Crestinismul infantiliza(n)t

magdalena_03_1024-t1

Spunea Petre Tutea:  „Protestantismul este o religie coborîta la rangul de morala pentru gradinita de copii.” (Cugetari memorabile)

Parafrazand, neo-protestantismul este o religie coborata la rangul de dulcegarii pioase pentru sentimentali. Desi oarecum scandaloasa, afirmatia pare bine argumentata de modul in care neoprotestantii gasesc cu cale sa-si „expuna marfa”. Un exemplu elocvent este filmul de sorginte neoprotestanta. Si iau ca exemplu „noua”( de fapt o productie „mutanta” a ‘JESUS’ ) productie – Magdalena: Released From Shame .

O productie submediocra plina de zambete „americane” si mime „pocaite” . O propaganda puerila pentru un produs cosmetizat destul de grosolan. Stilul siropos-dulceag este tocmai bun pentru stors ceva lacrimi de la doamnele amatoare de telenovele si filmul pare drept o bunicica poveste de adormit copiii( desi ma tem ca nici la ei n-ar mai „prinde”).

Departe de mine sa bagatelizez eforturile, probabil sincere, ale unor entuziasti care vor sa foloseasca cea de-a opta arta pentru a raspandi crestinismul. Problema este insa ca zelul nu poate compensa simtul realitatii. Poate fi tentant sa clonezi zambetele de „McDonalds” si sa le pui pe chipurile extaziate ale actorilor, dar devine stanjenitor efortul de publicitate cat timp realitatea devine ireala, cu „capul in nori”.

Ca sa fiu mai exact, predicile parintelui Steinhardt din „Daruind vei dobandi”  desi sunt doar text, nu imagine, nu film, par mult mai realiste si mai convingatoare printr-un acut simt al autenticului. Descrierile sale iti „picteaza” in fata ochilor chipuri – samariteanca, cananeanca, Nicodim – care ti se intiparesc pe „retina” si inima mult mai natural decat zambetele si expresiile extaziate ale actorilor ce se caznesc sa redea pe pelicula „roza” Evanghelie .

„Ce dovedeşte răstignirea? Că întruparea a fost reală şi de bună credinţă; iar moartea nu aparentă, adică mascaradă şi teatru, cum fără voie ori cu voie ar dori monofiziţii să ne facă să credem. Hristos pe cruce suferă ca orice torturat, se zvârcoleşte (în limitele priponirii), îşi pierde încrederea în Tatăl; nu le face – Măriei, lui Ioan, celor câteva mironosiţe – semn cu ochiul: „Nu plângeţi, las’ că ne vedem duminică!”. Astfel comentează Dostoievski tabloul răstignirii pictat de Mathias Grunewald: ca pe o justificare a credinţei apostolilor în putinţa învierii învăţătorului lor. Trupul acela immund nu se putea să învieze. Şi tot aşa se deduce şi din Răstignirea pictată de Velasquez, cea de la muzeul Prado. Sfârşitul pare definitiv: cum să mai crezi în nemurirea sufletului şi-n înviere pe locul acela atât de zdrobitor de „realist” al Căpăţânii? Ecce homo! Iată victoria materiei, destrămarea viselor şi spulberarea iluziilor. Iată deşertăciunea cuvintelor. Mathias Grunewald şi Velasquez au zugrăvit necredinţa apostolilor, iar Dostoievski a explicat-o. Nici o minte omenească raţională nu mai putea să-şi făurească aparenţe. Şi aceasta fiindcă de tot ce este dumnezeiesc S-a lepădat Hristos pe Cruce, după cum la tot ce este lumesc renunţase pe Muntele Tabor.” ( Daruind vei dobandi)

„The Long Silence”

At the end of time, billions of people were scattered on a great plain before God’s throne.

Most shrank back from the brilliant light before them. But some groups near the front talked heatedly – not with cringing shame, but with belligerence.

‘Can God judge us? How can he know about suffering?’ snapped a pert young brunette. She ripped open a sleeve to reveal a tattooed number from a Nazi concentration camp. ‘We endured terror … beatings … torture … death!’

In another group a Negro boy lowered his collar. ‘What about this?’ he demanded, showing an ugly rope burn. ‘Lynched … for no crime but being black!’

In another crowd, a pregnant schoolgirl with sullen eyes. ‘Why should I suffer’ she murmured, ‘It wasn’t my fault.’

Far out across the plain there were hundreds of such groups. Each had a complaint against God for the evil and suffering he permitted in his world. How lucky God was to live in heaven where all was sweetness and light, where there was no weeping or fear, no hunger or hatred. What did God know of all that man had been forced to endure in this world? For God leads a pretty sheltered life, they said.

So each of these groups sent forth their leader, chosen because he, had suffered the most. A Jew, a Negro, a person from Hiroshima, a horribly deformed arthritic, a thalidomide child. In the centre of the plain they consulted with each other. At last they were ready to present their case. It was rather clever.

Before God could be qualified to be their judge, he must endure what they had endured. Their decision was that God should be sentenced to live on earth – as a man!

‘Let him be born a Jew. Let the legitimacy of his birth be doubted. Give him a work so difficult that even his family will think him out of his mind when he tries to do it.Let him be betrayed by his closest friends. Let him face false charges, be tried by a prejudiced jury and convicted by a cowardly judge. Let him be tortured.

At the last, let him see what it means to be terribly alone. Then let him die. Let him die so that there can be no doubt that he died. Let there be a great host of witnesses to verify it.’

As each leader announced his portion of the sentence, loud murmurs of approval went up from the throng of people assembled.

And when the last had finished pronouncing sentence, there was a long silence. No-one uttered another word. No-one moved. For suddenly all knew that God had already served his sentence.

John R. W. Stott, The cross of Christ, pp. 336-337

%d blogeri au apreciat asta: