Parte a corpului mistic – C S Lewis

 

Biserica va trăi mai mult decât universul; fiind parte din ea, per­soana individuală va trăi mai mult decât universul. Tot ceea ce se află în unire cu Capul nemuritor va participa la nemurirea lui. Astăzi se vorbeşte puţin despre aceasta de la amvoanele creştine… Dacă nu credem în ea, să fim oneşti şi să expediem credinţa creştină la muzee. Dacă însă credem în ea, să încetăm a ne mai preface că nu înseamnă nimic. Căci acesta este adevăratul răspuns la fiecare pretenţie excesivă ridicată de colectiv. El este mu­ritor; noi vom trăi veşnic. Va veni o vreme când fiecare cultură, fiecare instituţie, fiecare naţiune, neamul omenesc, întreaga viaţă biologică vor dispărea, dar fiecare dintre noi va fi încă viu. Nemurirea ne este promisă nouă, nu acestor entităţi colective. Hristos nu a murit pentru socie­tăţi sau pentru state, ci pentru oameni. In acest sens, din perspectiva colectiviştilor seculari creştinismul pare să aducă negreşit cu sine o afirmare aproape frenetică a in­dividualităţii. Totuşi, nu individul ca atare este cel care ia parte la biruinţa lui Hristos asupra morţii. Luăm parte la biruinţă dacă suntem în învingător. O lepădare sau, în limbajul categoric al Scripturii, o răstignire a eului natu­ral este paşaportul către viaţa veşnică. Nimic din ce n-a murit nu va avea parte de înviere. Iată deci cum rezolvă creştinismul antiteza dintre individualism şi colectivism.

In aceasta constă ambiguitatea înnebunitoare a credinţei noastre, aşa cum apare ea probabil celor din afară. Pe de o parte, se opune mereu cu îndârjire individualismului nostru natural; pe de altă parte, le redăruieşte celor care abandonează individualismul o posesie veşnică a propriei fiinţe, ba chiar a trupurilor. Ca simple entităţi biologice, fiecare cu propria dorinţă de a trăi şi de a propăşi, suntem în aparenţă lipsiţi de importanţă; suntem praf şi pulbere.

Dar ca mădulare în Trupul lui Hristos, ca pietre şi stâlpi în templu, ni se garantează identitatea de sine veşnică şi vom ajunge să ne amintim de galaxii ca de nişte poveşti de demult.

C.S. Lewis, Ferigi şi elefanţi  şi alte eseuri despre creştinism

The Church will outlive the universe; in it the individual person will outlive the universe. Everything that is joined to the immortal head will share His immortality. We hear little of this from the Christian pulpit today. . . . . If we do not believe it, let us be honest and relegate the Christian faith to museums. If we do, let us give up the pretence that it makes no difference. For this is the real answer to every excessive claim made by the collective. It is mortal; we shall live forever.
There will come a time when every culture, every institution, every nation, the human race, all biological life is extinct and every one of us is still alive. Immortality is promised to us, not to these generalities. It was not for societies or states that Christ died, but for men. In that sense Christianity must seem to secular collectivists to involve an almost frantic assertion of individuality. But then it is not the individual as such who will share Christ’s victory over death. We shall share the victory by being in the Victor. A rejection, or in Scripture’s strong language, a crucifixion of the natural self is the passport to everlasting life. Nothing that has not died will be resurrected. …. There lies the maddening ambiguity of our faith as it must appear to outsiders. It sets its face relentlessly against our natural  individualism; on the other hand, it gives back to those who abandon individualism an eternal possession of their own personal being, even of their bodies. As mere biological entities, each with its separate will to live and to expand, we are apparently of no account; we are cross-fodder. But as organs in the Body of Christ, as stones and pillars in the temple, we are assured of our eternal self-identity and shall live to remember the galaxies as an old tale.

—from “Membership” (The Weight of Glory)

„In cautarea adevaratei biserici”

din volumul  „Christos pe ulita evreiasca” de Richard Wurmbrand

Sfaturile unui diavol batran catre unul mai tanar

Dragul meu Amarel,

Oamenii traiesc in timp, dar Dusmanul ii sorteste eternitatii. Ceea ce inseamna, cred, ca dorinta Lui e ca ei sa se concentreze cu precadere asupra a doua lucruri: eternitatea ca atare si acel moment al timpului pe care ei il numesc prezent. Asta pentru ca prezentul este punctul anume in care timpul intalneste eternitatea. Experienta umana a momentului prezent, si numai ea, este analoga modului in care Dusmanul imbratiseaza realitatea in intregul ei; ea singura le ofera libertate si manifestare in act.

Gandul Lui, asadar, e sa-i tina permanent preocupati ori de eternitate (adica de El insusi), ori de prezent – fie meditand la unirea eterna cu El sau la perpetua despartire de El, fie ascultand de vocea prezenta a constiintei, purtandu-si crucea din momentul prezent, primind in prezent harul, inaltand laude pentru multumirea prezenta.

Sarcina noastra e sa le luam de sub ochi si eternul si prezentul. In acest scop, alegem uneori sa impingem pe unul sau pe altul (cum ar fi o vaduva ori un savant) sa traiasca in trecut. Doar ca aici resursele sunt limitate, fiindca un dram de cunoastere adevarata a trecutului tot au, iar el fiind incheiat si implinit, se aseamana cu eternitatea. E mult mai bine sa-i indemni sa traiasca in viitor.

Necesitatea biologica face ca toate pasiunile lor sa tinteasca deja in acea directie, asa incat gandul la viitor le hraneste speranta si frica. De asemenea, viitorul le este necunoscut si, prin urmare, determinandu-i sa gandeasca spre inainte, ii facem sa-si umple mintea cu iluzii. Intr-un cuvant, dintre toate lucrurile, viitorul este cel mai putin asemenea eternitatii. Este cea mai integral temporala parte a timpului – pentru ca trecutul a inghetat si nu mai curge, iar prezentul e straluminat tot de raze eterne. De aici incurajarile si sprijinul nostru pentru scoli de gandire precum evolutionismul, umanismul stiintific sau comunismul, care orienteaza afectele umane catre viitor si le imbiba astfel cu esenta de temporalitate.

Prin urmare, aproape toate viciile oamenilor isi trag seva din viitor. Recunostinta priveste inspre trecut, iar iubirea catre prezent; frica, avaritia, dorinta carnala si ambitia privesc inainte. Sa nu crezi ca dorinta carnala face exceptie. In momentul in care placerea se produce, pacatul (singurul care ne intereseaza) s-a consumat deja. Placerea este doar acea parte a procesului pe care noi, unii, o regretam si pe care am elimina-o daca prin asta nu am pierde cu totul si pacatul; ea este, de altfel, contributia Dusmanului si deci o experienta a prezentului.

CONTINUAREA

Ecleziologia lui Ioachim de Fiore

Tensiunea dintre Biserica vazuta ca obiect al credintei si sperantei si Biserica vazuta ca obiect al criticii, pe care a exprimat-o Bernard [de Clairvaux] dar n-a rezolvat-o, putea fi rezolvata printr-o doctrina mai radicala. Aceasta avea sa fie ilustrata de eclesiologia lui Ioachim de Fiore, care a inclus interpretarea lui cu privire la Biserica institutionala si la ierarhia bisericeasca intr-o eshatologie in care natura Bisericii avea sa fie transformata, „inviata fiind din mormant”. Asemenea lui Bernard, Ioachim deplangea starea de atunci a Bisericii si pierderea vitalitatii ei spirituale . In contrast cu „desavarsirea Bisericii primare”, ai carei prelati incepusera „sa treaca de la vicii la virtuti”,se afla „Biserica de astazi”, careia i se potriveau foarte bine cuvintele proorocului din Ierusalim: „Cum a ajuns ca o desfranata cetatea cea credincioasa!”. Desfranata din Babilon descrisa in Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul, „cetatea cea mare”, fusese identificata de parintii catolici ca fiind Roma – „ nu din cauza Bisericii celor drepti, care isi continua pelegrinajul in mijlocul [Romei] , ci din cauza multimii pacatosilor, care prin vorbele lor nelegiuite hulesc si ranesc Biserica din mijlocul lor”. Chiar din aceste cuvinte, precum si din contextul lor, reiese ca prin „Roma” este posibil ca Ioachim sa nu fi inteles antica cetate pagana cu o biserica minoritara in mijlocul ei, ci capitala crestinatatii catolice, in care adevarata Biserica era inca( sau din nou) o minoritate.

Critica indreptata de Ioachim impotriva coruptiei din sanul Bisericii facea parte dintr-o interpretare totala a istoriei Bisericii. Doctrina Treimii, care le oferise altor ganditori din veacurile al XII-lea si al XIII-lea schema de organizare a viziunii lor despre lume, devenea fundamentul pentru o impartire a istoriei in trei varste: „ prima, in care ne-am aflat sub Lege; a doua in care am fost har; a treia pe care o asteptam foarte curand sub un har mai mare”. Etapele din istoria Bisericii erau legate intre ele prin mai multe evenimente notabile. Convertirea lui Constantin, „ cand Biserica lui Petru, sau mai curand a lui Hristos, a fost intemeiata ca stapana a lumii”, a incheiat prima etapa; a doua durase vreme de paisprezece generatii, iar a treia era acum pe cale sa se sfarseasca. Semnele sfarsitului vestite in Evanghelii se implineau, iar o noua epoca avea sa inceapa curand. In aceasta a treia etapa avea sa se nasca o noua Biserica din vechea Biserica, iar „ordinul clericilor” avea sa cunoasca apogeul si momentul final. Afimanad tema acestei sperante apocaliptice la inceputul cartii sale Armonia dinte Noul si Vechiul Testament, Ioachim declara: „Este intentia noastra…sa intelegem sfarsitul lumii vremelnice, pe drept cuvant numita Babilon, si sa dezvaluim in cuvintele cele mai clare cu putinta ceea ce este aproape, nasterea Bisericii, care va avea loc in acelasi timp”.

Viziunea asupra unei noi Biserici spirituale care avea sa vina nu invalida Biserica institutionala care o precedase. Vechea forma a Bisericii era asemenea lui Ioan Botezatorul, demna de respect, chiar daca era depasita. „ Caci, chiar daca , odata cu inlocuirea cu lucrurile noi, lucrurile vechi aveau sa dispara, aceasta nu era pentru ca aceste lucruri nu fusesera la vremea lor instituite de Dumnezeu intru dreptate, ci mai curand fiindca lucrurile mai mici trebuie lasate in urma,asa incat tainele mai puternice sa fie date credinciosilor spre mantuirea lor”. O „noua [forma de] religie, care va fi cu desavarsire libera si duhovniceasca” avea sa inlocuiasca vechea „ordine ecleziastica, ce se lupta cu litera Evangheliei”. Asa cum Hristos a inviat din morti a treia zi, tot astfel in aceasta a treia varsta a istoriei Biserica avea sa fie inviata. Ceea ce avea sa invieze, din mormantul vechii Biserici,era o noua „Biserica duhovniceasca”, in sanul careia aveau sa se mute adevaratii „iubitori de Hristos”, tot asa cum cativa evrei, care au crezut in Hristos, se mutasera din Sinagoga in Biserica; in aceasta Biserica restaurata si duhovniceasca toti evreii aveau sa se converteasca la crestinism. Odata cu „a doua venire a Domnului in Duhul Sfant”, avea sa vina o schimbare fundamentala de atitudine, caci in Biserica duhovniceasca „ oamenii vor inceta sa mai inseteze dupa acele institutii care au fost intemeiate vremelnic” (pro tempore et ad tempus) . In felul acesta trebuia sa se iveasca „un nou carmuitor, un pontif universal al noului Ierusalim”, ceea ce se pare ca insemna destul de explicit „ca papalitatea in forma pe care a avut-o pana acum nu mai poate continua si nu mai poate nici macar sa genereze prin ea insasi conducatori spirituali ai viitorului”. Chiar si Tainele Bisericii aveau sa fie inlocuite, tot asa cum si ele la randul lor inlocuisera randuielile Vechiului Testament. Biserica institutionala avea sa fie transformata in Biserica duhovniceasca,iar imparatiile acestei lumi aveau sa cedeze locul imparatiei lui Dumnezeu.

In ciuda interesului manifestat in veacul al XII-lea, chiar si de catre Bonaventura si Toma de Aquino, pentru dihotomia propusa de Ioachim, dintre Biserica institutionala a prezentului si Biserica duhovniceasca a viitorului, aceasta nu putea sa tina piept unei eclziologii precum cea a lui Bernard de Clairvaux , in care aspectul spiritual si cel institutional erau in cele din urma inseparabile. Doar cand starea Bisericii institutionale a facut sa fie din ce in ce mai dificil sa i se atribuie insusiri spirituale, dihotomia avea sa inceapa sa castige teren. Publicarea primelor tratate teologice inchinate ecleziologiei in veacul al XIV-lea si cererile de reformare a ierarhiei bisericesti (precum si de stabilire a unei noi forme a relatiilor cu statul-natiune) din veacurile al XIV-lea si al XV-lea au reinviat conceptii care parusera excentrice sau chiar periculoase in veacurile al XII-lea si al XIII-lea. Ideea lui Augustin referitoare la o „Biserica a celor predestinati”, care revenise in mai multe randuri de-a lungul istoriei teologiei medievale, avea a devina, in mainile lui Wycliffe si Hus, un instrument de chemare in instanta a Bisericii institutionale in numele adevaratei Biserici.

Jaroslav Pelikan, Traditia crestina, (Polirom, 2006), vol III, p. 322-324 ( Capitolul „Summa theologica”, subcapitolul „Ierarhii ceresti si bisericesti”)

Ispita activismului în Biserică -> otravirea Bisericii

Sâmbătă, 19 septembrie 1981

Am discutat cu părintele N. despre Biserică. Atât de multe intrigi, ambiţii ofensate, dispute şi, mai ales, meschinăria teribilă a acestor probleme. Toate acestea pentru că Biserica este văzută ca o activitate neîntreruptă şi febrilă. Inmulţirea departamentelor, comisiilor, întâlnirilor, adunărilor. O mulţime de documente, memorandum-uri, informaţii. Toate aceste activităţi necesită bani; pentru a face rost de ei, este nevoie de o activitate continuă. Un fel de cerc vicios.

In situaţia de azi, Biserica este o caricatură a lumii cu diferenţa că, în lume, disputele, instituţiile şi toate celelalte sunt reale. In Biserică ele sunt iluzorii, deoarece nu se leagă de nimic. Acest activism este inutil mântuirii, bucuriei şi păcii în Duhul Sfânt, întrebarea este: de ce avem nevoie de Biserică? Aceasta este întrebarea pe care ar trebui să şi-o pună Biserica înainte de orice acţiune. Biserica este legătura noastră şi a tuturor cu Hristos. Aceasta este, adeseori, absentă tocmai pentru că este considerată evidentă. De ce să vorbim despre ea? Să începem cu banii sau cu problemele organizatorice – sau un jubileu – atunci, totul este pătruns de o monotonie teribilă.

Joi, 18 februarie 1982

Ispita activismului în Biserică. Părintele Tom mi-a povestit ieri, despre unul dintre foştii noştri studenţi, un preot cu doar douăzeci de enoriaşi care le trimite circulare, formulare, chestionare şi le cere reacţiile lor în scris. In zilele noastre, îndeosebi în Statele Unite, Biserica este văzută ca o întreprindere, o activitate. Preotul le cere mereu oamenilor să facă ceva pentru Biserică, iar activismul lor este măsurat în criterii cantitative: câte întâlniri, câţi bani, câte „activităţi”. Nu sunt sigur că totul e necesar. Periculoasă este nu atât activitatea în sine, cât reducerea Bisericii, identificarea acestei activităţi cu viaţa Bisericii. Ideea de Biserică, principiul sacramental al vieţii sale constă în îndepărtarea noastră de activitate („toată grija cea lumească să o lepădăm”) şi participarea la comuniunea cu o viaţă nouă, cu veşnicia, cu împărăţia. Iar ideea Bisericii, principiul vieţii sale ne cere, de asemenea, să ducem în lume , această experienţă a noii vieţi, astfel încât să curăţim această lume, să o luminăm cu nelumescul experienţei  Bisericii. Adeseori, se întâmplă exact invers. Aducem activismul şi agitaţia din lume în Biserică, îi otrăvim viaţa cu această activitate neîntreruptă. Şi astfel, nu viaţa devine Biserică, ci Biserica devine lumească.

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Moartea crestinismului=invierea lui Christos?

Vineri, 30 aprilie 1982

Biserica a devenit o organizaţie între alte organizaţii, o activitate între alte activităţi fără ascendenţă în trecut. In perioada de început a creştinismului, când acesta era negat de lume, Biserica era o realitate eshatologică: nu avea o activitate lumească precisă şi nu putea să o aibă. (…)

Apoi, a urmat o „eră creştină”. Intr-o naţiune oarecare, toţi au devenit creştini şi laicatul a apărut ca o nouă formă de viaţă creştină. Un laic nu este acela situat în afara Bisericii (precum în creştinismul primar), ci acela care, deosebit de clerici (slujitorii permanenţi ai Bisericii), trăieşte viaţa lumii şi o luminează cu credinţă, cunoaştere, rugăciune, etc.

Sfinţeşte lumea printr-o credinţă aparţinătoare altei lumi, sfinţeşte timpul prin eshatologie şi pământul prin rai. Biserica îl sfinţeşte pe mirean, facându-l părtaş împărăţiei lui Dumnezeu şi sfinţeşte viaţa lui în lume arătându-i – ar fi ideal – sensul vieţii. Da, Biserica a devenit un Templu, un cult, însă acest cult, acest Templu, această „legătură”, această eshatologie este legată de lume ca revelare, ca dar, ca posibilitate a unei noi vieţi şi cunoaşterea vieţii însăşi ca „nouă creaţie”.

Această lume creştină, lumea înrudită cu însetarea după împărăţia lui Dumnezeu s-a prăbuşit în faţa noastră. Insă paradoxul şi tragedia acestei prăbuşiri stă în faptul că este legată direct de renunţarea Bisericii la funcţia ei eshatologică în lume, de activismul şi identificarea ei cu acest activism şi de transformarea Bisericii într-o parte a lumii.

Secularizarea lumii a început ca o eliberare de Biserică, nu de credinţă; de clericalism, nu de mireni, însă Biserica este vinovată, deoarece i-a îndepărtat, într-un fel, pe mireni; pe de o parte, prin transformarea lor în „clienţi” ai clericilor şi pe clerici în preoţi ce împlinesc nevoile lor spirituale. Pe de altă parte, cerând un activism religios din partea mirenilor, Biserica i-a transformat pe aceştia în membrii unei organizaţii bisericeşti, slujind intereselor Bisericii.

Iată cei doi poli ai psihologiei mireanului, evidentă, mai ales, în diaspora, adică acolo unde lipsesc şi ruinele unei lumi creştine organice.

a). Este vorba, în primul rând, despre psihologia consumatorului care decide el singur ce doreşte de la Biserică şi în ce formă. El poate să ceară Bisericii să fie legătura cu ţara lui de baştină, cu copilăria lui etc, sau să fie doar americană. Sau vrea un Paşti rusesc la miezul nopţii sau unul carpato-rusesc cu Liturghia săvârşită dimineaţa etc. Şi fiindcă el este clientul care plăteşte cu banii lui pe clericii care îl slujesc, orice opoziţie din partea clerului, orice aluzie la nişte reguli inexplicabile şi inutile sau la disciplină i se par lui, clientului, lipsite de orice importanţă; reaua voinţă a preotului i se pare o manifestare a dorinţei acestuia de putere.

b). In al doilea rând, este vorba despre psihologia unui activist al Bisericii care ajută Biserica şi este membru activ al acestei organizaţii. Biserica l-a încredinţat că este de datoria lui să slujească nevoilor Bisericii, să ajute Biserica. Aşadar, ajută. Insă, din moment ce activitatea lui este una administrativă, financiară etc, nu înţelege de ce un cleric trebuie să o coordoneze. Ţelul Bisericii a devenit Biserica însăşi, organizarea, bunăstarea şi succesul ei.

Joi, 22 februarie 1979

„Moarte Creştinismului”! Sună teribil. Insă aşa să fie, oare? Mi se pare (şi-mi aduce lumină şi bucurie interioară) că moartea creştinismului este necesară, astfel încât Hristos să învieze. Slăbiciunea fatală a creştinismului constă într-un singur lucru – uitarea şi neglijarea lui Hristos. In Evanghelie, Hristos spune, întotdeauna, „Eu” – El spune despre Sine că Se va întoarce în slavă precum un împărat. Trebuie să-L iubim, să-L aşteptăm, să ne bucurăm în El şi de El. Când nu va mai rămâne nimic din creştinism, doar Hristos va fii vizibil; şi nici revoluţia, nici Islamul, nici hedonismul nu vor mai avea vreo putere. Acum, este vremea rugăciunii „Vino, Doamne Iisuse!”

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Suna aproape dostoievskian ( morala la „Marele Inchizitor”) aceasta concluzie: Hristos este marginalizat si exclus din religia fondata pe (re)numele Lui. Am spus (re)nume doar, pentru ca invatatura Lui desi acceptata teoretic, practic este considerata adesea idealista, utopica, nepragmatica. Daca Tolstoi a gresit facand apologia nonviolentei, daca…, cu siguranta n-a gresit protestand impotriva spiritualizarii invataturii lui Christos pentru a evada de sub imperativele „maximaliste” propovaduite de El nu ca utopii intangibile, ci ca necesitati ontologice.

Crestinismul prabusit & judecata de Apoi a religiei

Miercuri, 18 februarie 1976

Hristos a întrebat dacă va mai găsi credinţă pe pământ atunci când Se va întoarce. Un lucru este sigur: va găsi multă religie şi sentimente religioase. Judecata de Apoi este, înainte de toate, Judecata religiei. „Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei, 12:37).

Joi, 10 noiembrie 1977

Revistele „L’Express” şi „Nouvel Observateuf” sunt dedicate, săptămâna aceasta, celei de-a şaizecea aniversări a Revoluţiei ruseşti din luna octombrie. Cel mai impresionant aspect al acestui eveniment este pasiunea şi entuziasmul cu care lumea a crezut, atâta timp, în el. Cred că, în întreaga istorie a lumii, nu a existat nimic mai tragic, mai ciudat decât acest crez, decât această încăpăţânare de a crede, decât această orbire de sine. Este, totuşi, o dovadă că, în această lume, doar un vis poate fi atât de puternic şi de eficace. Dacă visul divin din om moare, omul se dedică unui vis diabolic. Din această cauză, putem lupta împotriva unui vis diabolic, împotriva unei amăgiri diabolice doar cu un vis divin, al lui Dumnezeu. Dar acest vis s-a spulberat, s-a pierdut în creştinismul istoric, s-a transformat în pietism, într-un mod de viaţă religios, o curiozitate temătoare faţă de „viaţa veşnică” etc. Acest comunism degenerat continuă să vorbească despre revoluţie şi schimbare, însă creştinismul nu a fost fidel esenţei sale. „Evanghelia” – împărăţia lui Dumnezeu este aproape, căutaţi, mai întâi, împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta o ştie oricine, am obosit repetând-o; cu toate acestea, doar aici, în această trădare a eshatologiei, se află cauza prăbuşirii istorice a creştinismului! Focul lumii aţâţat de un comunism stupid („masele” etc.) – ce judecare teribilă a creştinismului!

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

„Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Despre autor

În timpul Războiului Rece, Radio Liberty a transmis în Uniunea Sovietică predicile părintelui Alexander, fapt care a dus la creşterea popularităţii sale în Rusia. Soljeniţîn a fost unul dintre marii săi admiratori, iar atunci când în anul 1974 a fost exilat, unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut a fost acela de a-i cere părintelui Alexander să-l viziteze în Zurich, unde locuia. In anii care au urmat, s-au întâlnit adeseori, în Ottawa sau Vermont. In timpul primei lor întâlniri, au petrecut mai multe zile într-o cabană montană în apropiere de Ziirich: „Soljeniţîn este, cu siguranţă un intelectual rus”, „Nu voi putea să-mi dau seama de importanţa acestor zile decât mult mai târziu” (Luni, 17 iunie 1974).

Fragment din jurnal

Luni, 26 martie 1973

Ispita idolilor

M-am gândit astăzi la toate acestea: la nivelul scăzut al vieţii bisericeşti, la fanatism, la lipsa de toleranţă şi înrobirea atâtor oameni. Suntem înghiţiţi de un „Nou Ev Mediu” în sensul unei noi ere barbare. Mulţi oameni ai bisericii optează pentru Ferapont (Ferapont este adversarul spiritual al vârstnicului Zosima din romanul Fraţii Karamazov scris de Dostoievski . El este un ascet incult, rigid şi obsedat de diavol ce-l condamnă pe Zosima pentru că învăţa dragostea smerită şi bucuria.) şi mai rău decât aceasta îl iubesc. E uşor să-l iubeşti, deoarece cu el totul este limpede. „Limpede” este faptul că toate lucrurile superioare, mai complexe şi mai greu de înţeles devin o ispită care trebuie înlăturată. Ar fi trebuit să înţelegem de mult că, în această lume, există religie fără Dumnezeu, religie ca un centru al tuturor idolilor ce-l stăpânesc pe omul căzut, o religie care constituie justificarea acestor idoli. Şi de aici veşnica întrebare: ce-i de făcut?

Dacă cineva rămâne în sistem, chiar dacă nu vrea, îl acceptă odată cu toate metodele sale. Iar dacă cineva îl părăseşte – ca profet sau acuzator – cade în aroganţă şi mândrie. Mă simt chinuit şi împărţit între toate acestea.

„Biserica frustrare si implinire” – Philip Yancey

Deşi poate că mulţi cred că acest titlu nu ar trebui să existe, el exprimă totuşi o realitate. Biserica ne creează şi frustrări, dar, în cele din urmă tot ea ne aduce adevărata împlinire. Poate că şi tu te-ai întrebat dacă merită efortul şi deranjul să fii activ într-o biserică locală, sau poate că te-ai retras din cauza unor aspecte care te-au deranjat. Rămâne, deci, întrebarea: de ce să ne deranjăm cu biserica?

Cunoscutul autor Philip Yancey răspunde acestei întrebări împărtăşindu-ne câteva episoade din propria lui experienţă legată de biserică, nemulţumirile şi, după un timp, împlinirea pe care a găsit-o devenind membru activ al unei biserici locale.

În această relatare candidă, care ne face să ne gândim cu toată seriozitatea la relaţia noastră cu biserica locală, Yancey prezintă motivele care l-au determinat să renunţe la scepticism şi să participe din toată inima la viaţa unei biserici locale. Cu toată sinceritatea şi obiectivitatea, el face un echilibru între erorile umane şi caracterul unic al bisericii ca trup al lui Cristos.

http://www.kerigma.ro/carti.php?detalii=21093

Documente papale importante azi – download free

Ioan Paul al II-lea – Dies Domini 447 KB

Scrisoarea apostolică Dies Domini a papei Ioan Paul al II-lea, referitoare la sfinţirea duminicii (31.05.1998).

Ioan Paul al II-lea – Pastores dabo vobis 845 KB
Exortaţia apostolică postsinodală Pastores dabo vobis a papei Ioan Paul al II-lea, despre formarea preoţilor în circumstanţele actuale (25.03.1992)

Ioan Paul al II-lea – Ordinatio sacerdotalis 52 KB
Scrisoarea apostolică Ordinatio sacerdotalis a papei Ioan Paul al II-lea, despre hirotonirea preoţească rezervată exclusiv bărbaţilor (22.05.1994).

Ioan Paul al II-lea – Ecclesia in Europa 621.5 KB

Exortaţia apostolică postsinodală Ecclesia in Europa a papei Ioan Paul al II-lea, despre Isus Cristos viu în Biserica sa (28.06.2003)

Ioan Paul al II-lea – Ut unum sint 468.5 KB

Scrisoarea enciclică Ut unum sint a papei Ioan Paul al II-lea, referitoare la angajarea ecumenică  (25.05.1995).

Gasiti mai multe documente, toate traduse in limba romana, pentru download  AICI.

De ce n-are ursu coada… si Biserica institutionala aplomb

8	Diavolul L-a mai dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor Iz 40:2 Mt 16:26 Lc 4:5-8
9	şi I-a zis: „Pe acestea toate ţi le voi da ţie dacă vei cădea înaintea mea şi mi te vei închina“. Dn 3:5 Dn 3:10 Dn 3:15 Mt 2:11 Mt 16:26 Lc 4:5-8 1Co 14:25 Ap 4:10 Ap 5:14 Ap 7:11 Ap 11:16 Ap 19:4 Ap 19:10 Ap 22:8 :
10	Atunci Iisus i-a zis: „Mergi înapoia Mea, Satano, că scris este: Domnului Dumnezeului tău să I te închini şi numai Lui să-I slujeşti!“ Dt 6:13 Dt 10:20 Ios 24:14 1Rg 7:3 Epist 6: Mt 16:23 Lc 4:5-8

In aceasta scena, tupeul diavolului este fara limite. Dupa ce se travesteste in exeget pios al Scripturilor, dezbatand probleme adanci de teologie cu Tamplarul din Galileea, vazand ca nu-i iese pasenta si i se topeste masca falsa , Necuratul isi da arama pe fata , dezvelindu-se privirii gol-pusca: un ahtiat dupa bogatii si putere. Ca unul care le uzurpase si confiscase de la nemintosii Adam si Eva, acum are imensa neobrazare sa ii ceara lui Dumnezeu sa devina nici mai mult nici mai putin decat … satanist: inchina-Te mie, dracului, Tu, Fiul lui Dumnezeu. Si nu se sfieste sa recurga si la mita – „una deloc mica!”(credea el :D) – doar doar Dumnezeu, Creatorul vazutelor si nevazutelor, i se va inchina lui,unui „impielitat” decazut. Raspunsul primit este unul cum nu se putea mai nimerit: „mars, diavole!”, „piei din ochii mei satana”! Dumnezeu, desi imbracat in vulnerabilitatea unui fiu al lui Adam, ii „da peste bot” zanaticului tupeist care isi luase rau de tot nasul la purtare. Si  Sarpele isi va lua talpasita, pentru o vreme, revenind turbat la Golgota pentru a uza de toata „munitia” din dotare, in acelasi scop: obtinerea puterii. Geaba. Christos avea sa nu cedeze ci sa invinga si invieze. Ce nu a cedat Christos? Christos nu a cedat puterea de a nu ceda tentatiei puterii!

O aplicatie pentru azi? Diavolul foloseste aceleasi tertipuri: averi si putere in schimbul inchinarii la el. Banul ( nu degeaba zis „ochiul dracului”,ca expresie a puterii) si puterea, pentru a deveni nici mai mult, nici mai putin, decat satanist: inchinator la diavol. Christos a rezistat tentatiei, dar cati urmasi auto-intitulati ai Sai nu se dau dracului , la propriu, pentru mult mai putin decat „toate imparatiile pamantului si slava lor” ? Adesea crestinatatea se cruceste de proliferarea cultelor satanice, cu ritualuri deochiate in cimitire, etc Tare mi-i insa teama ca Necuratul isi rade in hohote de Biserica,vazand-o cum se prostitueaza pentru bani si putere dar se da de ceasu mortii datorita cultelor satanice fatise. Mi se pare mie, sau dracul in sutana, la altar, este mult mai perfid decat zapacind gastile de adolescenti dezaxati care incearca printre droguri si ceva senzatii tari avandu-l drept DJ pe Scaraoschi?

„Fenomenul bisericilor autonome” – selectiuni

” Există un nou fenomen în lumea evanghelică din România, s-au format din ce în ce mai multe biserici care s-au declarat „autonome” sau „independente”. Cum s-a dezvoltat acest fenomen?

(…) Fenomenul bisericilor autonome în America este unul considerat normal şi de la sine înţeles. Nu mai există nicidecum reticenţa care exista acum 30 de ani. Acest fenomen a apărut după revoluţie şi în România, la început mai firav şi apoi din ce în ce mai conturat. Au început astfel să apară biserici autonome mai în toate marile oraşe ale României. Desigur, aceste biserici s-au format ca o replică dată sistemului anchilozat moştenit din comunism care mai persistă şi astăzi în cultele religioase recunoscute în România. În primul rând bisericile autonome au apărut ca o reacţie dată pretenţiei statutare a cultelor de a avea patrimoniul unei biserici locale aflate în acel cult. Apoi sistemul ierarhic care limita libertatea de expresie a bisericii locale ia făcut pe unii pastori mai întâi să încerce să reformeze sistemul şi cum nu au avut nici o şansă, au decis să continue slujirea lor într-o biserică autonomă.

Cred că acestea au fost cele două pârghii care au stat la baza formării primelor biserici autonome: păstrarea patrimoniului şi eliberarea din lanţul ierarhic. În acelaşi fel, pastori sau persoane pregătite în şcolile cultelor evanghelice, având o experienţă negativă în spate, au plantat biserici noi pe care nu le-au mai adus în cult.

Bisericile autonome încă trebuie să suporte reticenţa şi prejudecăţile credincioşilor din cultele oficial recunoscute. Dar lucrurile nu se vor întoarce la situaţia dinainte, bisericile autonome se vor înmulţi, vor avea din ce în ce mai multă influenţă, vor dezvolta din ce în ce mai multe reţele şi lucrări, iar cultele vor trebui să îşi pună problema raportării la bisericile autonome din ce în ce mai serios. Deja legislaţia a luat în seamă fenomenul bisericilor autonome prin legea cultelor de la sfârşitul anului 2006, iar ele se pot organiza legal ca asociaţii religioase. Au aproape toate drepturile pe care le are un cult recunoscut în afara dreptului de a-şi organiza învăţământ superior propriu. Desigur, mai este un drum lung până ce aportul pozitiv al bisericilor autonome va fi recunoscut. Oricum, orice trezire spirituală are adepţi şi contestatari, dar fenomenul va merge înainte. (…)”

Continuarea si articolul integral pot fi citite AICI.

PS: fenomenul este foarte vizibil in tarile de traditie protestanta (Anglia spre exemplu). E bine, e rau? Din punctul de vedere al dictonului „Ecclesia semper reformanda” ( biserica are mereu nevoie de reforma) pare sa fie bine. Din perspectiva „bolii” cronice a protestantismului : spargerea in multiple denominatiuni si secte  –  adesea din pricina mofturilor si ambitiilor indivizilor – fenomenul nu pare chiar deloc de laudat. Cert este insa ca, tinand cont de nefericitul proces prin care, pare-se, orice miscare de reinviorare a crestinismului ajunge institutionalizata apoi fosilizata, continua „razvratire” si cautare de „re-aliniere” cu invatatura Evangheliei este inevitabila. Provocarea continuitatii fara anchilozare pare sa fie una dintre cele mai serioase probleme ale crestinilor.