Rasul lui Dumnezeu

Dumnezeul Bibliei plânge şi râde. Malcolm Muggeridge a făcut undeva observaţia că dictatorilor nu le place râsul; sfinţilor, pe de altă parte, le place râsul şi, cum s-ar spune, îl aduc din ceruri. In Fericiri, Isus îi pune în opo­ziţie pe cei ce plâng acum, dar vor râde mai târziu (Luca 6:21) cu cei ce râd acum, dar vor fi cei care mai târziu vor plânge şi se vor tângui (Luca 6:25). Poate că printre agoniile cele mai rele ale iadului este şi conştienta faptului ca Dumnezeul cerului, care a încetat să vorbească despre răscumpărare, Se alătură totuşi sfinţilor răscumpăraţi într-un cor de râsete sfinte şi de bucurie, într-o comunitate în care dreptatea domneşte voluntar şi răul nu-şi mai are locul.

Carl F.H. Henry, „Dumnezeu, revelatie si autoritate”, vol 4, p. 650

Steinhardt despre Mozart si rai


Atunci, în primăvara lui 1983, mi-am notat doar suprafaţa unei biografii, zona ei nepersonalizată, ca să zic aşa. A urmat o scurtă conversaţie, destul de convenţională, până în momentul în care, oarecum scuzându-mă, i-am explicat că în sacoşa de plastic pe care o aşezasem alături de mine se află câteva discuri cu muzică de Mozart, cumpărate de la un prieten violonist la Filarmonica „George Enescu” şi care emigra în Germania (erau nişte discuri EMI şi Deutsche Grammophon cu Filarmonica din Berlin şi Karajan). Atunci a izbucnit ca un copil: ,A! Mozart!” şi m-a rugat să asculte puţin dintr-unul. Se afla alături, pe o măsuţă, un pick-up Supraphon din acelea vechi, gen valijoară, cu difuzorul prins în capac. Acul aparatului părea însă uzat, aşa încât reproducerea aducea mai mult a zgomot, cu note sparte sau întinate. Am îndrăznit atunci să-l invit la noi (aveam o bună „combină” Fischer). „In cartierul Pantelimon, i-am spus, preţ de 20 de minute cu tramvaiul 14.” „Pantelimon, locul copilăriei mele!”, a exclamat iarăşi cu inflexiuni necenzurate de numărul anilor (de altfel, îmi „declarase” asta la „biografie”).
Peste două zile, într-o după-amiază, a venit. A intrat la fel de firesc cum mă primise. N-am schimbat prea multe vorbe, cedând „audiţiei” spaţiul conversaţiei. S-a aşezat jos pe mochetă, turceşte, înainte-i cu un pahar de ceai şi o felie de pâine (singurul lucru cu care s-a lăsat „tratat”), cu căştile puse şi fixând din când în când icoanele pe sticlă şi pe lemn de pe peretele din faţă. Vreme de 3-4 ore a ascultat fără întrerupere Mozart. La sfârşit, lăsând la o parte orice teamă (se purta în aşa fel încât nu te sfiai să calci în străchini, să faci vreo gafă culturală), soţia mea sau eu, nu mai ştiu, am spus că, deşi îl iubim, noi ne uităm ca pisica la Mozart. „Toţi ne uităm la el aşa” (altfel spus, nu înţelegem mai nimic). „Totuşi, am continuat, de ce Mozart, de ce numai Mozart ?” „Dar ce, sunt prost, când am ajuns în Rai să plec de-acolo ? Desigur, şi Bach, şi Haendel şi ceilalţi, care sunt aproape de Dumnezeu, îţi arată calea spre El, dar cu Mozart ai ajuns Acolo şi te bucuri. Mozart e bucuria pură!” (Am regăsit ideea într-un eseu al său, astfel montată însă încât să „treacă”.) La plecare, a glumit: „Nu vreţi să mă luaţi în gazdă ? Aş coborî doar să-mi cumpăr pâine şi aş asculta neîntrerupt.”N. Steinhardt, „Articole Burgheze”, p. 16  (istoriseste Nicolae Mecu)

PS:  🙂 E greu sa nu indragesti asa un Om. Dea Cel de Sus sa ajungem la El si acolo sa stam turceste impreuna si cu Nicu Steinhardt, si cu Mozart care sa ne delecteze interpretandu-si muzica …

%d blogeri au apreciat asta: