„Om in dibuire”

„Mai întâi mulţumesc din toată inima lui Dumnezeu şi‑L blagoslovesc pe Nc. pentru a mă fi adus la închisoare, unde am primit lumina şi am trecut de la starea de brută inconştientă şi neştiutoare la aceea de om în dibuire.
Încerc apoi să‑mi sistematizez credinţele. Îmi dau numaidecât seama că nu dispun de certitudini. Nu pot dovedi nimic. Dar nici ei nu stau mai bine. Aşa‑zisele lor adevăruri pornesc de la nişte axiome nedemonstrate şi nedemonstrabile. Eu nu pot invoca absoluturi, dar credinţe şi convingeri temeinice am, desigur. Mă aflu în situaţia prevăzută de Ortega y Gasset, ideile îmi scapă, sunt redus la credinţe. 

[ … ] Teolog nu sunt, la multe obiecţiuni şi încuietori raţionale şi istorice ale necredincioşilor nu mă pricep a răspunde, însă nu încape umbră de îndoială pentru mine că Domnul Hristos e Calea, Adevărul şi Viaţa, iar Evanghelia e cuvântul hotărâtor.

[…] Nu sunt spinozist, hegelian, existenţialist, nici măcar nu‑s kantian. Cred, ca şi Homeakov, numai în puterea moralei şi a religiei; pe legi nu pun mare preţ, şi nici pe doctrine, credinţa o văd mai presus de ştiinţă, sentimentul (impulsul lăuntric al binelui, căci mereu ştim ce s‑ar cuveni să facem, chiar dacă, vorba cardinalului de Rohan, n‑o facem) peste inteligenţa administrativă. Din acest punct de vedere, sunt şi eu slavofil !

Puţinătatea aceasta doctrinară şi sistematică nu‑i din vina mea, pentru că mă întorc din realitate, nu de la cursuri ţinute în aulele universităţilor situate în parcuri umbroase ori pe malurile unor fluvii cu ape încete. Din nemijlocitul contact cu forma ultimă a realităţii nu m‑aş fi putut alege cu altceva. Dar mi‑e de‑ajuns, sunt liniştit şi convins că voi putea face faţă vieţii cu ele. Aceste mici credinţe cam rudimentare şi empirice nu‑s desigur un „sistem“, nu alcătuiesc un tot coerent, n‑au nimic din orânduirea unei teorii, sunt oricând expuse atacurilor oricăror „coerenţe“. Dar simt că nu mă vor înşela.
De unde vin ? Cu ce le justific, le întemeiez ? Cu nicio teoremă, cu niciun silogism formal, şi nici cu vreo analiză a istoriei, a gândirii; doar cu vreo câteva intuiţii şi licăriri într‑o opacitate fără fir conducător de ordin raţional. […] Aşadar nu am principii organizate şi siguranţe opozabile. Am numai îndemnuri, convingeri. Pot fi sigur că sunt de la Dumnezeu ? Şi‑L pot oare dovedi pe Dumnezeu ? Nu pot, fireşte că nu. Totul se petrece într‑un domeniu de incertitudini şi relativitate, de unde pot rezulta şi fermităţi. […] Eu nu ies din închisoare cu – la figurat – o cărticică plină de răspunsuri la toate întrebările, pe materii şi‑n ordine alfabetică. Creştinismul mă lasă liber, pe deplin răspunzător, şi‑mi pune la îndemână o Scriptură pasibilă de interpretări care toate antrenează libertatea şi răspunderea mea.”  Nicolae Steinhardt

Despre obsedaţii zgomotului de fond

” Mass-media a ajuns să devină un soi de drog. Cunosc la Bucureşti o doamnă, o intelectuală, care-şi deschide aparatul de radio ori de TV pe absolut toată durata transmiterii programelor, indiferent de ce s-ar transmite: mica publicitate, cotele apelor Dunării, buletinul meteo, ora copiilor, emisiunea în limba naţionalităţilor conlocuitoare. Ea îmi aduce aminte de personajul lui Sartre din Greaţa, acela care citea toate cărţile unei biblioteci în ordine alfabetică. În faza aceasta dragul de radio şi de TV devin patologice. Era firesc să-mi caut un loc de refugiu cât mai departe de obsedaţii zgomotului de fond, de oamenii ajunşi să nu mai poată trăi măcar un ceas singuri cu ei înşişi. Aceasta mi se pare a fi chiar esenţa meditaţiei: dialogul cu tine însuţi, împăcarea cu ideea că poţi trăi în bune şi rodnice relaţii cu sinea ta, chiar dacă ea se pricepe a-ţi dezvălui din ce în ce mai acut toate greşelile şi sluţeniile pe care le-ai săvârşit în viaţa ta.”

N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii.Convorbirile de la Rohia

 Si inca n-ai apucat sa vezi, parinte Steinhardt, vraja internetului si a facebook-ului…

Despre dreapta socotinţă sau intelepciune ca suma virtutilor

Chesterton

Logica pură este totuna cu demenţa deoarece nu ţine seama de faptul că nicio entitate, nicio însuşire, nicio virtute nu are valoare absolută. Şi sinceritatea şi binele şi mila şi adevărul chiar nu‑s decât valori relative şi nu pot constitui, singure, un criteriu de sine stătător, inatacabil şi având răspuns la orice întrebare. Toate sunt relative şi numai laolaltă şi cumpănite de dreapta socotinţă pot alcătui în duh, sub numele de înţelepciune, un îndreptar cu sorţi de siguranţă. Iar fiecare calitate, izolată, poate duce la aberaţii, ori în cel mai bun caz la exagerări.
Desigur că afirmaţia: adevărul ori bunătatea nu sunt, prin ele însele, valori absolute poate părea riscată, absurdă. Şi totuşi ele pot duce, necumpănite fiind, la fanatism şi nebunie, şi celelalte entităţi benefice, deopotrivă. (De ex.: adevărul, devenit manie şi necruţare la unele secte protestante. E un fenomen analog cu obiceiul sectanţilor de a lua un text biblic, de a‑l izola şi de a se călăuzi numai şi numai după el; în ambele cazuri e vorba de idolatrie.)
Numai Dumnezeu este absolut, virtuţile sunt doar feţe ale deplinătăţii Sale şi ca atare niciuna nu se poate pretinde suficientă şi desăvârşită (fiind prin urmare în măsură de a‑şi asuma rolul de călăuză unică). Numai totalitatea virtuţilor,gingaş cumpănite, ne poate apropia de înălţimi. Să ne ferim de idolatrizarea vreunuia din atributele divinităţii, să nu ieşim de sub scutul duhului atotcuprinzător, îndrumător şi cumpănitor. Să ne ferim ca de foc de raţionamente logice şi extremiste care întotdeauna sunt de la diavol. Dreapta socotinţă a călugărilor ortodocşi: iată călăuza sigură.
– De ce nu poate fi o singură entitate un criteriu sigur ?
Ar însemna că ne scoate de sub incertitudine şi risc, cei doi stâlpi ai libertăţii; şi că de asemeni ne‑ar scăpa de răspundere, ceea ce nu se poate.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia

La inceput de Advent 2016

Se apropie Crăciunul. Aur şi argint să dăm celor din jur nu avem. Doar câte o vorbă bună să le rostim. E şi acesta un dar de preţ, ce-­şi poate avea locul în traista bunului Moş Crăciun. Să ne rugăm Domnului să ne acorde un anotimp de liniştire şi tihnă spre a putea întâmpina cum se cuvine dulcea, duioasa  Sărbătoare a Naşterii Sale. Şi, în general, să ne acorde un mai acut simţământ al vremelniciei şi deşertăciunii aşa-­ziselor noastre  treburi preaomeneşti (pentru ca, apoi, cândva, când va fi să fie, să putem muri îndestulaţi de dulcele şi teribilul joc al acestei vieţi).

Zaharia Sângeorzan, Monahul de la Rohia. N. Steinhardt răspunde la 365 de întrebări

Despre ecumenism

Cred din inimă şi cuget în ecumenism. Dar tare mă tem că nu va putea fi rezolvat uşor sau curând. Bine este că s-a renunţat în sfârşit la anateme şi gâlcevi. Dar asta nu ajunge. Unitatea Bisericii cred că va putea fi realizată numai printr-o acţiune directă a Duhului Sfânt şi poate nu atât prin conferinţe ale teologilor, cât mai ales prin avântul noroadelor. Mărturisesc că uneori mă ispiteşte formula lui Pavel Evdokimov: nu cumva, zice el, unitatea treimică a dumnezeirii poate fi realizată şi în eclesiologie? Nu cumva ortodoxia, catolicismul şi protestantismul reprezintă trei ipostaze ale unei aceleiaşi credinţe? Nu cumva e bine să dăinuie ca atare, exprimând fiecare şi accentuând fiecare o anume trăsătură a credinţei unice?

În concepţia aceasta, catolicismul ar reprezenta mai degrabă organizarea şi orânduirea, rânduiala; protestantismul, harul şi credinţa personală; ortodoxia, duhovnicia şi cumpănita soluţie a mântuirii prin har, credinţă şi fapte bune.

Oricât de abilă, formula lui Evdokimov nu mă împiedică de a nădăjdui în realizarea ţelului ecumenic şi a o dori cu toată virtutea gândirii mele. Cred că ecumenismul nu poate însemna altceva decât o revenire la creştinismul iniţial aşa cum ne este el redat de Sfânta Scriptură, Sfânta Predanie şi Sfinţii Părinţi, fără de adaosuri sau modificări ulterioare. De altfel, poate că e mai bine să concepem ecumenismul ca o lucrare a inimilor creştine decât ca o tranzacţie realizată de exegeţi profesionişti.

N. Steinhardt – Primejdia mărturisirii. Convorbirile de la Rohia

Despre forme si evitarea intepenirii in familiar

Abatele (ulterior cardinalul) Danielou : crestinismul nu trebuie sa îmbrace neaparat formele greco-latine. Crestinismul nu e numai mediteranean, e universal, apartine oricui în lume si se cuvine sa ne obisnuim cu ideea ca se va putea înfatisa sub aspecte diferite de cele pe care le cunoaste bazinul lui mare nostrum.
Hristos nu e legat de nici una din formele noastre, oricât de frumoase ori de venerabile. Au fost si vor fi alte ceremonii, alte decoruri, alte obiceiuri. S-ar putea sa vie lucruri (Kommende Dingen) cu totul diferite si nu sade bine sa ne speriem. Credinta, dogmele, Biserica sunt nemuritoare si inalterabile, dar culorile, melodiile, vesmintele, graiurile, gesturile se schimba ; au fost si vor fi alte bucurii, alte moduri de a sarbatori, de a îndura. Crucea doar e pe veci. De ce ne-am mira ? De ce ne-am teme de altceva ? Nu suntem oare madularele unei Biserici careia i s-a fagaduit un cer nou si un pamânt nou?

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

Cat de actuale si „profetic”-indrumatoare sunt cuvintele parintelui Nicolae asternute in Jurnal acum jumatate de veac! Astazi, cand crestinismul imbraca din ce in ce mai mult haine non-„mediteraneene”, cand China „risca” sa ajunga tara  cu cel mai mare numar de crestini, cand America de Sud si Africa imbratiseaza crestinismul lepadat de prea-satuii europeni, cand Asia – atat de pestrita – a peste jumatate din omenire sta fata in fata cu Evanghelia…

Ce are odihna(sabatul?) in comun cu … vinul impartasaniei?

[…] Se vede limpede din toate acestea grija Domnului pentru necazurile şi nevoile omeneşti obişnuite şi dorinţa de a Se asemui făpturilor Sale celor mai simple, de a Se da drept alimentul cel mai comun al tuturor oamenilor (pâinea), de a Se face părtaş principiilor de bază ale vieţii. Şi cum Se dă spre consumare? În mod abstract şi ideativ? Ci nu prin pâine şi vin în euharistie, prin cele două elemente de neînlocuit care cuprind şi metaforizează într-însele dubla sarcină: întreţinerea vieţii, completarea ei? Întreţinerea vieţii o împlineşte pâinea, prea curatul Trup. Dar vinul (scumpul Sânge), care e menirea lui împlinitoare? Veselirea şi îndulcirea vieţii. Căci omul, nefiind nici o unealtă mecanică, nici animal, simte neapărat trebuinţă de clipe de odihnă şi răgaz în care să-şi îndulcească şi veselească sufletul, să mediteze, să contemple frumuseţea naturii, să se bucure de produsele artei, să comunice cu semenii săi, să intre în legătură cu Dumnezeirea, să se bucure de nepreţuitul dar făcut lui ca singura fiinţă gânditoare şi cuvântătoare: capacitatea de a gusta farmecul verbului a fi, misterul conştiinţei dedublate (e conştient de conştiinţa sa), infinitatea fiindului. Adânc semnificativ şi descoperitor de zguduitoare arierplanuri este faptul că Iisus, spre a ni Se da, alege calea atât de materială şi de „elementară“ a împărtăşaniei cu pâine şi vin, în contrast cu orice abstracţiune şi ideitate.

N. Steinhardt , Ispita lecturii  ( „O predică – Iisus cel milostiv” )

Daca „painea si apa” sunt simbolul necesarului supravietuirii, painea si vinul euharistice sunt ridicarea dincolo de necesitate, spre bucuria vietii. Asa – ” menirea lui împlinitoare – veselirea şi îndulcirea vieţii” – sa se explice si rostul vinului in celebrarea sabatului la evrei – Kiddush ?

„Unlike the Day of Atonement, the Sabbath is not dedicated exclusively to spiritual goals. It is a day of the soul as well as of the body; comfort and pleasure are an integral part of the Sabbath observance. Man in his entirety, all his faculties must share its blessing.

[…] The Sabbath is a reminder of the two worlds – this world and the world to come; it is an example of both worlds. For the Sabbath is joy, holiness, and rest; joy is part of this world; holiness and rest are something of the world to come.”

Abraham Joshua Heschel, The Sabbath: Its Meaning for Modern Man

„ Apoi le-a zis: – Sabatul a fost făcut pentru om, nu omul pentru Sabat!” (Marcu 2:27, NTR)

Obsesia sfarsitului si sfarsitul obsesiei

” Important este nu să ne temem (sau să nădăjduim) mereu cu privire la Sfârşit, ci să ne amintim mereu de el, să-l luăm în calcul. ”

C. S. Lewis,  „Ferigi şi elefanţi – şi alte eseuri despre creştinism” (eseul „Ultima noapte a lumii”)

Jilava, 1961

         Intemeietorul sectei adventiste care a dat drept soroc al celei de-a doua veniri a Domnului anul 1844 (întâi primavara, apoi toamna), martorii lui Iehova si milenistii trec toti peste cuvintele categorice ale Mântuitorului  (Matei 24,36 si Luca 17,20) unde se arata ca ziua si ceasul nu sunt cunoscute de nimeni, nici de îngeri, nici de Fiul, ci numai de Tatal.
Calculele sectante se întemeiaza pe interpretari riscate ale unor texte obscure din proorocirile lui Ezechiil si Daniil si Apocalipsa, si dovedesc înfumurare.

        Bine face biserica romano-catolica oprindu-i pe laici de a citi si interpreta singuri Apocalipsa.
Scene apocaliptice au fost mereu în istorie si poate ca adevarul (consecinta a ultimelor cuvinte din Luca 4,6) e simplu : vremurile de catastrofe sunt o constanta a omenirii, un parametru al lumii care traieste sub blestem. Semne sunt multe, de fiecare data, si multi se fudulesc crezând ca fac parte din ansamblul clipelor finale. Exista o ispita (trufasa si nerabdatoare) a sfârsitului.
Taina Judecatii de Apoi este bine pastrata si copilaroasele încercari de a o dezvalui sunt ca o sfidare a spusei Domnului.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

• „A lua in calcul” sfarsitul, a nu-l „scapa din vedere”, nu-s tot una cu „a nadajdui” si a te tot teme de el.
• A trece peste cuvintele categorice ale Mantuitorului – nu-i deloc lucru de şagă… Este „putin” riscant sa ti se urce la cap ca ai putea sti ce nici Fiul, nici ingerii nu stiu.
• Calcule bazate pe interpretari riscante ale unor texte obscure nu denota decat… infumurare care-i sora cu mandria , mandrie care-i sursa tuturor alorlalte pacate mici si mari…
• Fudulie este sa crezi ca stii sa interpretezi semnele. Fudulie epistemologica + infumurare hermeneutica =  „ispita (trufasa si nerabdatoare) a sfârsitului”.
• Puerila, in cel mai fericit caz, este tentativa de a dezvalui ceea ce doar Tatal Isi rezerva a sti. Sfidarea Tatalui si trecerea peste vorba Domnului numai de la Duhul Sfant nu poate veni… E clar ca alte duhuri si-au bagat… cozile (poate aici e loc de cozi daca de copite si furci nu…)

Si la final, langa Steinhardt si C. S. Lewis, Wesley pentru a pune punctul pe „i” 🙂 :

Someone asked John Wesley what he would do if he knew his Lord would return at that time the next day. He said in effect, “I would go to bed and go to sleep; wake up in the morning, and go on with my work, for I would want Him to find me doing what He had appointed.”

 PS: a se citi si ”Preziceri despre A Doua Venire” de C.S. Lewis

Curaj si bunatate

Tata : „Vezi să nu mă faci de râs, să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni“. Pentru el orice om lipsit de curaj – fie acela român, evreu sau de orice altă naţionalitate – se bucura de calificativul „jidan fricos“. La puţini am văzut atâta dispreţ pentru laşitate.
Iar maică-­mea era poreclită Bunătate. Mi-­o amintesc dând bucăţele de zahăr („zahăr cubic“) cailor înhămaţi la trăsurile care, pe vremuri, îşi aşteptau muşteriii de­-a lungul trotuarelor.

Nicolae Steinhardt, Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Băciuţ

Steinhardt si luteranii: lauda lui Dietrich Bonhoeffer

Pentru Dietrich Bonhoeffer, pastor luteran, singurul mijloc de a trăi cinstit în lume este de a recunoaşte că trebuie să trăim ca şi cum Dumnezeu nu ar exista, etsi Deus non daretur 1 . Dumnezeu ne învaţă că trebuie să trăim frumos, corect, şi fără El. Dumnezeul care e în noi este Cel care ne părăseşte (Marcu 15,34). Dumnezeul nostru ne cere să trăim în lumea aceasta ca şi cum El nu ar fi. El se lasă izgonit din lume, pe cruce.[…]

Dietrich Bonhoeffer a socotit ca e de datoria lui să‑şi dovedească fidelitatea faţă de Pronie prin apărarea dreptăţii lumeşti. Ca şi Péguy. A luat parte la acţiunea antihitleristă a cadrelor conducătoare din serviciul de contraspionaj al armatei (Abwehr) – conduse de amiralul Canaris – şi a fost executat în închisoare.

După război, preoţii germani au refuzat să‑i cinstească memoria ca pe a unui martir, spunând că a murit nu pentru cauza Bisericii şi credinţei, ci pentru cauza politică şi lumească a rezistenţei împotriva stăpânirii lui Hitler.
Aşa o fi, nu contrazic teologumenele teologilor autorizaţi a vorbi. Dar sunt convins că Dietrich Bonhoeffer e în rai (recunosc că tot citind Divina Comedie m‑am molipsit şi eu de mania lui Dante de a distribui locuri în paradis) şi că Hristos Domnul îi face adeseori cinstea de a cina cu el, în doi (v. Ioan 14,23 şi Apoc. 3,20), ca Ludovic al XIV‑lea cu Molière.

Şi după cum Regele‑Soare stătea la masă, în doi, cu Molière şi‑i slujea floarea aristocraţiei franceze, aşa şi pe Domnul şi pe Bonhoeffer îi servesc duminica – în straie de aur, purpură şi lumină – Sf. Toma din Aquino, Sf. Bonaventura, Sf. Bruno şi Sf. Albert cel Mare, iar în celelalte zile cardinalii şi arhiepiscopii, pastorii şi predicatorii aflaţi în acel loc (şi cărora, spre a lor fericire, le vine rândul nu prea rar, căci nu sunt foarte numeroşi).

Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia

Dincolo de  conceptia eronata despre sufletele descarnate care ar supravietui in Cer… , Steinhardt aduce un omagiu bine-meritat martirului luteran pentru Adevar si dreptate – Dietrich Bonhoeffer.

Faptul ca Steinhardt se arata convins ca luteranul este mantuit da nota de deschiderea monahului de la Rohia fata de o definitie a Bisericii dincolo de bigotismele unei anumite ortodoxii care nu accepta mantuirea decat celor din cadrul bisericii ortodoxe.

Iata deci, ca desi nu-l iubeste pe Luther, pe Dietrich Bonhoeffer il lauda, si suspectez ca l-a si iubit …

Steinhardt despre Luther

Fiind duhovnicul meu favorit, prin cartile lui, m-a interesat sa vad cum se raporteaza parintele Nicolae la Reforma si reprezentantii ei din perspectiva unei ortodoxii nehabotnice, o ortodoxie caracterizata de asumarea si reafirmarea unei orientari ecumenice explicite.

Deci, voi trece in revista citarile pe care le-am depistat in scrierile parintelui Nicolae referitoare la Luther (si ulterior alti luterani) urmand apoi sa analizez putin citatele si sa incerc niste concluzii.

Jurnalul fericirii (nu am citat suprapunerile dintre cele doua versiuni acolo unde nu era nimic nou, nici macar o nuanta aparte):

Bruder Harald, în expunerea asupra vietii si operei lui Martin Luther, citeazã si comenteazã esentialele cuvinte rostite la Worms în 1517 : Hier stehe Ich. Ich kann nicht anders. Gott helfe mir.Amen2. Cuvinte de print. Altceva decât : „Ce era sã fac ? Am semnat“. (Rationamentul cãlugãrului rebel e invers : de semnat nu semnez, ce-oi face oi vedea, Domnul cu mila.)

Voilà ce qui s’appelle parler 1 ! Scurt si cuprinzãtor. Good old strong language2. De aceea au crezut Luther, Calvin si jansenistii cã pot jubila. Asta e ! Verde si pe sleau. Dacã-ti place.

Sf. Apostol Pavel mereu stãruie : nu prin fapte ci prin credintã ne mântuim.
Luther, Calvin, Epistola cãtre Galateni, sola fide. Si cei care au aerul de a implica : de vreme ce cred, la ce bun faptele ?

Ca atare, nici adevãrul – singur – nu e un criteriu absolut.
Citind pe Luther (De servo arbitrio1) mã conving si mai mult de aceasta si-mi amintesc aforismul lui Pascal : „Pânã si din adevãr îti poti face idol, deoarece adevãrul fãrã dragoste nu e Dumnezeu, ci e chipul lui, si-i idol, pe care nu se cuvine nici sã-l iubesti nici sã i te închini“.

Luther, când azvârlea cãlimara dupã el[diavolul], fãcea lucrul cel mai firesc – si mai cuminte – din viata lui.

Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia : 

Pastorul – îl cheamă, îndeajuns de wagnerian, Harald Sigmund – ne povesteşte pe larg, cu moderaţiune şi în spirit ecumenic, viaţa doctorului Martin Luther oprindu‑se asupra nobilei fraze rostite în faţa dietei de la Worms în 1517: Hier stehe Ich. Ich kann nicht anders. Gott helfe mir. Amen2.

Cel mai bun mijloc pe care‑l avem pentru a‑L lăuda pe Dumnezeu, ne spun rugăciunile, este de a face fapte bune.
Luther şi Calvin n‑au crezut‑o aşa, dar „Sola fide“, ca toate formele simpliste, riscă a deveni justificare pentru cei ce gândesc: de vreme ce cred, pot face orice.

Şi Luther: Legea e demonică, ea ţine de moarte şi de păcat. Evanghelia însă oferă iertarea şi îndreptarea. A fi sub Evanghelie este a fi liber.

Eroul cărţii, în Jurnalul unui preot de ţară, se roagă – cleric catolic – pentru Martin Luther. Iar Sfântul Ion Scărarul pentru satana.
Dacă nici asta nu‑i nobleţe, mă cheamă Neacşu şi sunt unchiul unei maimuţe.

Luther: „La nimic nu foloseşte să crezi în iertarea păcatelor dacă nu crezi în chipul cel mai sigur că păcatele ţi‑au fost iertate“.

Ispitei de a te sinucide îi rezişti uşor – fizic – în închisoare pentru că nu o poţi realiza.[…] Dar există şi o sinucidere morală, psihică…

Mă cercetează şi pe mine la oarecare intervale şi o înving citându‑mi‑l pe doctorul Luther: Non moriar, sed vivam et narabo opera Domini2.

• „Nu voi muri, ci voi trăi şi voi vesti lucrarea Domnului“ (lat.). Cuvinte scrise pe un perete al Castelului Veste din Coburg (Bavaria), unde Luther a stat aproximativ cinci luni în 1530, pe durata Dietei de la Augsburg, sub protecţia electorului Ioan I de Saxa.

Daruind vei dobandi :

În tãlmãcirea lui Luther, substantivul Gewalt nu e deosebit de fortã si violentã, iar verbul weg reisen e aprig si expresiv, aproape de „a rãpi“.

Acestea toate nu se confundã cu teza predestinãrii, dar nu-i mai putin adevãrat cã, în felul de a se exprima al lui Elihu (de pildã : „Dumnezeu este mai mare decât omul. De ce grãiesti împotriva Lui, fiindcã El nu dã nimãnui socotealã de toate câte face ?“) aflãm un iz înaintemergãtor al stilului folosit în De servo arbitrio sau în Augustinus, adicã în lucrãrile a doi reprezentanti de seamã ai strictei predestinãri : Luther si Jansenius.

Mai trebuie sã nu ascund cã aderarea la teoria predestinãrii a unor oameni ca Fericitul Augustin (în zadar contestã catolicismul caracterizarea aceasta), Luther,Calvin, Pascal, jansenistii ori Karl Barth mi-a dat mult de gândit.

Dupa trecerea in revista a citatelor din aceste doua opere capitale cam ce se arata la orizont?

• sunt admirate cuvintele „esentiale /nobile” rostite la Worms si ramase in istorie – „cuvinte de print” – precum si cuvintele scrise pe un perete al Castelului Veste – „Nu voi muri, ci voi trăi şi voi vesti lucrarea Domnului“ – care sunt utilizate ca scut impotriva ispitei
• o eticheta pusa pe Luther este : „calugar rebel„
• Luther este amendat „printre randuri” pentru eroarea/erezia predestinationismului si pentru „simplista”  „sola fide”
• Luther este citit(De servo arbitrio) si citat (si pozitiv – despre iertare) iar asta il ajuta pe Steinhardt sa se convinga de adevaruri importante
• este pomenita pozitiv aruncarea calimarii de catre Luther, spre diavol, ca fiind „ lucrul cel mai firesc – si mai cuminte – din viata lui.”
• eroul cărţii din „Jurnalul unui preot de ţară”, este apreciat pentru ca „se roagă – cleric catolic – pentru Martin Luther”.
• traducerea lui Luther este consultata si citata in nuantele ei subtile

Alte citate, aparute in carti mai putin celebre, fac lumina si mai mult cu privire la ambivalenta raportarii lui Steinhardt la Martin Luther.

Luther şi Biblia. Ce a ramas sa invinga timpul şi sa fie actual din gindirea profetului german? Cum ar fi el privit şi judecat azi ? Daca s-arfi intilnit cu Sfintul Francisc pe Via Appia, ce cuvinte ar fi putut schimba? 

NS: În lumea noastră de aramă, predestinarea lui Luther mi se pare la ea acasă, în toată cumplita-i grozăvie.

Nu-l iubesc deloc pe Luther. Definiţia lui Claudel (,,Ce gros cochon de Luther“) e cam din topor, dar repet: nu-l iubesc.
Deşi îl respect pentru declaraţia de la Worms: Hier stehe ich.Ich kann nicht anders. Gott helfe mii:

Nimic comun între el şi Sf. Francisc. Întîlnindu-l pe Francisc care se plimba gol pe Via Appia şi vorbea de unul singur cu păsărelele, Luther ar fi strigat halebardierii să vină să-l ridice pe văditul posedat.
Iar Francisc i-ar fi grăit zîmbind: Frate burduhănosule, de ce te mĭnii oare?

Nicolae Steinhardt, Monahul de la Rohia  raspunde la  365 intrebari

 

În sfîrşit, Luther la Worms: ,,Hier stehe Ich und kann nicht anders. Gott lielfe mir. Ainen.““6 Pe aceasta am comentat-o mult, covîrşit de respect – deşi nu-s un amic al lui Luther -~, cu un pastor luteran, Harald Sigmundl, care aud că acum e în Germania, un om minunat, mare rilkean, poet el însuşi.

Nu ma gindeam aşadar deloc la moarte, ci il înţeleg perfect pe Unamruio cînd spune ca esenţiala caracteristica a omului e setea de nemurire; şi-mi insuşesc pe deplin, cu smerenia cuvenita, cuvintele solemne ale lui Luther: „Non moriar sed vivam et narabo opera Domini.“2 Ăsta mi-e scopul, ţelul, idealul, rostul – singurul rost.

Nicolae Steinhardt, Dumnezeu in care spui ca nu crezi

Ce a fãcut Vatican II* ? E usor de rãspuns : a primit toate propunerile reformatoare respectuos prezentate de cãlugãrul augustinian Martin Luther.

Nicolae Steinhardt, Escale in timp si spatiu

Asadar, clar:  ” Nu-l iubesc deloc pe Luther […] repet: nu-l iubesc. Deşi îl respect…” si „covîrşit de respect – deşi nu-s un amic al lui Luther„. Respect profund dar ne-amicitie pentru „fratele burduhănos” :). „Nu-l iubesc” – trist – desi isi face din cuvintele „solemne” ale lui Luther „singurul  rost/tel/ideal in viata” …

Nicolae Steinhardt : Ce este sfintenia?

Ce este sfinţenia? Nu cred ca sta in a-ţi face o chilioara strĭmta pe un vîrf de munte şi a trăi acolo în deplină singurătate; sau a te zăvorĭ intr-o chilie, o cameră, o celulă pe viaţa; ori a-ţi lega piciorul cu un lanţ de un zid de piatră; ori a-ţi trăi viaţa toată pe un stîlp, cocoţat acolo sus.
Acestea-s forme simple, relativ uşoare, brute ale sfinteniei.
Adevărata, marea sfintenie, de neînchipuit de grea este de a trăi intr-o obşte şi a-ţi iubi aproapele (aşa cum e) ca pe tine insuti; sau macar (stadiu inferior, insă tot remarcabil şi sfint) a te purta cu el ca şi cum i-ai iubi ca pe tine insuti, ori mai mult ca pe tine insuti.
Ăsta-i lucrul cel greu, cel sfint, cel creştinesc, cel supraomenesc.(Se intimpla să vezi in biserică o canalie care-si face neincetat semnul crucii, bate sute de metanii şi aprinde nenumărate luminări. Cum se explică faptul? Luînd aminte că metaniile şi celelalte sint treabă uşoară.)
Celui ce se legase cu un lanţ de un zid, arhiepiscopul Meletie al Antiohiei ĭi porunceste să se dezlege: nu cu lantul se leagă creştinul, ci cu dragostea şi cu libertatea.
Zăvorîrea, lantul, stilpul, coliba în vîrf de munte sint rudimente, exerciţii.
Ca şi postul. (V-am mai spus-o: v. Epistola către Coloseni 2,20-23)
Forma cu totul superioară şi cutremurător de grea a sfinteniei este ca, liber fiind, intr-o obşte închisă trăind, să-ţi iubeşti aproapele nu mai puţin ca pe tine, aşa cum Hristos şi-a iubit apostolii (loan 13, 34).
De aceea sfinţi ĭi consider pe acei care au trecut cu bine examenul cel teribil, cel de care n-ai cum trişa: al inchisorii ori al manastirii* (ori chiar al vieţii in lume), iubindu-şi aproapele deşi prea bine şi prea desluşit il vede aşa cum este. Restul: milostivirea, privegherile, posturile, metaniile, flagelările… sint doar treptele dintîi ale Scării, sint simple gymnofisii yoghine.

Nicolae Steinhardt, Monahul de la Rohia  raspunde la  365 intrebari

Dumnezeu este … liberal*? Da…

Tot tata, saracu, dupa ce i-am spus ca m-am botezat : Numai sa fi fost sincer, si sa-ti dau un sfat : nu-ti baga în cap ca acum s-a zis, Dumnezeu o sa se ocupe numai de tine. Nu uita ca mai sunt vreo trei miliarde.

Jurnalul fericirii

S-ar zice ca batranul evreu ii propovaduieste fiului sau proaspat crestinat un Dumnezeu… liberal, adica un Dumnezeu de la care fiu-sau bine ar face sa nu se astepte la o politica interventionalista la fiecare colt de strada. Este observatia una de buna credinta si bun simt, menita sa tempereze din idealismele si entuziasmul inerente oricarei convertiri? Observatia amuzant-serioasa si aparent ironica se situeaza deci in registrul unui binevenit sfat parintesc catre fiu-sau novice crestin „prea” fervent, un soi de vaccin contra „bolilor copilariei” convertirii?

Eu asa cred. Seniorul Oscar , ca un om experimentat, trecut prin viata, caruia ochii i-au vazut multe, isi instruieste fiul cum sa evite unele din capcanele obisnuite care apar in calea neofitului. Mai cu seama ca-si cunoastea ca nimeni altul fiul , cu firea lui cu bune si rele cu tot.

Deci:

1. numai sa fi fost sincer

2. nu-ti baga în cap ca acum s-a zis, Dumnezeu o sa se ocupe numai de tine. Nu uita ca mai sunt vreo trei miliarde

Sa le iau pe rand.

1. Sinceritatea – ca orice evreu suspicios , prima avertizare vizeaza motivatiile si resorturile convertirii. Era Nicu din fire o persoana cu tendinte spre nesinceritate? Nici vorba! Pericolul care-l pandea pe fiu-sau era mai degraba excesul de sinceritate! Si atunci de ce avertizarea? Pentru ca presiunile din inchisoare ar fi putut forta – teoretic – o convertire nesincera. La cum isi stia fiul , un asemenea scenariu era foarte putin probabil, dar tatal vrea sa elimine orice suspiciune punandu-si urmasul sa se autoanalizeze critic.

2. Sa nu ti se suie la cap ca Dumnezeu nu iti are decat tie grija! – s-ar putea parafraza. Aproape orice neofit , la dragostea dintai, ca orice indragostit, este lovit, partial, de un soi de orbire. Nu vede anumite lucruri, are o perspectiva limitata sau mai bine zis „filtrata”, asa incat nu percepe anumite „detalii” care ulterior se dovedesc importante. A crede ca esti buricul pamantului si ca Dumnezeu poate si vrea a functiona pe post de iubit/dadaca 24 de ore din 24, nemaiavand alte griji sau prioritati, seama a pretentii rezonabile doar pentru… „luna de miere”. Luna de miere azi, primul an de casatorie la evrei pe vremuri. Doar atunci , si poate nici macar atunci exclusiv, viata se invarte doar in jurul dulcetii si placerii de a fi cu cel iubit si numai cu el/ea. Insa vine si ultima zi a lunii , cand viata revine la normal. Si realizezi ca nu mai esti no 1 pe agenda 24/24…

Este dulce tentatia de a ramane intr-o vesnica luna de miere. Unii nu vor sa revina cu picioarele pe pamant si ar prefera sa pluteasca eventual totdeauna printre norisori rozalii …

Banui ca de o asemenea ispita voia sa-si fereasca tatal fiul. Si astfel ii si serveste ironia: „Nu uita ca mai sunt vreo trei miliarde”.  In alte cuvinte, Dumnezeu te iubeste, asa cum ai inteles , dar nu-ti crea iluzii ca te iubeste doar pe tine si numai pe tine. Mai are si pe altii de iubit, mai are si pe alti de convertit, ca si pe tine, mai are si alte „dureri de cap” care „nu-I vor permite” „sa se ocupe numai de tine”. 

Si ce-mi place teribil la Seniorul Steinhardt este ca spune „mai sunt vreo trei miliarde”. Nu stiu ce date statistice avea dansul la data acestei afirmatii despre populatia totala a lumii, dar imi place sa cred ca cele 3 miliarde nu se refera doar la crestini. Poate macar la crestini + evrei. 🙂

Teologia predicata aici de batranul evreu, este cea a unui Dumnezeu… liberal, adeptul pricipiului non-interventiei si al respectului pentru libertatea individului. Nu un Dumnezeu deist, neinteresat de mersul lumii Lui , dar nici un Dumnezeu care face minuni la fiecare 5 minute pentru orice neofit sau mai invechit pe Cale. Un Dumnezeu care poarta de grija, a Carui „mana” protejeaza,dar intervine direct si punctual doar atunci cand este absolut necesar dupa socotelile Lui. Un Dumnezeu care nu ia decizii in locul crestinului, nu-i trimite metroul la fix ca sa nu intarzie la munca( desi mai sunt si exceptii), nu-i „sopteste” subiectul de la BAC…etc Un dumnezeu pe post de duhul lampii lui Alladin nu este Dumnezeul seniorului Steinhardt. Pe buna dreptate!

* LIBERÁL, -Ă, liberali, -e,adj., s. m.I.Adj.1. Care aparține liberalismului, privitor la liberalism.

LIBERALÍSM n. 1) Curent ideologic și social-politic care promovează inițiativa privată, ce se opune comunismului și dirijismului.

LIBERALÍSMs. n.1. Doctrină care, opusă socialismului și dirijismului, proclamă principiul nonintervenției statului în economie, în relațiile economice existente între indivizi, grupuri sociale sau națiuni; promovează ideea libertății economice, a liberului schimb, a liberei concurențe etc. 2. Atitudine de îngăduință excesivă față de greșelile altora. – Din fr.libéralisme.

Hristos , fleacurile si esenta

Hristos nu se ocupă de cosmogonie şi de problemele ei – nu‑I arde Lui de asemenea fleacuri (cum le zice Camus şi le enumeră: dacă pământul se învârteşte în jurul soarelui ori soarele se învârteşte în jurul pământului, cum şi în ce ordine au apărut speciile, dacă lumea are trei ori patru dimensiuni, dacă spiritul are nouă ori douăsprezece categorii… opunându‑le adevăratelor probleme serioase: care e sensul prezenţei omului în lume, ce sunt viaţa şi moartea, ce e fericirea…), pe El îl preocupă altceva: mântuirea păcătoşilor. Nici măcar realele şi serioasele noastre probleme lumeşti şi sociale n‑a venit să le rezolve. A venit numai pentru esenţă: salvarea sufletului nostru veşnic.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericrii

AUDIO:Domnul a venit sa ne mantuiasca si sa ne scandalizeze

AUDIO: “Tragedia lui Iuda” de Nicolae Steinhardt

„Tragedia lui Iuda” din volumul de predici „Daruind vei dobandi”

IMPORTANT: A se vedea si ”completarea” de acelasi autor – Problema lui Iuda

„Tu, ateu? Aida de, eşti mult prea vesel”

„Eu am venit ca ele să aibă viaţă şi s-o aibă din abundenţă. ” (Ioan 10:10, NTR)

Jilava
Nu te lasă grijile să dormi sau te deşteaptă din somn. Dar se întâmplă ca şi de pe urma fericirii să te pomeneşti treaz în toiul nopţii. Aşa mi s-­a întâmplat mult timp după ce am fost primit botezul. Doar din bucurie (…) deschideam brusc ochii, cuprins de o stare euforică, izvoditoare nu de adormire — ca la stupefiante — ci de veghe, de viaţă supraintensă; de somn îmi ardea mie? de odihnă? de uitare? de oblivon ori evadare? Nu, de prea plin îmi venea să mă reped jos din pat ori de pe prici, să alerg, să strig de bucurie, să­-i zgâlţâi şi pe ceilalţi, să le spun cât sunt de fericit, să-­i rog să­-şi dea seama ce comoară posedă cu toţii, ce sobiţă minunată”, ce tranchilizant fără prescripţie medicală. Noroc de mine că străşnicia regulamentului mă împiedică să mă dau în spectacol.
Ceva din felul meu diurn de a fi trădează probabil, măcar în parte, veselia mea lăuntrică; deoarece unora le sunt surprinzător de drag, în timp ce altora le impun o solidă antipatie.
— „Tu, ateu? Aida de, eşti mult prea vesel”. (Dostoievski în Adolescentul)

din “Jurnalul fericirii” de Nicolae Steinhardt

Probabil in monahul de la Rohia s-au impletit spectaculos pofta de viata a evreului si voiosia ortodoxiei pravoslavnice, ambele imbracate si innobilate de un crestinism profund, „euforic”, un crestinism al Fericirilor de pe Munte, mai spumos si savuros decat orice bucurie pamanteasca.

Scenă din Spovedaniile unui pelerin rus:

Pelerinul ajunge la cocioaba în care locuieşte o pereche sărăcită: le-a ars casa, el şi-a pierdut un braţ, viaţa pentru ei nu mai e decât o ruină.

Soţii citesc Evanghelia Sfântului Ioan şi ea izbucneşte în plâns. Bărbatul îi înţelege amarul şi o consolează spunându-i că nenorocirile îi justifică pe deplin lacrimile.

Ea însă: Nu plâng din pricina nenorocirilor noastre, ci de bucurie, bucuria de a citi Evanghelia aceasta.

Desigur, desigur: nebunie curată. Contabilii şi raţionaliştii să-şi vadă de drum. Oamenii raţionali — care nu-s raţionalişti — pot însă încerca.

din “Jurnalul fericirii” de Nicolae Steinhardt

SURSA

„N. Steinhardt – drumul spre adevar” – de Iulian BOLDEA

Vezi acest document pe Scribd

Revista „TABOR” Nr. 4/ anul III/ iulie 2009 („N. Steinhardt – monahul de la Rohia”)

Sensul suferintei la N. Steinhardt si Simone Weil

Vezi acest document pe Scribd