De ce nu poate fi preot o femeie?

Miercuri, 11 februarie 1976

De ce nu poate fi preot o femeie? Am discutat îndelung cu Părintele Tom, care este criticat de către unele femei ortodoxe şi multe altele pentru articolul său din St Vladimirs Seminary Quarterly. De când au început toate aceste discuţii legate de hirotonirea femeii, sunt tot mai surprins, nu atât de subiectul discutat, cât de ceea ce iese la lumină despre teologie. Nu este posibil să găseşti argumente hotărâtoare în favoarea sau împotriva hirotonirii – hotărâtoare, în sensul de a fi obiectiv convingătoare pentru ambele părţi. Fiecare parte are dreptate din punctul ei de vedere, din perspectiva ei şi în virtutea argumentelor proprii. Sfântul Ioan de Kronstadt a spus despre ereziile lui Lev Tolstoi: „O! Nebune conte! Nu crezi tu în Sfinţii Apostoli?” Dar ereziile lui Tolstoi încep cu necredinţa lui în Apostoli! Ţinta nu este găsirea argumentelor Ex traditione. O erezie este, întotdeauna, „dintr-o bucată”, integrală, nu compusă din fragmente; este, cu adevărat, o alegere profundă, nu doar o greşeală care se poate îndrepta în unele detalii. De aici şi inutilitatea dialogurilor teologice. Toate argumentele teologice vin post factum – după faptă. Işi află rădăcina în experienţă, dar, dacă experienţa este diferită, ele nu se mai aplică. Ce a devenit evident în discuţia despre hirotonirea femeilor? Tom a zis: „Cum se poate explica faptul că o femeie poate fi preşedinte al Statelor Unite, dar nu poate fi preot?”. Mi se pare (zic eu) că n-ar trebui să fie preşedinte al Statelor Unite. Dar nimeni nu poate spune asta în zilele noastre, iar, dacă ar face-o, ar fi jignitor. Şi nu avem voie să jignim. Astfel că ne aflăm într-un cerc vicios – un cerc vicios inevitabil, când o experienţă organică, primordială, eternă este întreruptă. Cultura noastră contemporană constă în negarea şi desfiinţarea acestei experienţe; esenţa ei este negarea. Este o experienţă a negativismului, a revoltei şi a protestului. Intregul concept al eliberării este unul negativ. Ideea că „toţi oamenii sunt egali” este una dintre cele mai eronate idei apriori. Apoi urmează: „Toţi oamenii sunt liberi”, „Dragostea este întotdeauna pozitivă” (de aici, de exemplu, justificarea homosexualităţii), orice limitare este insuportabilă. Câtă vreme creştinii înşişi acceptă toate aceste „principii”, câtă vreme acceptă cultura bazată pe aceste principii, nici un argument privind imposibilitatea femeilor de a deveni preoţi nu sună valabil. Par ipocrite şi înşelătoare. Dacă începem discuţia despre „egalitatea” abstractă, ireală, denaturată dintre bărbaţi şi femei, nici un argument nu este posibil. Trebuie să începem cu expunerea şi demascarea falsităţii acestui principiu, deoarece este o invenţie abstractă. Intreaga cultură contemporană trebuie respinsă împreună cu premisele sale spirituale false şi chiar demonice. Există o falsitate profundă în principiul comparaţiei, care este punctul de plecare al principiului egalităţii. Nu obţii nimic prin comparaţie -sursa invidiei (de ce el, şi nu eu?), a protestului (trebuie să fim egali) şi apoi a mâniei, a revoltei şi a divizării. De fapt, este genealogia diavolului. Nu este nimic pozitiv; totul este negativ, de la un capăt la altul. Deoarece comparaţia conduce, întotdeauna, cu o precizie matematică la experienţa şi cunoaşterea inegalităţii, ea duce, întotdeauna, la protest. Egalitatea este bazată pe negarea oricăror distincţii, dar pentru că ele există, dorinţa de egalitate ne cere să ne opunem acestora, să impunem egalitatea oamenilor şi, ce este şi mai rău, refuzarea acestor distincţii care sunt esenţa vieţii. Persoana – bărbat sau femeie – care tânjeşte după egalitate este deja golită şi impersonală, deoarece o personalitate este alcătuită din ceea ce o distinge de ceilalţi şi nu din ceea ce o supune legii absurde a egalităţii.

Principiului demonic al comparaţiei, creştinismul îi opune dragostea. Esenţa iubirii este lipsa totală a „comparaţiei”. Egalitatea nu poate exista în această lume, deoarece lumea a fost creată din dragoste, iar nu din principii. Şi lumea însetează după dragoste, iar nu după egalitate. Nimic – şi o ştim – nu ucide dragostea şi nu o înlocuieşte cu ură, precum o face egalitatea impusă lumii ca ţel şi valoare. Şi tocmai în dragoste, şi nimic altceva, îşi află rădăcina dualitatea omului ca femeie şi bărbat. Aceasta nu este o greşeală pe care umanitatea trebuie să o îndrepte prin „egalitate”, nu este o fisură sau o întâmplare – ea este prima şi cea mai ontologică expresie a vieţii. Aici, realizarea personală se împlineşte în sacrificiul de sine, aici, se află biruinţa asupra „legii”, aici, dispare afirmarea de sine a bărbatului ca bărbat şi a femeii ca femeie şi aşa mai departe. Toate acestea înseamnă că nu există egalitate, ci doar o distincţie ontologică ce face posibilă dragostea, şi anume: unitate nu egalitate. Egalitatea presupune existenţa mai multor egali care nu formează niciodată o unitate, deoarece esenţa egalităţii constă tocmai în păstrarea. In unitate, distincţiile nu dispar, ci devin unitate, viaţă, creativitate. Bărbatul şi femeia sunt parte a naturii lumii, însă numai o fiinţă umană îi transformă în unitatea unei familii. Aversiunea culturii noastre faţă de familie se bazează pe faptul că familia este ultimul bastion de expunere a răului egalităţii.

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

PS: sublinierile imi apartin

Despre „inflatie”

Miercuri, 9 octombrie 1974

Am auzit la televizor discursul despre inflaţie al preşedintelui. Ceea ce nu spune nimeni şi, evident, nimeni nu înţelege, este faptul că „inflaţia”, în zilele noastre, este, înainte de toate, o condiţie spirituală, psihologică, o formă de conştiinţă. Intreaga lume a devenit o „inflaţie” de cuvinte şi sentimente, de relaţii cu viaţa. Inflaţia este precum o broască ce se umflă şi apoi se dezumflă (un basm). Când începem să numim paznicul  unui  magazin  „inginer  de  întreţinere” devenim bombastici. Iar când aerul pe care-l respirăm este plin de exagerări, viaţa este distrusă. Dacă totul este o minciună, dacă totul este exagerat la nesfârşit, deformat nu mai există nici o măsură în lucruri. De ce să crească preţul unui produs cu trei cenţi, când poate creşte cu un dolar – şi va fi acceptat? Trebuie să începem nu cu un efort economic, ci cu unul spiritual -o luptă cu inflaţia – ca o stare a inimii şi a minţii.

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Despre ideologii

Vineri, 20 septembrie 1974

Mi-am dat seama cât îmi este de greu să fiu mereu în aceeaşi tabără. In tot ce iubesc şi consider că este al meu, Biserica, religia, lumea în care am crescut şi căreia îi aparţin văd adeseori deficienţe şi lipsă de adevăr. In tot ce-mi displace – idei şi convingeri radicale – văd uneori adevărul chiar dacă este relativ, în centrul religiei mă simt sufocat şi mă consider un „contestatar” radical. Dar mă simt conservator şi tradiţionalist între contestatari. Nu mă pot identifica pe deplin cu un sistem, cu o viziune integrală a lumii sau cu o ideologie. Mi se pare că orice lucru încheiat, complet care nu este deschis altor dimensiuni constituie o povară şi este autodistructiv. Văd greşeala dialecticilor care folosesc teza, antiteza şi sinteza înlăturând posibilele contradicţii. Eu cred că trebuie să existe întotdeauna loc pentru deschidere; aceasta este credinţa, în ea îl găsim pe Dumnezeu care nu este o „sinteză” ci viaţă şi plenitudine.

Joi, 14 noiembrie 1974

Citind ultimele articole şi scrisori ale lui Soljeniţîn, mă gândesc la pericolul iminent al „ideologilor”. Mi se pare că orice ideologie este dăunătoare pentru că este în mod inevitabil reductivă şi identifică orice altă ideologie cu răul, iar pe sine, cu adevărul, când, de fapt, atât adevărul, cât şi bunătatea sunt întotdeauna transcendentale. O ideologie este idolatrie; aşadar este rea şi-i face pe oameni răi.

Sâmbătă, 31 mai 1975

Am discutat cu L., azi dimineaţă, despre ideologii şi răul major al lumii contemporane. Marxismul este, într-un fel, apogeul tuturor ideologiilor, a „ideologiei” ca atare. Orice ideologie neagă libertatea individuală, sacrifică omul unei utopii, unui adevăr rupt de viaţă. Ideologia este creştinismul rupt de Hristos, deşi s-a născut şi domneşte în lumea creştină. Ideologia este negarea prezentului de dragul viitorului; este transformarea omului într-un instrument al ideilor sale (cum poate fi omul folosit pentru scopurile mele sau ale noastre). Este o perdea de adevăruri abstracte aruncată peste lume şi viaţă care face imposibilă orice comunicare normală. Totul devine strategie sau tactică. Ideologia este metoda deosebită de scop în timp ce Hristos înlătură deosebirea dintre metodă şi scop. In Hristos, ţelul este împărăţia lui Dumnezeu revelată prin intermediul Său şi al vieţii Sale.

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

Greşeala majoră a omului modern

Greşeala majoră a omului modern este identificarea vieţii cu activismul, cu gândirea etc. şi de aici incapacitatea de „a trăi” pur şi simplu, adică de a simţi, de a preţui, de a trăi viaţa ca dar veşnic.

Să păşeşti spre gară în lumina primăverii sub stropii de ploaie, să poţi vedea, să simţi, să priveşti o rază de soare ce odihneşte pe un perete – toate acestea constituie realitatea vieţii. Ele nu sunt împrejurări ale activismului sau ale gândirii, nu sunt doar un fundal insignifiant, ci sunt motivul pentru care cineva acţionează şi gândeşte. Doar în această realitate a vieţii, Dumnezeu Se revelează iar nu în acte şi gânduri. Din această cauză, Julien Green are dreptate când afirmă: „Totul este altundeva” – „Singurul adevăr stă în leagănul ramurilor desfrunzite”. La fel se întâmplă şi în comunicare. Nu se comunică prin discuţii şi polemici. Cu cât comunicarea este mai profundă şi mai însufleţită cu atât este mai puţin condiţionată de cuvinte. Mai mult, ne temem de cuvinte, fiindcă ele pot risipi comuniunea, pot îndepărta bucuria.

[…] „Blestemul muncii”. Dar mulţi oameni, dacă nu majoritatea lor, se târăsc într-o activitate furibundă, pentru că le este teamă să rămână faţă în faţă cu viaţa, cu ei înşişi, cu moartea. Se plictisesc, iar plictiseala este împărăţia diavolului. Plictisiţi şi temători, îşi sporesc indiferenţa prin activitate, idei şi ideologii. Fundamentul culturii noastre este activitatea intensă marcată de frică şi plictiseală. Fără Dumnezeu, totul este posibil, dar acest „tot” este cât se poate de înfiorător şi de plictisitor. Consider că prima îndatorire a Bisericii ar trebui să fie refuzul de a lua parte la logica şi fundamentul acestei lumi.

Nu poate avea loc o luminare a lumii fără o respingere iniţială a ei. Creştinismul contemporan are nevoie de curaj şi de libertate spirituală: să nu cedeze „înţelegerii”, „implicării”, „supravieţuirii lumii”, indiferent cu ce preţ.

[…] Sunt intrigat: ce fac oamenii atunci când nu „fac” nimic, când doar trăiesc? In acel moment viaţa lor devine importantă, iar soarta le este determinată. Fericirea orăşenilor simpli este adeseori dispreţuită de activiştii de toate felurile care nu înţeleg însemnătatea vieţii, care cred că viata este o acumulare de activităţi. Dumnezeu ne dă viaţa Sa, nu idei, doctrine sau reguli. Acasă, viaţa în sine începe când toată activitatea s-a încheiat. Hristos nu avea o casă a Lui nu pentru că ar fi dispreţuit bucuriile simple – a avut şi El o copilărie, o familie, o casă – ci pentru că El se simţea acasă pretutindeni în lumea pe care Tatăl Său o făcuse „casă” omului.

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

PS: din acelasi jurnal „De ce nu poate fi preot o femeie?”

PPS: english –   The journals of Father Alexander Schmemann, 1973-1983

„Negarea schimbării” – fragment din jurnalul parintelui Schmemann

Sâmbătă, 19 ianuarie 1974

„Criza istorică a Ortodoxiei”. Din punct de vedere istoric, Ortodoxia a fost dintotdeauna mai mult decât o biserică, şi anume, o lume ortodoxă, un fel de univers ortodox. Orice schimbare de situaţie generează în această lume o reacţie negativă, o negare a schimbării, o reducere a ei la rău, la ispită şi la constrângere demonică. Această reacţie nu se datorează loialităţii, credinţei sau dogmei – care rămân aceleaşi, indiferent de schimbări, în realitate, lumea ortodoxă nu mai este atât de interesată de dogme sau de conţinutul credinţei. Este mai degrabă o negare a schimbării ca mod de viaţă. O nouă situaţie este rea tocmai pentru că este nouă. Această negare a priori nu permite o înţelegere a schimbării, o evaluare a ei în contextul credinţei, o „întâlnire” realistă cu ea. Renunţare şi negare, nu înţelegere, întrucât lumea ortodoxă s-a schimbat şi se schimbă în mod inevitabil, trebuie să recunoaştem drept prim simptom al crizei, o schizofrenie profundă, care a pătruns mentalitatea ortodoxă: viaţa într-o lume ireală, inexistentă, caracterizată drept reală şi existentă. Conştiinţa ortodoxă n-a remarcat căderea Bizanţului, reformele lui Petru cel Mare, revoluţia; n-a remarcat revoluţionarea gândirii, a ştiinţei, a modului de viaţă… Pe scurt, n-a remarcat istoria. Această negare a semnificaţiei procesului istoric n-a slujit cauza ortodoxiei, în loc să înţeleagă schimbarea, şi în acest fel, să vină în întâmpinarea ei, ortodoxia s-a văzut copleşită de ea. Oamenii s-au refugiat la Sf. Părinţi, Typikon, catolicism, elenism, spiritualitate, un mod de viaţă bine definit, oriunde altundeva. In mare parte, s-a fugit. Să fugi sau să negi este mai drastic decât să afirmi. Este mai uşor să te agăţi de vechiul calendar, de litera legii, de teamă şi de o defensivă furibundă. Această luptă cu istoria, care îşi urmează cursul în mod inevitabil, provine din incapacitatea de a ajunge la o înţelegere cu antinomia esenţială a creştinismului: „în această lume, dar nu din această lume” şi de a înţelege că lumea ortodoxă este din această lume. Proclamarea acestui lucru ca absolut constituie o trădare. Plătim preţul crizei ortodoxiei pentru că am creat atât de mulţi idoli, sute de idoli. Nu am integrat niciodată lumea noastră ortodoxă în „imaginea trecătoare a lumii”. Acum când această lume ortodoxă se distruge, încercăm să o regenerăm. Suntem preocupaţi de soarta multor patriarhale, de supravieţuirea muntelui Athos; ne ocupăm de Bizanţ şi de textele bizantine, atât de importante pentru teologi. Suntem înghiţiţi de multe jurisdicţii, toate etalând diferite canoane, încercăm să cucerim occidentul cu ceea ce avem mai slab în moştenirea noastră. Această aroganţă, mulţumire de sine şi acest triumfalism pompos sunt înfricoşătoare. Şi poate că cel mai înspăimântător este faptul că prea puţini oameni văd, simt şi ştiu asta. Oamenii sunt îngroziţi de decăderea lumii, dar nu îndeajuns de mult de cea a ortodoxiei. Condamnăm ereziile, încălcarea canoanelor, păcatele altora, şi toate acestea, într-o perioadă în care esenţa ortodoxiei, Adevărul ei, ar putea fi auzite poate pentru prima dată în istorie ca o salvare. Ceea ce ne rămâne este să credem că Dumnezeu nu poate fi pângărit. Ceea ce rămâne este aceeaşi întrebare chinuitoare: Ce-i de făcut?

%d blogeri au apreciat asta: