„Tatal nostru” de Al. Schmemann


„Tatal nostru” de Schmemann, Alexander, pr.

Traducere din limba engleza de Luminita-Irina Niculescu

Referindu-se la cea mai cunoscută rugăciune creştină – Rugăciunea Domnească –, Părintele Alexander Schmemann oferă câte un scurt comentariu la fiecare cerere cuprinsă în ea. Abordarea cunoscutului teolog este deopotrivă provocatoare şi profundă, dar, mai ales, de o surprinzătoare actualitate.

Discutând în cheie inedită teme precum iubirea, iertarea, păcatul, împărăţia cerurilor sau voia divină, autorul reuşeşte să „deranjeze” comoditatea şi egoismul omului modern şi să readucă la lumină mesajul evanghelic autentic.

Crampeie:

Această rugăciune a fost rostită fără în­trerupere timp de 2000 ani. In fiecare clipă, undeva pe glob se află oameni care rostesc aceste cuvinte spuse de Hristos însuşi. Iată de ce nu există nici o altă cale mai bună spre inima creştinismului decât această rugăciu­ne scurtă şi aparent simplă. Numai că, din moment ce mi s-a cerut în repetate rânduri să-i explic sensurile, e limpede că nu e deloc o rugăciune simplă.

Ingăduiţi-mi să încep prin a spune, fără ocolişuri, că sensurile acestei rugăciuni sunt inepuizabile: nu este posibil să i se dea o explicaţie finală, concluzivă. Ca şi în cazul Sfintei Scripturi, Rugăciunea Domnească se adresează fiecăruia dintre noi în mod perso­nal, ca şi cum ar fi fost alcătuită pentru fie­care dintre noi în parte: ea îmi este adresată mie, nevoilor mele, întrebărilor mele şi pe­lerinajului meu. In acelaşi timp, ea rămâne de-a pururi neschimbabilă în esenţă, de-a pururi chemându-ne să-i împlinim năzu­inţele cele mai importante, cele mai înalte, cele mai desăvârşite.

(…) Sufletele noastre, inimile noastre, se simt pur şi simplu rănite de orice întâlnire cu sfinţenia, deşi simţim chemarea lăuntri­că de a ne alipi Întreaga fiinţă de ea. (p. 26)

(…) Dar dacă trăim experienţa conştienti­zării sfinţeniei în termenii frumuseţii şi ai perfecţiunii morale, sau dacă beneficiem de o intuiţie deosebită despre lume şi viaţă, atunci conştientizarea respectivă va pretin­de ceva de la noi, va efectua o schimbare în noi, ne va invita undeva, ne va fascina, ne va cuceri. ( p. 25)

(…) „Sfinţească-se numele Tau” – aceasta este şi o cerere de ajutor în dificilul efort al urcuşului nostru spiritual şi al transformării noastre lăuntrice, fiindcă, aşa cum se ştie, suntem înconjuraţi şi ţinuţi prizonieri de întuneric, răutate, josnicie, superficialitate, supărări şi necazuri. Fiecare suiş este înfrânt de o cădere, fiecare efort e urmat de un atac de slăbiciune şi descurajare – încât, într-adevăr, după cum spunea poetul Feodor Tiuciev, „viaţa se aseamănă unei păsări rănite care încearcă să urce în zbor spre ceruri, dar nu poate „. (p. 27-28)

(…) Experienţa sfinţeniei este o întâlnire mistică cu lumile de dincolo, o vedere rapida a frumuseţii pure, care nu ne face viaţa mai uşoară, ci mai grea; ajungem uneori să-i invidiem pe cei ce sunt pur şi simplu scufundaţi în agitaţia şi preocupările vieţii de zi cu zi, fară să fie sfâşiaţi de lupte lăuntrice. Cu toate acestea, numai astfel de lupte îl ajută pe om să-şi împlinească vocaţia sa umană superioară; numai în astfel de lupte şi eforturi, în urcuşuri şi coborâşuri, omul se poate considera persoană, cu adevărat. (p. 28)

Sper ca v-am facut suficienta pofta! Nu de alta, dar sunt in pericol sa „citez”  paragraf dupa paragraf toata cartulia…

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

„Preoţia n-ar trebui să fie o profesie, adică preoţii ar trebui să muncească, să aibă o altă ocupaţie” – Alexander Schmemann

Miercuri, 3 iunie 1981

Cred tot mai mult că preoţia n-ar trebui să fie o profesie, adică preoţii ar trebui să muncească, să aibă o altă ocupaţie. Altminteri, ei transformă viaţa bisericească într-o ocupaţie sau, mai degrabă, într-o activitate inutilă. O inventează, deoarece nu au altceva „de făcut” şi este ciudat să fie plătiţi pentru că nu fac nimic. Ce făceau primii creştini între adunările din Biserică? Nu se spune nimic despre aceasta în documentele păstrate până azi. Probabil, îşi întemeiau familii şi încercau să ducă o viaţă creştină, adică să pună totul în legătură cu singurul lucru necesar, cu prezenţa lui Hristos printre ei, cu experienţa împărăţiei lui Dumnezeu. Toate acestea sunt atât de bine înfăţişate în opera lui Cehov – „Bishop”. Bucuria Bisericii, apăsarea, deznădejdea şi lipsa de sens a agitaţiei bisericeşti. Tot ce are Biserica de spus şi de revelat se află în slujbele sale, în adunare, în realizarea de sine a Bisericii. In zilele noastre, în timp ce suntem preocupaţi de activităţile bisericeşti, ne cufundăm în serate dansante – de dragul Bisericii. Ştiu foarte bine că ceea ce scriu va părea imposibil.

Vineri, 29 februarie 1980

Mi-ar place să ştiu ce făceau primii creştini în fiecare zi, de dimineaţa până seara – acei creştini care nu erau ocupaţi cu treburi bisericeşti, teologie, slujbe de dimineaţa şi seara, tipic, discuţii despre vechile icoane, cântări şi multe cărţi de spiritualitate. Ce însemna pentru ei să trăiască „în credinţă” ?

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Am fost destul de surprins – placut – sa aflu la parintele Schmemann acelasi gand care de cativa ani mi s-a clarificat si mie: preotia/pastoratia cand devine „profesiune”/ meserie/job, vocatia/chemarea slujirii turmei lui Dumnezeu tinde sa fie „sufocata” de „religiozitate”,activism (propagandistic) si „jobul” de preot/pastor devine hiper-tentant pentru escroci care lesne pot prelua „rolul” si castiga o paine usor pe spinarea si sudoarea „oilor”… O punere in practica a unei asemenea reforme ar curata masiv Biserica de „capuse” si alti „paraziti” …

Preotia/pastoratia este mai sigura cand ramane un „hobby” serios, o „patima” sfanta pe care o faci in virtutea iubirii de Dumnezeu si semeni; iti castigi painea ca tot muritorul si ramai si „pescar de oameni”; imense sunt implicatiile transformarii preotiei in „job”…

Marţi, 2 februarie 1982

Clericalismul sufocă; el este o parte a  caracterului sacru al Bisericii, îşi transformă puterea pe  care o are într-o putere sacră de a controla, de a  conduce, de a administra; o putere de a săvârşi tainele  şi transformă, în general, orice putere într-o „putere  dată mie”! Clericalismul desparte „sacralitatea” de  mireni: iconostasul, împărtăşirea (doar cu dezlegare),  teologia. Pe scurt, clericalismul este de facto negarea  Bisericii ca Trup al lui Hristos, deoarece, în trup, toate  organele sunt interdependente şi diferite doar în  funcţiunile pe care le îndeplinesc nu şi în esenţă. Şi cu cât clericalismul este mai accentuat (imaginea  tradiţională a episcopului sau a preotului – accentuată  de veşmintele şi părul său, de exemplu episcopul cu  însemnele demnităţii sale) cu atât Biserica însăşi  devine mai lumească; se supune, din punct de vedere  spiritual, acestei lumi. In Noul Testament, preotul apare ca un mirean ideal. Insă aproape imediat, începe  separarea lui radicală de mireni; şi nu doar separarea,  ci chiar opoziţia faţă de ei, contrastul cu aceştia.

Mi-a fost dat sa vizitez repetat o biserica ortodoxa in occident, slujita de un preot ortodox autohton( tara catolica fiind), preot care lucra pe saptamana in asistenta sociala, iar pe weekend slujea la biserica… mai rar asa om

Constat cu deosebita incantare ca autorul jurnalului citat a fost practic un reformator al ortodoxiei si un „profet” care a chemat spre revenirea la crestinismul primar; influenta lui avea sa fie resimtita serios si in afara ortodoxiei, la prezbiterieni de pilda, in domeniul doctrinei despre Taine… iar in sanul ortodoxiei cartile sale au stimulat cereri din partea laicilor pentru o reforma liturgica

%d blogeri au apreciat asta: