Cum sa(-ti) distrugi sufletul

” By the institution of the Sabbath as an obligatory day of rest the world was given an opportunity to catch its breath, to reflect, and to appreciate anew the dignity of human life. Woe to the civilization that abolishes a structured Sabbath: nothing less than the destruction of the soul would be involved (according to Romano Guardini in a famous 1925 essay). The Sabbath gives us free time to rediscover and to celebrate our deepest identity. And vice versa, the person who honors the Sabbath receives a “supplement of soul” (supplément d’âme), as the Jewish thinker André Neher (d. 1988) put it. ”

Benoît Standaert OSB,
Spirituality an art of living a monk’s alphabet of spiritual practices

O epifanie si problemele ei

Iesirea/Exod – Versiunea Anania Bartolomeu

24:9 Şi s’au suit Moise şi Aaron, Nadab, Abiud şi şaptezeci dintre bătrânii lui Israel

24:10 şi au văzut locul unde stătea Dumnezeul lui Israel(a): sub picioarele Lui era ca un aşternut din lespezi de safir, tot atât de curat precum adâncul cerului.
În Versiunea Ebraică: „L-au văzut pe Dumnezeul lui Israel”; expresie cu totul singulară şi uimitoare, întrucât „nu va putea omul să-Mi vadă faţa (să Mă vadă) şi să trăiască” (33, 20). Textul Septuagintei precizează că oamenii au văzut numai „locul unde stătea Dumnezeu”, anume doar ceea ce părea a fi aşternutul tronului Său (vezi restul versetului).
24:11 Iar dintre aleşii lui Israel nu a pierit nici unul; au fost văzuţi la locul lui Dumnezeu şi au mâncat şi au băut(a).
„Au mâncat şi au băut”: semn că erau vii, dar poate fi vorba şi de un prânz ritual, cu care se încheia de obicei un legământ, o alianţă, un contract, un armistiţiu (vezi alianţa dintre Israel şi Abimelec – Fc 26, 26-31 şi pe aceea dintre Iacob şi Laban – Fc 31, 54).
Biblia Romano-Catolica
24:9 Moise a urcat împreună cu Aaron, Nadab şi Abihu şi cu şaptezeci dintre bătrânii lui Israel.

24:10 Ei l-au văzut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele lui era ca un paviment de safir, ca însuşi cerul curat.*
24:11 El nu şi-a întins mâna împotriva aleşilor fiilor lui Israel. Ei l-au văzut pe Dumnezeu şi au mâncat şi au băut
Septuaginta (Polirom)
Untitled
ACCS – Augustine:
What Moses Saw Signified the Trinity.
Moses, of course, might be thought to have seen God with bodily eyes, if not only the Wisdom of God which is Christ but even the wisdom itself … [which] can be seen with the eyes of the flesh, or because it is written of the elders of Israel that “they beheld the place where the God of Israel had stood” [Exo_24:10.] and that there was “under his feet as it were a work of sapphire stone and a likeness of the firmament of heaven.” [Exo_24:10.] We might therefore be led to imagine that the Word and the Wisdom of God, who extends from end to end mightily and orders all things sweetly, [Wis_8:1.] stood in his own substance within the space of an earthly place. And thus the Word of God, through whom all things were made, [Joh_1:3.] is thought changeable so that now he draws himself together and now he expands. May God cleanse the hearts of his faithful from such thoughts! But, as we have often declared, all these visible and tangible signs were displayed through a creature that has been made subject, in order to signify the invisible and intelligible God, not only the Father but also the Son and the Holy Spirit, from whom are all things, through whom are all things, and in whom are all things. [Rom_11:36.] Since the creation of the world, the invisible attributes of God, his everlasting power also and divinity, are seen, being understood through the things that are made. [Rom_1:20.] The Trinity 2.15.25. [FC 45:81-82.]
Wesley’s Notes on NT :
They saw the God of Israel – That is, they had some glimpse of his glory, in light and fire, though they saw no manner of similitude. They saw the place where the God of Israel stood, so the seventy, something that came near a similitude, but was not; whatever they saw it was certainly something of which no image or picture could be made, and yet enough to satisfy them that God was with them of a truth. Nothing is described but that which was under his feet, for our conceptions of God are all below him. They saw not so much as God’s feet, but at the bottom of the brightness they saw (such as they never saw before or after, and as the foot – stool or pedestal of it) a most rich and splendid pavement, as it had been of sapphires, azure, or sky – coloured. The heavens themselves are the pavement of God’s palace, and his throne is above the firmament.
Foarte interesant , Wesley face referire la versiunea Septuagintei, desi preot anglican 🙂

Apocalipsa,mesagerii meschini si propaganda desantata

Streetpreacherendmontage

untitled

Nicoale Steinhardt in „Jurnal discontinuu cu Nicolae Steinhardt” de Ioan Pintea

Despre Apocalipsa, interpretari fanteziste si fanii lor

img_0966

” Mileniştii, numai Dumnezeu ştie de ce, se bucură de mare trecere în închisori. Termenele acelea fixe pe care le statornicesc pentru sfârşitul pământului încântă pe toţi. Oamenii şi le comunică unul altuia cu aceeaşi plăcere ca pe o bârfă scandaloasă ori un secret sentimental. Iehoviştii socotesc că armaghedonul va fi pentru 1972 ori 1974. Alţii au stabilit alte date, într‑un viitor apropiat. Sunt şi unii care se referă la anul 2000.
Cifrele acestea, ni se spune, se află în Biblie. Unde, întreb eu, unde ? Undeva e, dom’le ! (S‑au făcut, cică, socoteli pe baza unor texte din Iezechil ori Daniel ori din Apocalipsă, texte prielnice interpretărilor fanteziste. Mai că‑mi vine să cred că n‑au greşit catolicii dispunând ca niciun credincios să nu citească Apocalipsa fără de îndrumarea şi controlul unui preot.)
Cifrele acestea, specialitatea sectanţilor, îi ameţesc şi pe ceilalţi; există în sufletul omului un fel de snobism al participării la catastrofe, oricine e dispus a suferi dacă ştie că suferinţele lui fac parte dintr‑o mare tragedie finală de proporţii universale.
Le citez, totuşi, textul absolut categoric de la Matei 24,36 (v. şi Matei 24,42; 25,13; Marcu 13,32; Fapte 1,7 etc.): „Iar de ziua şi de ceasul acela (ale sfârşitului) nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl“.
Dar cine să dea crezare unui text evanghelic şi cuvintelor lui Hristos atunci când poate să fie legănat de sumbrele splendori ale unei eshatologii apropiate ? Citatului meu, deşi irezistibil, nu i se acordă nicio importanţă. Se crede în armaghedonul din 1972, se crede în anul 2000 etc. mai mult decât în din ce în ce mai probabilul decret de graţiere. ”

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia

Despre Apocalipsa, infumurari si vinovata imaturitate

” Atâtia cãrora le vine greu sã creadã în Hristos, dar sunt gata sã ia drept bun tot ce au spus Helena Petrovna Blavatsky, Mrs. Annie Besant, Helen White, Krishnamurti, colonelul Olcott… si încã… sunt atatia pseudo-yoghini în Occident… atatia prooroci în India…

Tusea, nuvela lui Hugh Walpole : naivitatea îndãrãtnicã a milenismului e prinsã subtil. Walpole : toate calculele acestea sunt fãcute de oameni care interpreteazã pe Ezechil, pe Daniil si Apocalipsa fãrã a sti ebraica ori aramaica si fãrã sã aibã elementare cunostinte de cosmografie. ”

” Întemeietorul sectei adventiste care a dat drept soroc al celei de-a doua veniri a Domnului anul 1844 (întâi primãvara, apoi toamna), martorii lui Iehova si milenistii trec toti peste cuvintele categorice ale Mântuitorului (Matei 24,36 si Luca 17,20) unde se aratã cã ziua si ceasul nu sunt cunoscute de nimeni, nici de îngeri, nici de Fiul, ci numai de Tatãl.

Calculele sectante se întemeiazã pe interpretãri riscate ale unor texte obscure din proorocirile lui Ezechiil si Daniil si Apocalipsã, si dovedesc înfumurare.

Bine face biserica romano-catolicã oprindu-i pe laici de a citi si interpreta singuri Apocalipsa.

Scene apocaliptice au fost mereu în istorie si poate cã adevãrul (consecintã a ultimelor cuvinte din Luca 4,6) e simplu : vremurile de catastrofe sunt o constantã a omenirii, un parametru al lumii care trãieste sub blestem. Semne sunt multe, de fiecare datã, si multi se fudulesc crezând cã fac parte din ansamblul clipelor finale. Existã o ispitã (trufasa si nerãbdãtoare) a sfârsitului.

Taina Judecãtii de Apoi este bine pãstratã si copilãroasele încercãri de a o dezvãlui sunt ca o sfidare a spusei Domnului. ”

Nicolae Steinhardt , Jurnalul fericirii

Despre „Anul nou”

fireworks-3816694_1920

În realitate, timpul nu are despărţituri, la începutul unei luni sau al unui nou an nu există nici tunete, nici furtuni, nici sunete de trâmbiţe, şi chiar şi în zorii unui secol numai oamenii sunt cei care trag cu puşca şi sună din clopote.

Thomas Mann – Muntele vrajit

Time has no divisions to mark its passage; there is never a thunderstorm to announce the beginning of a new year. It is only we mortals who ring bells and fire off pistols.

 Thomas Mann – The Magic Mountain

Nicolae Steinhardt: despre… referendum ?

Secretul, asadar, coana Lenuta, iata-l : doi si cu doi fac patru este o formula algebrica : noua ne revine de fiecare data sarcina s-o aritmetizam. A spune ca doi si cu doi egal patru nu înseamna a declara ca Tudor Vianu ca Goethe a scris Poezie si adevar ; ca Voltaire a murit în 1778 ori ca Balzac, domnilor, e un realist romantic. Sau a tine, ca George Calinescu, admirabile inedite prelegeri despre viata si opera lui Eminescu. Când alaturi de tine oamenii sunt taiati cu ferestraul, daca vrei sa enunti ca doi si cu doi fac patru înseamna ca trebuie sa urli cât te tine cosul pieptului : este o nedreptate strigatoare la cer ca oamenii sa fie taiati în doua cu ferestraul. Sub domnia lui Robespierre afirmau ca doi si cu doi fac patru cei care se revoltau împotriva faptului ca niste oameni erau trimisi la ghilotina numai pentru ca se nascusera nobili. (Prevestise el ceva, Beaumarchais, dar nimerise pe de laturi, ca Ieremia !) Sub Calvin, la fel, cei care nu puteau sa nu se cutremure vazând ca sunt sortiti mortii toti cugetatorii care nu aprobau întocmai teologumenele lui maître Calvin. Sanatoasa aritmetica ar fi facut cine i-ar fi expus lui Caligula îndoielile sale cu privire la putinta de a conferi calitatea de consul unui cal. Si asa mai departe de fiecare data. Pe doi ori doi patru, alde Vianu, Calinescu sau Ralea l-ar fi putut aritmetiza vorbind, bunaoara, despre Canal, drumul cel fara pulbere . […]

De fiecare data ecuatia generala algebrica se cuvine a fi aritmetizata, adica întrupata în adevarul acela anume ascuns si osândit de tiranul aflat la putere.  E povestea lui Andersen, a regelui gol. La ce bun sa afirmi întristat ca unirea ortodocsilor cu biserica romana s-a facut în mod silnic ori sa te ridici cu vehementa împotriva cotropirii otomane în perioada când altele erau chestiunile arzatoare la ordinea zilei : chestiunile arzatoare la ordinea zilei erau închisorile, erau procesele însotite de recunoasteri si autoacuzari ale inculpatilor, erau pedepsele administrative ; a le denunta pe acestea ar fi însemnat sa rostesti ca doi si cu doi fac patru. Evidentierea de catre parintele Staniloae a marilor abuzuri savârsite de catolicism sub Habsburgi ori înfierarea de catre profesorul Giurescu a jugului turcesc luau –oricât de savanti si de bine intentionati ar fi fost cei doi carturari – un aer foarte înrudit cu 21-ul lui Catavencu si cu Europa lui Farfuridi, fie spus fara pic de rautate ori lipsa de respect, dar si fara conventionale ocoluri.

[…] formula aceasta aparent numerica este de fapt abstracta si algebrica, ea cerându-se mereu tradusa, exemplificata, surprinsa în timp ; si anume de fiecare data în conformitate cu adevarul atunci interzis. A ! bietii de noi, tot robi ai istoriei suntem si tot sub vremi.

Ce inseamna azi ca 2+2=4 ? Azi , dupa reprimarea sangeroasa din 10 August? Azi , dupa mutilarea Justitiei? Azi dupa tentativele de cenzurare a incomozilor? Judecati singuri!

Lecturi crestine la Vechiul Testament : painea si vinul lui Melchisedek

Melchisedek, regele Salemului, a adus pâine şi vin. Acesta era preot al Dumnezeului cel Preaînalt. (Geneza 14:18 NTR)

Tradiţia patristică va vedea în pâinea şi vinul oferite lui Avram imaginea însăşi a Euharistiei. Clement Alexandrinul a văzut în pâine şi vin o prefigurare a sacrificiului euharistic, iar Ciprian de Cartagina, considerând că este vorba aici de o adevărată jertfă, a văzut în gestul lui Melchisedec o prefigurare a Liturghiei. „Paine si vin”: pentru crestini, prefigurarea euharistiei (cf Danielou. 1958, pp. 196-201)
The bread and wine offered by Melchisedech were considered from a very ancient date to be a figure of the Eucharist. Clement of Alexandria already speaks of „Melchisedech, who offered bread and wine, the consecrated food as a figure (typos) of the Eucharist” ( Strom. IV, 25; Staehlin, 319, 25). This idea is developed by St. Cyprian. His Letter LXIII, addressed to Cecilius, is actually devoted to combating the heretics who rejected the use of wine in the Eucharist. Here, Cyprian enumerates the principal texts of the Old Testament in which wine is presented as a figure of the Eucharist. And among these passages, the most important is that concerning Melchisedech: „In Melchisedech the priest, we see the sacrament
of the sacrifice of the Lord prefigured according to the witness of Scripture; Melchisedech, king of Salem, offered bread and wine” ( Ep. LXIII, 4; C.S.E.L., 703).
Jean Danielou, Bible and the Liturgy
Cyprian: Likewise, in the priest Melchizedek, we see the sacrament of the sacrifice of the Lord prefigured according to what the divine Scripture testifies and says: “And Melchizedek, the king of Salem, brought out bread and wine, for he was a priest of the most high God, and he blessed Abraham.” But that Melchizedek portrayed a type of Christ, the Holy Spirit declares in the Psalms, saying in the person of the Father to the Son: “Before the day star … I have begotten you …. You are a priest forever according to the order of Melchizedek.”2 The order proceeds first from the sacrifice and then descends to Melchizedek, a priest of the most high God, because he offered bread, because he blessed Abraham. For who is more a priest of the most high God than our Lord Jesus Christ, who offered sacrifice to God the Father and offered the very same thing that Melchizedek had offered, bread and wine, that is, actually, his body and blood? Letters 63.4.3

2 2Ps 110:4 (109:4 lxx).                       3 3FC 51:204*.

Sheridan, M. (2002). Genesis 12-50. Ancient Christian Commentary on Scripture OT 2. (26). Downers Grove, Ill.: InterVarsity Press.

„Om in dibuire”

„Mai întâi mulţumesc din toată inima lui Dumnezeu şi‑L blagoslovesc pe Nc. pentru a mă fi adus la închisoare, unde am primit lumina şi am trecut de la starea de brută inconştientă şi neştiutoare la aceea de om în dibuire.
Încerc apoi să‑mi sistematizez credinţele. Îmi dau numaidecât seama că nu dispun de certitudini. Nu pot dovedi nimic. Dar nici ei nu stau mai bine. Aşa‑zisele lor adevăruri pornesc de la nişte axiome nedemonstrate şi nedemonstrabile. Eu nu pot invoca absoluturi, dar credinţe şi convingeri temeinice am, desigur. Mă aflu în situaţia prevăzută de Ortega y Gasset, ideile îmi scapă, sunt redus la credinţe. 

[ … ] Teolog nu sunt, la multe obiecţiuni şi încuietori raţionale şi istorice ale necredincioşilor nu mă pricep a răspunde, însă nu încape umbră de îndoială pentru mine că Domnul Hristos e Calea, Adevărul şi Viaţa, iar Evanghelia e cuvântul hotărâtor.

[…] Nu sunt spinozist, hegelian, existenţialist, nici măcar nu‑s kantian. Cred, ca şi Homeakov, numai în puterea moralei şi a religiei; pe legi nu pun mare preţ, şi nici pe doctrine, credinţa o văd mai presus de ştiinţă, sentimentul (impulsul lăuntric al binelui, căci mereu ştim ce s‑ar cuveni să facem, chiar dacă, vorba cardinalului de Rohan, n‑o facem) peste inteligenţa administrativă. Din acest punct de vedere, sunt şi eu slavofil !

Puţinătatea aceasta doctrinară şi sistematică nu‑i din vina mea, pentru că mă întorc din realitate, nu de la cursuri ţinute în aulele universităţilor situate în parcuri umbroase ori pe malurile unor fluvii cu ape încete. Din nemijlocitul contact cu forma ultimă a realităţii nu m‑aş fi putut alege cu altceva. Dar mi‑e de‑ajuns, sunt liniştit şi convins că voi putea face faţă vieţii cu ele. Aceste mici credinţe cam rudimentare şi empirice nu‑s desigur un „sistem“, nu alcătuiesc un tot coerent, n‑au nimic din orânduirea unei teorii, sunt oricând expuse atacurilor oricăror „coerenţe“. Dar simt că nu mă vor înşela.
De unde vin ? Cu ce le justific, le întemeiez ? Cu nicio teoremă, cu niciun silogism formal, şi nici cu vreo analiză a istoriei, a gândirii; doar cu vreo câteva intuiţii şi licăriri într‑o opacitate fără fir conducător de ordin raţional. […] Aşadar nu am principii organizate şi siguranţe opozabile. Am numai îndemnuri, convingeri. Pot fi sigur că sunt de la Dumnezeu ? Şi‑L pot oare dovedi pe Dumnezeu ? Nu pot, fireşte că nu. Totul se petrece într‑un domeniu de incertitudini şi relativitate, de unde pot rezulta şi fermităţi. […] Eu nu ies din închisoare cu – la figurat – o cărticică plină de răspunsuri la toate întrebările, pe materii şi‑n ordine alfabetică. Creştinismul mă lasă liber, pe deplin răspunzător, şi‑mi pune la îndemână o Scriptură pasibilă de interpretări care toate antrenează libertatea şi răspunderea mea.”  Nicolae Steinhardt

Democratie, cultura si morala

Pentru a putea fi liberala se cere ca societatea sa fie întâi supusa moralei. Cine nu vrea sa înteleaga aceasta necesitate si nici nu-i convine sa o recunoasca deschis, recurge la un subterfugiu si afirma – auzi, ma – ca societatea are nevoie de „cultura adevarata si adânca ?“. E o formula care cântareste o mie de tone de greoaie ce e, iar înauntru e goala. Trebuie sa ai curajul de a spune lucrurilor pe nume : nu ajunge cultura, mai e nevoie de morala. Asta-i cuvântul pe care-l evita cu totii si de care se tem : morala. Cultura singura nu ajunge : poti sa fii instruit si totusi brutal, simplist, natâng si elementar. Ceea ce cred democratii ca ajunge : asa-zisul sentiment democratic e fireste si mai putin suficient. Sentimentul democratic nu-i decât o parere politica, vine si se duce, o iei si o lasi dupa împrejurari si potrivit cu interesele tale. Dar morala e temelia culturii si vietii politice a societatii. Cultura „adevarata“, „adânca“, stiinta „înaintata“, spirit democratic „puternic“ sau „înalt“ : vorbe goale, ma. Câta vreme tine de ele, libertatea danseaza pe o sârma subtire, e o lada cu indicatia „atentie ! fragil“ încaputa pe mâini de hamal ametit.
O consolideaza morala, numai ea. Asculta, morala e izvorul libertatii, morala e conditia libertatii, morala e pavaza libertatii.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

Greața ca sentiment creștin

“Iată un sentiment creştin. Să-ţi fie greaţă de anumiţi oameni. Da. E adevărat că Domnul a spus să ne iubim vrăjmaşii noştri, dar nu înseamnă că nu trebuie să ne fie greaţă de ceea ce merită să ne fie greaţă.

Are englezul o vorbă care spune asta minunat. Mi se pare că ţi-am spus-o ţie, Ioane. Zice: „Sunt obligat în calitatea mea de creştin să-mi iubesc aproapele, dar nu sunt obligat să-l şi simpatizez“. Obligat sunt să-l iubesc ca fiinţă omenească, dar nu sunt obligat să-mi şi placă, să-l îndrăgesc. De îndrăgit, îndrăgesc pe oamenii buni şi cumsecade. Dar de aceia care sunt scârboşi mi-e greaţă. Greaţă trebuie să-mi fie de ei, scârbă trebuie să-mi fie de ei! Îi iubesc ca oameni, le doresc mântuirea şi aş fi fericit să iasă din lumea aia a lor şi din bârlogul ăla în care s-au băgat (şi acolo se bucură, şi de acolo fac rău altora). Ehe, mi-e greaţă de ei! Domnul să mă judece, Domnul să mă judece. Greaţa este un sentiment foarte creştin. Foarte creştin.

Nu mă înşel dacă mi-e greaţă de turnător, de vânzător, de pungaş, de răi, de invidioşi, de tirani, de lingăi, de toţi. Nu consider asta ca un păcat. Sunt fraţi – întrucât au duhul divin în dânşii, dar îl pângăresc, dar fac rău oamenilor şi semenilor lor, dar se poartă ca nişte fiare… şi mie să nu-mi fie greaţă de ei? Le doresc mântuirea, aş fi fericit să pot să-i ajut să se mântuie şi să iasă din aceste spurcăciuni în care se află, dar când sunt în bârlogul spurcăciunii mi-e greaţă. Ăsta-i răspunsul meu.”

Extras din

Primejdia marturisirii. Convorbirile de la Rohia

N. Steinhardt, Ioan Pintea

Despre ecumenism(ul parintelui Steinhardt, si nu numai)

Prof. Laiu:

Steinhardt era curat la suflet și poate, de aceea, și naiv. În timp ce confrații lui erau / fuseseră repartizați în lagărele ȘOA, de către reprezentanții celor trei ipostasuri ale creștinismului, el încă putea crede în utopia unei unități eclesioniste.

Parintele Steinhardt poate fi usor „acuzat” de o bunavointa hiper-generoasa, dar o insinuare de „naivitate” la un om de calibrul sau, si mai ales pe un asemenea subiect, este malitioasa si insidioasa, oricat de inocenta ar vrea sa para. Pentru a intelege de ce era un ecumenist convins si fervent, in felul sau, trebuie sa nu uitam unde si-a „betonat” el „utopia” unitatii crestine: la parnaie, asistand la slujbele ecumenice ale crestinilor de diverse confesiuni (sublinierile imi apartin – si se adreseaza celor tentati sa nu le „vada”…) :

1963
In celula 88 (daca nu ma însel) de la Gherla, mare si ticsita, sunt multi preoti de toate confesiunileEcumenismul e pus în practica. In fiecare dimineata, din initiativa unui preot dârz si a unor mireni inimosi, se organizeaza o slujba interconfesionala. Stau laolalta preoti romano-catolici, uniti, ortodocsi, pastori luterani si calvinisti. Unul din luterani e partizan al miscarii liturgice (Berneuchner Bewegung) din cadrul protestantismului. Câtiva predicatori sectanti se tin la început de o parte. Apoi unii dintre ei (si tolerantul Traian Cracea, baiat excelent) ni se asociaza.
Nimic nu poate reda splendoarea acestei slujbe lipsita de altar, odajdii, icoane, tamâie, orga si obiecte de cult. Siluetele slabe îmbracate în zeghe, capetele tunse, fetele palide, cuvintele si cântecele murmurate (sa nu auda caraliii) fauresc o atmosfera care rivalizeaza prin intensitate si energie creatoare de entuziasm cu cele mai fastuoase ceremonii din cele mai marete catedrale ale lumii. Locurile magice ale crestinatatii – Capela Sixtina, catedrala din Chartres, Sfânta Sofia, Athosul, din Wartburg, manastirile Zagorsk si Optino – par a fi toate aici, în duh si in principio. Ne simtim ca în catacombe, daca ar veni peste noi primejdiile si naprasnele sunt sigur ca toti le-am înfrunta. Cuvintele Domnului : unde sunt doi sau trei adunati în numele Meu, voi fi si Eu, îsi afla aplicarea. Nu, nimic nu poate reda, explica, transmite incomparabila frumusete a slujbelor acestora de înfratire ecumenica. Lor, cel putin tot atât de bine ca societatii dinainte de revolutia franceza, li se pot aplica vorbele lui Talleyrand : cine nu le-a apucat nu stie ce-i la douceur de vivre  . Prezenta lui Hristos este orbitor de evidenta si orice s-ar întâmpla mai târziu – nu ne-am prefacut în îngeri – nu se va putea sterge senzatia de rapire la cer pe care o da improvizata pseudo-liturghie.

Si intr-o alta versiune a Jurnalului:

În camera 87 la Gherla dau de mulţi preoţi de tot felul, catolici, ortodocşi, uniţi, calvinişti, luterani, precum şi de câţiva predicatori sectanţi… În fiece dimineaţă se organizează  slujbe  ecumenice  la  care  iau  parte  toţi  preoţii;  la început, sectanţii refuză să ni se alăture (în afară de minunatul Traian Crăcea, singurul care, din câţi sectanţi mi‑a fost dat să cunosc, admite că orice creştin se poate mântui); apoi vin şi ei, dar stau niţel retraşi, ca nişte „observatori“. Slujba se celebrează, fireşte, în şoapte şi cu mari precauţii. Avem din fericire parte de gardieni destul de nepăsători, mai ales în prima parte a dimineţii, când sunt foarte ocupaţi.

Incomparabila  frumuseţe  şi  covârşitoarea  măreţie  a slujbelor acestora clandestine săvârșite de nişte puşcăriaşi zdrenţuroşi, tunşi chilug, murdari şi slabi de le plângi de milă ori de scârbă mă izbesc din prima clipă. Ele sunt cu adevărat un lucru nemaipomenit şi răscolitor. Nimic nu le  poate  întrece  splendoarea,  deşi  se  reduc  mai  mult  la gesturi furtive şi la şuşoteli. Cu timpul însă, în cursul celor câteva săptămâni ce petrec în camera 87, prindem curaj. Cuvintele se rostesc mai răspicat, gesturile se fac mai amplu, mai făţiş. Sentimentul interconfesional prinde aripi şi ecumenismul devine altceva decât o bunăvoinţă şi o intenţie nobilă, devine o comuniune şi o înflăcărare.Cred că nici Papa înconjurat de cardinalii săi în Capela Sixtină, nici slujbele la Sf. Sofia sub Justinian, nici liturghia oficiată la catedralele din Colonia, Chartres ori Toledo, nici ceremoniile  cele  mai  fastuoase  de  la  Sf. Vasile  Blanjenîi,  de  la Notre Dame din Paris ori de la abaţia din Westminster nu pot  întrece  sfioasele  noastre  ceremonii  lipsite  de  orice instrumentalitate.  Clericii,  am  impresia,  îşi  uită  fiecare denominaţiunea şi nu‑L mai predică – voioşi – decât pe Acel  care  Se  află  oriunde  sunt  doi  sau  trei  adunaţi  în numele Său.

Da, strălucirea slujbelor noastre ecumenice matinale, unde fervoarea creşte văzând cu ochii, o întrece numai cea a catacombelor şi a vizitelor Domnului Hristos în casa de la Betania.

Si mai presus de toate botezul, cu trei ani mai devreme  de slujbele mai sus pomenite:

10-15 Martie 1960
Lectiile de catehizare merg foarte repede ; parintele Mina e îngaduitor si nepretentios, si e drept ca si eu ma dovedesc a cunoaste destul de multe. Cei trei preoti se sfatuiesc între ei, apoi vin sa ma întrebe, ce vreau sa fiu, catolic sau ortodox ? Le raspund fara sovaiala ca ortodox. Foarte bine. Ma va boteza calugarul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez si ca un omagiu pentru credinta lor si, ca o dovada ca întelegem cu totii a da viata ecumenismului într-o vreme în care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul în fata preotilor catolici. Toti trei îmi cer sa ma consider botezat în numele ecumenicitatii si sa fagaduiesc a lupta – daca-mi va fi dat sa ies din închisoare – pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce fagaduiesc din toata inima.

La repezeala – dar cu acea iscusinta preoteasca unde iuteala nu stânjeneste dictia deslusita – parintele Mina rosteste cuvintele trebuincioase, ma înseamna cu semnul crucii, îmi toarna pe cap si pe umeri tot continutul ibricului (canita e un fel de ibric bont) si ma boteaza în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar : botezul sterge toate pacatele. Ma nasc din nou, din apa viermanoasa si din duh rapid.
Trecem apoi, oarecum linistiti, oarecum usurati – – hotul care nu-i prins în fapt e om cinstit – – la patul unuia din preotii greco-catolici : e lânga tineta si balie (am coborât cu totii de la cucurigu), si acolo recit crezul (ortodox), dupa cum fusese stabilit. Reînnoiesc fagaduinta de a nu uita ca am fost botezat sub pecetea ecumenismului.

Deci botezul sau este constient asumat si angajat cauzei ecumenice. Cum mai poate domnul Laiu sa insinueze „naivitatea” dupa asemenea marturii neechivoce?

A se vedea conceptia larga, complexa si echilibrata a monahului de la Rohia in ce priveste ecumenismul:

[…] Totodata este scoasa în evidenta o alta trasatura esentiala a crestinismului : închinarea în duh, nu ratione loci  , pe Muntele Garizim ori la Ierusalim, ci pretutindeni. Crestinismul e universal, nu cunoaste îngradiri nationale, teritoriale sau de orice alt soi. Orice fel de segregatie e necrestineasca. Cât despre cuvintele : “ Voi va închinati caruia nu stiti, noi ne închinam caruia stim”, ele se încadreaza într-o viziune ecumenica a crestinismului.

Fiindca se refera nu numai la samarineni, ci la toti precursorii Domnului, si ei însufletiti de Duhul Sfânt într-o oarecare masura si reprezentând preînchipuiri partiale ale revelatiei : la Moise în primul rând, apoi la Buddha, Lao-Tse, Confucius, Socrate, Platon, Aristotel si ceilalti “sfinti” ori celelalte “sibile”, zugraviti si zugravite pe zidurile exterioare ale multor biserici ortodoxe, vadindu-le toleranta si universalitatea. Islamismul, ulterior vietii pamântesti a lui Hristos, se cuprinde si el în sirul acesta de premergatori înduhovniciti prin felul cuviincios cum sunt mentionati în Coran parintele nostru Avraam, Sfânta Fecioara si Domnul Insusi, fapt mentionat nu fara emotie de F.M. Dostoievski în „Amintiri din Casa Mortilor”.

Parafrazand, adevarul nu a fost monopolizat de  Ierusalim sau muntele Garizim , Roma, Constantinopole, Augsburg, Canterbury, Geneva, Oxford, Battle Creek etc. Adevarul tine strict de „monopolul” Duhului Sfant, si fiecare partida crestina ( ” Caci trebuie sa fie si partide între voi, ca sa fie scosi la iveala cei gasiti buni.” – 1 Corinteni 11:19)  primeste adevarul in masura supunerii fata de Duhul lui Dumnezeu –  deci mereu „felii”, niciodata totul, cel putin pana astazi.

Si pentru ca delimitarile sa fie clare si sa nu lase loc la insinuari malefice:

Oricât am fi de ecumenici, nu putem să nu fim exacţi.Dumnezeul nostru e cu totul altcineva decât simplul, mecanicul  şi  neangajatul  „Creator“  (Brahma),  e  Dumnezeul bunătăţii,  dragostei,  jertfei  şi  posibilităţii  mântuirii,  pe care  nicio  religie  pre‑creştină  nici  cibernetica  nu‑L  pot concepe. Hinduismul, iudaismul şi islamismul s‑au putut ridica până la noţiunea de dreptate (inclusiv cele de orânduire şi supunere), dar nu mai încolo. Cibernetica Îl dovedeşte pe Creator, nu pe Iisus Hristos, nu pe Sfântul Duh. Treimea rămâne o noţiune specifică a creştinismului, a Dumnezeului bun.

Cred că ecumenismul nu poate însemna altceva decât o revenire la creştinismul iniţial aşa cum ne este el redat de Sfânta Scriptură, Sfânta Predanie şi Sfinţii Părinţi, fără de adaosuri sau modificări ulterioare.

Cat de „naiv” era parintele Nicolae se poate vedea si din solutia pe care o intrevede unitatii crestine:

  • ” mă tem că nu va putea fi rezolvat uşor sau curând.
  • ” Unitatea Bisericii cred că va putea fi realizată numai printr-o acţiune directă a Duhului Sfânt şi poate nu atât prin conferinţe ale teologilor, cât mai ales prin avântul noroadelor.”
  •  ” Cred că ecumenismul nu poate însemna altceva decât o revenire la creştinismul iniţial aşa cum ne este el redat de Sfânta Scriptură, Sfânta Predanie şi Sfinţii Părinţi, fără de adaosuri sau modificări ulterioare. ” (- ceea ce il face pe parintele Nicolae un simpatizant al paleo-ortodoxiei avant la lettre 🙂  )
  • ” poate că e mai bine să concepem ecumenismul ca o lucrare a inimilor creştine decât ca o tranzacţie realizată de exegeţi profesionişti.”

Restul propagandei, delirului si fobiilor adventiste nu merita nici macar contrazise, ci doar ignorate ca pe niste nazuri si halucinatii ce si sunt.

Atac la Rege

” La inceputul oricărei rebeliuni există un stadiu în care Regele nu este încă el însusi ţinta atacului. Îţi spui: „Regele este de bună-credinţă. Dregătorii săi sunt cei care calcă strâmb. Ei îl reprezintă incorect şi ii strică toate intenţiile – care, sunt convins, sunt intenţii bune, ceea ce s-ar vedea dacă dregătorii le-ar lăsa să se transforme in fapte.” Prima victorie constă in decapitarea catorva dregători: doar mult mai târziu, intr-un alt stadiu, indrăzneşti să mergi mai departe şi să decapitezi regele însuşi. În acelaşi fel, atacul lansat în secolul al XIX-lea asupra Sfântului Pavel nu a fost de fapt decat un stadiu al revoltei împotriva lui Christos. Oamenii nu erau pregătiţi să-L atace în număr mare pe Însuşi Christos. Ei au făcut prima mutare care se impunea firesc – cea de a-l ataca pe unul dintre principalii Lui dregători. Tot ceea ce le era antipatic în creştinism a fost, prin urmare, atribuit Sfantului Pavel. Din nenorocire, argumentele lor nu puteau avea trecere la cei care chiar citiseră cu atenţie Evangheliile şi Epistolele; insă se pare că puţini o făcuseră, astfel că prima victorie fu câştigată. Sf. Pavel fu inculpat şi surghiunit, iar lumea a trecut la următorul pas – atacul împotriva Regelui însuşi. ”

C. S. Lewis

Este „Cezarul” PSD de la Dumnezeu, domnule profesor ?

„Dati deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu“ (Matei 22,21 ;Marcu 12,17 ; Luca 20,25).
Fraza e clara si regimurile totalitare, adaugându-i si Rom. 13, cer credinciosilor sa le dea ascultare si respect. Iar multi crestini, care-si confunda religia cu prostia, sar si ei sa le aprobe : „e text !“.
Numai ca nu citesc atent. Dam Cezarului – se talmaceste : Statului – ce este al sau, daca e în adevar stat si se poarta în consecinta. Când statul (Cezar) se îndeletniceste cu ale lui, cu întretinerea drumurilor, mentinerea ordinei, canalizari, transporturi, apararea tarii, administratie si împartirea dreptatii, i se cuvine respectul si tot ce este al sau : impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci însa când Statul nu mai e Cezar ci Mamona, când regele se preface în medicine-man si puterea civila în ideologie, când cere adeziunea sufleteasca, recunoasterea suprematiei sale spirituale, aservirea constiintei si procedeaza la „spalarea creierului“, când fericirea statala devine model unic si obligatoriu, nu se mai aplica regula stabilita de Mântuitor, deoarece nu mai este îndeplinita una din conditiile obligativitatii contractului : identitatea partilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona).
Mântuitorul nu numai ca n-a spus sa dam lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu si lui Mamona ce este al lui Mamona, ci dimpotriva (Matei 6,24 ; Luca 16,13), a stabilit ca nu poti sluji si lui Mamona, si lui Dumnezeu. Când pe scaunul de domnie lumeasca sta un Cezar, îndemânarea nu este interzisa si Biserica,de-a lungul veacurilor, si-a avut politica ei. Dar când politica încape în mâinile Celuilalt, se aplica regula vaselor engleze care faceau piraterie sub pavilion strain : de îndata ce bastimentul inamic deschidea focul, era înaltat steagul national. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legatura, oricât de mica –nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfântului Vasile cel Mare.
(Diavolul : sa încheiem un pact. – Nu. – Atunci hai sa semnam un document prin care recunoastem si tu si eu ca doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce ? Nu admiti ca doi si cu doi fac patru ? De ce n-ai subscrie un adevar incontestabil ? –Nu-mi pun semnatura alaturi de a ta nici pentru a recunoaste ca exista Dumnezeu.)

— Când se produce conflict între porunca divina (sau dreptul natural) si porunca omeneasca (legea pozitiva) nu încape îndoiala pentru un crestin.
Dar crestinul, ca si Hamlet, e îndreptatit sa nu voiasca a-si pierde viata. Va încerca deci sa gaseasca o solutie pentru a nu calca porunca divina si nici a muri. Solutii, în general, se gasesc, si nu toate sunt neaparat dezonorante.
Când regele Eduard al VII-lea al Angliei a cerut sa fie scos din formula de juramânt pasajul potrivnic cetatenilor catolici, i s-a raspuns ca formula nu poate fi modificata si toate staruintele regale au fost respectuos respinse. Regele totusi era hotarât sa nu-si jigneasca o parte din supusi. A rostit juramântul asa cum i se prezentase, iar în dreptul pasajului cu pricina a fost apucat de o violenta criza de tuse. Dupa aceea a rostit juramântul în continuare, pasajul anti-catolic fiind reprezentat prin respectiva tuse.
Crestinismul ne cheama nu numai la oarba supunere, ci si la toleranta, întelepciune, dreapta socotinta si inteligenta, asa încât solutia lui Eduard al VII-lea a fost crestina. Daca însa, la nevoie si la adicatelea, nu mai exista scapare, orice iscusinta este exclusa : arboram pavilionul national, ne vindem haina si cumparam sabie, ne asternem de moarte, înfruntam primejdia.
Altfel traim, dar tristi – si cu insomnii, vorba tatei.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

Adventistii, neocomunistii si curva cea mare

 

Cazandu-mi sub ochi acum vreo saptamana niste poze, pe „peretele” facebook al unui „amic”(intre timp devenit in-amic), mi-a crescut „zaharul in sange” imediat si mi-am adus aminte de vremurile cand ii ascultam pe adventistii reformisti acuzand „biserica mare” a adventistilor de curvie cu statul, reformistii interpretand Apocalipsa 17 ca referindu-se la … biserica adventista pe care ei se simteau datori sa o „reformeze”, parasind-o si punand-o la zid ca „Babilonul cel Mare”.

Pozele ( vezi linkul de pe facebook) declansatoare  de asemenea amintiri sunt de la un eveniment „reusit” al PR-ul adventistilor romani, Conferința „Libertatea religioasă și de conștiință în mentalitatea publică” tinuta la parlamentul Romaniei sub patronajul presedintelui comisiei juridice, eveniment cu care adventistii se lauda ca si cu o mare reusita : Conferința Științifică „Libertatea religioasă în mentalitatea publică”  .

Postarea de fata se „intampla” tocmai pentru ca mi-au disparut comentariile „negative” de pe pagina de facebook unde au aparut pozele laudatoare. De pe blogul personal adventistii pusi pe cenzurat nu pot sterge ce am de zis cu privire la ispravile lor. Intre timp au aparut si cateva videouri de la eveniment in care gasim si mai multe surprize-surprize. Sa le iau pe rand:

  • Asa cum spuneam evenimentul se desfasoare sub „inaltul” patronaj al presedintelui comisiei juridice a Parlamentului, nimeni altul decat… Eugeeeen Nicoliceaaaa! (a se vedea minutul 10:30 + din videou-ul de la dineu). Revenim la „distinsul” personaj.

  • Biserica adventista a participat la nivel oficial fiind reprezentata cel putin de numarul 3 la nivel national, trezorierul Uniunii , flancat de alti „oficiali” azs de rang mai mic. Evenimentul este anuntat cu turle si trambite ca un mare succes, mai ales faptul ca dupa 5 ani de chin, cum se lamenta, gudurandu-se, Dragos Musat, in sfarsit, au fost „onorati” de prezenta mai sus-numitului Nicolicea.
  • Printre „onoratii” parlamentari cu care s-au pozat si laudat oficialii azs se gasesc cel putin 2 persoanje cu totul remarcabile: Ecaterina Andronescu mai cunoscuta si ca „Abramburica” si Titus Corlatean, mai recent cica filo-„pocaitul”.
  • Din delegatia azs au facut parte si alti azs care au tinut mici alocutiuni : Dr. Iacob Coman si dr Virgiliu Stroescu :

Si acum sa revenim la detalii, unde stau ascunsi dracii!

Ce e gresit si condamnabil la 0 asemenea „reusita”? Pai bine mai istetilor, cu de-alde Nicolicea, Corlatean si Andronescu v-ati gasit voi sa va pozati si laudati ca mari aparatori ai libertatii de constiinta si libertate? Cu astia , domnilor asteptatori ai Parusiei? Sa inteleg ca nu stiti cine sunt Nicolicea si acolitii? Hai sa vedem:

Nicolicea – Deputatul PSD Eugen Nicolicea, jigniri grosolane la adresa jurnalistei B1 TV Citeste mai mult: adev.ro/ovw996

  • Cine e Titus Corlatean? Diaspora stie cel mai bine! Omul care a facut jocurile PSD incercand si reusind in buna masura sa obstructioneze votul legal al romanilor din diaspora, in asa fel incat sa iasa pasenta lui Dragnea si restul acolitilor intru rele. Mai e nevoie de alte detalii?

Deci, cu astia v-ati gasit sa defilati si sa va pozati domnilor adventisti? Cu astia!!? Astia-s aparatori ai libertatii si constiintelor? Astia care fura, mint cum respira, baga pumnul in gura  si manipuleaza cu fiecare clipeala de ochi? Astora le tineti discursuri ? Chiar v-ati pierdut orice fel de decenta si mintea in goana dupa poze cu vedete politice? Si nu ii intreb aici pe de-alde Dragos Musat si altii de teapa lui(se stiu ei, pacalicii). Si voi, domnul trezorier, domnul profesor, domnul doctor? Aveam alte asteptari de la domniile voastre!

Daca altadata aparam generatia mai tanara de acuzele reformistilor adresate vechii garzi de curvie cu politicul, vad ca am gresit. Meteahna asta pare sa fie genetica la azs. Asa cum lui Ilici i-a luat locul Nastase, apoi Ponta si Dragnea, fix asa si la azs!

La mai mare domnilor azs! Tineti-o tot asa! „Felicitari”! Si , mai ales, mult, mult spor la cenzurat comentarii care va stau in gat si va dau jos mastile!

Fiecare cu ce-l doare – uleiul lipsa al fecioarelor neintelepte

Citind evanghelia lectionarului la Matei 25:1-13  si cautand sa vad cum a fost interpretata lipsa uleiului din candele fecioarelor neintelepte, am avut o „revelatie” : fiecare interpreteaza si intelege in functie de durerea/ controversa/ sensibilitatea proprie. Astfel:

  • Sf. Ioan Gura de Aur: „Candela fără ulei reprezintă evlavia fără milostenie” citat de patriarhul Daniel.
  • Fer. Augustin – „charity” , milostenia, bunatatea, dragostea

What the Oil Signifies. Augustine: It is some great thing, some exceedingly great thing, that this oil signifies. Do you think it might be charity? If we try out this hypothesis, we hazard no precipitate judgment. I will tell you why charity seems to be signified by the oil. The apostle says, “I will show you a still more excellent way.”9 “If I speak with the tongue of mortals and of angels but do not have love, I am a noisy gong or a clanging cymbal.”10 This is charity. It is “that way above the rest,”11 which is with good reason signified by the oil. For oil swims above all liquids. Pour in water, and pour in oil upon it; the oil will swim above. Pour in oil, pour in water upon it; the oil will swim above. If you keep the usual order, it will be uppermost; if you change the order, it will be uppermost. “Charity never fails.”12 Sermon 93.4.13

9 9 1 Cor 12:31.

10 10 1 Cor 13:1.

11 11 That more excellent way.

12 12 1 Cor 13:8.

13 13 PL 38:575; NPNF 1 6:402 (Sermon 43).

Simonetti, M. (2002). Matthew 14-28. Ancient Christian Commentary on Scripture NT 1b. (216).

 

Iar untdelemnul înseamnă dragostea, care este întâistătătoarea virtuţilor. Aşa precum, dacă ai aşeza temeliile şi ai ridica zidurile, dar n-ai pune deasupra acoperişul, ai face cu totul nefolositoare întreaga zidire, tot aşa, dacă ai dobândit întreaga virtute, dar pe deasupra n-ai dobândi şi dragostea, toate celelalte virtuţi ar rămâne lipsite de preţ şi nefolositoare.

  • Epifanie Latinul : „the oil is compassion”. cf. Ancient Christian Commentary on Scripture NT 1b
  • Penticostalii (si adventistii prin E.G. White), prin tradiţie, au susţinut că este Duhul Sfânt.
  • Baptistii : Scriptura , zice Manu.
  • metodistii prin John Wesley : credinta care lucreza prin dragoste („A lamp and oil with it, is faith working by love.”) cf Wesley’s Notes on NT
  • facand referire la istoria interpretarii textului, un comentariu luteran spune :

However, the oil represents good works.89

89 E.g., in Cyril of Alexandria, frg. 280, 282 = Reuss, 250, 252; Methodius of Olympus Symposium 6.4 = 94; Jerome, 236; Caesarius of Arles De decem virginibus, PL 67.1161; Hilary 27.4–5 = SC 258.206, 208; Opus Imperfectum, 52 = 930; Thomas Aquinas Lectura no. 2017; Maldonat, 489–90.

  • un foarte elocvent comentariu este cel mai sus pomenit, via luterani:

5. Matt 25:1–13* in the confessional conflict. Following the Augustinian interpretation, the reformers almost universally understood the oil of the text as faith108 or as the Holy Spirit.109 Here the sense of the text was the opposite of that in the classic Catholic parenetic interpretation (3a* above). No longer is the important thing that faith without works is dead; here it is precisely the opposite—that works without faith are of no value before God. The verbal antithesis is sharp. For Maldonat the parable shows “that faith alone without good works is of no value for salvation.”110 Brenz on the other hand insists: “No matter what works you perform in order to earn atonement for your sins, they do not shine before God, because they do not have the oil of faith.”111 Especially the Protestant polemicists, following Augustine, took aim at the church’s mediation of salvation. To turn to “dealers” for the oil of faith is an absurdity. What the “priests and monks” [pfaffi & monachi] sell—masses for the dead, indulgences, “merits of the saints and I don’t know what all”112—is useless and vain. In reality the difference between the two interpretations was not so great. Even the Protestants had to say clearly what faith they were talking about. Many explained that they naturally were speaking of the faith that expresses itself in good works.113 Of course, here the classic Catholic interpretation is much closer to Matthew, who was concerned with obedience to the commandments of Jesus—the obedience in which the members of the church especially show that they are “awake.”

108 Luther 2.846 (sermon from 1522); Zwingli, 391; Bucer, 184.

109 Luther, sermon from 1537, WA 45.387; Brenz, 730; Cocceius, 39; Grotius 2.266.

110 489: “Solam fidem sine bonis operibus ad salutem non valere.”

111 Brenz, 731.

112 Bullinger, 218B (quotation); Zwingli, 392; Musculus, 529; Cocceius, 39 (quotation). Cyril of Alexandria (frg. 280 = Reuss, 251) and Hilary (27.5 = 208) already criticize here those who want to benefit from the merits of others.

113 Zwingli, 391 (“fides quae fomentum dat operibus”); Musculus, 528 (“fides bona opera gignit”); Bullinger, 218A (“fides est charitate efficax”); David Dickson, A Brief Exposition of the Evangel of Jesus Christ According to Matthew (1647; reprinted Edinburgh: Banner of Truth Trust, 1981) 340 (“faith working by love”).

Luz, U., & Koester, H. (2005). Matthew 21-28: A commentary. Translation of: Das Evangelium nach Matthaus.; Vol. 3 translated by James E. Crouch ; edited by Helmut Koester.; Vol. 3 published by Fortress Press. (243). Minneapolis: Augsburg.

Se poate asadar lesne observa cum fiecare cam „trage focul pe turta lui” – fiecare cu ce-l doare , cum spuneam. Ce-i de invatat de aici? Ca prea adesea suntem conditionati in hermeneutica proprie sau denominationala de durerile si conflictele care ne rod si riscam sa-i punem in gura Domnului propriile noastre of-uri si shiboleturi.

In definitiv ce inseamna „uleiul lipsa” al fecioarelor neintelepte? Cel mai probabil acel „un singur lucru care iti mai lipseste” pe care i-l reprosa Dumnezeu tanarului bogat:

Privindu-l, Isus l-a iubit şi i-a zis: – Îţi lipseşte un singur lucru: du-te, vinde tot ce ai şi dă săracilor, şi vei avea astfel o comoară în cer. Apoi vino, urmează-Mă! (Marcu 10:21 NTR)

Fiecare stie, sau ar trebui sa stie, care ii este punctul vulnerabil , „calcaiul lui Ahile” , acel „singur lucru” unde riscul pentru el e major. Daca nu-l stie, sa-L roage pe Bunul Dumnezeu sa i-l descopere , si … i se va da.

Speculatii lutherane

Pentru ca luna aceasta este aniversarea Reformei protestante si o sumedenie de manifestari si elogii ii sunt dedicate, sa nu uitam de dreapta socotinta si de moderatie, evitand idolatrizarea sau supraevaluarea unora oricat de dragi ne-ar fi. Asadar, Luther despre Adam inainte de cadere:

,,Adam fusese astfel plămădit, încît dacă ar fi suferit de neajunsuri ale firii, ar fi găsit leacul [potrivit] în pomul vieţii, care i-ar fi păstrat puterile neatinse si sănătatea deplină ” Dacă primii noştri părinţi ar fi rămas în starea de nevinovăţie, copiii lor „nu ar mai fi de­pins atît de mult timp la naştere de laptele mamei, ci ar fi putut probabil, ase­menea puilor de pasăre, să se ridice deîndată şi să-şi caute singuri hrana ”

„Zămislit pentru o viaţă veşnică şi spirituală, Adam [fară păcat] ar fi ajuns să aibă parte de ea [fără să treacă prin moarte] după ce se va fi bucurat de o via­ţă fericită în rai si pretutindeni pe pămînt.”

,,Dacă Adam ar fi rămas în starea de nevinovăţie, ar fi lucrat pămîntul [. .] nu numai fară osteneală, dar truda i-ar fi fost o joacă şi o bucurie fară seamăn [ .]. Nu e de prisos să subliniem aici că omul n-a fost făcut să trindăvească, ci pentru a munci. Aşa stăteau lucrurile în starea de nevinovăţie. Sîntem aşadar îndreptăţiţi să con­damnăm trindăvia monahilor şi a monahiilor.”

„Dacă Adam ar fi continuat să trăiască în nevinovăţie [ . . . ] noi nu am fi avut nevoie de hîrtie, de cerneală, de condei, si de toată această sumedenie de cărţi după care alergăm astăzi, fără să dobîndim nici a mia parte din înţelepciunea pe care o avea Adam în paradis [ .] Dacă n-ar fi păcătuit, Adam ar fi transmis acest mic precept* (al lui Dumnezeu) tuturor urmaşilor săi, din care ar fi ieşit cei mai buni teologi, cei mai învăţaţi jurişti si medicii cei mai iscusiti”

* Acest mic precept era „Mănîncă din orice pom din rai, dar fereşte-te să mănînci din pomul cunostintei binelui şi răului”

Probabil că [pe vremea aceea] omul minca si bea. Iar alimentele se transformau în trupul lui, dar nu în felul respingător în care se transformă astăzi. Pomul vieţii [ne-]ar fi tinut veşnic tineri si n-am fi simţit niciodată neajunsurile bătrîneţii, fruntea nu ne-ar fi fost brăzdată si nu ne-am fi simţit picioarele şi mîinile si celelalte părţi ale trupului slăbite si fără vlagă. Rodul pomului [vieţii] ar fi păstrat neatinsă in om putere a lui de a zămisli si de a duce la bun sfarsit  toate muncile pină cînd va fi vernit sorocul ca el să treacă de la viaţa trupească la cea spirituală [ ]
Picioarele, ochii si urechile arată la fel cum au fost făcute în ceasul zămislirii lor.Dar ele au fost jalnic şubrezite si sluţite de păcat. Inainte de păcat Adam avea ochii mai ageri,  miros mai fin şi mai gingaş: trupul său era pe deplin în stare să zămislească şi îl asculta intru-totul.
[În vremurile acelea] iubirea dintre bărbat si femeie era curată si nevinovată. Copiii se concepeau în mod natural si, am putea spune, din ascultare. Mamele năşteau fără durere, iar părinţii îşi cresteau copiii fără atata zbucium şi greutate [ ]
E adevărat că atracţia reciprocă dintre bărbat si femeie a rămas in firea omului , la fel ca si rostul ei care este procreaţia, dar a fost întinată de îmboldirile înspăimîntătoa­re ale poftei si de marile chinuri ale facerii. Soţii înşişi încearcă un simţămînt de rusine si de stinghereală ori de cîte ori îşi unesc trupurile în mod licit de altfel, intr-atit de prezent este pretutindeni răul imens al păcatului originar. Creatia e bună e adevărat, după cum bună este si binecuvîntarea dar stricăciunea adusă de greşeala păcatului este atît de mare încat sotii nu se pot bucura de împreunare fără să se simtă stînjeniţi.

Martin Luther, Comentariul la cartea Genezei

Impactul Reformei a fost colosal. A schimbat cursul lumii. Dar ca mai mereu in viata, binele si raul au fost amestecate si in Reforma. Disensiunile si dezbinarile, radicalismele si excesele, toate au fost acolo, din „necesitate”, aparent „dincolo de bine si de rau” sub presiunea timpului si circumstantelor lui. Din doar cateva pasaje de mai sus , putem sa vedem , si sa nu uitam, ca Luther a fost tributar limitelor timpului sau si limitelor intelegerii sale. In speculatiile lui, citim framantarile, obsesiile, limitele ale lui sau ale contextului in care se afla .  Deci… sa ne pastram bine capul pe umeri , mai ales la ocazii omagiale. Toata lauda pentru ce a fost bun, si toata rezerva pentru cele ne-bune.

PS: cuvintele lui Luther imi amintesc unele ale unei doamne anume … ghici ciuperca cine-i? 🙂

Daruind vei dobandi – Nicolae Steinhardt (audiobook )

„Botezul pentru morti” – un verset dificil . Ce rost are in Biblie?

„Altfel, ce vor face cei care se botează pentru cei morţi? Dacă morţii nu sunt înviaţi nicidecum, de ce mai sunt botezaţi ei pentru cei morţi?” (1 Corintieni 15:29, NTR)

„ Şi apoi ce vor face cei care sunt botezaţi pentru cei morti? Dacă într-adevăr morţii nu învie, de ce se mai botează pentru ei?” (1 Corinteni 15:29, VBRC)

„ Fiindcă ce vor face cei care se botează pentru morţi? Dacă morţii nu înviază nicidecum, pentru ce se mai botează pentru ei?” (1 Corinteni 15:29, VBOR)

Luati orice traducere a Noului Testament doriti si versetul va suna practic la fel: ciudat, inconfortabil dogmatic, unii ar zice „ca nuca-n perete”.

Nu se mai gaseste alta referinta biblica la o asemenea practica. Botezul de care se vorbeste apare justificabil pe baza Invierii lui Christos, si a invierii mortilor. Fara inviere acest botez „pentru morti” nu-si are rostul – cam asta afirma apostolul Pavel.

Incercari de „atenuare”, imblanzire, domesticire au fost cu duiumul dar fara sorti seriosi de izbanda. Mai toti comentatorii biblici – indiferent de culoarea „politica”(catolici, ortodocsi, protestanti) recunosc faptul ca versetul este nu doar ciudat dar si dificil de „inregimentat” in viziunea coerenta a dogmaticii crestine.

DAR, este in canonul Noului Testament. Apare in manuscrisele vechi – deci nu poate fi banuit a fi interpolare. Este acolo de secole parca special ca un ghimpe care da batai de cap hermeneutilor crestini. Si cand se mai gasesc si cate unii, precum mormonii azi, care ti-l baga-n ochi, il aplica literal si te mai si acuza ca il ignori, devine deja o „pacoste” hiper-incomoda. De care nu poti scapa , cu care n-ai incotro decat sa ai de-a face. Aici esti si nu poti evita provocarea. E Scriptura ta, esti crestin si apostolul tau (favorit poate) ti-a lasat „bomba” fix intr-o scrisoare canonica , fix in capitolul care vorbeste despre fundatia pe care-ti intemeiezi toata credinta: invierea mortilor datorita invierii lui Christos.

Am stat si m-am intrebat „de ce?”. De ce a ingaduit Duhul Domnului sa avem in Scripturi asemenea texte( pentru ca nu e singurul, desi e cumva singular in felul lui). De ce cand ti-e lumea mai draga citind Scriptura, bucurandu-te de inviere si de importanta ei capitala pentru credinta crestina, tam-nesam iti aterizeaza in fata ochilor bonc-tronc un verset precum cel de mai sus.

Ce te faci cand dai de o asemenea „nuca tare”, si oricat de tare te-ai crede pe hermeneutica, nu prea vezi cum sa iesi la liman multumitor macar pentru exigentele propriei ratiuni si pretentii de rezonabilitate, nu mai vorbim de scopuri apologetice, eventual in fata unor atei cerberi care abia te asteapta „dupa colt” sa-ti dea in cap cu propriul verset biblic pentru ca apoi sa se puna pe ras batjocoritor.

In prima faza te scarpini in cap si te intrebi in sinea ta cine l-o fi pus pe dragul tau apostol Pavel sa scrie asa ceva. Si mai ales ce-o fi avut in cap cand o fi scris asa ceva, incat secole dupa el , zeci de mii de truditori in ale explicarii credintei si zeci de milioane de crestini sa-si bata capul cu doua randuri de text canonic de care nu poti scapa si pe care nu le prea pricepi oricat ai „sapa” in munca altora de dinaintea ta de a veni de hac sugubatului text paulin.

Probabil ca n-ai incotro decat sa te inhami la munca de arheolog de interpretari biblice si de scrieri apologetice, rugandu-te neincetat ca sa gasesti o solutie care sa te scoata din impas. Si cu cat cauti sa iesi din „mlastina” textului , cu atat de adancesti mai tare . Devii deja perplex si continuu crescand confuz. Pe de o parte te mira si dezgusta ce „solutii” au reusit unii sa gaseasca, desi bine intentionati, pe de alta parte este tu ispitit sa-ti folosesti la maximum creativitatea si fantezia in disperare de a gasi o solutie cat de „subtire” pe care sa ti-o livrezi ratiunii, iar aceasta s-o inghita fie si cu noduri .

Asa cum observa unii, textul nu este fundamental pentru intelegerea mesajului crestin al salvarii omului cazut. Invierea lui Christos nu este catusi de putin „afectata” de versetul nazdravan. Nici mantuirea mea sau a ta nu depinde de intelegerea textului care ne sfideaza. Ne putem pune intrebari vis-a-vis de text in ce priveste datoria noastra fata de salvarea altora. Dar nici salvarea altora , slava Domnului, nu sta in cele din urma in mainile noastre ci in mainile de tamplar (care era Dumnezeu) strapunse la Golgota. Si totusi… noua care vrem sa le intelegem si stim pe toate , textul ne scapa, ne sfideaza, ne provoaca. Si disconfortul asta ne displace teribil – cel putin unora.

Dar poate ca tocmai asta e problema! Nu versetul buclucas, ci pretentiile noastre si mai buclucase! De cand orice muritor care crede in Dumnezeu trebuie sa priceapa 100% Scriptura? Nu cumva suntem aroganti  cand pretindem sa avem interpretarea corecta si perfect multumitoare pentru orice iota si frantura de text biblic? Oare nu ne place – fie si inconstient –  sa ne distragem singuri atentia de la ceea ce e clar ca lumina zilei in ce priveste imbunatatirea credintei noastre spre chichite hermeneutice sau siboleturi pseudo-dogmatice? Nu merita oare ratiunea noastra umilirea, tavalirea prin praf, cand i se suie la cap ca ei nu i se poate refuza intelegerea completa, corecta si total rezonabila?

Mai ca ma ispiteste gandul ca Dumnezeu parca special a lasat in Scripturi asemenea texte pentru a ne…smeri. Ratiunea noastra are nevoie sa fie facuta de rusine. Nu suntem capabili, si bine facem ca nu suntem, sa le pricepem pe toate . Suntem „doar” oameni limitati, cu tot felul de limite, care nu de explicatii comprehensive ducem lipsa. Absenta oricaror intrebari si dileme nu dovedeste decat o patologie ingrijoratoare. Doar Dumnezeu le stie si pricepe pe toate. Noi, muritorii, suntem oamenii timpului nostru, cu orbirile lui, suntem oamenii IQ-ului individual, cat a dat Dumnezeu prin genele fiecaruia, suntem jalnic de saraci in a ne pricepe pe noi si cotidianul contingent . Ce sa mai vorbim de minuni, taine si … nuci tari hermeneutice. De-asta nu m-ar mira ca asemenea versetului „botezului pentru morti” Dumnezeu sa ne fi lasat cu dileme si paradoxuri, cu intrebari fara raspuns, spre umilirea noastra si pentru a ne vedea „lungul nasului”.

Sa nu fiu inteles gresit, nu incurajez ignoranta ca virtute. Departe de mine asa ceva, cine ma cunoaste stie foarte bine . Doar descurajez aroganta si puerilitatea pretentiilor nerezonabile ca e cazul sa stim a talmaci orice verset biblic, ca ne e la degetul mic interpretarea profetiilor , ca in fata ratiunii si stiintei singura „aroganta” permisibila este prosternarea si inchinarea la ele.

Si nu in ultimul rand , as incuraja, mai ales la anumite categorii de crestini, un respect mai viguros pentru … traditie. Traditia ca decantare in timp a unor pozitii sanatoase din punct de vedere al bunului simt hermeneutic si nu numai. De ce nu ne botezam pentru morti ca mormonii? Chit ca textul e in canonul Noului Testament! Pentru ca Biserica de-a lungul veacurilor a vazut in asemenea practica o incoerenta cu invatatura crestina generala, chiar daca versetul ne scapa intelegerii si interpretarii la nivelul de rezonabilitate pe care ni l-am dori.

Deci: smereste-te crestine, nu te semeti crezand ca le poti pricepe pe toate cum poftesti. Si mai da credit si stramosilor in credinta, ca nu esti tu primul care dai cu capul in asemenea „praguri de sus” ca sa le vezi pe alea de jos.

PS: este doar o coincidenta ca postarii ii urmeaza Duminica Tomii 🙂

”Chiar dacă … ”

Marius Cruceru

Este una dintre bucățile mele preferate. Are o istorie complicată. Versurile sînt atribuite diferitor autori. Cel mai des, lui Traian Dorz. N-am găsit confirmarea finală că ar aparține dînsului. Poate mă ajutați. Melodia provine din spațiul ex-sovietic (vedeți acordurile, inserția si-ului major septimă în succesiunea la minor, urmată de dominantă cu septimă).

sursa http://investmentwatchblog.com sursa http://investmentwatchblog.com

Versiunea aceasta este înregistrată la lansarea cărților lui Vasile Ernu la Oradea. El a cerut acest cîntec, după ce i l-am cîntat în birou.

Este cazul să ne amintim de acest cîntec acum, după anul 2016, an în care persecuția împotriva creștinilor ne-a dăruit cei mai mulți martiri din ultimii 50 de ani, după datele VOM.

De asemenea, se poate cînta cu gîndul la Siria de acum.

Am mai comentat AICI despre cîntec, dar se pare că toate înregistrările sînt pierdute, de aceea reiau înregistrarea.

Îi mulțumesc Angelei Gherasim pentru înregistrare și editare.

Vezi articolul original 176 de cuvinte mai mult

%d blogeri au apreciat: