Despre hirotonirea femeilor (o perspectivă ortodoxă) – Pr. Alexander Schmemann

Unui candidat la monahism

Dacă aş fi un stareţ, i-aş spune unui candidat la monahism următoarele:

–   angajează-te într-un post, cel mai simplu cu putinţă, lipsit de creativitate (de exemplu, casier într-o bancă);

–   în timp ce lucrezi, roagă-te şi caută pacea lăuntrică; nu te mânia; nu te gândi la tine (drepturi, dreptate, etc). Primeşte-i pe toţi (colegi de serviciu, clienţi) ca pe nişte oameni trimişi ţie; roagă-te pentru ei;

–   după ce-ţi plăteşti cheltuielile modestului apartament şi hrana, dă banii tăi celor săraci; mai degrabă persoanelor decât fundaţiilor;

–   mergi, întotdeauna, la aceeaşi Biserică, iar, acolo, încearcă să ajuţi cu adevărat, nu prin lecturi despre viaţa spirituală sau despre icoane, nu prin învăţături, ci ca o „cârpă de şters praful” (cf. Sf. Serafim de Sarov). Munceşte astfel – în treburile Bisericii – supus total preotului paroh;

–   nu încredinţa altuia, obligaţia ta; nu te întrista pentru că talentele tale nu sunt folosite; ajută; slujeşte acolo unde este nevoie; iar nu unde crezi tu că este nevoie de tine;

–   citeşte şi asimilează cât de mult poţi; nu citi doar literatură monahală, ci o literatură mai variată (acest aspect trebuie definit mai precis);

–   dacă prietenii şi cunoştinţele te invită, pentru că sunt aproape de tine – du-te; dar nu prea des şi fără motiv. Nu sta niciodată mai mult de o oră jumătate sau două. După acestea, cea mai prietenoasă atmosferă devine dăunătoare;

–  îmbracă-te la fel ca ceilalţi, dar modest şi fără semne vizibile ale unei vieţi spirituale deosebite;

–  fii mereu simplu, deschis, bucuros. Nu învăţa. Evită, cu stricteţe, orice conversaţii „spirituale” şi orice vorbărie religioasă ori bisericească. Dacă poţi face aceasta, va fi spre folosul tău;

–    nu căuta un îndrumător spiritual. Dacă ai nevoie de el, Dumnezeu ţi-l va trimite şi-l va trimite atunci când este necesar;

–    după ce ai muncit şi ai slujit astfel timp de zece ani – nu mai puţin – întreabă-L pe Dumnezeu dacă trebuie să continui acest stil de viaţă ori să-l schimbi. Şi aşteaptă răspunsul: va veni; semnele vor fi „bucuria şi pacea în Sfântul Duh”.

(…) Mi se pare că renaşterea monahismului despre care toţi vorbesc cu atâta entuziasm – sau măcar încercarea de a-l renaşte – poate fi realizată, în primul rând, prin lichidarea instituţiei monahale, adică întregul vodevil de klobuks, glugi, stilizare, etc.

Marti, 20 ianuarie 1981

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Ispita activismului în Biserică -> otravirea Bisericii

Sâmbătă, 19 septembrie 1981

Am discutat cu părintele N. despre Biserică. Atât de multe intrigi, ambiţii ofensate, dispute şi, mai ales, meschinăria teribilă a acestor probleme. Toate acestea pentru că Biserica este văzută ca o activitate neîntreruptă şi febrilă. Inmulţirea departamentelor, comisiilor, întâlnirilor, adunărilor. O mulţime de documente, memorandum-uri, informaţii. Toate aceste activităţi necesită bani; pentru a face rost de ei, este nevoie de o activitate continuă. Un fel de cerc vicios.

In situaţia de azi, Biserica este o caricatură a lumii cu diferenţa că, în lume, disputele, instituţiile şi toate celelalte sunt reale. In Biserică ele sunt iluzorii, deoarece nu se leagă de nimic. Acest activism este inutil mântuirii, bucuriei şi păcii în Duhul Sfânt, întrebarea este: de ce avem nevoie de Biserică? Aceasta este întrebarea pe care ar trebui să şi-o pună Biserica înainte de orice acţiune. Biserica este legătura noastră şi a tuturor cu Hristos. Aceasta este, adeseori, absentă tocmai pentru că este considerată evidentă. De ce să vorbim despre ea? Să începem cu banii sau cu problemele organizatorice – sau un jubileu – atunci, totul este pătruns de o monotonie teribilă.

Joi, 18 februarie 1982

Ispita activismului în Biserică. Părintele Tom mi-a povestit ieri, despre unul dintre foştii noştri studenţi, un preot cu doar douăzeci de enoriaşi care le trimite circulare, formulare, chestionare şi le cere reacţiile lor în scris. In zilele noastre, îndeosebi în Statele Unite, Biserica este văzută ca o întreprindere, o activitate. Preotul le cere mereu oamenilor să facă ceva pentru Biserică, iar activismul lor este măsurat în criterii cantitative: câte întâlniri, câţi bani, câte „activităţi”. Nu sunt sigur că totul e necesar. Periculoasă este nu atât activitatea în sine, cât reducerea Bisericii, identificarea acestei activităţi cu viaţa Bisericii. Ideea de Biserică, principiul sacramental al vieţii sale constă în îndepărtarea noastră de activitate („toată grija cea lumească să o lepădăm”) şi participarea la comuniunea cu o viaţă nouă, cu veşnicia, cu împărăţia. Iar ideea Bisericii, principiul vieţii sale ne cere, de asemenea, să ducem în lume , această experienţă a noii vieţi, astfel încât să curăţim această lume, să o luminăm cu nelumescul experienţei  Bisericii. Adeseori, se întâmplă exact invers. Aducem activismul şi agitaţia din lume în Biserică, îi otrăvim viaţa cu această activitate neîntreruptă. Şi astfel, nu viaţa devine Biserică, ci Biserica devine lumească.

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Moartea crestinismului=invierea lui Christos?

Vineri, 30 aprilie 1982

Biserica a devenit o organizaţie între alte organizaţii, o activitate între alte activităţi fără ascendenţă în trecut. In perioada de început a creştinismului, când acesta era negat de lume, Biserica era o realitate eshatologică: nu avea o activitate lumească precisă şi nu putea să o aibă. (…)

Apoi, a urmat o „eră creştină”. Intr-o naţiune oarecare, toţi au devenit creştini şi laicatul a apărut ca o nouă formă de viaţă creştină. Un laic nu este acela situat în afara Bisericii (precum în creştinismul primar), ci acela care, deosebit de clerici (slujitorii permanenţi ai Bisericii), trăieşte viaţa lumii şi o luminează cu credinţă, cunoaştere, rugăciune, etc.

Sfinţeşte lumea printr-o credinţă aparţinătoare altei lumi, sfinţeşte timpul prin eshatologie şi pământul prin rai. Biserica îl sfinţeşte pe mirean, facându-l părtaş împărăţiei lui Dumnezeu şi sfinţeşte viaţa lui în lume arătându-i – ar fi ideal – sensul vieţii. Da, Biserica a devenit un Templu, un cult, însă acest cult, acest Templu, această „legătură”, această eshatologie este legată de lume ca revelare, ca dar, ca posibilitate a unei noi vieţi şi cunoaşterea vieţii însăşi ca „nouă creaţie”.

Această lume creştină, lumea înrudită cu însetarea după împărăţia lui Dumnezeu s-a prăbuşit în faţa noastră. Insă paradoxul şi tragedia acestei prăbuşiri stă în faptul că este legată direct de renunţarea Bisericii la funcţia ei eshatologică în lume, de activismul şi identificarea ei cu acest activism şi de transformarea Bisericii într-o parte a lumii.

Secularizarea lumii a început ca o eliberare de Biserică, nu de credinţă; de clericalism, nu de mireni, însă Biserica este vinovată, deoarece i-a îndepărtat, într-un fel, pe mireni; pe de o parte, prin transformarea lor în „clienţi” ai clericilor şi pe clerici în preoţi ce împlinesc nevoile lor spirituale. Pe de altă parte, cerând un activism religios din partea mirenilor, Biserica i-a transformat pe aceştia în membrii unei organizaţii bisericeşti, slujind intereselor Bisericii.

Iată cei doi poli ai psihologiei mireanului, evidentă, mai ales, în diaspora, adică acolo unde lipsesc şi ruinele unei lumi creştine organice.

a). Este vorba, în primul rând, despre psihologia consumatorului care decide el singur ce doreşte de la Biserică şi în ce formă. El poate să ceară Bisericii să fie legătura cu ţara lui de baştină, cu copilăria lui etc, sau să fie doar americană. Sau vrea un Paşti rusesc la miezul nopţii sau unul carpato-rusesc cu Liturghia săvârşită dimineaţa etc. Şi fiindcă el este clientul care plăteşte cu banii lui pe clericii care îl slujesc, orice opoziţie din partea clerului, orice aluzie la nişte reguli inexplicabile şi inutile sau la disciplină i se par lui, clientului, lipsite de orice importanţă; reaua voinţă a preotului i se pare o manifestare a dorinţei acestuia de putere.

b). In al doilea rând, este vorba despre psihologia unui activist al Bisericii care ajută Biserica şi este membru activ al acestei organizaţii. Biserica l-a încredinţat că este de datoria lui să slujească nevoilor Bisericii, să ajute Biserica. Aşadar, ajută. Insă, din moment ce activitatea lui este una administrativă, financiară etc, nu înţelege de ce un cleric trebuie să o coordoneze. Ţelul Bisericii a devenit Biserica însăşi, organizarea, bunăstarea şi succesul ei.

Joi, 22 februarie 1979

„Moarte Creştinismului”! Sună teribil. Insă aşa să fie, oare? Mi se pare (şi-mi aduce lumină şi bucurie interioară) că moartea creştinismului este necesară, astfel încât Hristos să învieze. Slăbiciunea fatală a creştinismului constă într-un singur lucru – uitarea şi neglijarea lui Hristos. In Evanghelie, Hristos spune, întotdeauna, „Eu” – El spune despre Sine că Se va întoarce în slavă precum un împărat. Trebuie să-L iubim, să-L aşteptăm, să ne bucurăm în El şi de El. Când nu va mai rămâne nimic din creştinism, doar Hristos va fii vizibil; şi nici revoluţia, nici Islamul, nici hedonismul nu vor mai avea vreo putere. Acum, este vremea rugăciunii „Vino, Doamne Iisuse!”

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Suna aproape dostoievskian ( morala la „Marele Inchizitor”) aceasta concluzie: Hristos este marginalizat si exclus din religia fondata pe (re)numele Lui. Am spus (re)nume doar, pentru ca invatatura Lui desi acceptata teoretic, practic este considerata adesea idealista, utopica, nepragmatica. Daca Tolstoi a gresit facand apologia nonviolentei, daca…, cu siguranta n-a gresit protestand impotriva spiritualizarii invataturii lui Christos pentru a evada de sub imperativele „maximaliste” propovaduite de El nu ca utopii intangibile, ci ca necesitati ontologice.

Cum şi de ce au ajuns creştinii imuni la bucurie?

Marti, 12 octombrie 1976

Sursa falsei religii este incapacitatea de a te bucura, sau mai degrabă, respingerea bucuriei, pe când bucuria este esenţială, deoarece este rodul prezenţei lui Dumnezeu. Nu poţi să nu te bucuri, ştiind că Dumnezeu există. Doar puse în legătură cu bucuria, frica de Dumnezeu şi umilinţa sunt drepte, autentice, fructuoase. In lipsa bucuriei, ele devin demonice, cea mai profundă denaturare a oricărei experienţe religioase. O religie a fricii. Religia falsei umilinţe. Religia vinei. Toate sunt nişte ispite, nişte capcane -foarte puternice într-adevăr, nu doar în lume, ci şi în sânul Bisericii. Oamenii „religioşi” privesc bucuria, adeseori, cu suspiciune.

Izvorul principal al tuturor este „sufletul meu se bucură în Domnul…” Frica de păcat nu ne mântuieşte de el. Bucuria în Domnul mântuieşte. Un sentiment de vinovăţie sau moralismul nu ne eliberează de această lume şi de ispitele ei. Bucuria este temelia libertăţii în care suntem chemaţi să rămânem. Unde, cum şi când s-a denaturat această tonalitate a creştinismului – sau, mai degrabă, unde, cum şi de ce au ajuns creştinii imuni la bucurie? Cum, când şi de ce, în loc să uşureze oamenii suferinzi, Biserica a ajuns să-i intimideze şi să-i înspăimânte?

Vineri, 3 decembrie 1976

Cred că Dumnezeu v-a ierta totul cu excepţia lipsei de bucurie: atunci când uităm că Dumnezeu a creat lumea şi a răscumpărat-o. Bucuria   nu   este   una   dintre   „componentele” creştinismului, ci este tonalitatea creştinismului care pătrunde toate – credinţă şi viziune. Unde nu este bucurie, creştinismul devine teroare şi, din această cauză, un chin. Ştim despre starea căzută a lumii numai pentru că ştim despre creaţia şi răscumpărarea ei prin Hristos. Cunoaşterea lumii căzute nu înlătură bucuria care izvorăşte, mereu, în această lume ca o tristeţe strălucitoare.

Această lume se distrează, totuşi este lipsită de bucurie, deoarece bucuria (diferită de ceea ce numim „distracţie”) poate fi numai de la Dumnezeu, numai de sus – nu doar bucuria mântuirii, ci mântuirea ca bucurie. Să ne gândim – în fiecare duminică, petrecem împreună cu Hristos, la masa Lui, în împărăţia Lui, apoi, ne cufundăm în problemele noastre, în frică şi suferinţă. Dumnezeu a mântuit lumea prin bucurie: „Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan, 16:21: „Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume”).

Duminică, 26 decembrie 1976

Forţa păcatului nu stă în ispită, ci în afundarea inimii în tot felul de interese mărunte şi în imposibilitatea de a trăi şi de a respira în pace. Pentru a ne împotrivi acestei afundări, nu este suficient să pledăm în favoarea smereniei şi a rugăciunii. Smerenia poate fi şi este, adeseori, meschină, iar rugăciunea – egocentrică. Aceeaşi problemă se pune şi în legătură cu comoara inimii, cu bucuria. Fără bucurie, smerenia şi rugăciunea sunt lipsite de har, deoarece puterea lor stă în bucurie. Religia a devenit sinonimă cu o sobrietate incompatibilă cu bucuria.

Ea este, aşadar, neputincioasă. Oamenii aşteaptă de la religie răspuns, linişte, sens, iar sensul este bucuria. Acesta este răspunsul ce cuprinde în el toate răspunsurile.

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

PS: sublinierile imi apartin iar fragmentul de film este din „Ostrov” – unul dintre cele mai reusite filme crestine ale ultimelor decenii(poate fi descarcat sau vizionat chiar online – pentru cei ce nu l-au vazut)

Crestinismul prabusit & judecata de Apoi a religiei

Miercuri, 18 februarie 1976

Hristos a întrebat dacă va mai găsi credinţă pe pământ atunci când Se va întoarce. Un lucru este sigur: va găsi multă religie şi sentimente religioase. Judecata de Apoi este, înainte de toate, Judecata religiei. „Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei, 12:37).

Joi, 10 noiembrie 1977

Revistele „L’Express” şi „Nouvel Observateuf” sunt dedicate, săptămâna aceasta, celei de-a şaizecea aniversări a Revoluţiei ruseşti din luna octombrie. Cel mai impresionant aspect al acestui eveniment este pasiunea şi entuziasmul cu care lumea a crezut, atâta timp, în el. Cred că, în întreaga istorie a lumii, nu a existat nimic mai tragic, mai ciudat decât acest crez, decât această încăpăţânare de a crede, decât această orbire de sine. Este, totuşi, o dovadă că, în această lume, doar un vis poate fi atât de puternic şi de eficace. Dacă visul divin din om moare, omul se dedică unui vis diabolic. Din această cauză, putem lupta împotriva unui vis diabolic, împotriva unei amăgiri diabolice doar cu un vis divin, al lui Dumnezeu. Dar acest vis s-a spulberat, s-a pierdut în creştinismul istoric, s-a transformat în pietism, într-un mod de viaţă religios, o curiozitate temătoare faţă de „viaţa veşnică” etc. Acest comunism degenerat continuă să vorbească despre revoluţie şi schimbare, însă creştinismul nu a fost fidel esenţei sale. „Evanghelia” – împărăţia lui Dumnezeu este aproape, căutaţi, mai întâi, împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta o ştie oricine, am obosit repetând-o; cu toate acestea, doar aici, în această trădare a eshatologiei, se află cauza prăbuşirii istorice a creştinismului! Focul lumii aţâţat de un comunism stupid („masele” etc.) – ce judecare teribilă a creştinismului!

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Despre hirotonisirea femeilor

Joi, 25 martie 1976

Am petrecut dimineaţa în catedrala Sfântul Ioan, unde a avut loc o dezbatere în legătură cu hirotonirea femeilor. O mulţime de femei anglicane, preoţi, laici. Unele femei purtau guler. Pentru mine a fost o atmosferă apăsătoare, întrucât ştiu că nu am vreo dovadă sau argumente, nimic care să poată fi demonstrat. Am spus că există două interpretări muzicale, două tonalităţi, iar alegerea este făcută nu cu mintea, ci cu inima – şi atunci unele dovezi sunt adăugate acelei alegeri.(…)

Am fost uimit de furia provocată de remarca mea că Hristos a fost bărbat. Cuvântul „Hristos” este folosit în zilele noastre ca un nume simbolic pentru ceea ce considerăm noi că este comoara noastră.

Vineri, 17 septembrie 1976

(…) Ieri, Adunarea Episcopală a adoptat o ordonanţă privind hirotonirea femeilor întru preot. Două treimi dintre episcopi au votat pentru; o treime, împotrivă. Cler şi laici – 51% pentru; restul împotrivă.

Am primit un telefon din Minneapolis, mi s-a cerut să particip la o adunare de protest, dar ştiu că este inutil. Ar fi îngrozitor să exploatăm o tragedie mistică atât de mare.

Un egalitarianism josnic, o laşitate în faţa lumii contemporane.

Nimic profund sau autentic. Chiar simplul fapt că a avut loc o votare…!

Insă opozanţii ordonanţei par la fel de neînsemnaţi şi de superficiali – astfel că am refuzat să merg.

Luni, 20 septembrie 1976

(…) Vineri seara, am primit un telefon de la un prieten din Minneapolis, participant la Adunarea Episcopală. In ciuda şocului, majoritatea se vor obişnui cu ceea ce s-a întâmplat. Oricum, amploarea crizei este considerabilă. Sunt atât de bucuros că nu am fost nevoit să mă adâncesc în acea atmosferă.

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

PS: sublinierile imi apartin

PPS: a se vedea si  „Women and the Priesthood” de acelasi autor

De ce nu poate fi preot o femeie?

Miercuri, 11 februarie 1976

De ce nu poate fi preot o femeie? Am discutat îndelung cu Părintele Tom, care este criticat de către unele femei ortodoxe şi multe altele pentru articolul său din St Vladimirs Seminary Quarterly. De când au început toate aceste discuţii legate de hirotonirea femeii, sunt tot mai surprins, nu atât de subiectul discutat, cât de ceea ce iese la lumină despre teologie. Nu este posibil să găseşti argumente hotărâtoare în favoarea sau împotriva hirotonirii – hotărâtoare, în sensul de a fi obiectiv convingătoare pentru ambele părţi. Fiecare parte are dreptate din punctul ei de vedere, din perspectiva ei şi în virtutea argumentelor proprii. Sfântul Ioan de Kronstadt a spus despre ereziile lui Lev Tolstoi: „O! Nebune conte! Nu crezi tu în Sfinţii Apostoli?” Dar ereziile lui Tolstoi încep cu necredinţa lui în Apostoli! Ţinta nu este găsirea argumentelor Ex traditione. O erezie este, întotdeauna, „dintr-o bucată”, integrală, nu compusă din fragmente; este, cu adevărat, o alegere profundă, nu doar o greşeală care se poate îndrepta în unele detalii. De aici şi inutilitatea dialogurilor teologice. Toate argumentele teologice vin post factum – după faptă. Işi află rădăcina în experienţă, dar, dacă experienţa este diferită, ele nu se mai aplică. Ce a devenit evident în discuţia despre hirotonirea femeilor? Tom a zis: „Cum se poate explica faptul că o femeie poate fi preşedinte al Statelor Unite, dar nu poate fi preot?”. Mi se pare (zic eu) că n-ar trebui să fie preşedinte al Statelor Unite. Dar nimeni nu poate spune asta în zilele noastre, iar, dacă ar face-o, ar fi jignitor. Şi nu avem voie să jignim. Astfel că ne aflăm într-un cerc vicios – un cerc vicios inevitabil, când o experienţă organică, primordială, eternă este întreruptă. Cultura noastră contemporană constă în negarea şi desfiinţarea acestei experienţe; esenţa ei este negarea. Este o experienţă a negativismului, a revoltei şi a protestului. Intregul concept al eliberării este unul negativ. Ideea că „toţi oamenii sunt egali” este una dintre cele mai eronate idei apriori. Apoi urmează: „Toţi oamenii sunt liberi”, „Dragostea este întotdeauna pozitivă” (de aici, de exemplu, justificarea homosexualităţii), orice limitare este insuportabilă. Câtă vreme creştinii înşişi acceptă toate aceste „principii”, câtă vreme acceptă cultura bazată pe aceste principii, nici un argument privind imposibilitatea femeilor de a deveni preoţi nu sună valabil. Par ipocrite şi înşelătoare. Dacă începem discuţia despre „egalitatea” abstractă, ireală, denaturată dintre bărbaţi şi femei, nici un argument nu este posibil. Trebuie să începem cu expunerea şi demascarea falsităţii acestui principiu, deoarece este o invenţie abstractă. Intreaga cultură contemporană trebuie respinsă împreună cu premisele sale spirituale false şi chiar demonice. Există o falsitate profundă în principiul comparaţiei, care este punctul de plecare al principiului egalităţii. Nu obţii nimic prin comparaţie -sursa invidiei (de ce el, şi nu eu?), a protestului (trebuie să fim egali) şi apoi a mâniei, a revoltei şi a divizării. De fapt, este genealogia diavolului. Nu este nimic pozitiv; totul este negativ, de la un capăt la altul. Deoarece comparaţia conduce, întotdeauna, cu o precizie matematică la experienţa şi cunoaşterea inegalităţii, ea duce, întotdeauna, la protest. Egalitatea este bazată pe negarea oricăror distincţii, dar pentru că ele există, dorinţa de egalitate ne cere să ne opunem acestora, să impunem egalitatea oamenilor şi, ce este şi mai rău, refuzarea acestor distincţii care sunt esenţa vieţii. Persoana – bărbat sau femeie – care tânjeşte după egalitate este deja golită şi impersonală, deoarece o personalitate este alcătuită din ceea ce o distinge de ceilalţi şi nu din ceea ce o supune legii absurde a egalităţii.

Principiului demonic al comparaţiei, creştinismul îi opune dragostea. Esenţa iubirii este lipsa totală a „comparaţiei”. Egalitatea nu poate exista în această lume, deoarece lumea a fost creată din dragoste, iar nu din principii. Şi lumea însetează după dragoste, iar nu după egalitate. Nimic – şi o ştim – nu ucide dragostea şi nu o înlocuieşte cu ură, precum o face egalitatea impusă lumii ca ţel şi valoare. Şi tocmai în dragoste, şi nimic altceva, îşi află rădăcina dualitatea omului ca femeie şi bărbat. Aceasta nu este o greşeală pe care umanitatea trebuie să o îndrepte prin „egalitate”, nu este o fisură sau o întâmplare – ea este prima şi cea mai ontologică expresie a vieţii. Aici, realizarea personală se împlineşte în sacrificiul de sine, aici, se află biruinţa asupra „legii”, aici, dispare afirmarea de sine a bărbatului ca bărbat şi a femeii ca femeie şi aşa mai departe. Toate acestea înseamnă că nu există egalitate, ci doar o distincţie ontologică ce face posibilă dragostea, şi anume: unitate nu egalitate. Egalitatea presupune existenţa mai multor egali care nu formează niciodată o unitate, deoarece esenţa egalităţii constă tocmai în păstrarea. In unitate, distincţiile nu dispar, ci devin unitate, viaţă, creativitate. Bărbatul şi femeia sunt parte a naturii lumii, însă numai o fiinţă umană îi transformă în unitatea unei familii. Aversiunea culturii noastre faţă de familie se bazează pe faptul că familia este ultimul bastion de expunere a răului egalităţii.

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

PS: sublinierile imi apartin

Despre „inflatie”

Miercuri, 9 octombrie 1974

Am auzit la televizor discursul despre inflaţie al preşedintelui. Ceea ce nu spune nimeni şi, evident, nimeni nu înţelege, este faptul că „inflaţia”, în zilele noastre, este, înainte de toate, o condiţie spirituală, psihologică, o formă de conştiinţă. Intreaga lume a devenit o „inflaţie” de cuvinte şi sentimente, de relaţii cu viaţa. Inflaţia este precum o broască ce se umflă şi apoi se dezumflă (un basm). Când începem să numim paznicul  unui  magazin  „inginer  de  întreţinere” devenim bombastici. Iar când aerul pe care-l respirăm este plin de exagerări, viaţa este distrusă. Dacă totul este o minciună, dacă totul este exagerat la nesfârşit, deformat nu mai există nici o măsură în lucruri. De ce să crească preţul unui produs cu trei cenţi, când poate creşte cu un dolar – şi va fi acceptat? Trebuie să începem nu cu un efort economic, ci cu unul spiritual -o luptă cu inflaţia – ca o stare a inimii şi a minţii.

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Despre ideologii

Vineri, 20 septembrie 1974

Mi-am dat seama cât îmi este de greu să fiu mereu în aceeaşi tabără. In tot ce iubesc şi consider că este al meu, Biserica, religia, lumea în care am crescut şi căreia îi aparţin văd adeseori deficienţe şi lipsă de adevăr. In tot ce-mi displace – idei şi convingeri radicale – văd uneori adevărul chiar dacă este relativ, în centrul religiei mă simt sufocat şi mă consider un „contestatar” radical. Dar mă simt conservator şi tradiţionalist între contestatari. Nu mă pot identifica pe deplin cu un sistem, cu o viziune integrală a lumii sau cu o ideologie. Mi se pare că orice lucru încheiat, complet care nu este deschis altor dimensiuni constituie o povară şi este autodistructiv. Văd greşeala dialecticilor care folosesc teza, antiteza şi sinteza înlăturând posibilele contradicţii. Eu cred că trebuie să existe întotdeauna loc pentru deschidere; aceasta este credinţa, în ea îl găsim pe Dumnezeu care nu este o „sinteză” ci viaţă şi plenitudine.

Joi, 14 noiembrie 1974

Citind ultimele articole şi scrisori ale lui Soljeniţîn, mă gândesc la pericolul iminent al „ideologilor”. Mi se pare că orice ideologie este dăunătoare pentru că este în mod inevitabil reductivă şi identifică orice altă ideologie cu răul, iar pe sine, cu adevărul, când, de fapt, atât adevărul, cât şi bunătatea sunt întotdeauna transcendentale. O ideologie este idolatrie; aşadar este rea şi-i face pe oameni răi.

Sâmbătă, 31 mai 1975

Am discutat cu L., azi dimineaţă, despre ideologii şi răul major al lumii contemporane. Marxismul este, într-un fel, apogeul tuturor ideologiilor, a „ideologiei” ca atare. Orice ideologie neagă libertatea individuală, sacrifică omul unei utopii, unui adevăr rupt de viaţă. Ideologia este creştinismul rupt de Hristos, deşi s-a născut şi domneşte în lumea creştină. Ideologia este negarea prezentului de dragul viitorului; este transformarea omului într-un instrument al ideilor sale (cum poate fi omul folosit pentru scopurile mele sau ale noastre). Este o perdea de adevăruri abstracte aruncată peste lume şi viaţă care face imposibilă orice comunicare normală. Totul devine strategie sau tactică. Ideologia este metoda deosebită de scop în timp ce Hristos înlătură deosebirea dintre metodă şi scop. In Hristos, ţelul este împărăţia lui Dumnezeu revelată prin intermediul Său şi al vieţii Sale.

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Greşeala majoră a omului modern

Greşeala majoră a omului modern este identificarea vieţii cu activismul, cu gândirea etc. şi de aici incapacitatea de „a trăi” pur şi simplu, adică de a simţi, de a preţui, de a trăi viaţa ca dar veşnic.

Să păşeşti spre gară în lumina primăverii sub stropii de ploaie, să poţi vedea, să simţi, să priveşti o rază de soare ce odihneşte pe un perete – toate acestea constituie realitatea vieţii. Ele nu sunt împrejurări ale activismului sau ale gândirii, nu sunt doar un fundal insignifiant, ci sunt motivul pentru care cineva acţionează şi gândeşte. Doar în această realitate a vieţii, Dumnezeu Se revelează iar nu în acte şi gânduri. Din această cauză, Julien Green are dreptate când afirmă: „Totul este altundeva” – „Singurul adevăr stă în leagănul ramurilor desfrunzite”. La fel se întâmplă şi în comunicare. Nu se comunică prin discuţii şi polemici. Cu cât comunicarea este mai profundă şi mai însufleţită cu atât este mai puţin condiţionată de cuvinte. Mai mult, ne temem de cuvinte, fiindcă ele pot risipi comuniunea, pot îndepărta bucuria.

[…] „Blestemul muncii”. Dar mulţi oameni, dacă nu majoritatea lor, se târăsc într-o activitate furibundă, pentru că le este teamă să rămână faţă în faţă cu viaţa, cu ei înşişi, cu moartea. Se plictisesc, iar plictiseala este împărăţia diavolului. Plictisiţi şi temători, îşi sporesc indiferenţa prin activitate, idei şi ideologii. Fundamentul culturii noastre este activitatea intensă marcată de frică şi plictiseală. Fără Dumnezeu, totul este posibil, dar acest „tot” este cât se poate de înfiorător şi de plictisitor. Consider că prima îndatorire a Bisericii ar trebui să fie refuzul de a lua parte la logica şi fundamentul acestei lumi.

Nu poate avea loc o luminare a lumii fără o respingere iniţială a ei. Creştinismul contemporan are nevoie de curaj şi de libertate spirituală: să nu cedeze „înţelegerii”, „implicării”, „supravieţuirii lumii”, indiferent cu ce preţ.

[…] Sunt intrigat: ce fac oamenii atunci când nu „fac” nimic, când doar trăiesc? In acel moment viaţa lor devine importantă, iar soarta le este determinată. Fericirea orăşenilor simpli este adeseori dispreţuită de activiştii de toate felurile care nu înţeleg însemnătatea vieţii, care cred că viata este o acumulare de activităţi. Dumnezeu ne dă viaţa Sa, nu idei, doctrine sau reguli. Acasă, viaţa în sine începe când toată activitatea s-a încheiat. Hristos nu avea o casă a Lui nu pentru că ar fi dispreţuit bucuriile simple – a avut şi El o copilărie, o familie, o casă – ci pentru că El se simţea acasă pretutindeni în lumea pe care Tatăl Său o făcuse „casă” omului.

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

PS: din acelasi jurnal „De ce nu poate fi preot o femeie?”

PPS: english –   The journals of Father Alexander Schmemann, 1973-1983

„Negarea schimbării” – fragment din jurnalul parintelui Schmemann

Sâmbătă, 19 ianuarie 1974

„Criza istorică a Ortodoxiei”. Din punct de vedere istoric, Ortodoxia a fost dintotdeauna mai mult decât o biserică, şi anume, o lume ortodoxă, un fel de univers ortodox. Orice schimbare de situaţie generează în această lume o reacţie negativă, o negare a schimbării, o reducere a ei la rău, la ispită şi la constrângere demonică. Această reacţie nu se datorează loialităţii, credinţei sau dogmei – care rămân aceleaşi, indiferent de schimbări, în realitate, lumea ortodoxă nu mai este atât de interesată de dogme sau de conţinutul credinţei. Este mai degrabă o negare a schimbării ca mod de viaţă. O nouă situaţie este rea tocmai pentru că este nouă. Această negare a priori nu permite o înţelegere a schimbării, o evaluare a ei în contextul credinţei, o „întâlnire” realistă cu ea. Renunţare şi negare, nu înţelegere, întrucât lumea ortodoxă s-a schimbat şi se schimbă în mod inevitabil, trebuie să recunoaştem drept prim simptom al crizei, o schizofrenie profundă, care a pătruns mentalitatea ortodoxă: viaţa într-o lume ireală, inexistentă, caracterizată drept reală şi existentă. Conştiinţa ortodoxă n-a remarcat căderea Bizanţului, reformele lui Petru cel Mare, revoluţia; n-a remarcat revoluţionarea gândirii, a ştiinţei, a modului de viaţă… Pe scurt, n-a remarcat istoria. Această negare a semnificaţiei procesului istoric n-a slujit cauza ortodoxiei, în loc să înţeleagă schimbarea, şi în acest fel, să vină în întâmpinarea ei, ortodoxia s-a văzut copleşită de ea. Oamenii s-au refugiat la Sf. Părinţi, Typikon, catolicism, elenism, spiritualitate, un mod de viaţă bine definit, oriunde altundeva. In mare parte, s-a fugit. Să fugi sau să negi este mai drastic decât să afirmi. Este mai uşor să te agăţi de vechiul calendar, de litera legii, de teamă şi de o defensivă furibundă. Această luptă cu istoria, care îşi urmează cursul în mod inevitabil, provine din incapacitatea de a ajunge la o înţelegere cu antinomia esenţială a creştinismului: „în această lume, dar nu din această lume” şi de a înţelege că lumea ortodoxă este din această lume. Proclamarea acestui lucru ca absolut constituie o trădare. Plătim preţul crizei ortodoxiei pentru că am creat atât de mulţi idoli, sute de idoli. Nu am integrat niciodată lumea noastră ortodoxă în „imaginea trecătoare a lumii”. Acum când această lume ortodoxă se distruge, încercăm să o regenerăm. Suntem preocupaţi de soarta multor patriarhale, de supravieţuirea muntelui Athos; ne ocupăm de Bizanţ şi de textele bizantine, atât de importante pentru teologi. Suntem înghiţiţi de multe jurisdicţii, toate etalând diferite canoane, încercăm să cucerim occidentul cu ceea ce avem mai slab în moştenirea noastră. Această aroganţă, mulţumire de sine şi acest triumfalism pompos sunt înfricoşătoare. Şi poate că cel mai înspăimântător este faptul că prea puţini oameni văd, simt şi ştiu asta. Oamenii sunt îngroziţi de decăderea lumii, dar nu îndeajuns de mult de cea a ortodoxiei. Condamnăm ereziile, încălcarea canoanelor, păcatele altora, şi toate acestea, într-o perioadă în care esenţa ortodoxiei, Adevărul ei, ar putea fi auzite poate pentru prima dată în istorie ca o salvare. Ceea ce ne rămâne este să credem că Dumnezeu nu poate fi pângărit. Ceea ce rămâne este aceeaşi întrebare chinuitoare: Ce-i de făcut?

%d blogeri au apreciat: