Intre sila si mila

PREGĂTIRI DE CINĂ

de Vasile  Voiculescu – Din Tara Zimbrului(1918)

Venise primăvara şi sterpele gorgoane
Cu tort de flori alese îşi peticeau chilimul…
Şi doldora de mărfuri,de bani şi caravane
Se pregătea de Paşte întreg Ierusalimul.

Pe uliţe un zbieret de miei fără-ncetare
Şi aburi calzi de azimi veneau din curţi vecine;
Copii, fugiţi din joacă, cereau, scâncind, mâncare
Şi s-agăţau de poala grăbitei gospodine.

Isus, din foişorul cu şiţa înverzită
Privea deşarta caznă şi robotul zadarnic…
O silă uriaşă şi-o milă nesfârşită,
Ca umbra şi lumina, luptau în el amarnic.

Chesat şi aprig, Iuda se tânguia la poartă
Oprind din drum casapii cu mieii de vânzare
Ioan pleca la apă cu vasele de toartă,
Iar Petre-şi da cuţitul pe gresii şi amnare.

Cu multă greutate găsiră precupeţul
Ce s-a-nvoit să intre cu mielul în ogradă
Şi dup-o grea tocmeală, peşin plătindu-i preţul,
L-au înfăşcat şi veseli i l-au adus să-l vadă.

Era un miel molatic cu laţele plăviţe,
Mirositor a lapte şi-l toropise somnul,
Cu fruntea cucuiată de două mici corniţe,
Şi presimţind scaparea,a behăit spre Domnul.

Atunci duios şi paşnic, ca un păstor din munte
Isus îl luă în braţe cu-adâncă sfâşiere,
Îl sărută cu sete pe bot,pe ochi şi pe frunte,
Apoi întoarse capul şi-l dete spre junghiere.

Cu mâneci suflecate voioşi îl apucară,
Îi scoaseră cordeaua, smulgându-i clopoţelul.
Doar Iuda-nţepenise, holbat,năuc pe scară
Privind sărutul tainic ce osândise mielul.

Expresia subliniata ma „obsedeaza” de mai multi ani : „O silă uriaşă şi-o milă nesfârşită”. Cred ca poetul a surprins in acest vers magistral esenta „conflictului din inima” Dumnezeului intrupat : „o sila uriasa” privind omenirea din perspectiva sfinteniei absolute a Dumnezeirii si „o milă nesfârşită” izvorata din Dragostea-fara-limite.

Sfasierea launtrica a Dumnezeirii exprimata cumplit de dureros in cateva pasaje ale Scripturii  este expresia „neputintei” divine de a lasa sila uriasa sau mila nesfarsita sa precumpaneasca in „balanta” infinit de fina a Dumnezeirii. In fata „desertei cazne” si-a „robotului zadarnic” Dumnezeu este manios si zdrobit concomitent. Vazand mai bine decat Eclesiastul scarbavnica viermuiala (sub)umana, toata mizeria si marsavia unor fiinte degradate cumplit, poate Dumnezeu isi aminteste ce curat era pamantul prospat spalat de potopul universal. Urmasii lui Noe tin mortis sa devina precum cei de care fusesera separati si salvati. Pana  la o noua purificare – prin foc de asta data – in Dumnezeu inca se lupta sila, din ce in ce mai uriasa, si mila – din ce in ce mai spre epuizare.