Despre hirotonirea femeilor (o perspectivă ortodoxă) – Pr. Alexander Schmemann

Unui candidat la monahism

Dacă aş fi un stareţ, i-aş spune unui candidat la monahism următoarele:

–   angajează-te într-un post, cel mai simplu cu putinţă, lipsit de creativitate (de exemplu, casier într-o bancă);

–   în timp ce lucrezi, roagă-te şi caută pacea lăuntrică; nu te mânia; nu te gândi la tine (drepturi, dreptate, etc). Primeşte-i pe toţi (colegi de serviciu, clienţi) ca pe nişte oameni trimişi ţie; roagă-te pentru ei;

–   după ce-ţi plăteşti cheltuielile modestului apartament şi hrana, dă banii tăi celor săraci; mai degrabă persoanelor decât fundaţiilor;

–   mergi, întotdeauna, la aceeaşi Biserică, iar, acolo, încearcă să ajuţi cu adevărat, nu prin lecturi despre viaţa spirituală sau despre icoane, nu prin învăţături, ci ca o „cârpă de şters praful” (cf. Sf. Serafim de Sarov). Munceşte astfel – în treburile Bisericii – supus total preotului paroh;

–   nu încredinţa altuia, obligaţia ta; nu te întrista pentru că talentele tale nu sunt folosite; ajută; slujeşte acolo unde este nevoie; iar nu unde crezi tu că este nevoie de tine;

–   citeşte şi asimilează cât de mult poţi; nu citi doar literatură monahală, ci o literatură mai variată (acest aspect trebuie definit mai precis);

–   dacă prietenii şi cunoştinţele te invită, pentru că sunt aproape de tine – du-te; dar nu prea des şi fără motiv. Nu sta niciodată mai mult de o oră jumătate sau două. După acestea, cea mai prietenoasă atmosferă devine dăunătoare;

–  îmbracă-te la fel ca ceilalţi, dar modest şi fără semne vizibile ale unei vieţi spirituale deosebite;

–  fii mereu simplu, deschis, bucuros. Nu învăţa. Evită, cu stricteţe, orice conversaţii „spirituale” şi orice vorbărie religioasă ori bisericească. Dacă poţi face aceasta, va fi spre folosul tău;

–    nu căuta un îndrumător spiritual. Dacă ai nevoie de el, Dumnezeu ţi-l va trimite şi-l va trimite atunci când este necesar;

–    după ce ai muncit şi ai slujit astfel timp de zece ani – nu mai puţin – întreabă-L pe Dumnezeu dacă trebuie să continui acest stil de viaţă ori să-l schimbi. Şi aşteaptă răspunsul: va veni; semnele vor fi „bucuria şi pacea în Sfântul Duh”.

(…) Mi se pare că renaşterea monahismului despre care toţi vorbesc cu atâta entuziasm – sau măcar încercarea de a-l renaşte – poate fi realizată, în primul rând, prin lichidarea instituţiei monahale, adică întregul vodevil de klobuks, glugi, stilizare, etc.

Marti, 20 ianuarie 1981

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Ispita activismului în Biserică -> otravirea Bisericii

Sâmbătă, 19 septembrie 1981

Am discutat cu părintele N. despre Biserică. Atât de multe intrigi, ambiţii ofensate, dispute şi, mai ales, meschinăria teribilă a acestor probleme. Toate acestea pentru că Biserica este văzută ca o activitate neîntreruptă şi febrilă. Inmulţirea departamentelor, comisiilor, întâlnirilor, adunărilor. O mulţime de documente, memorandum-uri, informaţii. Toate aceste activităţi necesită bani; pentru a face rost de ei, este nevoie de o activitate continuă. Un fel de cerc vicios.

In situaţia de azi, Biserica este o caricatură a lumii cu diferenţa că, în lume, disputele, instituţiile şi toate celelalte sunt reale. In Biserică ele sunt iluzorii, deoarece nu se leagă de nimic. Acest activism este inutil mântuirii, bucuriei şi păcii în Duhul Sfânt, întrebarea este: de ce avem nevoie de Biserică? Aceasta este întrebarea pe care ar trebui să şi-o pună Biserica înainte de orice acţiune. Biserica este legătura noastră şi a tuturor cu Hristos. Aceasta este, adeseori, absentă tocmai pentru că este considerată evidentă. De ce să vorbim despre ea? Să începem cu banii sau cu problemele organizatorice – sau un jubileu – atunci, totul este pătruns de o monotonie teribilă.

Joi, 18 februarie 1982

Ispita activismului în Biserică. Părintele Tom mi-a povestit ieri, despre unul dintre foştii noştri studenţi, un preot cu doar douăzeci de enoriaşi care le trimite circulare, formulare, chestionare şi le cere reacţiile lor în scris. In zilele noastre, îndeosebi în Statele Unite, Biserica este văzută ca o întreprindere, o activitate. Preotul le cere mereu oamenilor să facă ceva pentru Biserică, iar activismul lor este măsurat în criterii cantitative: câte întâlniri, câţi bani, câte „activităţi”. Nu sunt sigur că totul e necesar. Periculoasă este nu atât activitatea în sine, cât reducerea Bisericii, identificarea acestei activităţi cu viaţa Bisericii. Ideea de Biserică, principiul sacramental al vieţii sale constă în îndepărtarea noastră de activitate („toată grija cea lumească să o lepădăm”) şi participarea la comuniunea cu o viaţă nouă, cu veşnicia, cu împărăţia. Iar ideea Bisericii, principiul vieţii sale ne cere, de asemenea, să ducem în lume , această experienţă a noii vieţi, astfel încât să curăţim această lume, să o luminăm cu nelumescul experienţei  Bisericii. Adeseori, se întâmplă exact invers. Aducem activismul şi agitaţia din lume în Biserică, îi otrăvim viaţa cu această activitate neîntreruptă. Şi astfel, nu viaţa devine Biserică, ci Biserica devine lumească.

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Moartea crestinismului=invierea lui Christos?

Vineri, 30 aprilie 1982

Biserica a devenit o organizaţie între alte organizaţii, o activitate între alte activităţi fără ascendenţă în trecut. In perioada de început a creştinismului, când acesta era negat de lume, Biserica era o realitate eshatologică: nu avea o activitate lumească precisă şi nu putea să o aibă. (…)

Apoi, a urmat o „eră creştină”. Intr-o naţiune oarecare, toţi au devenit creştini şi laicatul a apărut ca o nouă formă de viaţă creştină. Un laic nu este acela situat în afara Bisericii (precum în creştinismul primar), ci acela care, deosebit de clerici (slujitorii permanenţi ai Bisericii), trăieşte viaţa lumii şi o luminează cu credinţă, cunoaştere, rugăciune, etc.

Sfinţeşte lumea printr-o credinţă aparţinătoare altei lumi, sfinţeşte timpul prin eshatologie şi pământul prin rai. Biserica îl sfinţeşte pe mirean, facându-l părtaş împărăţiei lui Dumnezeu şi sfinţeşte viaţa lui în lume arătându-i – ar fi ideal – sensul vieţii. Da, Biserica a devenit un Templu, un cult, însă acest cult, acest Templu, această „legătură”, această eshatologie este legată de lume ca revelare, ca dar, ca posibilitate a unei noi vieţi şi cunoaşterea vieţii însăşi ca „nouă creaţie”.

Această lume creştină, lumea înrudită cu însetarea după împărăţia lui Dumnezeu s-a prăbuşit în faţa noastră. Insă paradoxul şi tragedia acestei prăbuşiri stă în faptul că este legată direct de renunţarea Bisericii la funcţia ei eshatologică în lume, de activismul şi identificarea ei cu acest activism şi de transformarea Bisericii într-o parte a lumii.

Secularizarea lumii a început ca o eliberare de Biserică, nu de credinţă; de clericalism, nu de mireni, însă Biserica este vinovată, deoarece i-a îndepărtat, într-un fel, pe mireni; pe de o parte, prin transformarea lor în „clienţi” ai clericilor şi pe clerici în preoţi ce împlinesc nevoile lor spirituale. Pe de altă parte, cerând un activism religios din partea mirenilor, Biserica i-a transformat pe aceştia în membrii unei organizaţii bisericeşti, slujind intereselor Bisericii.

Iată cei doi poli ai psihologiei mireanului, evidentă, mai ales, în diaspora, adică acolo unde lipsesc şi ruinele unei lumi creştine organice.

a). Este vorba, în primul rând, despre psihologia consumatorului care decide el singur ce doreşte de la Biserică şi în ce formă. El poate să ceară Bisericii să fie legătura cu ţara lui de baştină, cu copilăria lui etc, sau să fie doar americană. Sau vrea un Paşti rusesc la miezul nopţii sau unul carpato-rusesc cu Liturghia săvârşită dimineaţa etc. Şi fiindcă el este clientul care plăteşte cu banii lui pe clericii care îl slujesc, orice opoziţie din partea clerului, orice aluzie la nişte reguli inexplicabile şi inutile sau la disciplină i se par lui, clientului, lipsite de orice importanţă; reaua voinţă a preotului i se pare o manifestare a dorinţei acestuia de putere.

b). In al doilea rând, este vorba despre psihologia unui activist al Bisericii care ajută Biserica şi este membru activ al acestei organizaţii. Biserica l-a încredinţat că este de datoria lui să slujească nevoilor Bisericii, să ajute Biserica. Aşadar, ajută. Insă, din moment ce activitatea lui este una administrativă, financiară etc, nu înţelege de ce un cleric trebuie să o coordoneze. Ţelul Bisericii a devenit Biserica însăşi, organizarea, bunăstarea şi succesul ei.

Joi, 22 februarie 1979

„Moarte Creştinismului”! Sună teribil. Insă aşa să fie, oare? Mi se pare (şi-mi aduce lumină şi bucurie interioară) că moartea creştinismului este necesară, astfel încât Hristos să învieze. Slăbiciunea fatală a creştinismului constă într-un singur lucru – uitarea şi neglijarea lui Hristos. In Evanghelie, Hristos spune, întotdeauna, „Eu” – El spune despre Sine că Se va întoarce în slavă precum un împărat. Trebuie să-L iubim, să-L aşteptăm, să ne bucurăm în El şi de El. Când nu va mai rămâne nimic din creştinism, doar Hristos va fii vizibil; şi nici revoluţia, nici Islamul, nici hedonismul nu vor mai avea vreo putere. Acum, este vremea rugăciunii „Vino, Doamne Iisuse!”

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Suna aproape dostoievskian ( morala la „Marele Inchizitor”) aceasta concluzie: Hristos este marginalizat si exclus din religia fondata pe (re)numele Lui. Am spus (re)nume doar, pentru ca invatatura Lui desi acceptata teoretic, practic este considerata adesea idealista, utopica, nepragmatica. Daca Tolstoi a gresit facand apologia nonviolentei, daca…, cu siguranta n-a gresit protestand impotriva spiritualizarii invataturii lui Christos pentru a evada de sub imperativele „maximaliste” propovaduite de El nu ca utopii intangibile, ci ca necesitati ontologice.

Cum şi de ce au ajuns creştinii imuni la bucurie?

Marti, 12 octombrie 1976

Sursa falsei religii este incapacitatea de a te bucura, sau mai degrabă, respingerea bucuriei, pe când bucuria este esenţială, deoarece este rodul prezenţei lui Dumnezeu. Nu poţi să nu te bucuri, ştiind că Dumnezeu există. Doar puse în legătură cu bucuria, frica de Dumnezeu şi umilinţa sunt drepte, autentice, fructuoase. In lipsa bucuriei, ele devin demonice, cea mai profundă denaturare a oricărei experienţe religioase. O religie a fricii. Religia falsei umilinţe. Religia vinei. Toate sunt nişte ispite, nişte capcane -foarte puternice într-adevăr, nu doar în lume, ci şi în sânul Bisericii. Oamenii „religioşi” privesc bucuria, adeseori, cu suspiciune.

Izvorul principal al tuturor este „sufletul meu se bucură în Domnul…” Frica de păcat nu ne mântuieşte de el. Bucuria în Domnul mântuieşte. Un sentiment de vinovăţie sau moralismul nu ne eliberează de această lume şi de ispitele ei. Bucuria este temelia libertăţii în care suntem chemaţi să rămânem. Unde, cum şi când s-a denaturat această tonalitate a creştinismului – sau, mai degrabă, unde, cum şi de ce au ajuns creştinii imuni la bucurie? Cum, când şi de ce, în loc să uşureze oamenii suferinzi, Biserica a ajuns să-i intimideze şi să-i înspăimânte?

Vineri, 3 decembrie 1976

Cred că Dumnezeu v-a ierta totul cu excepţia lipsei de bucurie: atunci când uităm că Dumnezeu a creat lumea şi a răscumpărat-o. Bucuria   nu   este   una   dintre   „componentele” creştinismului, ci este tonalitatea creştinismului care pătrunde toate – credinţă şi viziune. Unde nu este bucurie, creştinismul devine teroare şi, din această cauză, un chin. Ştim despre starea căzută a lumii numai pentru că ştim despre creaţia şi răscumpărarea ei prin Hristos. Cunoaşterea lumii căzute nu înlătură bucuria care izvorăşte, mereu, în această lume ca o tristeţe strălucitoare.

Această lume se distrează, totuşi este lipsită de bucurie, deoarece bucuria (diferită de ceea ce numim „distracţie”) poate fi numai de la Dumnezeu, numai de sus – nu doar bucuria mântuirii, ci mântuirea ca bucurie. Să ne gândim – în fiecare duminică, petrecem împreună cu Hristos, la masa Lui, în împărăţia Lui, apoi, ne cufundăm în problemele noastre, în frică şi suferinţă. Dumnezeu a mântuit lumea prin bucurie: „Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan, 16:21: „Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume”).

Duminică, 26 decembrie 1976

Forţa păcatului nu stă în ispită, ci în afundarea inimii în tot felul de interese mărunte şi în imposibilitatea de a trăi şi de a respira în pace. Pentru a ne împotrivi acestei afundări, nu este suficient să pledăm în favoarea smereniei şi a rugăciunii. Smerenia poate fi şi este, adeseori, meschină, iar rugăciunea – egocentrică. Aceeaşi problemă se pune şi în legătură cu comoara inimii, cu bucuria. Fără bucurie, smerenia şi rugăciunea sunt lipsite de har, deoarece puterea lor stă în bucurie. Religia a devenit sinonimă cu o sobrietate incompatibilă cu bucuria.

Ea este, aşadar, neputincioasă. Oamenii aşteaptă de la religie răspuns, linişte, sens, iar sensul este bucuria. Acesta este răspunsul ce cuprinde în el toate răspunsurile.

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

PS: sublinierile imi apartin iar fragmentul de film este din „Ostrov” – unul dintre cele mai reusite filme crestine ale ultimelor decenii(poate fi descarcat sau vizionat chiar online – pentru cei ce nu l-au vazut)

Crestinismul prabusit & judecata de Apoi a religiei

Miercuri, 18 februarie 1976

Hristos a întrebat dacă va mai găsi credinţă pe pământ atunci când Se va întoarce. Un lucru este sigur: va găsi multă religie şi sentimente religioase. Judecata de Apoi este, înainte de toate, Judecata religiei. „Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei, 12:37).

Joi, 10 noiembrie 1977

Revistele „L’Express” şi „Nouvel Observateuf” sunt dedicate, săptămâna aceasta, celei de-a şaizecea aniversări a Revoluţiei ruseşti din luna octombrie. Cel mai impresionant aspect al acestui eveniment este pasiunea şi entuziasmul cu care lumea a crezut, atâta timp, în el. Cred că, în întreaga istorie a lumii, nu a existat nimic mai tragic, mai ciudat decât acest crez, decât această încăpăţânare de a crede, decât această orbire de sine. Este, totuşi, o dovadă că, în această lume, doar un vis poate fi atât de puternic şi de eficace. Dacă visul divin din om moare, omul se dedică unui vis diabolic. Din această cauză, putem lupta împotriva unui vis diabolic, împotriva unei amăgiri diabolice doar cu un vis divin, al lui Dumnezeu. Dar acest vis s-a spulberat, s-a pierdut în creştinismul istoric, s-a transformat în pietism, într-un mod de viaţă religios, o curiozitate temătoare faţă de „viaţa veşnică” etc. Acest comunism degenerat continuă să vorbească despre revoluţie şi schimbare, însă creştinismul nu a fost fidel esenţei sale. „Evanghelia” – împărăţia lui Dumnezeu este aproape, căutaţi, mai întâi, împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta o ştie oricine, am obosit repetând-o; cu toate acestea, doar aici, în această trădare a eshatologiei, se află cauza prăbuşirii istorice a creştinismului! Focul lumii aţâţat de un comunism stupid („masele” etc.) – ce judecare teribilă a creştinismului!

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Despre hirotonisirea femeilor

Joi, 25 martie 1976

Am petrecut dimineaţa în catedrala Sfântul Ioan, unde a avut loc o dezbatere în legătură cu hirotonirea femeilor. O mulţime de femei anglicane, preoţi, laici. Unele femei purtau guler. Pentru mine a fost o atmosferă apăsătoare, întrucât ştiu că nu am vreo dovadă sau argumente, nimic care să poată fi demonstrat. Am spus că există două interpretări muzicale, două tonalităţi, iar alegerea este făcută nu cu mintea, ci cu inima – şi atunci unele dovezi sunt adăugate acelei alegeri.(…)

Am fost uimit de furia provocată de remarca mea că Hristos a fost bărbat. Cuvântul „Hristos” este folosit în zilele noastre ca un nume simbolic pentru ceea ce considerăm noi că este comoara noastră.

Vineri, 17 septembrie 1976

(…) Ieri, Adunarea Episcopală a adoptat o ordonanţă privind hirotonirea femeilor întru preot. Două treimi dintre episcopi au votat pentru; o treime, împotrivă. Cler şi laici – 51% pentru; restul împotrivă.

Am primit un telefon din Minneapolis, mi s-a cerut să particip la o adunare de protest, dar ştiu că este inutil. Ar fi îngrozitor să exploatăm o tragedie mistică atât de mare.

Un egalitarianism josnic, o laşitate în faţa lumii contemporane.

Nimic profund sau autentic. Chiar simplul fapt că a avut loc o votare…!

Insă opozanţii ordonanţei par la fel de neînsemnaţi şi de superficiali – astfel că am refuzat să merg.

Luni, 20 septembrie 1976

(…) Vineri seara, am primit un telefon de la un prieten din Minneapolis, participant la Adunarea Episcopală. In ciuda şocului, majoritatea se vor obişnui cu ceea ce s-a întâmplat. Oricum, amploarea crizei este considerabilă. Sunt atât de bucuros că nu am fost nevoit să mă adâncesc în acea atmosferă.

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

PS: sublinierile imi apartin

PPS: a se vedea si  „Women and the Priesthood” de acelasi autor

%d blogeri au apreciat asta: