„Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Despre autor

În timpul Războiului Rece, Radio Liberty a transmis în Uniunea Sovietică predicile părintelui Alexander, fapt care a dus la creşterea popularităţii sale în Rusia. Soljeniţîn a fost unul dintre marii săi admiratori, iar atunci când în anul 1974 a fost exilat, unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut a fost acela de a-i cere părintelui Alexander să-l viziteze în Zurich, unde locuia. In anii care au urmat, s-au întâlnit adeseori, în Ottawa sau Vermont. In timpul primei lor întâlniri, au petrecut mai multe zile într-o cabană montană în apropiere de Ziirich: „Soljeniţîn este, cu siguranţă un intelectual rus”, „Nu voi putea să-mi dau seama de importanţa acestor zile decât mult mai târziu” (Luni, 17 iunie 1974).

Fragment din jurnal

Luni, 26 martie 1973

Ispita idolilor

M-am gândit astăzi la toate acestea: la nivelul scăzut al vieţii bisericeşti, la fanatism, la lipsa de toleranţă şi înrobirea atâtor oameni. Suntem înghiţiţi de un „Nou Ev Mediu” în sensul unei noi ere barbare. Mulţi oameni ai bisericii optează pentru Ferapont (Ferapont este adversarul spiritual al vârstnicului Zosima din romanul Fraţii Karamazov scris de Dostoievski . El este un ascet incult, rigid şi obsedat de diavol ce-l condamnă pe Zosima pentru că învăţa dragostea smerită şi bucuria.) şi mai rău decât aceasta îl iubesc. E uşor să-l iubeşti, deoarece cu el totul este limpede. „Limpede” este faptul că toate lucrurile superioare, mai complexe şi mai greu de înţeles devin o ispită care trebuie înlăturată. Ar fi trebuit să înţelegem de mult că, în această lume, există religie fără Dumnezeu, religie ca un centru al tuturor idolilor ce-l stăpânesc pe omul căzut, o religie care constituie justificarea acestor idoli. Şi de aici veşnica întrebare: ce-i de făcut?

Dacă cineva rămâne în sistem, chiar dacă nu vrea, îl acceptă odată cu toate metodele sale. Iar dacă cineva îl părăseşte – ca profet sau acuzator – cade în aroganţă şi mândrie. Mă simt chinuit şi împărţit între toate acestea.

„Biserica frustrare si implinire” – Philip Yancey

Deşi poate că mulţi cred că acest titlu nu ar trebui să existe, el exprimă totuşi o realitate. Biserica ne creează şi frustrări, dar, în cele din urmă tot ea ne aduce adevărata împlinire. Poate că şi tu te-ai întrebat dacă merită efortul şi deranjul să fii activ într-o biserică locală, sau poate că te-ai retras din cauza unor aspecte care te-au deranjat. Rămâne, deci, întrebarea: de ce să ne deranjăm cu biserica?

Cunoscutul autor Philip Yancey răspunde acestei întrebări împărtăşindu-ne câteva episoade din propria lui experienţă legată de biserică, nemulţumirile şi, după un timp, împlinirea pe care a găsit-o devenind membru activ al unei biserici locale.

În această relatare candidă, care ne face să ne gândim cu toată seriozitatea la relaţia noastră cu biserica locală, Yancey prezintă motivele care l-au determinat să renunţe la scepticism şi să participe din toată inima la viaţa unei biserici locale. Cu toată sinceritatea şi obiectivitatea, el face un echilibru între erorile umane şi caracterul unic al bisericii ca trup al lui Cristos.

http://www.kerigma.ro/carti.php?detalii=21093

Documente papale importante azi – download free

Ioan Paul al II-lea – Dies Domini 447 KB

Scrisoarea apostolică Dies Domini a papei Ioan Paul al II-lea, referitoare la sfinţirea duminicii (31.05.1998).

Ioan Paul al II-lea – Pastores dabo vobis 845 KB
Exortaţia apostolică postsinodală Pastores dabo vobis a papei Ioan Paul al II-lea, despre formarea preoţilor în circumstanţele actuale (25.03.1992)

Ioan Paul al II-lea – Ordinatio sacerdotalis 52 KB
Scrisoarea apostolică Ordinatio sacerdotalis a papei Ioan Paul al II-lea, despre hirotonirea preoţească rezervată exclusiv bărbaţilor (22.05.1994).

Ioan Paul al II-lea – Ecclesia in Europa 621.5 KB

Exortaţia apostolică postsinodală Ecclesia in Europa a papei Ioan Paul al II-lea, despre Isus Cristos viu în Biserica sa (28.06.2003)

Ioan Paul al II-lea – Ut unum sint 468.5 KB

Scrisoarea enciclică Ut unum sint a papei Ioan Paul al II-lea, referitoare la angajarea ecumenică  (25.05.1995).

Gasiti mai multe documente, toate traduse in limba romana, pentru download  AICI.

De ce n-are ursu coada… si Biserica institutionala aplomb

8 Diavolul L-a mai dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor

9 şi I-a zis: „Pe acestea toate ţi le voi da ţie dacă vei cădea înaintea mea şi mi te vei închina“.

10 Atunci Iisus i-a zis: „Mergi înapoia Mea, Satano, că scris este: Domnului Dumnezeului tău să I te închini şi numai Lui să-I slujeşti!“

In aceasta scena, tupeul diavolului este fara limite. Dupa ce se travesteste in exeget pios al Scripturilor, dezbatand probleme adanci de teologie cu Tamplarul din Galileea, vazand ca nu-i iese pasenta si i se topeste masca falsa , Necuratul isi da arama pe fata , dezvelindu-se privirii gol-pusca: un ahtiat dupa bogatii si putere. Ca unul care le uzurpase si confiscase de la nemintosii Adam si Eva, acum are imensa neobrazare sa ii ceara lui Dumnezeu sa devina nici mai mult nici mai putin decat … satanist: inchina-Te mie, dracului, Tu, Fiul lui Dumnezeu. Si nu se sfieste sa recurga si la mita – „una deloc mica!”(credea el :D) – doar doar Dumnezeu, Creatorul vazutelor si nevazutelor, i se va inchina lui,unui „impielitat” decazut. Raspunsul primit este unul cum nu se putea mai nimerit: „mars, diavole!”, „piei din ochii mei satana”! Dumnezeu, desi imbracat in vulnerabilitatea unui fiu al lui Adam, ii „da peste bot” zanaticului tupeist care isi luase rau de tot nasul la purtare. Si  Sarpele isi va lua talpasita, pentru o vreme, revenind turbat la Golgota pentru a uza de toata „munitia” din dotare, in acelasi scop: obtinerea puterii. Geaba. Christos avea sa nu cedeze ci sa invinga si invieze. Ce nu a cedat Christos? Christos nu a cedat puterea de a nu ceda tentatiei puterii!

O aplicatie pentru azi? Diavolul foloseste aceleasi tertipuri: averi si putere in schimbul inchinarii la el. Banul ( nu degeaba zis „ochiul dracului”,ca expresie a puterii) si puterea, pentru a deveni nici mai mult, nici mai putin, decat satanist: inchinator la diavol. Christos a rezistat tentatiei, dar cati urmasi auto-intitulati ai Sai nu se dau dracului , la propriu, pentru mult mai putin decat „toate imparatiile pamantului si slava lor” ? Adesea crestinatatea se cruceste de proliferarea cultelor satanice, cu ritualuri deochiate in cimitire, etc Tare mi-i insa teama ca Necuratul isi rade in hohote de Biserica,vazand-o cum se prostitueaza pentru bani si putere dar se da de ceasu mortii datorita cultelor satanice fatise. Mi se pare mie, sau dracul in sutana, la altar, este mult mai perfid decat zapacind gastile de adolescenti dezaxati care incearca printre droguri si ceva senzatii tari avandu-l drept DJ pe Scaraoschi?


„Fenomenul bisericilor autonome” – selectiuni

” Există un nou fenomen în lumea evanghelică din România, s-au format din ce în ce mai multe biserici care s-au declarat „autonome” sau „independente”. Cum s-a dezvoltat acest fenomen?

(…) Fenomenul bisericilor autonome în America este unul considerat normal şi de la sine înţeles. Nu mai există nicidecum reticenţa care exista acum 30 de ani. Acest fenomen a apărut după revoluţie şi în România, la început mai firav şi apoi din ce în ce mai conturat. Au început astfel să apară biserici autonome mai în toate marile oraşe ale României. Desigur, aceste biserici s-au format ca o replică dată sistemului anchilozat moştenit din comunism care mai persistă şi astăzi în cultele religioase recunoscute în România. În primul rând bisericile autonome au apărut ca o reacţie dată pretenţiei statutare a cultelor de a avea patrimoniul unei biserici locale aflate în acel cult. Apoi sistemul ierarhic care limita libertatea de expresie a bisericii locale ia făcut pe unii pastori mai întâi să încerce să reformeze sistemul şi cum nu au avut nici o şansă, au decis să continue slujirea lor într-o biserică autonomă.

Cred că acestea au fost cele două pârghii care au stat la baza formării primelor biserici autonome: păstrarea patrimoniului şi eliberarea din lanţul ierarhic. În acelaşi fel, pastori sau persoane pregătite în şcolile cultelor evanghelice, având o experienţă negativă în spate, au plantat biserici noi pe care nu le-au mai adus în cult.

Bisericile autonome încă trebuie să suporte reticenţa şi prejudecăţile credincioşilor din cultele oficial recunoscute. Dar lucrurile nu se vor întoarce la situaţia dinainte, bisericile autonome se vor înmulţi, vor avea din ce în ce mai multă influenţă, vor dezvolta din ce în ce mai multe reţele şi lucrări, iar cultele vor trebui să îşi pună problema raportării la bisericile autonome din ce în ce mai serios. Deja legislaţia a luat în seamă fenomenul bisericilor autonome prin legea cultelor de la sfârşitul anului 2006, iar ele se pot organiza legal ca asociaţii religioase. Au aproape toate drepturile pe care le are un cult recunoscut în afara dreptului de a-şi organiza învăţământ superior propriu. Desigur, mai este un drum lung până ce aportul pozitiv al bisericilor autonome va fi recunoscut. Oricum, orice trezire spirituală are adepţi şi contestatari, dar fenomenul va merge înainte. (…)”

Continuarea si articolul integral pot fi citite AICI.

PS: fenomenul este foarte vizibil in tarile de traditie protestanta (Anglia spre exemplu). E bine, e rau? Din punctul de vedere al dictonului „Ecclesia semper reformanda” ( biserica are mereu nevoie de reforma) pare sa fie bine. Din perspectiva „bolii” cronice a protestantismului : spargerea in multiple denominatiuni si secte  –  adesea din pricina mofturilor si ambitiilor indivizilor – fenomenul nu pare chiar deloc de laudat. Cert este insa ca, tinand cont de nefericitul proces prin care, pare-se, orice miscare de reinviorare a crestinismului ajunge institutionalizata apoi fosilizata, continua „razvratire” si cautare de „re-aliniere” cu invatatura Evangheliei este inevitabila. Provocarea continuitatii fara anchilozare pare sa fie una dintre cele mai serioase probleme ale crestinilor.

%d blogeri au apreciat asta: