Ascultă glasul poporului în tot ce îţi va spune, pentru că nu pe tine te leapădă, ci pe Mine, ca să nu mai domnesc peste ei. 8. Aşa au făcut din ziua în care i-am scos din Egipt şi până astăzi: M-au părăsit şi au slujit altor dumnezei. Ei fac aşa şi cu tine. 9. Ascultă-le deci glasul, însă avertizează-i şi fă-le cunoscut care vor fi drepturile regelui care va domni peste ei.” ” (1 Samuel 8:4-9, NTR)

„16. Rămâneţi în continuare aici şi priviţi acest mare lucru pe care Domnul îl va face sub privirea voastră. 17. Nu este astăzi seceratul grâului? Am să chem pe Domnul şi El va trimite tunet şi ploaie. Atunci veţi înţelege că aţi făcut un mare rău în ochii Domnului, cerând pentru voi un rege. 18. Samuel l-a chemat pe Domnul Care a trimis tunet şi ploaie în ziua aceea. Atunci întregul popor s-a temut foarte tare de Domnul şi de Samuel. 19. I-au spus lui Samuel: – Roagă-te Domnului, Dumnezeul tău, pentru slujitorii tăi, ca să nu murim, căci am adăugat la toate păcatele noastre şi răul de a cere pentru noi un rege. 20. Samuel a răspuns poporului: – Nu vă fie teamă! Aţi făcut tot răul acesta, numai să nu vă întoarceţi din a-L urma pe Domnul şi din a-I sluji cu toată inima voastră.” (1 Samuel 12:16-20, NTR)

O mai prosteasca si neinteleapta „argumentare” nici ca puteau gasi „desteptii” care au redactat „pozitia”. Sa „argumentezi” cu un pacat evident o blestematie pe care vrei s-o faci este … incalificabil. Gura pacatosului adevar grai, inca o data: „vrem sa oficializam un pacat evident ca si evreii, si daca lor le-ai facut moftul, nu e cazul sa ni-l refuzi noua. Si oricum nu ne pasa daca mai trimiti tunet si ploaie cand nu-i timpul lor, noi mergem pe drumul nostru oricum. Noi facem regulile aici, nu Tu. Sa taci.”

Macar evreii s-au „temut foarte tare de Domnul şi de Samuel” cand au realizat nebunia. La adventisti, nici gand de remuscari.

In cadrul pozitiei 3 se poate observa opozitia dintre „recunoaşte un model biblic al conducerii bărbatului în Israel şi în biserica creştină primară” si „Dar [ADVERSATIV] aceasta subliniază şi faptul că Dumnezeu a făcut excepţii” „astfel, Biserica Adventistă ar trebui să permită…” Model biblic vs dezlegare de la biserica cu pretextul unor exceptii inghitite de Dumnezeu . Vorbeam candva de obraznicia bisericii vechi de a-L contrazice fatis pe Dumnezeu. Pomeneam mai sus de tupeul Romei de a schimba ce spune Domnul sabatului cu ce spune papa. Adventistii pregatesc oficializarea (pentru ca femei pastor au deja de mult timp, in ciuda hotararilor GC) unei obraznicii care sa le faca concurenta obrazniciilor bisericii vechi cat si „fiarei papale”. 

PS: cand am demisionat (acum aproape 12 ani) ca pastor azs am anticipat „evolutia” asta careia nu voiam sa-i fiu partas. Iata ca timpul imi confirma intuitia si corectitudinea deciziei. Cei care mi-ar spune ca era bine sa fi ramas ca sa lupt impotriva, sper ca realizeaza cat de naiv le e sfatul. Dovada cei care au ramas ca sa lupte … degeaba.

PPS : stiam de mult abordarea perversa a pozitiei 3 de la prof. Florin Laiu. E smechereasca tentativa de scoatere a problemei din sfera revelatiei si aducerea ei in sfera exclusiv administrativa. Dar nu tine: sa-i ceri lui Dumnezeu sa nu mai aiba nici un cuvant de spus in guvernarea Bisericii este aberant si nebunesc.

 

Papa Francisc si liderii carismatico-penticostali

Afland despre acest mesaj ( de la minutul 8:30 este mesajul propriu-zis) l-am catalogat drept „epocal”. De ce ? Pentru ca o asemenea deschidere a Vaticanului fata de fratii (ereticii) neoprotestanti carismatici si penticostali nu s-a mai vazut pana acum. Kenneth Copeland are dreptate: „cu 47 de ani în urmă, așa ceva era imposibil.” Eu zic: nici cu 5 ani in urma nici nu prea avea cum cu Ratzinger papa. Dar cu Bergoglio/Francisc e altceva. Un papa cald, prietenos, sarmant, open-mind. Si ecumenic, de ce nu?

Despre ce vorbim? Despre o mana intinsa amical de catre seful celei mai mari partide crestine (cea catolica) catre partida cea mai efervescenta din schisma ereticului Luther: carismatico-penticostalii. O invitatie frateasca la impacare , urmand pilda fratilor patriarhului Iosif. Cu ce rezultat scontat? Declarativ: implinirea rugaciunii cristice pentru unitate. Practic: o eventuala majoritate crestina aproape zdrobitoare: catolic-carismatico-penticostala. Un fel de USL cuprinzand circa 60-70% din crestinatatea declarata si o opozitie ortodoxo-protestanta care respinge „impacarea” cu Vaticanul , deci „implinirea rugaciunii cristice pentru unitate”. A spune „NU” unui Francisc vulnerabil, spontan, cald și foarte inclusivist secondat sonor de carismatico-penticostali nu da bine nicicum. Rusia ortodoxa si ramasitele protestante rebele fata de Vatican pica prost la imagine. Sa nu vrei unitatea… sa respingi impacarea. Nu-i frumos!

„Frați și surori, protestul lui Luther s-a încheiat. Ce se întâmplă cu al vostru?” – intreaba Anthony Palmer, prietenul lui Bergoglio.

Si e cam greu sa te incapatanezi cu Reforma, cand papa Francisc deja reformeaza ,zguduie… Luther e depasit, ca si miseliile din vremea lui Borgia, ca si „excesele” Inchizitiei… Oare? Dar cum ramane cu primatul papal, cu purgatoriul, cu celibatul impus, cu indulgentele, cu supralicitarea Sfintei Maria si a sfintilor etc ?

Daca mana intinsa a lui Francisc e greu de refuzat, mana Vaticanului nu poate fi acceptata uitand tot sangele de care e manjita si de care nu se dezice decat uneori declarativ. Si dincolo de mana manjita de sange si aur murdar, e vorba de ereziile Vaticanului pe care oricate zambete si bezele nu le pot acoperi.

Papa își transmite salutul cu „bucurie ” – cu bucurie, pentru că „știm că Domnul lucrează peste tot în lume”. Este bucuria lui Francisc legitima: ca Domnul lucreaza peste tot in lume prin „acrobatiile” carismatico-penticostale?  Salutul papal este si cu nostalgie pentru că frații creștini „sunt separați din pricina păcatului, păcatelor noastre.”. Ce-i de facut cu pacatele catolice si carismatice?  „Cine este vinovat? Toți suntem vinovați. Toți am păcătuit. Este unul singur fără păcat, Domnul.” – spune papa parca trimitand cu gandul la vorba Domnului : cine-i fara de pacat sa arunce primul piatra. Deci pacatele ni le iertam, trecem cu vederea.  Sa zicem ca asa se rezolva trecutul. Dar ce facem cu ereziile? Ni le acceptam reciproc si iese o babilonie? O struto-camila Taize-Hillsong ar multumi mai toate gusturile… se recunosc si aplauda reciproc. Sau o comisie comuna de confirmare a „minunilor” „sfintilor” catolici si „apostolilor” penti.

Ecumenismul apare doar ca un politicianism profitabil si nimic mai mult, dar cu pretul jertfirii Adevarului   in numele caruia chiar pretinde ca… „uneste”.

Dictatura teologiei confesionale

Cu drezina

 

Partidele politice mi se par a fi dintre structurile cele mai totalitare ale sistemului democratic. Nu ai voie să spui prea multe în afara liniei partidului, căci ești repede exmatriculat (mai ales atunci când partidul se ghidează nu după doctrine politice, ci după interese). Înțeleg că trebuie să fie și disciplină de partid, dar înregimentarea asta fără rest îmi dă fiori.

Cu atât mai mult, înregimentarea teologică confesională – obligatorie! – îmi dă fiori. Nu o dată mi s-a spus (și li s-a spus și altora în prezența mea) că „noi nu putem susține asta, fiindcă suntem evanghelici (i.e.: baptiști, penticostali etc.)”.

Pe de o parte, înțeleg această preocupare pentru puritatea gândirii teologice evanghelice. Dar, când vine vorba de adevăr și de sufletul omului, interesul pentru disciplina teologică confesională nu prea face cât o ceapă degerată.

Nu susțin că ar trebui să hălăduim pe tot maidanul teologic în căutare…

Vezi articolul original 585 de cuvinte mai mult

Despre stanga europeana si derapajele ce urmeaza

Sarkozy a fost infrant si socialismul preia fraiele in Franta. Este  stirea ultimelor zile si analistii se intrec in prognoze si previziuni cu privire la impactul votului francezilor asupra Europei. Si asupra lumii.

Omenirea a ajuns la stadiul in care cateva sute de mii de voturi intr-un colt al lumii ajung sa schimbe macazul pentru intreaga lume, prin ricoseu, pe principiul ”jocului de domino”. Faptul ca au fost cateva zeci de mii de francezi care au respins austeritatea, a inclinat balanta in Franta spre o schimbare de ”macaz” care va influenta vietile europenilor si ale multor altor cetateni ai lumii, incomparabil mai numerosi decat numarul voturilor francezilor, acel numar mic care totusi a fost suficient de mare pentru a fi facut diferenta intre austeritate si ”crestere”.

Faptul ca austeritatea este greu suportabila si doar niste cetateni responsabili si-o asuma nu e un secret. Faptul ca politicile sanatoase ale Germaniei au confirmat calea amara dar necesara a ”intinderii (doar) cat te tine plapuma” nu inseamna ca va fi de acum si calea cea buna pentru insanatosirea batranului continent . Caci democratia, aceasta dictatura prosteasca a numarului si cantitatii fara calitate, prin voturile catora zeci/sute de mii de francezii iresponsabili care au inclinat balanta, va pune pumnul in gura responsabilitatii proverbiale a nemtilor. Si odata cu acest derapaj Europa poate deja stinge lumina: si-a semnat singura sentinta. Amanarea rezolvarii problemei datoriilor nu va face decat ca urmatoarea criza sa fie si mai grava decat cea actuala si… fara leac. Daca acum medicamentul amar ar fi fost luat, mai exista o sansa. Socialismul insa este sinonim dezastrului economic si nu numai. Este cat se poate de regretabil ca excesele si excentricitatile unor nedemni ajunsi la carmele dreptei au inlesnit revenirea la putere a stangii.

Europa, prin Franta, vireaza pe drumul infundat al iresponsabilitatii si trage odata cu ea in rapa economia mondiala.

Celor tentati sa-mi atraga atentia ca nu-s ”de specialitate” le amintesc doar cateva din sentintele magistrale ale unui super-specialist – Petre Tutea:

Social-democraţia este laptele bătut al comunismului.

Stiţi ce vor social-democraţii? Să facă şi bine, dacă se poate, dar să nu facă ce trebuie. Social-democraţia e anticamera comunismului. Numai că, dacă prin social-democraţie s-a intrat în comunism, nu se poate ieşi din comunism tot pe-acolo. E ca o uşă care se poate deschide numai dintr-o parte. Social-democraţii n-au forţă activă de luptă. Păi n-au guvernat Germania social-democraţii? Drept care au făcut pe ei!

Stînga nu poate guverna. Cînd vine la putere e pustiu.

Toate formele de stînga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu.

A te opune comunismului[si social democratiei, nota mea] înseamna a apara puritatea Codului Penal. Comunistii nu trebuie tratati ca infractori de drept comun. Ca hotii de buzunare, ca tîlharii, ca violatorii de dame…

Democratia e sistemul social în care face fiecare ce vrea si-n care numărul înlocuieste calitatea… Triumful cantitătii împotriva calitătii.

Fără să gîndesc în stilul darwinismului social, nu pot să rămîn indiferent la incapacitatea democratiei de a asigura selectiunea naturală a valorilor. Democratii gîndesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate si unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e părerea mea despre democratie.

Prin însăşi ordinea ei ideologică, democraţia îl obligă pe idiot să stea alături de geniu şi să-i poată zice: ce mai faci, frate? Partea proastă este că oamenii de excepţie pot ajunge captivi în cirezile democrate.Ce decide masa are un caracter absolut, deoarece prin masă se exprimă specia. Prin individ se exprimă personalitatea. Numai că, uneori, un individ ajunge să influenţeze foarte mult asupra maselor. Aceştia sînt aleşii. Istoria este făcută de aleşi. Paradoxul societăţii umane este că mulţimea îi produce pe conducători, iar aceştia o conduc. Ideea de echilibru social este caracteristica oricărei democraţii burgheze. Asta e forţa constantă a democraţiei. Iar extremelor – fie extremei stîngi, fie extremei drepte – , care violează ideea de echilibru social, democraţia le este ostilă.

Eu nu sînt democrat. Am asemănat democraţia cu jigodia la cîine: nu scapă decît cei care sînt tari.

Eu sînt democrat numai dintr-un singur motiv: din respect faţă de poporul român. Şi pînă la urmă mi-am modificat poziţia: nu sînt democrat, sînt demofil, iubitor de popor.

Democraţia totală e cimitir istoric. Noi nu sîntem în pericol, că n-avem nici măcar democraţie; un cimitir istoric presupune un trecut de viaţă care să fie îngropat.

Democraţia este sistemul social care face posibilă existenţa idiotului alături de geniu. Dar ea se deosebeşte de egalitarismul comunist prin lege. În democraţie legea funcţionează, în vreme ce în comunism legea nu există; e tiranie.

Cel mai potrivit sistem social-politic este liberalismul. Pentru că asigură elita conducătoare,triumful personalităţii, triumful elitei conducătoare, nu-i aşa, şi nu deranjează cu nimic mersul dogmatic al lumii creştine. În climatul creat de liberali se poate respira spiritual şi se poate progresa material, valorile mişcîndu-se nederanjate de nimeni. Democraţia înseamnă mai puţin decît liberalismul, care are într-un anume fel şi un aspect aristocratic.

Singurul sistem suportabil, fiindcă e compatibil cu demnitatea şi libertatea umană, este liberalismul englez. Liberalismul instituie concurenţa ca o competiţie de valori, şi nu confiscarea umană. El are un singur defect:prin competiţia dură care se practică în liberalism, nu poate fi evitată apariţia deşeurilor sociale, adică a neajutoraţilor. Orice sistem social rămîne pînă la urmă un joc deschis, neterminat. Nu s-a găsit formula de echilibru între individ şi societate care să n-aibă nici un rest.

Sigur că forma ideală de guvernămînt e monarhia. Monarhia ar presupune şi alegeri, şi partide şi ar presupune un arbitru: acest arbitru, văzînd forţele politice în conflict, alege el, de fiecare dată, dar n-o alege pe cea mai populară, ci pe cea mai adecvată interesului general. Deci monarhia n-are criterii de conducere democratice. De fapt monarhia a făcut România Mare, iar democraţia a mai redus-o.

Petre Tutea , Cugetari memorabile

A se citi si : Presa conservatoare britanică îl acuză pe Francois Hollande că vinde iluzii

PS: celor ispititi sa ma critice pentru ”implicare politica” le amintesc faptul ca si cand cumpara iaurtul cotidian de la supermarket ei fac politica… involuntar si inconstient adesea.

”Sfintele” minciuni ale ”adevaratei” biserici

Indiferent despre care ”biserica” cu pretentii de ”cea adevarata” vorbim – fie ea catolica, ortodoxa sau vreuna dintre cele protestante – minciuna pare ok atat timp cat serveste intereselor… partidului cu pricina. Fix ca si printre politicieni, fetele bisericesti nu au nici o problema de constiinta sa trambiteze sus si tare minciuni atat timp cat sansele de a fi demascate sunt mici sau cei care descopera fraudele nu-s suficient de periculosi.

Si nu vorbim aici de ”fraus pia” desi asa se incearca sa fie prezentate cand iese la iveala adevarul. Adesea minciunile ”sfinte” ale ”bisericilor” care mai de care ale Adevarului – cica – nu-s decat niste manarii si gainarii necesare insa pentru propaganda de partid. O alta tactica jegoasa de PR este ca atunci cand mizeriile ajung la lumina soarelui ele sa fie regretate ca si ”exceptii” care nu reprezinta ”adevarata” stare de lucruri.

Cu atat mai de mirare este cand un raport oficial ”forteaza” mana celor deloc veseli la investigatii sa ia ”taurul de coarne” si sa o lase mai moale cu ”cosmetizarea” realitatii – mai corect spus cu parfumarea deseurilor urat mirositoare.

Este de-a dreptul hilar sa observi insa ce motivatii ”sfinte” ajung sa reclame ”stringenta unor interventii de ajustare la realitate”. De pilda, cazurile preotilor catolici prinsi ca sunt mult prea ”iubareti” cu enoriasii lor minori sau majori. Sau cazul fotografiei unui patriarh din care in Photoshop este sters ceasul de lux. Mizeria iese la iveala si patriarhul se face toata rusinea( in caz ca mai exista vreun dram ramas)… Sau cazul unei confesiuni – sa zicem protestante – care contrariata de discrepantele dintre veniturile din diverse zone ale lumii, hotaraste sa verifice numarul real de contribuabili. Nu de alta dar intre doua rele uneori trebuie sa alegi: ori ajustezi numarul de contribuabili la realitate si renunti la umflarile registrelor de membrii, ori te iau sefii de guler ca nu stii sa ”stimulezi” darnicia oilor ( inclusiv cele fictive de prin registre) care nu-si mai dau dijma de ”lapte” catre ”sfintii” ciobani.

Si uite-asa, iese la iveala si urat mirositorul adevar: statisticile triumfaliste ale ”cresterii bisericii”. De teama sa nu fie acuzati de necredinciosie la contributii, iaca se ajunge la ”verificarea corespondentei cu realitatea” a numerelor umflate de membri din registre. 😀 Cand e problema de bani, adevarul iese la iveala. Doar banii sa curga ! Sau macar sa se stie ca ”boborul” cotizeaza constiincios.

Decat lipsa 12 miliarde de dolari – valeu! – mai bine adevarul. Ca sa vezi! Tot banul vorbeste si … urneste!

Cum ramane cu ”succesurile” si ”botezurile” pe banda si la comanda intru umflarea ”sfintelor” registre pentru a da bine in rapoarte? Numai cand imi aduc aminte de directivele legate de recensamanul recent si ma cuprinde ”mirarea” de ce abia dupa recensamant se gandesc unii sa spuna adevarul mai putin ”fardat”. Curat-murdar, coane Fanica!

Minunata Lume Noua – Aldous Huxley

O carte cutremuratoare. Dar foarte buna. Medicament puternic contra nebuniei numita idolatrizarea stiintei. Musai de citit pentru cine n-a citit-o inca si vrea sa stie mai bine ce-i viata, omul, nebunia … O carte care cade foarte greu la stomacul urmasilor lui Calvin.  O viziune cumva geamana la ”1984” a lui Orwell  si „451 Fahrenheit” a lui  Ray Bradbury. Despre autor.  Despre opera.

Pana la aparitia unei versiuni corectate, este lizibila si aceasta.

—  Eu unul nu vreau confort. Il vreau pe Dumnezeu, vreau poezie, vreau primejdie adevărată, vreau libertate, vreau bunătate. Vreau păcatul.
—  De fapt, dumneata pretinzi dreptul de a fi nefericit, îi spuse Mustapha Mond.
—  Mă rog, fie si asa! îl sfida Sălbaticul. Cer dreptul la nefericire.
—  Ca să nu mai pomenim de dreptul de a îmbătrâni, de a te urîti si de a ajunge neputincios. Dreptul de a suferi de sifilis si cancer; dreptul de a avea prea putină hrană; dreptul de a te umple de păduchi; dreptul de a trăi cu grija permanentă a zilei  de mâine; dreptul de a te îmbolnăvi de tifos; dreptul de a fi chinuit de tot felul de dureri inimaginabile.
Urmă o lungă tăcere.
—  Da, da, cer toate astea! exclamă într-un târziu Sălbaticul.
Mustapha Mond dădu din umeri: —  Să-ti fie de bine.

PS: cartea in engleza , ecranizarea din 1980 ( sau aici) si cea din 1998

O lume nebuna, nebuna, nebuna…

Unitate mobila pentru eutanasierea la domiciliu, in Olanda, din martie

PERICOL. Timiditatea, depresia şi dependenţa de Internet ar putea fi considerate BOLI MINTALE

Biserica Anglicană mai aproape de acceptarea femeilor episcop

Ce lume ni se prefigureaza in viitor? O lume in care criminalii sunt platiti de stat pentru a lua vieti ”la cerere”, o lume in care daca esti timid ajungi sa fii considerat bolnav mintal, o lume cu curul in sus in care biserica se impusca singura in picior si-si expulzeaza frenetic orice urma de normalitate si decenta.

Celibatul – ”supraideal” paulin (doar)?!

Un articol recent al profesorului Laiu despre 1 Corinteni 7  ( ”Darul casniciei si al celibatului”) este generatorul acestei postari. Domnia sa face un comentariu la controversatul capitol paulin care a dat atatea dureri de cap atatora. Catolicii s-au folosit de acest pasaj pentru a impune abuziv si inuman preotilor lor celibatul ( cu toate aberatiile oribile generate de aceasta maltratare a bietilor oameni), protestantii – pe cat de paulini s-au dat ei mereu – s-au simtit mai mereu deranjati si perplexati de ceea ce apostolul lor favorit le scrie in aceasta scrisoare catre corinteni: ca celibatul este superior casatoriei. Ortodoxia, asa cum ne-a obisnuit, a pastrat si la acest capitol via media, calea de mijloc, dreapta socotinta: a propus/recomandat celibatul celor in stare de el si nu l-a impus preotului care aveau nevoie de sotie. ( Protestantii, in genere,  s-au dus in cealalta extrema(fata de catolici) : pastorii necasatoriti au fost si sunt priviti cu suspiciune, evitati/amanati la hirotonisire tocmai datorita lipsei consoartei. Celibatul este suspect in mediile protestante iar presiunile pentru a ”intra in randul lumii” cresc cu fiecare an/luna de stare civila neschimbata. )

Domnul Laiu , ca un filo-mozaic ce se recunoaste , ajunge la concluzia (subiectiva/eronata! – zic eu) ca celibatul este doar un ”supraideal” al lui Pavel, supra-pus idealului casatoriei. Dintr-o analiza mai putin partinica, cred ca raportul este exact cel invers: Domnul Insusi ca si apostolul Sau Pavel ridica ”ştacheta”/idealul la nivelul superior al celibatului, casatoria ramanand o optiune valabila, rezonabila, perfect onorabila, modesta si cuminte.

Daca ar fi sa folosesc o ilustratie pe care am mai uzitat-o, raportul dintre celibat-casatorie-curvie poate fi mai bine inteles pe modelul ideal-ingaduit- inacceptabil.  Spuneam mai de mult in legatura cu dieta ca lucrurile stau cam asa:

  • dieta ideala/optima/ ”the best” – este cea paradisiaca, predestinata omului de la facerea lui – cea vegetariana ( Facerea/Geneza 1:29,30 )
  • dieta ingaduita/acceptabila/ ”cu pogoramant” – este cea care respecta distinctia curat/necurat specificata de Domnul lui Noe ( Facerea/Geneza 7:2,3 ) si repetata/amintita evreilor in Levitic 11
  • dieta inacceptabila/ ”the worst” – cea fara nici o limita si retinere – ”tot ce zboara si misca” (Faptele Apostolilor 10:12-15)

Pe acelasi model putem intelege si raportarea la conditia optima de vietuire: celibat autentic/casatorit si fidel / libertin(curvar).

  • ideal/ ”the best”, atat dupa Domnul (Matei 19:11,12) cat si dupa Pavel ( 1 Corinteni 71:1, 8, 27-29, 32-34, 37,38, 40) este celibatulcare este superior casatoriei (pentru cine se poate ridica fara probleme la acest nivel)
  • ingaduita/ ”cu pogoramant” este casatoria monogama si fidela, o solutie onorabila si legitima care tine cont de slabiciunea omului( Matei 19:11,12, 1 Corinteni 7:2,5,6,9,28,32-38,40) ; inferioara celibatului dar net ”preferabila” curviei sau ”perpelirii” ( este traducerea perfecta gasita de domnul Laiu pentru a exprima realitatea din spatele literelor)
  • inacceptabila/ ”the worst” – este curvia/viata dezordonata/perpelirea

Cu alte cuvinte:

  • celibatul este echivalentul ”dietei fara carne” 😀 ,
  • casatoria monogama si fidela – ”dieta carnata” ”cu pogoramant”,
  • curvia – ”ingurgitarea spurcaciunilor fara nici o selectie” .

O alta ilustrare ar fi pe modelul supra-firesc/ firesc/ anti-firesc sau supra-rational/rational/anti-rational:

  • Celibatul    –  supra-firesc/rational,
  • casatoria   –               firesc/rational
  • curvia etc –  anti-firesc/rational.

Imi este chiar foarte de mirare cum de domnul profesor poate sa vina cu concluzia cu care vine cand cuvintele apostolului Pavel sunt atat de clare si impotriva ierarhie propuse de prof. Laiu:

1 Cât despre cele ce mi-aţi scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie. 2 Dar, din pricina desfrânăriia, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei.

5. Să nu vă lipsiţi unul de altul decât prin bună înţelegere, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; şi apoi să fiţi din nou împreună, ca nu cumva Satana să vă ispitească prin neputinţa voastră de a vă stăpâni. 6 Şi aceasta o spun ca pogorământc, nu ca poruncă.

8 Celor necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca mine. 9 Dar dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească decât să ardă.

27 Eşti legat de femeie?: Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie?: Nu căuta femeie. 28 Dacă totuşi te-ai însurat, n’ai păcătuit. Numai că unii ca aceştia vor avea suferinţă în trupul lor, şi eu aş vrea să vă cruţ.

32 Dar aş vrea ca voi să fiţi lipsiţi de grijă. Cel neînsurat se îngrijeşte de ale Domnului, cum să-I placă Domnului; 33 dar cel însurat se îngrijeşte de ale lumii, cum să-i placă femeii, 34 şi iată-l împărţitk. Şi femeia nemăritată, şi fecioara se îngrijeşte de ale Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul; dar cea măritată se îngrijeşte de ale lumii, cum să-i placă bărbatului.

36 Iar de crede cineva că pentru fata lui e o necinste dacă trece de floarea vârstei şi că trebuie s’o mărite, facă ce vrea; nu păcătuieşte; să se căsătorească. 37 Dar cel ce stă neclintit în inima sa şi nu e strâns de vreo nevoie, şi stăpânire are peste voinţa lui şi aceasta a hotărât el în inima sa: să-şi ţină fata fecioară, bine va face. 38 Aşadar, cel ce-şi mărită fata, bine face; dar cel ce n’o mărită, mai bine face (m).

40 Dar, după părerea mea, e mai fericită dacă rămâne cum e. Şi cred că şi eu am Duhul lui Dumnezeu.

Este foarte greu de inteles deturnarea sensului foarte clar al cuvintelor apostolului. Faptul ca noi nu ne ridicam la inaltimea propusa ( ceea ce nu-i de neinteles…) nu inseamna sa-l coboram pe Pavel la micimea  noastra. A-i suci insa cuvintele ca sa ne simtim mai confortabil este inadmisibil. Mai degraba recunoastem ca suntem noi slabi si avem nevoie de ”pogoraminte”  – inclusiv de cel al casatoriei – decat sa rasturnam valorile intru iluzionarea  si ”mangaiereanoastra.

Stimate domn profesor, rogu-va, sa-l lasam pe Pavel sa spuna exact ceea ce spune, fara a-i face cuvintele mai soft spre ”alinarea” noastra.

PS: Un eseu-omilie despre monahism (”Daruind vei dobandi”, eseul ”Vocatia monahala”) despre  ”starea de plasma” este deplin aplicabil si discutiei de aici despre celibat. Puteti (re)audia eseul accesand linkul atasat titlului. Redau mai jos doua citate dar pentru a intelege contextul este de citit/audiat intregul eseu

(… ) definitia cea mai exacta a monahismului, care aceasta chiar e : lumea lui Non-A, a geometriei neeuclidiene si antimateriei ; scurt spus : lumea opusa celei obisnuite, lumea contrara si contradictorie – daca-mi este îngaduit a ma exprima astfel – a lui Ion Anapoda.

Calugarul însa, parasind conditia euclidiana de mirean  si  dobândind  acces  la  starea  de  antimaterie monahala,  ce  isprava  face ?  Faureste  si  întretine  în sufletul, în cugetul si în inima lui – si nu pentru o fractiune de secunda, ci pe durata unei vieti întregi – o temperatura de trei sute de milioane de grade ! Aceasta, poate, este chiar definitia corecta, riguroasa a vocatiei monahale : posibilitatea pentru cel în cauza de a mentine – ca un adevarat personaj de literatura stiintifica, în sinea lui, sub smeritele sale vesminte si îndaratul saracutei sale înfatisari – o stare continua de Non-A, de neeuclidianitate, de antimaterie, o – din afara – nebanuita si – dinauntru – neîncetata temperatura de trei sute de milioane de grade.
Votul  saraciei,  al  fecioriei  si  ascultarii ?  Desigur, desigur. Dar si al nestingerii Duhului, care stim prea bine ca e foc arzator. Dupa nasterea crestinului din apa si din Duh, nasterea monahului din Duh Sfânt si din foc !

Despre pericolul de a căuta sfinţenia de unul singur – Viridiana (1961)

” Filmul Viridiana al lui Bunuel, socotit de mulţi anticreştin şi scandalos, reprezintă şi el o perfectă intuire a pericolului de a căuta sfinţenia de unul singur şi pe cale idioritmică. Viridiana este o justificare a bisericii şi a mănăstirii şi o demonstraţie a puţinei noastre priceperi în a ne însuşi şi aplica învăţăturile lui Hristos.”

Jurnal fericirii

Voi reveni cu propriile comentarii despre film. Oricum, este unul acid la adresa crestinismului de doua tipuri: individualist-sectar si institutional-autoritar. Film nerecomandat pentru mintile inguste si pentru cei novici in ale credintei.

A Long Journey Home: Thomas Oden

Thomas Oden, editor of the Ancient Christian Commentary on Scripture (Inter Varsity Press), has written extensively of the tendency of modern people to underestimate the contributions of the past and exaggerate the wisdom of the present. Oden himself, a theologian firmly ensconced in the classical liberal tradition for many years, increasingly recognized in the late sixties that his disrespect for and ignorance of the Christian past had severely warped his own theological, philosophical, historical and political perspective. Oden’s spiritual pilgrimage over the past twenty-five years is in many ways an apt illustration of a theologian reawakening from Wilken’s “self-imposed amnesia” and is worth examining in some detail.
Thomas Oden grew up in a home that was deeply rooted in the pietistic tradition and the political ideals of the Democratic Party.10 Oden’s parents combined a devotion to the Scripture and to a deeply personal faith with a commitment to liberal political philosophy and the union movement. Oden took this upbringing seriously, especially the idea that genuine faith always demonstrates itself in concrete action. In high school Oden organized students in the United World Federalist movement, and in his college days gravitated to quasi-socialist philosophy as he worked ardently for the Students for Democratic Action at the University of Oklahoma. When Oden decided to attend Perkins School of Theology in Dallas, he based his choice on the hope that the church could effectively serve as a change agent in society, rather than on a strong personal commitment to the biblical message.
At Perkins, Joseph Matthews exposed Oden to secular and religious existentialist thought. Oden devoured the works of Sartre, Camus and Marcel. Rudolf Bultmann, however, best symbolizes the direction of Oden’s thought. Bultmann’s existentialist categories resurrected the Bible’s relevance for Oden. Once again Oden could read the Bible, although through the interpretive lenses of what Oden was later to label “modernity.”
As Oden left Perkins for graduate study at Yale under the guidance of H. Richard Niebuhr, a specific theological vocation crystallized within him. Oden’s conception of this vocation, however, was itself shaped by his idealization of the new. As he was later to describe these early years, Oden as a young theologian believed his peers and students would judge his contribution to the academy and church by the criterion of innovativeness. The call to create and innovate superseded Oden’s appreciation and appropriation of the church’s own tradition and self-understanding. He continued to be avidly attracted to existentialism throughout the late fifties and early sixties, a fascination followed and complemented by an interest in post-Freudian psychology.
Novel experimentation, combined with a deep mistrust and disdain for the past, marked Oden’s thought and work during this initial period. His interaction with Scripture and other theological texts was less a dialogue than a “filtering process” where he allowed sources to speak to him “only insofar as they could meet” his “conditions,” “worldview” and “assumptions as a modern man.”
I was determined not to accept any reports that could not be fitted into my modern worldview.… Furthermore, I was mentored (especially by Bultmann, Tillich, Heidegger and Rogers) to understand that what it meant to be a theologian was to struggle to create something new, to develop a new theology, to see things differently than any others had seen things before and thereby to offer my personal skill and subjective experience as a theologian to the emergent world.11
Some fruit spawned by the freewheeling sixties led Oden to question seriously his theological presuppositions and methodology. “By 1968 I could see the tremendous harm caused by sexual experimentation—even among my friends. I could also see their lives being torn up by family disintegration and mind-altering drugs. The wonderful world they thought they were creating was simply turning to dust, ashes, and pain—enormous pain.”12
As Oden reexamined the direction his theological methodology had taken him, he understood he had come to a dead end. Where was he to turn? Modernity’s well had run dry for Oden. Soon he would find himself drinking from unexpected sources.
Oden began teaching at Drew University in the early seventies and encountered there the Jewish philosopher and true renaissance man Will Herberg. Interestingly enough, it was Herberg who in no uncertain terms warned Oden that his overall understanding and theological perspective would remain grossly misshapen unless he supplemented his immersion in modern theological sources with a concentrated exposure to the world of the church fathers. Oden followed Herberg’s advice and for the next five years devoted himself to an attentive study of patristic texts. During this time his understanding of how to do theology changed dramatically. As a result, Oden radically reshaped his theological agenda for the coming years.
His previous interpretive community had trained Oden to assume that theologians must be creative and novel in their work if they were to fulfill and validate their vocations in the church, seminary, university and broader intellectual community. The fathers challenged these fundamental assumptions. The more Oden read them, the more he realized how much of what he had assumed was new was as old as the apostolic tradition itself. The early Christian writers had intuited many ideas Oden had considered modern contributions.
As Oden studied patristic thought he increasingly realized that theology could be, indeed, must be done in the context of the worshiping community of the church, a fellowship that stretched across a vast expanse of years, cultures and languages. Yet Oden discerned themes and practices that remained constant in the church’s life and reflection, a central “consensual” understanding of God’s entrance into history in Jesus Christ. In the community of the church and its accumulated history and tradition Oden found a corrective to his tendency to idealize the “new” as inherently superior. The call to listen superseded the need to innovate.
Then while reading Nemesius something clicked. I realized that I must listen intently, actively, without reservation. Listen in such a way that my whole life depended upon hearing. Listen in such a way that I could see telescopically beyond my modern myopia, to break through the walls of my modern prison, and actually hear voices from the past with different assumptions entirely about the world and time and human culture. Only then in my forties did I begin to become a theologian. Up to that time I had been teaching theology without having sufficiently met the patristic mentors who could teach me theology.13
Oden had experienced a “redirection,” “a hermeneutical reversal” in which he “learned to listen to premodern texts.” Oden came to understand that hermeneutics could not be severed from character, disposition and obedience, a patristic emphasis we will explore in future pages. Listening to a text and obedience to a text became for Oden “the most important single lesson I have learned hermeneutically.… Carl Rogers taught me to trust my experience. The ancient Christian writers taught me to trust that Scripture and tradition would transmute my experience.”14
Oden’s journey from modern theology to “paleo-orthodoxy” is remarkable. A number of other theologians and biblical scholars, many of them relatively young, are moving in the same direction. Why this swelling group of “young fogeys,” as Oden calls them? Why have many become dissatisfied with modern ways of reading and interpreting Scripture? Only a closer look at how modern Christians read the Bible can answer these important questions.
10 Much of the following material on Oden’s spiritual pilgrimage is based on my interview of Oden for Christianity Today 34, no. 13 (September 24, 1990), and Oden’s own biographical remarks in the second volume of his systematic theology, The Word of Life (San Francisco: Harper & Row, 1989).
11 Oden, Word of Life, p. 219.
12 Christopher A. Hall, “Back to the Fathers,” Christianity Today 34, no. 13 (September 24, 1990): 28.
13 Oden, Word of Life, pp. 219–20.
14 Ibid., p. 220.
Hall, C. A. (1998). Reading scripture with the church Fathers (15). Downers Grove, IL: InterVarsity Press.

Lumea in care traim

The process of individualization and subjectivization of beliefs which allows the spiritual mobility of individuals on the one hand, the process  of  globalization  of  religion  which  encourages  the  circulation  of  ideas  and  symbols  on  a  worldwide  scale,  on  the  other,  are  currently two cornerstones of the sociological description of the contemporary religious  scene.  The  combination  of  these  two  series  of  observations leads us to suggest that a world of religious communities, organizing regular practices on a local basis and carrying out the transmission of religious  identities  from  one  generation  to  another  could  possibly  be coming  to  an  end.  This  proposal  sounds  particularly  relevant  to  the case of Christian churches in Western Europe where the decline of the so  called  “parish  civilization”  has  been  recognized  and  measured  for more than 60 years (Lambert 1985).
… But the conclusion remains  very  clear:  the  new  directions  of  religiosity  in  these  societies irremediably dissolve the local fabric of religious sociability.

World Religions and Multiculturalism A Dialectic Relation (International Comparative Social Studies),LEIDEN  &  BOSTON,2010 p. 85 (CHAPTER FOUR- DYNAMICS OF ULTRAMODERN RELIGIOSITY AND NEW FORMS OF RELIGIOUS SPATIALITY by Danièle Hervieu-Léger)

Crestinismul fata cu reprosurile societatii contemporane

Am inainte cartea: ”Unchristian  : what a new generation really thinks about Christianity… and why it matters”. Fara doar si poate ca orice crestin care-si ia in serios numele nu poate ramane indiferent la reprosurile si obiectiile pe care contemporanii sai (si mai ales generatia tanara) le aduc credintei crestine de care se leapada sau cu care refuza sa se mai identifice. Cam asa arata curpinsul:

1.  TheBackstory          11

2.  Discovering unChristian Faith          21

3.  Hypocritical          41

4.  Get Saved!          67

5.  Antihomosexual          91

6.  Sheltered         121

7.  Too Political         153

8.  Judgmental         181

9.  From unChristian to Christian        205

Nu e deloc greu de inteles ce deranjeaza. Sa le iau pe rand:

PERCEPTION  Christians say one thing but live something entirely different.

1. Ipocrizia – una dintre tarele umane unanim prezente aproape. De la Cadere omul a devenit impartit cu inima, implicit si cu mai multe fete. Acuza este foarte severa pentru ipocrizia crestinului pentru ca religia crestina pretinde sinceritate maxima: a-ti recunoaste starea decazuta, pacatele si nevoia de re-creare/reparare a imaginii divine manjite/degradate.

Este de inteles dezgustul necrestinilor in fata ipocriziei pretinsilor crestini: isi neaga insasi esenta credintei – metanoia – schimbarea care presupune sinceritate fara rezerve. Cand necrestinul da de ipocritul crestin revolta este nu doar binevenita ci si obligatorie. Si-i felicit pe necrestinii care amendeaza nemilos ipocrizia crestinilor: le cer sa fie consecventi propriei identitati marturisite.

Cum pot combate crestinii aceasta acuza si piedica spre Hristos a necrestinilor? Prin sinceritate maxima, oricat de jenanta sau dureroasa. O minciuna dulce nu e o solutie viabila. Adevarul ramane mereu solutia, oricat de stanjenitor ar fi. Cand crestinul devine ipocrit el se leapada de Domnul Sau care este Adevarul.

PERCEPTION  Christians are insincere and concerned only with converting others.

2.  Lipsa de onestitate (morala, intelectuala) dublata de insistenta prozelitista neinteligenta nu pot decat sa dezguste. Daca imperativul facerii de ucenici este unul cristic, indiscutabil, un ordin de lupta de la Comandantul divin suprem, modul cum se pune in practica acest ”must” este foarte adesea intre deplorabil si horror. A te duce la colt de strada cu Biblia in mana si a racni intr-un megafon slogane si lozinci puerile este un deliciu pentru Scaraoschi. Nici el nu putea sa atraga dispretul mai abitir asupra lui Hristos . A uita ca omul nu-i decat o unealta care trebuie sa se lase dirijat de Duhul – Singurul care poate convinge oamenii spre salvare – si a incerca tu, un om adesea ipocrit si natang, sa fortezi convertirea semenilor este unul din pacatele de care crestinii se fac nepermis de des vinovati.

PERCEPTION  Christians show contempt for gays and lesbians.

3. Desi Biblia condamna explicit si fara echivoc aberatiile impotriva firii, inclusiv cele sexuale, scarba si dezgustul legitim pentru pacatele acestea nu trebuie sa se traduca in lipsa de manifestare a dragostei fata de nefericitii nelegiuiti. Hristos a fost batjocorit ca ”prietenul vamesilor si pacatosilor(inclusiv tarfelor)”. El nu s-a ferit de contactul cu lepadaturile si scursurile societatii. Nu a evitat apropierea leprosilor si demonizatilor. Ce motiv ar avea crestinii sa nu arate aceeasi mila si compasiune pentru victimele demonilor si ”leprei” sexuale a homosexualitatii si alor aberatii sexuale? Se cere foarte multa intelepciune, tact. Dar cine a zis ca e usor?

PERCEPTION  Christians are boring, unintelligent, old-fashioned, and out of touch with reality.

4. Din pacate, necrestinii au adesea castig de cauza cu acest repros. Lipsa de implicare sociala, de cunoastere a societatii , de contact cu realitatea veacului sunt tare ale unei parti considerabile a crestinatatii. Din pacate exceptiile de genul lui Francis Schaeffer,C S Lewis sau Nicolae Steinhardt sunt putine, Cu naduf spunea( si cata dreptate are!) parintele Nicolae:

“Mii de draci ma furnica vazand cum este confundat crestinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tampa si lasa. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca si cum menirea crestinismului n-ar fi decat sa lase lumea batjocorita de fortele raului,  iar el sa inlesneasca faradelegile dat fiind ca e prin definitie osandit la cecitate si paraplegie.

Crestinismul neajutorat si neputincios este o conceptie eretica deoarece nesocoteste indemnul Domnului  (Matei 10, 16: “fiti dar intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii”)  si trece peste textele Sfantului Pavel (Efes. 5, 17: “Drept aceea, nu fiti fara de minte”, II Tim. 4, 5:“tu fii treaz in toate…”, Tit. 1, 8: “sa fie treaz la minte”  si mai indeosebi I Cor. 14, 20: “Fratilor nu fiti copii la minte; ci la rautate fiti copii, iar la minte fiti oameni mari”). Dar nu tampiti. Nicaieri si niciodata nu ne-a cerut Hristos sa fim prosti. (Numai despre pacatele noastre spune la Pateric “sa le tampim”.) Cum de-ar fi putut proslavi prostia Cel care ne da sfatul de-a fi mereu treji ca sa nu ne lasam surprinsi de satana? Si-apoi, tot la I Cor. (14, 33) sta scris ca “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neoranduielii”.  Iar randuiala se opune mai presus de orice neindemanarii zapacite, slabiciunii nehotarate, neintelegerii obtuze. Domnul iubeste nevinovatia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice Leon Daudet, dar nu la barbosiBarbosii se cade sa fie intelepti. Sa stim, si ei si noi, ca .Nu, slujitorilor diavolului, adica smecherilor, prea le-ar veni la indemana sa fim prosti.  Dumnezeu, printre altele, ne porunceste sa fim inteligenti. (Pentru cine este inzestrat cu darul intelegerii, prostia – macar de la un anume punct incolo – e pacat: pacat de slabiciune si de lene, de nefolosire a talentului. “Iar cand au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns”.) […]

PERCEPTION  Christians are primarily  motivated by a political agenda and promote right-wing politics.

5. Intreaga istorie este plina de  proaste exemple. Desi Biserica nu poate ramane indiferenta la ”treburile lumesti” –  tot dragul parinte Nicolae observa-:

mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i sade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră. Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile existenţei.

A nu folosi religia cu scop politic si a nu intra in jocurile politice pe motive ”sfinte” ramane una dintre provocarile cele mai spinoase.

PERCEPTION  Christians are prideful and quick to find faults in others.

6. Un alt pacat in care atat de adesea cadem, noi crestinii. Ne punem in locul lui Dummeezeu si facem noi pe judecatorii, cand singurul indreptatit este El, si oricine altcineva se face vinovat de uzurparea prerogativelor Sale intangibile. Putem incerca sa le impartasim celorlalti viziunea noastra despre normalitate din perspectiva Scripturilor, sa le spunem unde credem ca sunt in eroare, dar sa ne ferim sa judecam mai ales acolo unde n-am fost ”in pantofii altuia”.

A BRAVE NEW WORLD(1998) – o lume terifianta dar nu imposibila

Intregul film poate fi vizionat pe youtube…in lipsa unei alternative mai bune.

Pentru cei care au citit ”1984” a lui Orwell ”A BRAVE NEW WORLD” a lui Huxley este doar cealalta fata a monezii.

”Inchizitorul de serviciu al falsei biserici”

Marele Inchizitor n-a dispărut niciodată din sânul confesiunilor creştine. Spre deosebire de strămoşul său din secolul al XVI-lea, el a devenit, acum, mai puţin vizibil, mai discret. Acum, Marele Inchizitor lucrează duplicitar: democrat şi generos în public (imaginea contează în democraţie), arogant şi dictatorial în privat; necruţător faţă de creştinii liberi, „milosârdnic” faţă de lachei. După Vatican II, Occidentul l-a expulzat în Orient. Sub pretextul, bimilenar, al stopării ereziilor, Marele Inchizitor cenzurează, torturează psihic, anatemizează, rescrie istoria şi, mai ales, rescrie Evanghelia după propriile toane şi interese. Nu există decât o singură soluţie de a-l contracara: înrădăcinarea în Evanghelie. Adevărata şi singura Evanghelie a lui Isus Cristos! Marele Antidot! Inchizitorul de serviciu al falsei biserici este, prin natură, falsificatorul Evangheliei. În locul Evangheliei el pune statute şi decizii sinodale arbitrare; în locul Cuvântului lui Dumnezeu, el aşază porunca soldăţească. Marele Inchizitor e un amestec de Caiafa şi Pilat din Pont. Isus a rămas undeva, părăsit la marginea acestei Biserici-Colhoz, Biserici-Multinaţională, Biserici-Şantier, Biserici-Batalion. Orice, numai Biserică a lui Isus Cristos, nu. Isus a reintrat în disidenţă.

A se citi intregul eseu scris de Cristian Badilita AICI.

Marea trăsătură specifică a omului e gândirea teologică – N Steinhardt

— Al Pal.: Tu toate le vezi teologic. Te-­ai făcut teolog!
Eu: Desigur. Condiţia umană e o condiţie teologală. Asta e marea trăsătură specifică a omului: nici râsul, nici lacrimile, nici minciuna, nici gândirea pe categorii generale (Julian Huxley)… însuşirea specifică omului e gândirea teologică.

Jurnalul Fericirii

Acest scurt schimb de replici este memorabil. Pentru ca el afirma implicit si explicit imposibilitatea vederii vietii si realitatii altfel decat teologal. Toate trebuie vazute teologal. Nimic nu iese din sfera gandirii teologice. Pentru ca toate isi au acelasi Stapan chiar si razvratite. Nu este nimic ”sub soare” care sa se poata sustrage legitim gandirii teologice. Precum soarele incalzeste pe toti, buni si rai, tot la fel creatia – in corpore, cu bunele si relele ei ”importate” –  se afla sub ”umbrela” perspectivei teologice. Nimic si nimeni nu poate evada de aici.

Marea provocare a postmodernismului este tocmai draceasca tentativa de a scoate omul din sfera gandirii teologice pe motiv de intimitate, libertate si autonomie. Mai ales teologia este brutal ingradita si expulzata in spatii precis consacrate si institutii. Societatea occidentala postmoderna(candva crestina…) este din ce in ce mai putin permeabila la gandirea teologica ca si conditie umana prin excelenta. Atmosfera evocata de Dostoievski  a unei societati rusesti in care si targovetul si spalatoreasa discuta curent si natural teologal este din ce in ce mai mult o raritate, si inca o raritate vazuta ca periculoasa, ”fundamentalista”.

Daca Steinhardt are dreptate, si are!, atunci starea de lucruri care este impusa in societatea postmoderna nu este altceva decat impunerea dictaturii alienarii fiintei umane de insasi trasatura umana definitorie: cea a gandirii teologale. Omului de azi se cauta a i se extirpa ”simtul” teologiei. Asaltat de materialism promovat agresiv de atotputernicul ”minister ” al publicitatii( a se vedea ”1984” a lui Orwell), ametit de surogatele de ”teologie” care-l aduc in final la exasperare si la abandonarea oricaror sperante de absolut si adevar obiectiv, omul postmodern ajunge sa ”vegeteze” crezand ca traieste. Caci nu lacrimile, rasul sau minciuna il fac om, ci … gandirea teologica pe cale de disparitie la mase.

O reala surpriza cat se poate de placuta: penticostali ieseni ”patristici” in cateheza si ”bizantini” muzical

Nu mica mi-a fost surpriza si placerea sa descopar pe net o biserica ieseana penticostala mai … aleasa: ”Strajerul”. Despre bereeni se spune ca aveau o inima mai aleasa ca altii… tot asa si acesti penticostali. De ce ?

În comunitatea noastră, unul dintre reperele importante pentru definirea şi dezvoltarea identităţii îl constituie patristica, adică viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Din această moştenire universală ne găsim resurse pentru definirea gândirii teologice, precum şi modele autentice de viaţă care pot fi actualizate în prezent.

Niste penticostali romani care au ”cateheze” din patristica??DA! Iaca se poate 😀 . Mai mult decat atat, muzica nu e gen carismatica ci este una liturgica cu nuante bizantine sa zicem. Mai jos aveti o mostra din ce puteti asculta pe situl lor :

Jos palaria! Asa mai da…

PS: un bun exemplu de contextualizare, adaptare culturala si deschidere a mintii spre patrimoniul crestin universal  …

Decadence: The Meaninglessness of Modern Life – Episode 6 – God

Decadence: The Meaninglessness of Modern Life – Episode 5 – Family

Decadence: The Meaninglessness of Modern Life – Episode 4 – Education

%d blogeri au apreciat: