Parte a corpului mistic – C S Lewis

 

Biserica va trăi mai mult decât universul; fiind parte din ea, per­soana individuală va trăi mai mult decât universul. Tot ceea ce se află în unire cu Capul nemuritor va participa la nemurirea lui. Astăzi se vorbeşte puţin despre aceasta de la amvoanele creştine… Dacă nu credem în ea, să fim oneşti şi să expediem credinţa creştină la muzee. Dacă însă credem în ea, să încetăm a ne mai preface că nu înseamnă nimic. Căci acesta este adevăratul răspuns la fiecare pretenţie excesivă ridicată de colectiv. El este mu­ritor; noi vom trăi veşnic. Va veni o vreme când fiecare cultură, fiecare instituţie, fiecare naţiune, neamul omenesc, întreaga viaţă biologică vor dispărea, dar fiecare dintre noi va fi încă viu. Nemurirea ne este promisă nouă, nu acestor entităţi colective. Hristos nu a murit pentru socie­tăţi sau pentru state, ci pentru oameni. In acest sens, din perspectiva colectiviştilor seculari creştinismul pare să aducă negreşit cu sine o afirmare aproape frenetică a in­dividualităţii. Totuşi, nu individul ca atare este cel care ia parte la biruinţa lui Hristos asupra morţii. Luăm parte la biruinţă dacă suntem în învingător. O lepădare sau, în limbajul categoric al Scripturii, o răstignire a eului natu­ral este paşaportul către viaţa veşnică. Nimic din ce n-a murit nu va avea parte de înviere. Iată deci cum rezolvă creştinismul antiteza dintre individualism şi colectivism.

In aceasta constă ambiguitatea înnebunitoare a credinţei noastre, aşa cum apare ea probabil celor din afară. Pe de o parte, se opune mereu cu îndârjire individualismului nostru natural; pe de altă parte, le redăruieşte celor care abandonează individualismul o posesie veşnică a propriei fiinţe, ba chiar a trupurilor. Ca simple entităţi biologice, fiecare cu propria dorinţă de a trăi şi de a propăşi, suntem în aparenţă lipsiţi de importanţă; suntem praf şi pulbere.

Dar ca mădulare în Trupul lui Hristos, ca pietre şi stâlpi în templu, ni se garantează identitatea de sine veşnică şi vom ajunge să ne amintim de galaxii ca de nişte poveşti de demult.

C.S. Lewis, Ferigi şi elefanţi  şi alte eseuri despre creştinism

The Church will outlive the universe; in it the individual person will outlive the universe. Everything that is joined to the immortal head will share His immortality. We hear little of this from the Christian pulpit today. . . . . If we do not believe it, let us be honest and relegate the Christian faith to museums. If we do, let us give up the pretence that it makes no difference. For this is the real answer to every excessive claim made by the collective. It is mortal; we shall live forever.
There will come a time when every culture, every institution, every nation, the human race, all biological life is extinct and every one of us is still alive. Immortality is promised to us, not to these generalities. It was not for societies or states that Christ died, but for men. In that sense Christianity must seem to secular collectivists to involve an almost frantic assertion of individuality. But then it is not the individual as such who will share Christ’s victory over death. We shall share the victory by being in the Victor. A rejection, or in Scripture’s strong language, a crucifixion of the natural self is the passport to everlasting life. Nothing that has not died will be resurrected. …. There lies the maddening ambiguity of our faith as it must appear to outsiders. It sets its face relentlessly against our natural  individualism; on the other hand, it gives back to those who abandon individualism an eternal possession of their own personal being, even of their bodies. As mere biological entities, each with its separate will to live and to expand, we are apparently of no account; we are cross-fodder. But as organs in the Body of Christ, as stones and pillars in the temple, we are assured of our eternal self-identity and shall live to remember the galaxies as an old tale.

—from “Membership” (The Weight of Glory)

Şi vor împărăţi în vecii vecilor…

Isus le-a zis: – Adevărat vă spun că la reînnoirea tuturor lucrurilor, când Fiul Omului va sta pe tronul slavei Sale, voi, cei care M-aţi urmat, veţi sta, de asemenea, pe douăsprezece tronuri şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.
(Matei 19:28, NTR)

Celui ce învinge îi voi da dreptul să şadă împreună cu Mine pe tronul Meu, tot aşa cum şi Eu am învins şi am şezut împreună cu Tatăl Meu pe tronul Lui.
(Apocalipsa 3:21, NTR)

Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ!”
(Apocalipsa 5:10, VDCC)

Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor.
(Apocalipsa 22:5, VDCC)

Cat de straniu e ca desi crestinii au asemenea „incredibile” orizonturi, adesea ne purtam oricum numai ca regi(ne) si printi/-ese nu… Cat de adesea facem ca si David, marele regele – pe cuvant de Dumnezeu, uns de mult de Samuel: de frica, facem pe nebunii(1 Samuel TM / Regi LXX 21:13), zgariem portile filistene sau lasam sa ne curga balele din gura, doar-doar ne va crede lumea altceva decat ce de fapt suntem si nici noi aproape nu mai credem ca suntem…

Ruga – dupa C S Lewis

Rugaciunea inseamna a sta „la taclale” cu Domnul Iisus ca si cel mai intim prieten.

PS: dialogul  Lucy-„Aslan” :

– Mi-aş fi dorit să fiu mai curajoasă.

– Dacă ai fi fost mai curajoasă ai fi fost o leoaică.

mi-a amintit de o predica, candva, undeva, cu titlul : „Pui de Leu”.  Pe vremea aceea nu stiam de Narnia lui C.S. Lewis 🙂

The Chronicles of Narnia:Online

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

The Chronicles of Narnia – The Chronicles of Narnia: Leul, vrăjitoarea şi dulapul

Magnific realizata scena patimilor si a invierii!

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

The Chronicles of Narnia 2: Prince Caspian

Despre casatorie – „Sfaturile unui drac bătrîn către un drac tânăr”

Ceea ce Vrăjmaşul le cere oamenilor ia forma unei dileme: fie abstinenţă totală, fie monogamie absolută. De la prima mare victorie a Tatălui Nostru, am făcut-o foarte dificilă pe prima. Pe a doua am blocat-o în ultimele secole, ca mijloc de scăpare. Am făcut-o prin poeţi şi romancieri, convingîndu-i pe oameni că o experienţă neobişnuită şi de obicei de scurtă durată pe care ei o numesc „a fi îndrăgostit” este singurul motiv onorabil pentru căsătorie. Mariajul poate şi trebuie să facă permanentă această exaltare şi o căsnicie care nu o face nu-i mai leagă. Ideea asta e parodia noastră după o idee primită de la Vrăjmaş.

(…) Acum urmează poanta. Vrăjmaşul a descris perechea căsătorită ca „un singur trup”. El nu a spus „un cuplu fericit în căsătorie” sau „o pereche care s-a unit pentru că s-a «îndrăgostit»”, dar tu poţi face ca oamenii să ignore asta.

Poţi să-i faci să uite şi că omul pe care ei îl numesc Pavel nu a restrîns aceasta la perechile căsătorite. Pentru el, simpla împreunare face „un singur trup”. Astfel îi poţi face pe oameni să accepte ca elogii retorice ale „îndrăgostirii” ceea ce erau, de fapt, simple descrieri ale adevăratei semnificaţii ale relaţiei sexuale.

Adevărul e că oricînd un bărbat se culcă cu o femeie, fie că le convine sau nu, acolo se formează o relaţie transcendentală de care trebuie să se bucure veşnic sau s-o îndure veşnic.

Pornind de la afirmaţia adevărată că această relaţie transcendentală a fost destinată să producă afecţiune şi familie şi, dacă se intră în ea cu ascultare, aşa va fi de cele mai multe ori, oamenii pot fi făcuţi să aibă falsa convingere că amestecul de afecţiune, teamă şi dorinţă pe are ei îl numesc „a fi îndrăgostit” e singurul lucru care face căsătoria fericită sau sfîntă.

Greşeala e uşor de făcut pentru că deseori „îndrăgostirea” precede, în Europa Occidentală, căsătoriile care se fac urmînd planurile Vrăjmaşului, adică în vederea fidelităţii, fertilităţii şi a bunelor intenţii, exact aşa cum de foarte multe ori, dar nu întotdeauna, emoţia religioasă însoţeşte convertirea.

Cu alte cuvinte, oamenii trebuie încurajaţi să considere ca bază a căsătoriei versiunea viu colorată şi deformată a ceva ce Vrăjmaşul le-a promis de fapt ca rezultat al ei.

Decurg de aici două avantaje: în primul rînd, oamenii care nu au darul înfrînării pot fi împiedicaţi să vadă căsătoria ca o soluţie, deoarece nu se „îndrăgostesc” şi, mulţumită nouă, ideea de a se căsători din oricare alt motiv li se pare josnică şi cinică. Da, aşa cred ei. Ei consideră intenţia de loialitate pentru o relaţie de ajutor reciproc, pentru păstrarea castităţii şi pentru transmiterea vieţii ca ceva mai prejos unei furtuni de emoţii. (Nu neglija să-l faci pe omul tău să considere foarte jignitoare slujirea în căsătorie).

În al doilea rînd, orice înflăcărare sexuală, cît timp urmăreşte căsătoria, va fi considerată „dragoste” şi „dragostea” va fi folosită ca să scuze bărbatul de orice vină şi ca să–l protejeze de toate consecinţele unei căsătorii cu o păgînă, o nebună sau o femeie uşoară. Dar despre aceasta îţi vei scrie mai pe larg în scrisoarea următoare.

(…)

Te plîngi că ultima mea scrisoare nu arată clar dacă consider sau nu îndrăgostirea ca o stare de dorit pentru oameni.

Dar bine, Pelinişor, asta e o întrebare pe care ne aşteptam să o pună ei! Lasă-i pe ei să discute dacă „Dragostea”, patriotismul, celibatul, luminările de pe altar, abstinenţa sau educaţia sînt „bune” sau „rele”.

Nu vezi că nu există nici un răspuns? Nimic nu contează, afară de tendinţa unei anumite stări de suflet, în anumite situaţii, de a aduce un anumit pacient, într-un anumit moment mai aproape de Vrăjmaş  sau  mai aproape de noi.

Aşa că ar fi foarte bine să–l faci pe pacient să decidă dacă „Dragostea” e „bună” sau „rea”.

Dacă e un om arogant şi are pentru trup un dispreţ bazat de fapt pe scrupule, dar considerate de el drept puritate – şi unul care-şi găseşte plăcerea în a dispreţui ceea ce majoritatea prietenilor săi aprobă – lasă–l neapărat  să hotărască contra  dragostei.   Inoculează-i  un ascetism nemăsurat şi apoi, cînd i-ai desprins sexualitatea de tot ce ar putea să umanizeze, copleşeşte–l cu ea într-o formă mult mai brutală şi mai cinică.

Dacă, pe de altă parte, e un om sentimental, credul, hrăneşte–l cu poeţi minori şi cu scriitori de mîna a treia, de şcoală veche,  pînă ce–l faci să creadă că „Dragostea”  este irezistibilă şi, într-un fel intrinsec, meritorie.

Îţi garantez că părerea asta nu e de prea mare ajutor pentru producerea întinării accidentale, dar e o reţetă nemaipomenită pentru adultere prelungite, „nobile”, romantice şi tragice ce sfîrşesc, dacă totul merge bine, în crime şi sinucideri.

Dacă asta nu reuşeşte, poate fi folosită pentru a–l conduce spre o căsătorie folositoare, deoarece căsătoria, deşi invenţia Vrăjmaşului, are foloasele ei.

Trebuie să fie prin vecinătatea pacientului tău cîteva tinere care i-ar face viaţa de creştin grozav de grea dacă l-ai putea convinge să o ia în căsătorie pe una din ele. Te rog să-mi trimiţi un raport despre asta cînd îmi mai scrii.

Între timp, reţine că starea asta de îndrăgostit  nu e, în ea însăşi, nici în favoarea noastră, nici în a celeilalte părţi. E doar o ocazie pe care şi noi şi Vrăjmaşul încercăm să o exploatăm. La fel ca cele mai multe lucruri pentru care se agită oamenii, ca sănătatea şi boala, tinereţea sau bătrîneţea, războiul şi pacea, din punctul de vedere al vieţii spirituale este în primul rînd materie primă.

Din “Scrisorile lui Zgîndărila. Scrisorile unui drac bătrîn către un drac tânăr” de C. S. Lewis

Bataia pe VIP-uri : C. S. Lewis – catolic ! Ba nu: ortodox!

Recent am descoperit fenomenul asumarii VIP-urilor de catre partidele religioase . Datorita faimei , unii au incercat sa-l scoata pe Richard Wurmbrand nici mai mult nici mai putin decat convertit in pragul mortii la… ortodoxie. Si asta desi fiul sau neaga vehement o asa traznaie.

Pe Nicolae Steinhardt ar vrea unii sa-l dovedeasca cripto-catolic.

Pe C S Lewis se da mare batalie. Unii il declara mult mai catolic decat protestant, iar altii nici mai mult nici mai putin decat …ortodox.

C S Lewis – „catolic”:

Eşti unul dintre criticii literari care au studiat în profunzime operele lui C.S. Lewis. Care este concluzia ta despre credinţa lui Lewis? Este el un scriitor catolic sau unul protestant (calvinist), după cum au încercat să demonstreze exegeţi ca Daniel Callam?

Am studiat această problemă consistentă în cartea mea C.S. Lewis & the Catholic Church. Spre sfârşitul vieţii sale, şi, într-adevăr, într-o mare parte a vieţii sale creştine, Lewis a îmbrăţişat o perspectivă sacramentală care era predominant catolică şi opusă calvinismului. De exemplu, el frecventa în mod regulat echivalentul anglican al sacramentului pocăinţei, adică Spovedania. El credea în preoţia sacramentală într-un mod profund catolic, fiind convins că preotul care stă în faţa altarului pe durata Sfintei Liturghii slujeşte in Persona Christi. Pentru aceste raţiuni el s-a opus ordinării femeilor pe care a atacat-o vehement în eseul său On Priestesses in the Church. De asemenea credea în purgatoriu, lucru evident în cărţi ale sale precum The Great Divorce şi statuat în mod special în ultima sa operă, Letters to Malcolm. Cu puţin timp înainte de muri i-a scris unei prietene, Sora Penelopa, că se aşteaptă să meargă în Purgatoriu după ce va înceta din viaţă. Într-un cuvânt, şi lăsând deoparte orice alte probleme care ar fi împiedicat primirea lui Lewis în Biserica Catolică, el a fost cu mult mai aproape de poziţia catolică decât faţă de cea calvinistă. Opoziţia sa faţă de calvinism a fost satirizată explicit de el însuşi cu referire la Puritania în The Pilgrim’s Regress.

SURSA: Critica literară fără prejudecăţi Joseph Pearce [1] în di@log cu Robert Lazu [2]

Publicat in „Adevarul literar si artistic” numerele 763/2005, p.12 si 764/2005 p.14.
http://www.adevarulonline.ro/literar/2005-04-12-12.pdf
http://www.adevarulonline.ro/literar/2005-04-19-14.pdf

dar si in limba engleza
www.ignatiusinsight.com/features2005/jpearce_intvw_may05.asp

Dar nu doar catolicii l-ar vrea pe Lewis in tabara lor! Si ortodocsii il vad … ortodox:

Un ortodox necunoscut?

C.S. Lewis a fost un autor foarte iubit de mulţi ortodocşi creştini care se întreabă adesea dacă nu cumva C.S. Lewis era în ascuns ortodox. Viziunea lui teologică despre pocăinţă şi soteriologia pe care o profesa, precum şi modul în care înţelege raiul şi iadul sunt foarte asemănătoare cu cele ortodoxe, distingându-se atât de poziţiile romano-catolice cât şi protestante cu privire la aceste chestiuni. Lewis a rămas în Biserica Angliei întreaga sa viaţă; dar nu putem uita că în acea vreme Biserica Ortodoxă şi cea Anglicană purtau un dialog teologic intens, sperând la unirea între cele două Biserici. Abia târziu în anii ’60 ortodocşii au renunţat la speranţa unei uniri, atunci când a devenit evident că teologia prevalentă în Biserica Angliei avea să devină cea liberală, în detrimentul ortodoxiei.
Credem că Lewis poate fi descris ca un „Ortodox anonim”, căci deşi a aderat la Biserica Anglicană, simpatiile lui teologice erau mai degrabă ortodoxe. Cea mai profundă analiză a relaţiei lui Lewis cu Ortodoxia a fost făcută de P.S. Kallistos Ware, episcop de Diokleia, care predă şi el la Oxford. Într-un articol publicat în revista Sobornost (o revistă ecumenică anglican-ortodoxă) intitulat: „C.S. Lewis: an ‘Anonymous Orthodox’?”, explorează această ipoteză fascinantă. Relatează cu smerenie că Lewis avea tendinţa să ” ne idealizeze pe noi ortodocşii” şi afirmă: „deşi contactele personale ale lui C.S. Lewis cu Biserica Ortodoxă nu au fost multe, gândirea sa este adesea într-un acord profund cu poziţia ortodoxă.”
Deşi nu poate fi considerat un autor ortodox, simpatia lui durabilă pentru Ortodoxie trebuie luată în considerare. După cum îşi amintea unul din biografii săi (în C.S. Lewis and His Times, de George Sayer), după o vacanţă petrecută împreună cu soţia în Grecia, Lewis i-ar fi spus că dintre toate liturghiile la care asistase, prefera Liturghia ortodoxă tuturor celor la care asistase în Occident, fie ele catolice sau protestante. A continuat spunându-i că dintre toţi preoţii şi monhii pe care îi cunoscuse, cei pe care îi întâlnise în timpul sejurului său în Grecia erau oamenii cei mai sfinţi, cei mai duhovniceşti. C.S. Lewis vorbea de un anumit aspect, de un anumit duh. Putem deci vorbi de o anumită simpatie a lui Lewis pentru Ortodoxie, deşi el a rămas toată viaţa în Biserica Anglicană.

Este extraordinara „maleabilitatea” si „flexibilitatea dogmatica” cand poti „boteza” un VIP cu care ulterior sa te poti fali… 😀

Sfaturile unui diavol batran catre unul mai tanar

Dragul meu Amarel,

Oamenii traiesc in timp, dar Dusmanul ii sorteste eternitatii. Ceea ce inseamna, cred, ca dorinta Lui e ca ei sa se concentreze cu precadere asupra a doua lucruri: eternitatea ca atare si acel moment al timpului pe care ei il numesc prezent. Asta pentru ca prezentul este punctul anume in care timpul intalneste eternitatea. Experienta umana a momentului prezent, si numai ea, este analoga modului in care Dusmanul imbratiseaza realitatea in intregul ei; ea singura le ofera libertate si manifestare in act.

Gandul Lui, asadar, e sa-i tina permanent preocupati ori de eternitate (adica de El insusi), ori de prezent – fie meditand la unirea eterna cu El sau la perpetua despartire de El, fie ascultand de vocea prezenta a constiintei, purtandu-si crucea din momentul prezent, primind in prezent harul, inaltand laude pentru multumirea prezenta.

Sarcina noastra e sa le luam de sub ochi si eternul si prezentul. In acest scop, alegem uneori sa impingem pe unul sau pe altul (cum ar fi o vaduva ori un savant) sa traiasca in trecut. Doar ca aici resursele sunt limitate, fiindca un dram de cunoastere adevarata a trecutului tot au, iar el fiind incheiat si implinit, se aseamana cu eternitatea. E mult mai bine sa-i indemni sa traiasca in viitor.

Necesitatea biologica face ca toate pasiunile lor sa tinteasca deja in acea directie, asa incat gandul la viitor le hraneste speranta si frica. De asemenea, viitorul le este necunoscut si, prin urmare, determinandu-i sa gandeasca spre inainte, ii facem sa-si umple mintea cu iluzii. Intr-un cuvant, dintre toate lucrurile, viitorul este cel mai putin asemenea eternitatii. Este cea mai integral temporala parte a timpului – pentru ca trecutul a inghetat si nu mai curge, iar prezentul e straluminat tot de raze eterne. De aici incurajarile si sprijinul nostru pentru scoli de gandire precum evolutionismul, umanismul stiintific sau comunismul, care orienteaza afectele umane catre viitor si le imbiba astfel cu esenta de temporalitate.

Prin urmare, aproape toate viciile oamenilor isi trag seva din viitor. Recunostinta priveste inspre trecut, iar iubirea catre prezent; frica, avaritia, dorinta carnala si ambitia privesc inainte. Sa nu crezi ca dorinta carnala face exceptie. In momentul in care placerea se produce, pacatul (singurul care ne intereseaza) s-a consumat deja. Placerea este doar acea parte a procesului pe care noi, unii, o regretam si pe care am elimina-o daca prin asta nu am pierde cu totul si pacatul; ea este, de altfel, contributia Dusmanului si deci o experienta a prezentului.

CONTINUAREA

%d blogeri au apreciat asta: