Crestinul fata cu realitatea – Steinhardt dixit

Dibujo

Şocul realităţii – adevăratei şi necruţătoarei realităţi – nu îi este nici el străin, ca şi lui Fitzgerald sau lui Cioran. Numai că, iată, în faţa acestei incontestabile realităţi deloc roză, reacţionează raţionând adversativ. Creştinul zice: realitatea este neagră (şi eu aşişderea) dar… la urma urmei… totuşi… cu toate că… păstrez speranţa şi credinţa întru Hristos. Această realitate sumbră, nocturnă, atroce, creştinul nu o contestă, e foarte veridică şi pentru el, dar el mai zice: nu e totuşi decât o încercare, o provocare, un challenge. Trebuie contrazisă, dejucată, pentru că nu e decât un montaj foarte elaborat, o nadă. Dumnezeu, se spune, face totul pentru a se ascunde, trebuie să ştii să îl descoperi, în pofida nopţii, şi a aşa-zisei realităţi pe care necuratul ne-o înfăţişează încontinuu.

Pentru creştin totul e să protesteze, să contrazică, să nu se lase doborât şi să nu dispere, să nu se lase înşelat şi păcălit de o maya. Realitatea nu-i ajunge. Da, s-ar părea că e adevărat de-a dreptul, când colo nu e decât o încercare de care trebuie să treci, în care trebuie să învingi. Ca în Mioriţa noastră.

Din corespondenta Steinhardt-Cioran,  in „Acedia şi terapiile ei” de George Ardeleanu, Romania literara nr 29/2002

2 Regi(TM)/ 4 Regi(LXX) cap. 6 :

15 Slujitorul omului lui Dumnezeu s-a trezit dis-de-dimineaţă, s-a ridicat, a ieşit afară şi a văzut o oaste cu cai şi care ce înconjura cetatea. Slujitorul s-a întors şi i-a zis:
– Ah, stăpâne, ce vom face?
16 – Nu te teme, i-a răspuns acesta, căci cei ce sunt cu noi sunt mai mulţi decât cei ce sunt cu ei.
17 Apoi Elisei s-a rugat zicând: „O Doamne, deschide-i ochii ca să poată vedea!” Şi Domnul a deschis ochii slujitorului şi el a putut să vadă muntele plin de cai şi de care de foc în jurul lui Elisei.

2 Corinteni 5:7:

Căci noi umblăm prin credinţă, nu prin vedere;

Habacuc/Avacum 2:4 & Romani 1:17 :

„(…) însă cel drept va trăi prin credinţa lui.”  &  „(…) aşa cum este scris: „Cel drept va trăi prin credinţă.” „

„O fotografie veche de 14 ani” – Eliade interpretat de Steinhardt. Superb!

Cînd Dugay-Martin afirmă (pe urmele „teologilor morţii lui Dum­nezeu”: Hamilton, Von Buren, Alitzer, Robinson, Cox ori Vahanian) moartea ori retragerea lui Dumnezeu – („Dumnezeu s-a retras din lume, a dispărut.Pentru noi, oamenii, e ca şi mort. Putem spune, fără urmă de nelegiuire, că Dumnezeu a murit pur şi simplu pentru că nu mai e cu noi, nu ne mai este accesibil. S-a retras, s-a ascuns undeva. Acel „un­deva” nu face parte din lumea noastră, e ceva pe care filosofii îl numesc transcendent. Dar pentru noi, oamenii, transcendenţa e o formă a morţii. Dumnezeu nu intervine în lume. Aş mai spune ceva, dar nu îndrăznesc s-o spun: că bine face că nu intervine, pentru că lunga lui absenţă, politica lui de neintervenţie în istorie, mai poate însemna şi altceva: că pur şi simplu Dumnezeu s-a retras definitiv, adică, într-un cuvînt: a murit”) — ce face Dumitru? Se porneşte pe contra-argumente? Protes­tează? Incearcă să-l convingă pe interlocutor? Cîtuşi de puţin. In cel mai pitoresc, mai cald, mai dulce stil ţărănesc îi trînteşte un neaşteptat: Să vă dea Dumnezeu noroc, doctore Martin. Noroc şi sănătate! (Nici Creangă n-ar fi găsit răspuns mai isteţ, mai sfătos, mai plin de savoare şi nici Brătescu-Voineşti mai drept mergător la inimă.)

Şi-i dă mai departe: Dar degeaba încercaţi să mă speriaţi dum­neavoastră cum că Dumnezeu ar trage să moară.

Acest speriaţi e vrednic de toată lauda şi spune mai mult decît mii de vorbe; a încerca să-l faci pe cineva să creadă că Dumnezeu nu există sau că a murit înseamnă a voi să-l „bagi în sperieţi”. Şi „degeaba” se împerechează de minune cu „speriaţi”, amîndurora adăugîndu-li-se şugubăţul condiţional ar ce încheie fraza cu un brio de opera buffa. Ar trage are toată faconda – are însă şi arierplanurile – unei întorsături caragialeşti — nu ţine stimabile! — căreia i s-ar alătura şi dulcea naivitate a reacţiunii unui personaj din N. Gane, Em. Gîrleanu, Hogaş ori Bră­tescu-Voineşti.

Nu mă las eu aşa uşor păcălit, dus şi îmbrobodit de o trăznaie de intelectual ţăcănit, are aerul de a spune Dumitru cu bunul simţ al ţăranului sau tîrgoveţului a cărui credinţă — dincolo de isteţimea şi năstruşnicia răspunsurilor ce se pricepe a da – e tare ca stînca (şi pentru el ein feste Burg ist unser Gott).

Că Dumnezeu nu există – n-ar exista, mai bine zis, nuanţa, modală, e de importanţă majoră — nu poate fi în ochii unui om întreg la minte decît o şotie, o păcăleală. Iată că indianistul a dus cu el la Chicago esenţele credinţei ţărăneşti ce-şi rîde de teologumenele filosofiei ateiste şi-n care mioriticul înfringe dintr-o singură lovitură (ca voinicul pe spîn, pe balaur) – pe calea derizoriului (ce spui dom’le! ia mai pleacă cu ursu de-aici că sperii copiii) — vaticinaţiile unui nietzscheism de duzină. La ce-s bune semiologia, sociologia, spiritul absolut şi limba universală dacă vin să îndruge că Dumnezeu nu există şi că nu face minuni?

Să fie sănătoşi acolo la ei domnii care le dau crezare. Iar dumitale, domnule doctor Martin, care mi-ai vindecat nevasta prin credinţa dumi­tale şi darul pe care ţi l-a dat Dumnezeu, atît îţi spun: noroc şi sănătate să-ţi dea acel Dumnezeu despre care încerci să-ţi baţi joc de mine spunîndu-mi că nu există.

Rezultatul final: Dugay-Martin se dă învins.

Dar degeaba încercaţi să mă speriaţi dumneavoastră cum că Dum­nezeu ar trage să moară e de la Neculce, Anton Pann şi Creangă, un Creangă de zile mari, în vreme ce reacţia omului pe care-i greu să-l amăgeşti pentru că ştie el ce ştie, care-i legat de mai străvechi şi tainice adevăruri decît ale vremelnicelor ştiinţe şi filosofii, vine de-a dreptul de la fonduri tracice, de la Creanga de aur, de la Petrea Dascălul, de la Cuminţenia pămintului.

Valorile româneşti şi creştine mărturisite occidentului: fără de ele orice cultură şi civilizaţie se află în pericol de moarte.

Dispus să cred: că demonetizatul cuvînt „deşteptăciune” – atît de folosit în sens pejorativ pentru a caracteriza poporul român – e reînviat în cel mai înalt înţeles. Şi aş merge mai departe, mult mai departe: aş spune că numai în stare de har a putut glăsui eroul cu atîta răbdare, bonomie, îngăduinţă şi înţelepciune cînd i s-a spus că nu există Dum­nezeu şi nici minuni: nu mă las eu păcălit cu astfel de fleacuri; nu cred că pe lume sunt numai escroci; nu cred că totul e farsă şi hazard orb, idiot ‘s delight. Cînd Dumitru îi răspunde lui Dugay-Martin, cel căruia nu-i vine a crede că poţi face binele şi că Dumnezeu îşi ocroteşte făp­turile, care se îndoieşte de el însuşi şi de toţi şi de toate, de bine, de nădejde şi de minuni (mai ales), cînd îi răspunde noroc şi sănătate să vă dea Dumnezeu, singura concluzie ce poate fi trasă este citarea textului de la Filipeni 4, 4: „Bucuraţi-vă pururea întru Dumnezeu. Şi iarăşi zic: bucuraţi-vă.”

– Cu cît Dugay-Martin se recuză mai hotărît, mai temător, cu cît deznădejdea se afirmă sfruntat mai incurabilă, cu cît moartea lui Dum­nezeu e înfăţişată mai dezolantă şi mai de netăgăduit, surîsul lui Dumitru – nuanţat de o foarte uşoară supărare – devine mai calmant şi mai binevoitor. Nu sunteţi un escroc, îi arată Dumitru fostului pastor ajuns barman (şi i se adresează pe un ton oarecum patern, ca un vîrstnic unui ţînc neştiutor): sunteţi cu adevărat un om al lui Dumnezeu, lumea e cu adevărat a Sa, Dumnezeu există, minunile sunt reale, bucuraţi-vă! Aşa vorbeşte un om simplu de la Dunăre, nu excepţional de cult, pe care nici cele mai strălucite formulări literare şi nici cele mai concludente for­mulări filosofice nu-l pot scoate din credinţa sa în bine. El, Dumitru, Românul, ştie mai mult decît toţi fercheşii nietzscheeni şi savanţii structuralişti ai lumii occidentale (ştiu nu numai cine l-a moşit pe Mahomet, dar au şi numărat toate cuvintele şi toate literele din toate cărţile scrise vreodată), ştie una şi bună: că Dumnezeu există şi poate lucra prin oricare din făpturile sale, oricît de păcătoasă şi mişelă ar fi, dacă o alege.

Şi iată că încrederea lui e contagioasă!

Isteţ, înţelept şi sfătos, Dumitru e însăşi ortodoxia şi însuşi românis­mul. Dar am greşi fundamental dacă am crede că din O fotografie rezultă vreun exclusivism geografic. Dumitru nu numai că mărturiseşte pe Dumnezeu dar îl şi revelă pe Dugay-Martin sieşi. Ii dovedeşte deznădăjduitul D.M. că nu e pierdut şi că nu trebuie să-l renege pe Dumnezeu pentru că – deşi el, Dugay-Martin, n-o ştie – Dumnezeu e cu el, îi dă puteri, îl vrea.

O fotografie, aşadar, nu înseamnă numai Cu noi este Dumnezeu ci şi, întru totul deopotrivă, şi cu voi este Dumnezeu. Atîta doar că -deocamdată cel puţin – n-o ştiţi, nu vă vine a crede.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii – fragment

Sta prost Biblia cu matematica?

( Pictura lui Rembrandt (1661) „Evangelist Matthew and the Angel” – gazduita de Musée Du Louvre, Paris, France – si reprezentand modul in care Biblia a fost scrisa: prin inspiratie divina.)

Cu ani in urma am avut o disputa publica cu un „specialist” in ale Bibliei.Dansul se credea expert in probleme dificile in Biblie si ii merge buhul ca are raspuns „beton” la orice intrebare. Insa domnia sa nu era decat un rationalist deghizat in vajnic aparator al inspiratiei Bibliei. Deghizat zic, pentru ca un rationalist cand da de ceva in Biblie si acel ceva nu incape in cerebelul/ratiunea lui , textul biblic este „reformulat”/”corectat”/”ajustat” asa incat, in final, prapadita ratiune umana sa poata „digera” (fara sa faca „indigestie”) Cuvantul divin.
Cazul in disputa atunci a fost o cifra din Biblie. O cifra care se repeta nu doar o data si nu doar intr-o singura carte din Biblie:

Exodul 38:25,26 : Argintul celor iesiti la numaratoare, din adunare, se suia la o suta de talanti si o mie sapte sute saptezeci si cinci de sicli, dupa siclul Sfantului Locas: cate o jumatate de siclu de cap, o jumatate de siclu, dupa siclul Sfantului Locas, pentru fiecare om cuprins in numaratoare, de la varsta de douazeci de ani in sus, adica pentru sase sute trei mii cinci sute cincizeci de oameni.

Numeri 1:46 : toti cei iesiti la numaratoare, au fost sase sute trei mii cinci sute cincizeci.

Numeri 2:32 : Acestia sunt copiii lui Israel, iesiti la numaratoare, dupa casele parintilor lor. Toti cei iesiti la numaratoare si care au alcatuit taberele, dupa ostirile lor, au fost sase sute trei mii cinci sute cincizeci.

Era vorba asadar despre recensamantul facut barbatilor evrei de dupa iesirea din Egipt. In Numeri se afirma de doua ori aceeasi cifra (ca suma a barbatilor adunati din toate cele 12 triburi!), iar in Exod se precizeaza si despre un impozit platit de fiecare barbat (peste 20 de ani), cat trebuia platit pe fiecare cap si la cat s-a ridicat suma finala corespondenta. Pentru orice om cu scaun la cap care chiar crede ca Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu demn de incredere, o tripla afirmare in doua carti diferite a unei cifre (suma a unor alte cifre) confirmata de relatarea unui impozit (care confirma numarul de platitori), o asemenea „constructie” ar fi suficienta pentru a lua numarul respectiv de bun, indiferent de eventualele dificultati aferente. Insa acest rationament cat se poate de rezonabil nu poate fi acceptat de un rationalist pentru care autoritate finala nu este Biblia si logica ei ci logica lui umana care este mai presus orice, inclusiv mai presus de Biblie.
Si cand respectivul mai are si pretentia de a-i fi recunoscuta si proslavita fidelitatea fata de interpretarea Bibliei( in ciuda ciuntirii textului ei pentru a incapea in ratiunea lui) situatia devine hilar-tensionanta „hiper-arterial”. Pentru ca in baza aceleasi „logici”, individul ar trebui sa respinga si „irationala” dogma a Sfintei Treimi ( care dupa elementara aritmetica umana este inacceptabila : 1+1+1=3), si irationala „fecundare din senin” a Fecioarei Maria, ca si alte duzini de „irationalitati” miraculoase prezente in Scripturi.
Celor ce simpatizeaza cu rationalismul fostului meu oponent le amintesc doar ca „matematica” lui Dumnezeu este superioara celei a lui Adam – de pilda Trinitatea : 1x1x1=1! Si cand pana si matematica umana elementara ( suma a 12 adunari, confirmata de o impartire, in doua texte concordante si inspirate divin!) este corecta, ea ramane corecta indiferent de ce parere are un elev „istet” care are impresia ca un Profesor infailibil a dictat gresit unui „elev din clasele superioare” scrierea „pe tabla”/suluri a unor cifre…

PS: mai pe larg – AICI, AICI si AICI

Documente papale importante azi(2) – download free

Ioan Paul al II-lea – Fides et ratio – Scrisoare enciclica a papei Ioan Paul al II-lea cu privire la raporturile dintre credinta si ratiune

Enciclica papala este importanta mai ales prin prisma „mutatiilor” post-Vatican II precum „dansul” curtenitor de seducere si impacare cu stiintele practicat de Vatican in ultimele decenii.

Ioan Paul al II-lea – Dominum et vivificantem – Scrisoarea enciclică Dominum et vivificantem a papei Ioan Paul al II-lea despre Duhul Sfânt în viaţa Bisericii şi a lumii (18.05.1986).

O alta enciclica cruciala in mod special din perspectiva „bataii” pe Sfantul Duh: atat penticostalii/harismaticii, cat si ortodocsii si protestantii revendica fiecare pentru propriul „partid” calauzirea (plenara – in varianta cea mai „soft”/toleranta)  a Celei de-a Treia Persoane a Dumnezeirii ( in detrimentul celorlalte „partide” crestine – „printre randuri”  amagite de alte duhuri).

Ioan Paul al II-lea – Ecclesia de Eucharistia – Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia a papei Ioan Paul al II-lea despre Euharistie şi raportul ei cu Biserica (17.04.2003)

Problema euharistiei, paradoxal – destinata sa fortifice marturia unitatii crestine, este in mileniul 3  o piatra/stanca/munte – de poticnire in care se sparg multe eforturi de reconciliere. Catolicismul, de-a lungul istoriei, a inovat copios la acest subiect iritand atat pe ortodocsi cat si pe protestanti. Cu atat mai interesanta devine diplomatia papala cand e vorba de a-si impune suprematia in lumea crestina in ciuda acestui subiect delicat si disputat indarjit.

Documente papale importante azi – download free

Ioan Paul al II-lea – Dies Domini 447 KB

Scrisoarea apostolică Dies Domini a papei Ioan Paul al II-lea, referitoare la sfinţirea duminicii (31.05.1998).

Ioan Paul al II-lea – Pastores dabo vobis 845 KB
Exortaţia apostolică postsinodală Pastores dabo vobis a papei Ioan Paul al II-lea, despre formarea preoţilor în circumstanţele actuale (25.03.1992)

Ioan Paul al II-lea – Ordinatio sacerdotalis 52 KB
Scrisoarea apostolică Ordinatio sacerdotalis a papei Ioan Paul al II-lea, despre hirotonirea preoţească rezervată exclusiv bărbaţilor (22.05.1994).

Ioan Paul al II-lea – Ecclesia in Europa 621.5 KB

Exortaţia apostolică postsinodală Ecclesia in Europa a papei Ioan Paul al II-lea, despre Isus Cristos viu în Biserica sa (28.06.2003)

Ioan Paul al II-lea – Ut unum sint 468.5 KB

Scrisoarea enciclică Ut unum sint a papei Ioan Paul al II-lea, referitoare la angajarea ecumenică  (25.05.1995).

Gasiti mai multe documente, toate traduse in limba romana, pentru download  AICI.

%d blogeri au apreciat asta: