Reversul viziunii de langa Troia

Fapte 16:7 Când au ajuns lângă Misia, au încercat să se ducă în Bitinia, dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie. 8 Au trecut deci prin Misia şi s-au dus în Troa. 9 În timpul nopţii, Pavel a văzut o viziune: un macedonean stătea în picioare şi-l ruga: „Treci în Macedonia şi ajută-ne!“ 10 După ce Pavel a văzut viziunea, am căutat imediat să ne ducem în Macedonia, ajungând la concluzia că Dumnezeu ne-a chemat să le vestim Evanghelia.

(Troa, port maritim pe coasta de nord-vest a Asiei Mici, la cca. 15 km de Troia cea veche.)

Pavel se afla in Asia, in Turcia de azi (altadata fieful crestinatatii…) cand are o viziune: un european cere ajutor Asiei proaspat crestine. Astazi, roata s-a intors: Asia este covarsitor necrestina, iar Europa crestina…

Astazi, teritoriile pe care Pavel le-a cucerit pentru Cristos sunt de secole ale profetului semilunii. Soarele a fost alungat de Semiluna.  Crestinii merg in Turcia pentru  a vizita siturile arheologice candva centre misionare crestine puternice,azi orase turcesti. Minoritatea crestina din Turcia nici n-ar putea fi altfel imaginata mai bine decat implorand ajutor misionar.

In ultima vreme America protestanta pare sa fi dus greul misiunilor in Asia. America insa este departe… nu numai geografic. Europa este vechea vecina a Asiei si Europa este cea care datoreaza Asiei crestinarea. Trist, bisericile crestine europene numai la Asia nu se gandesc insa: Roma se lupta cu UE ca sa-i fie recunoscuta contributia…, Moscova se cearta cu Bizantul pentru primatul rasaritean, iar urmasii lui Luther et co ori isi fura „caprele” unii altora, ori lupta pentru hirotonirea lor din cauza penuriei de „tapi”,  ispasitori au ba.

Ma intreb insa: nu o fi venit timpul ca Europa sa-si ras-plateasca binefacatoarea: Asia? Si poate tocmai asa se va dez-morti si ea…?

Totusi,  sa nu fi venit oare vremea „vedeniei cu sens invers”:  un asiatic (turc, indian sau chinez…) cerand ajutor crestinilor europeni?

Crestinismul infantiliza(n)t

Spunea Petre Tutea:  „Protestantismul este o religie coborîta la rangul de morala pentru gradinita de copii.” (Cugetari memorabile)

Parafrazand, neo-protestantismul este o religie coborata la rangul de dulcegarii pioase pentru sentimentali. Desi oarecum scandaloasa, afirmatia pare bine argumentata de modul in care neoprotestantii gasesc cu cale sa-si „expuna marfa”. Un exemplu elocvent este filmul de sorginte neoprotestanta. Si iau ca exemplu „noua”( de fapt o productie „mutanta” a ‘JESUS’ ) productie – Magdalena: Released From Shame .

O productie submediocra plina de zambete „americane” si mime „pocaite” . O propaganda puerila pentru un produs cosmetizat destul de grosolan. Stilul siropos-dulceag este tocmai bun pentru stors ceva lacrimi de la doamnele amatoare de telenovele si filmul pare drept o bunicica poveste de adormit copiii( desi ma tem ca nici la ei n-ar mai „prinde”).

Departe de mine sa bagatelizez eforturile, probabil sincere, ale unor entuziasti care vor sa foloseasca cea de-a opta arta pentru a raspandi crestinismul. Problema este insa ca zelul nu poate compensa simtul realitatii. Poate fi tentant sa clonezi zambetele de „McDonalds” si sa le pui pe chipurile extaziate ale actorilor, dar devine stanjenitor efortul de publicitate cat timp realitatea devine ireala, cu „capul in nori”.

Ca sa fiu mai exact, predicile parintelui Steinhardt din „Daruind vei dobandi”  desi sunt doar text, nu imagine, nu film, par mult mai realiste si mai convingatoare printr-un acut simt al autenticului. Descrierile sale iti „picteaza” in fata ochilor chipuri – samariteanca, cananeanca, Nicodim – care ti se intiparesc pe „retina” si inima mult mai natural decat zambetele si expresiile extaziate ale actorilor ce se caznesc sa redea pe pelicula „roza” Evanghelie .

„Ce dovedeşte răstignirea? Că întruparea a fost reală şi de bună credinţă; iar moartea nu aparentă, adică mascaradă şi teatru, cum fără voie ori cu voie ar dori monofiziţii să ne facă să credem. Hristos pe cruce suferă ca orice torturat, se zvârcoleşte (în limitele priponirii), îşi pierde încrederea în Tatăl; nu le face – Măriei, lui Ioan, celor câteva mironosiţe – semn cu ochiul: „Nu plângeţi, las’ că ne vedem duminică!”. Astfel comentează Dostoievski tabloul răstignirii pictat de Mathias Grunewald: ca pe o justificare a credinţei apostolilor în putinţa învierii învăţătorului lor. Trupul acela immund nu se putea să învieze. Şi tot aşa se deduce şi din Răstignirea pictată de Velasquez, cea de la muzeul Prado. Sfârşitul pare definitiv: cum să mai crezi în nemurirea sufletului şi-n înviere pe locul acela atât de zdrobitor de „realist” al Căpăţânii? Ecce homo! Iată victoria materiei, destrămarea viselor şi spulberarea iluziilor. Iată deşertăciunea cuvintelor. Mathias Grunewald şi Velasquez au zugrăvit necredinţa apostolilor, iar Dostoievski a explicat-o. Nici o minte omenească raţională nu mai putea să-şi făurească aparenţe. Şi aceasta fiindcă de tot ce este dumnezeiesc S-a lepădat Hristos pe Cruce, după cum la tot ce este lumesc renunţase pe Muntele Tabor.” ( Daruind vei dobandi)