Daruind vei dobandi – Nicolae Steinhardt (audiobook )

„Botezul pentru morti” – un verset dificil . Ce rost are in Biblie?

„Altfel, ce vor face cei care se botează pentru cei morţi? Dacă morţii nu sunt înviaţi nicidecum, de ce mai sunt botezaţi ei pentru cei morţi?” (1 Corintieni 15:29, NTR)

„ Şi apoi ce vor face cei care sunt botezaţi pentru cei morti? Dacă într-adevăr morţii nu învie, de ce se mai botează pentru ei?” (1 Corinteni 15:29, VBRC)

„ Fiindcă ce vor face cei care se botează pentru morţi? Dacă morţii nu înviază nicidecum, pentru ce se mai botează pentru ei?” (1 Corinteni 15:29, VBOR)

Luati orice traducere a Noului Testament doriti si versetul va suna practic la fel: ciudat, inconfortabil dogmatic, unii ar zice „ca nuca-n perete”.

Nu se mai gaseste alta referinta biblica la o asemenea practica. Botezul de care se vorbeste apare justificabil pe baza Invierii lui Christos, si a invierii mortilor. Fara inviere acest botez „pentru morti” nu-si are rostul – cam asta afirma apostolul Pavel.

Incercari de „atenuare”, imblanzire, domesticire au fost cu duiumul dar fara sorti seriosi de izbanda. Mai toti comentatorii biblici – indiferent de culoarea „politica”(catolici, ortodocsi, protestanti) recunosc faptul ca versetul este nu doar ciudat dar si dificil de „inregimentat” in viziunea coerenta a dogmaticii crestine.

DAR, este in canonul Noului Testament. Apare in manuscrisele vechi – deci nu poate fi banuit a fi interpolare. Este acolo de secole parca special ca un ghimpe care da batai de cap hermeneutilor crestini. Si cand se mai gasesc si cate unii, precum mormonii azi, care ti-l baga-n ochi, il aplica literal si te mai si acuza ca il ignori, devine deja o „pacoste” hiper-incomoda. De care nu poti scapa , cu care n-ai incotro decat sa ai de-a face. Aici esti si nu poti evita provocarea. E Scriptura ta, esti crestin si apostolul tau (favorit poate) ti-a lasat „bomba” fix intr-o scrisoare canonica , fix in capitolul care vorbeste despre fundatia pe care-ti intemeiezi toata credinta: invierea mortilor datorita invierii lui Christos.

Am stat si m-am intrebat „de ce?”. De ce a ingaduit Duhul Domnului sa avem in Scripturi asemenea texte( pentru ca nu e singurul, desi e cumva singular in felul lui). De ce cand ti-e lumea mai draga citind Scriptura, bucurandu-te de inviere si de importanta ei capitala pentru credinta crestina, tam-nesam iti aterizeaza in fata ochilor bonc-tronc un verset precum cel de mai sus.

Ce te faci cand dai de o asemenea „nuca tare”, si oricat de tare te-ai crede pe hermeneutica, nu prea vezi cum sa iesi la liman multumitor macar pentru exigentele propriei ratiuni si pretentii de rezonabilitate, nu mai vorbim de scopuri apologetice, eventual in fata unor atei cerberi care abia te asteapta „dupa colt” sa-ti dea in cap cu propriul verset biblic pentru ca apoi sa se puna pe ras batjocoritor.

In prima faza te scarpini in cap si te intrebi in sinea ta cine l-o fi pus pe dragul tau apostol Pavel sa scrie asa ceva. Si mai ales ce-o fi avut in cap cand o fi scris asa ceva, incat secole dupa el , zeci de mii de truditori in ale explicarii credintei si zeci de milioane de crestini sa-si bata capul cu doua randuri de text canonic de care nu poti scapa si pe care nu le prea pricepi oricat ai „sapa” in munca altora de dinaintea ta de a veni de hac sugubatului text paulin.

Probabil ca n-ai incotro decat sa te inhami la munca de arheolog de interpretari biblice si de scrieri apologetice, rugandu-te neincetat ca sa gasesti o solutie care sa te scoata din impas. Si cu cat cauti sa iesi din „mlastina” textului , cu atat de adancesti mai tare . Devii deja perplex si continuu crescand confuz. Pe de o parte te mira si dezgusta ce „solutii” au reusit unii sa gaseasca, desi bine intentionati, pe de alta parte este tu ispitit sa-ti folosesti la maximum creativitatea si fantezia in disperare de a gasi o solutie cat de „subtire” pe care sa ti-o livrezi ratiunii, iar aceasta s-o inghita fie si cu noduri .

Asa cum observa unii, textul nu este fundamental pentru intelegerea mesajului crestin al salvarii omului cazut. Invierea lui Christos nu este catusi de putin „afectata” de versetul nazdravan. Nici mantuirea mea sau a ta nu depinde de intelegerea textului care ne sfideaza. Ne putem pune intrebari vis-a-vis de text in ce priveste datoria noastra fata de salvarea altora. Dar nici salvarea altora , slava Domnului, nu sta in cele din urma in mainile noastre ci in mainile de tamplar (care era Dumnezeu) strapunse la Golgota. Si totusi… noua care vrem sa le intelegem si stim pe toate , textul ne scapa, ne sfideaza, ne provoaca. Si disconfortul asta ne displace teribil – cel putin unora.

Dar poate ca tocmai asta e problema! Nu versetul buclucas, ci pretentiile noastre si mai buclucase! De cand orice muritor care crede in Dumnezeu trebuie sa priceapa 100% Scriptura? Nu cumva suntem aroganti  cand pretindem sa avem interpretarea corecta si perfect multumitoare pentru orice iota si frantura de text biblic? Oare nu ne place – fie si inconstient –  sa ne distragem singuri atentia de la ceea ce e clar ca lumina zilei in ce priveste imbunatatirea credintei noastre spre chichite hermeneutice sau siboleturi pseudo-dogmatice? Nu merita oare ratiunea noastra umilirea, tavalirea prin praf, cand i se suie la cap ca ei nu i se poate refuza intelegerea completa, corecta si total rezonabila?

Mai ca ma ispiteste gandul ca Dumnezeu parca special a lasat in Scripturi asemenea texte pentru a ne…smeri. Ratiunea noastra are nevoie sa fie facuta de rusine. Nu suntem capabili, si bine facem ca nu suntem, sa le pricepem pe toate . Suntem „doar” oameni limitati, cu tot felul de limite, care nu de explicatii comprehensive ducem lipsa. Absenta oricaror intrebari si dileme nu dovedeste decat o patologie ingrijoratoare. Doar Dumnezeu le stie si pricepe pe toate. Noi, muritorii, suntem oamenii timpului nostru, cu orbirile lui, suntem oamenii IQ-ului individual, cat a dat Dumnezeu prin genele fiecaruia, suntem jalnic de saraci in a ne pricepe pe noi si cotidianul contingent . Ce sa mai vorbim de minuni, taine si … nuci tari hermeneutice. De-asta nu m-ar mira ca asemenea versetului „botezului pentru morti” Dumnezeu sa ne fi lasat cu dileme si paradoxuri, cu intrebari fara raspuns, spre umilirea noastra si pentru a ne vedea „lungul nasului”.

Sa nu fiu inteles gresit, nu incurajez ignoranta ca virtute. Departe de mine asa ceva, cine ma cunoaste stie foarte bine . Doar descurajez aroganta si puerilitatea pretentiilor nerezonabile ca e cazul sa stim a talmaci orice verset biblic, ca ne e la degetul mic interpretarea profetiilor , ca in fata ratiunii si stiintei singura „aroganta” permisibila este prosternarea si inchinarea la ele.

Si nu in ultimul rand , as incuraja, mai ales la anumite categorii de crestini, un respect mai viguros pentru … traditie. Traditia ca decantare in timp a unor pozitii sanatoase din punct de vedere al bunului simt hermeneutic si nu numai. De ce nu ne botezam pentru morti ca mormonii? Chit ca textul e in canonul Noului Testament! Pentru ca Biserica de-a lungul veacurilor a vazut in asemenea practica o incoerenta cu invatatura crestina generala, chiar daca versetul ne scapa intelegerii si interpretarii la nivelul de rezonabilitate pe care ni l-am dori.

Deci: smereste-te crestine, nu te semeti crezand ca le poti pricepe pe toate cum poftesti. Si mai da credit si stramosilor in credinta, ca nu esti tu primul care dai cu capul in asemenea „praguri de sus” ca sa le vezi pe alea de jos.

PS: este doar o coincidenta ca postarii ii urmeaza Duminica Tomii 🙂

”Chiar dacă … ”

Marius Cruceru

Este una dintre bucățile mele preferate. Are o istorie complicată. Versurile sînt atribuite diferitor autori. Cel mai des, lui Traian Dorz. N-am găsit confirmarea finală că ar aparține dînsului. Poate mă ajutați. Melodia provine din spațiul ex-sovietic (vedeți acordurile, inserția si-ului major septimă în succesiunea la minor, urmată de dominantă cu septimă).

sursa http://investmentwatchblog.com sursa http://investmentwatchblog.com

Versiunea aceasta este înregistrată la lansarea cărților lui Vasile Ernu la Oradea. El a cerut acest cîntec, după ce i l-am cîntat în birou.

Este cazul să ne amintim de acest cîntec acum, după anul 2016, an în care persecuția împotriva creștinilor ne-a dăruit cei mai mulți martiri din ultimii 50 de ani, după datele VOM.

De asemenea, se poate cînta cu gîndul la Siria de acum.

Am mai comentat AICI despre cîntec, dar se pare că toate înregistrările sînt pierdute, de aceea reiau înregistrarea.

Îi mulțumesc Angelei Gherasim pentru înregistrare și editare.

Vezi articol original 176 de cuvinte mai mult

Ortodoxie vs protestantism & catolicism la Steinhardt – in 7 fragmente din Jurnal

  1. Nu ma intereseaza ce anume urmareste Grupul [Oxford], ce-l desparte de numeroase alte secte si uniuni protestante. Dar e primul meu contact zilnic si sustinut cu oameni a caror principala preocupare e credinta în Dumnezeu si grija de mântuire, care au facut sacrificii banesti pentru a veni aici, la Interlaken, care iau în serios tot ce fac si tot ce discuta. Oricât de mundan sa fii si nu se poate sa nu te simti atras de oamenii acestia toti curati.
    Naivitate multa, teologie sumara, la cei mai multi o cultura general redusa, conceptii adesea candide. Dar si fragezime, farmec, o impresie de camere bine aerisite, nici umbra de tertipuri, viclesug, blazare, dospire.
    Numele Irlandezului mi-a plecat din minte, ori s-a pitit în ascunzisuri de materie cenusie care-mi sunt inaccesibile. Ma vad astfel silit sa pomenesc drept Irlandezul când ma rog pentru el în fiecare zi, ca si pentru Grupul de la Oxford. In dimineata dinainte de plecarea lor paseste grabit spre mine : te cautam, îmi spune, voiam sa stii ce am visat : mi-a aparut Domnul si mi-a încredintat ca te va chema la El. Se vede ca privesc întrebator, deoarece repeta, explicativ ; vei fi printre cei care cred într-însul.

2. Ana socoteste ca trei pericole ameninta crestinismul occidental : rationalismul, sentimentalismul si moralismul.
Protestantismului mai ales îi da târcoale moralismul. Catolicismului, rationalismul ; iar sentimentalismul bântuie pe unde poate, pretutindeni. Ortodoxia, fireste, nu trece cu vederea nici ratiunea, nici sentimentul si nici morala. Pe toate trei se sprijina si tustrelelor le face loc. Dar pe deasupra lor asaza harul care le îmbina si, îmbinându-le, le cumpaneste nelasând pe nici una sa strice echilibrul.
Ortodoxia, de aceea, nu coboara la nivelul nici unei din cele trei adjuvante ale credintei, ci se mentine la acel – integral si inefabil – al sacrului. Harul e ordonator, armonizator si cumpanitor.

Jurnalul fericirii

3. Ortodoxia, mai mult, mai stăruitor, mai duios decât protestantismul ne apropie de ideea de taină, care‑i una din esenţele universului. Trăim înconjuraţi de taine, cu toate că nu ne place a o recunoaşte, am vrea să lămurim totul deşi poate că o „marjă“ de mister e de neînlăturat. Dumnezeu Însuşi – Dumnezeu mai ales – e tainic. Zicala: Căile Domnului sunt de nepătruns, Englezii o formulează mai precis: Dumnezeu umblă (literal: Se mişcă) pe căi misterioase.
Pascal: Dacă Dumnezeu există înseamnă că trebuie să fie de neînţeles.

 

4. Pe aceste nemiloase, teribile texte (nu suntem decât părţi, obiecte, recuzită într‑un decor) şi‑au construit protestanţii aspra lor doctrină a harului. Catolicismul posterior contrareformei (iezuiţii, moliniştii, toţi adversarii lui Pascal) au încercat să îndulcească lucrurile, să ia textelor pauliniene ceva din cumplitul lor absolutism. Ortodoxia cunoaşte şi nu contrazice răspunsurile lui Elihu şi afirmaţiile lui Pavel, dar nu stăruie asupra lor (ca protestanţii), ci cu obişnuitu‑i tact acoperă în taină acestea toate şi rosteşte kyrie eleisson  .

 

5. După‑amiază – mielul mi‑a stârnit strigăte de bucurie şi, îndrăznesc să spun, un „entuziasm de nedescris“ mai sincer decât cel din şedinţele de partid ori sindicale – ea revine, de data aceasta cu un caiet pe care mi‑l încredinţează cerându‑mi să‑l citesc şi să păstrez secretul cel mai desăvârşit. Mă lămuresc de îndată. Sora e penticostală, iar caietul e plin de poezii de‑ale lor, naive, siropoase şi patetice.
De ce or fi preferând ei poezioarele şi versurile acestea dulcege şi artificiale textului aprig şi fierbinte al evangheliilor ? Nu pot pricepe. Pun caietul deoparte. Dar mă şi cert: adu‑ţi aminte, îmi spun, de jurământul din camera 18 de la Jilava. N‑ai jurat fidelitate ecumenismului ?

Şi‑mi aduc aminte şi de personajul mamei din Tragedia Americană a lui Theodore Dreiser, care nu găseşte nedreaptă executarea fiului ei pentru o crimă pe care n‑a săvârşit‑o, dar a dorit‑o şi a gândit‑o. Câtă măreţie şi la sectanţi !
De bunăvoia mea am ales ortodoxia, îi sunt credincios, cred şi mărturisesc că este calea cea bună şi adevărată. Statornic stau şi sunt în hotărâri. Dar nu şi fanatic. „Acesta este sângele Meu care pentru voi şi pentru mulţi se varsă…“ Eu mă împărtăşesc numai la biserică şi după ritualul ortodox – e calea mea şi o cred bună şi adevărată – dar nu osândesc pe nimeni, mieluşelul alb este al tuturor (va fi mâncat peste o lună, două) şi nu e bine s‑o înfrunt pe soră cu vorbe aspre ori cu ironii.
Îi restitui caietul cu mulţumiri politicoase. Dar neclintit rămân în convinsa mea hotărâre ortodoxă.

Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia

6. Adventistii acestia care zile întregi nu manânca daca banuiesc o urma de grasime în gamela, legionarii acestia care-si dau bucatica de pâine bolnavilor, tinerii acestia care au trait ca fiarele ani de-a rândul în munti, copiii acestia care au înjghebat o Liga Revolutionara Româna si au mesterit o bomba (îi lipseau numai declansatorul, materialul exploziv si posibilitatea de a functiona), taranii acestia care n-au vrut sa se colectivizeze sau care, beti fiind, si-au strigat naduful în cârciuma si au înjurat apasat dupa o lunga tacere, unitii care n-au înteles sa-si paraseasca denominatiunea, iata oamenii pe care mi-i doream (inconstient poate). Inchisoarea, vad, e locul meu de împlinire, cum zice Toynbee despre imperiul otoman ca a fost statul universal al ortodoxiei. Eroii acestia modesti, unii ridicoli (dar nu exista eroi ridicoli : accessorium sequitur principale  ), îi compar cu ce mi-a fost dat sa vad la Paris între 1936 si 1939.

7. ” Până la urmă îmi pare că toată lumea are în parte dreptate, că fiecare deţine o părticică dintr‑însa. Da, toţi au dreptate. (Iar nu: nimeni n‑are dreptate.) Şi hitleriştii, că prea a fost absurd tratatul de la Versailles şi prea cumplită mizeria Germaniei după război. Şi comuniştii, că există cu adevărat exploatare şi sete de bani şi sărăcia‑i lucru rău şi urât şi nu duce la nimica bun şi de folos. Până şi social‑democraţii, până şi ei au fărâma lor de dreptate, aşa căldicei ce se află, şi nătângi de dau în gropi şi fac comuniştii ce vor cu ei. Toate popoarele, toate doctrinele şi fiecare ins pentru sine. Nu există o teorie care pe toate, singură, să le poată lămuri şi rezolva, nu există glas care să poată striga: numai eu, voi nu. Şi bine face Dumnezeu că trimite ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi, şi peste liberali şi peste ţărănişti, şi peste sionişti şi peste cuzişti, şi peste ortodocşi şi peste adventişti (măcar că nu se spală sâmbăta), şi peste legionari şi peste simplii contrarevoluţionari.”

Jurnalul fericirii

Despre obsedaţii zgomotului de fond

” Mass-media a ajuns să devină un soi de drog. Cunosc la Bucureşti o doamnă, o intelectuală, care-şi deschide aparatul de radio ori de TV pe absolut toată durata transmiterii programelor, indiferent de ce s-ar transmite: mica publicitate, cotele apelor Dunării, buletinul meteo, ora copiilor, emisiunea în limba naţionalităţilor conlocuitoare. Ea îmi aduce aminte de personajul lui Sartre din Greaţa, acela care citea toate cărţile unei biblioteci în ordine alfabetică. În faza aceasta dragul de radio şi de TV devin patologice. Era firesc să-mi caut un loc de refugiu cât mai departe de obsedaţii zgomotului de fond, de oamenii ajunşi să nu mai poată trăi măcar un ceas singuri cu ei înşişi. Aceasta mi se pare a fi chiar esenţa meditaţiei: dialogul cu tine însuţi, împăcarea cu ideea că poţi trăi în bune şi rodnice relaţii cu sinea ta, chiar dacă ea se pricepe a-ţi dezvălui din ce în ce mai acut toate greşelile şi sluţeniile pe care le-ai săvârşit în viaţa ta.”
N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii.Convorbirile de la Rohia
 Si inca n-ai apucat sa vezi, parinte Steinhardt, vraja internetului si a facebook-ului…

Predicile cu obiecte sau despre cum sîntem considerați idioți … sau poate chiar sîntem!

Marius Cruceru

Întîmpinare: 

  1. În acest textuleț atac un fenomen, nu predicatori sau biserici anume. Dacă cineva se simte cu musca țețe pe căciulă, să doarmă mai departe după mușcătură. Nu discutăm cazuistică. Fenomene!

  2. Voi modera cu aprime comentariile care se vor deda atacuri de vreun fel sau altul. Sper să putem discuta în așa fel încît noi, cei de la amvoane, să ne îmbunătățim ”prestarea serviciului divin”, iar cei din băncile enoriașilor să beneficieze de ridicarea standardului homiletic dincolo de nivelul rețelelor de socializare sau chiar dincolo de nivelul blogurilor (inclusiv nivelul acestuia, de ce nu?)

Ehehe, s-a dus vremea pe cînd retorica avea puterea ei? Puterea aceea veche a grecilor. Puterea aceea a modernilor. Vă mai amințiți vremurile pe cînd predicatorii puteau descrie imagini cutremurătoare prin cuvinte? Jonathan Edwards? Augustin? Wesley? Vă amințiți cînd Cuvîntul se desfășura fascinant din gura unor predicatori intuitivi sau bine educați precum Liviu Olah, Marcu Nichifor sau Simeon…

Vezi articol original 1.147 de cuvinte mai mult

Despre dreapta socotinţă sau intelepciune ca suma virtutilor

Chesterton

Logica pură este totuna cu demenţa deoarece nu ţine seama de faptul că nicio entitate, nicio însuşire, nicio virtute nu are valoare absolută. Şi sinceritatea şi binele şi mila şi adevărul chiar nu‑s decât valori relative şi nu pot constitui, singure, un criteriu de sine stătător, inatacabil şi având răspuns la orice întrebare. Toate sunt relative şi numai laolaltă şi cumpănite de dreapta socotinţă pot alcătui în duh, sub numele de înţelepciune, un îndreptar cu sorţi de siguranţă. Iar fiecare calitate, izolată, poate duce la aberaţii, ori în cel mai bun caz la exagerări.
Desigur că afirmaţia: adevărul ori bunătatea nu sunt, prin ele însele, valori absolute poate părea riscată, absurdă. Şi totuşi ele pot duce, necumpănite fiind, la fanatism şi nebunie, şi celelalte entităţi benefice, deopotrivă. (De ex.: adevărul, devenit manie şi necruţare la unele secte protestante. E un fenomen analog cu obiceiul sectanţilor de a lua un text biblic, de a‑l izola şi de a se călăuzi numai şi numai după el; în ambele cazuri e vorba de idolatrie.)
Numai Dumnezeu este absolut, virtuţile sunt doar feţe ale deplinătăţii Sale şi ca atare niciuna nu se poate pretinde suficientă şi desăvârşită (fiind prin urmare în măsură de a‑şi asuma rolul de călăuză unică). Numai totalitatea virtuţilor,gingaş cumpănite, ne poate apropia de înălţimi. Să ne ferim de idolatrizarea vreunuia din atributele divinităţii, să nu ieşim de sub scutul duhului atotcuprinzător, îndrumător şi cumpănitor. Să ne ferim ca de foc de raţionamente logice şi extremiste care întotdeauna sunt de la diavol. Dreapta socotinţă a călugărilor ortodocşi: iată călăuza sigură.
– De ce nu poate fi o singură entitate un criteriu sigur ?
Ar însemna că ne scoate de sub incertitudine şi risc, cei doi stâlpi ai libertăţii; şi că de asemeni ne‑ar scăpa de răspundere, ceea ce nu se poate.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia

%d blogeri au apreciat asta: