Despre obsedaţii zgomotului de fond

” Mass-media a ajuns să devină un soi de drog. Cunosc la Bucureşti o doamnă, o intelectuală, care-şi deschide aparatul de radio ori de TV pe absolut toată durata transmiterii programelor, indiferent de ce s-ar transmite: mica publicitate, cotele apelor Dunării, buletinul meteo, ora copiilor, emisiunea în limba naţionalităţilor conlocuitoare. Ea îmi aduce aminte de personajul lui Sartre din Greaţa, acela care citea toate cărţile unei biblioteci în ordine alfabetică. În faza aceasta dragul de radio şi de TV devin patologice. Era firesc să-mi caut un loc de refugiu cât mai departe de obsedaţii zgomotului de fond, de oamenii ajunşi să nu mai poată trăi măcar un ceas singuri cu ei înşişi. Aceasta mi se pare a fi chiar esenţa meditaţiei: dialogul cu tine însuţi, împăcarea cu ideea că poţi trăi în bune şi rodnice relaţii cu sinea ta, chiar dacă ea se pricepe a-ţi dezvălui din ce în ce mai acut toate greşelile şi sluţeniile pe care le-ai săvârşit în viaţa ta.”
N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii.Convorbirile de la Rohia
 Si inca n-ai apucat sa vezi, parinte Steinhardt, vraja internetului si a facebook-ului…

Despre dreapta socotinţă sau intelepciune ca suma virtutilor

Chesterton

Logica pură este totuna cu demenţa deoarece nu ţine seama de faptul că nicio entitate, nicio însuşire, nicio virtute nu are valoare absolută. Şi sinceritatea şi binele şi mila şi adevărul chiar nu‑s decât valori relative şi nu pot constitui, singure, un criteriu de sine stătător, inatacabil şi având răspuns la orice întrebare. Toate sunt relative şi numai laolaltă şi cumpănite de dreapta socotinţă pot alcătui în duh, sub numele de înţelepciune, un îndreptar cu sorţi de siguranţă. Iar fiecare calitate, izolată, poate duce la aberaţii, ori în cel mai bun caz la exagerări.
Desigur că afirmaţia: adevărul ori bunătatea nu sunt, prin ele însele, valori absolute poate părea riscată, absurdă. Şi totuşi ele pot duce, necumpănite fiind, la fanatism şi nebunie, şi celelalte entităţi benefice, deopotrivă. (De ex.: adevărul, devenit manie şi necruţare la unele secte protestante. E un fenomen analog cu obiceiul sectanţilor de a lua un text biblic, de a‑l izola şi de a se călăuzi numai şi numai după el; în ambele cazuri e vorba de idolatrie.)
Numai Dumnezeu este absolut, virtuţile sunt doar feţe ale deplinătăţii Sale şi ca atare niciuna nu se poate pretinde suficientă şi desăvârşită (fiind prin urmare în măsură de a‑şi asuma rolul de călăuză unică). Numai totalitatea virtuţilor,gingaş cumpănite, ne poate apropia de înălţimi. Să ne ferim de idolatrizarea vreunuia din atributele divinităţii, să nu ieşim de sub scutul duhului atotcuprinzător, îndrumător şi cumpănitor. Să ne ferim ca de foc de raţionamente logice şi extremiste care întotdeauna sunt de la diavol. Dreapta socotinţă a călugărilor ortodocşi: iată călăuza sigură.
– De ce nu poate fi o singură entitate un criteriu sigur ?
Ar însemna că ne scoate de sub incertitudine şi risc, cei doi stâlpi ai libertăţii; şi că de asemeni ne‑ar scăpa de răspundere, ceea ce nu se poate.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia

La inceput de Advent 2016

Se apropie Crăciunul. Aur şi argint să dăm celor din jur nu avem. Doar câte o vorbă bună să le rostim. E şi acesta un dar de preţ, ce-­şi poate avea locul în traista bunului Moş Crăciun. Să ne rugăm Domnului să ne acorde un anotimp de liniştire şi tihnă spre a putea întâmpina cum se cuvine dulcea, duioasa  Sărbătoare a Naşterii Sale. Şi, în general, să ne acorde un mai acut simţământ al vremelniciei şi deşertăciunii aşa-­ziselor noastre  treburi preaomeneşti (pentru ca, apoi, cândva, când va fi să fie, să putem muri îndestulaţi de dulcele şi teribilul joc al acestei vieţi).

Zaharia Sângeorzan, Monahul de la Rohia. N. Steinhardt răspunde la 365 de întrebări

Despre ecumenism

Cred din inimă şi cuget în ecumenism. Dar tare mă tem că nu va putea fi rezolvat uşor sau curând. Bine este că s-a renunţat în sfârşit la anateme şi gâlcevi. Dar asta nu ajunge. Unitatea Bisericii cred că va putea fi realizată numai printr-o acţiune directă a Duhului Sfânt şi poate nu atât prin conferinţe ale teologilor, cât mai ales prin avântul noroadelor. Mărturisesc că uneori mă ispiteşte formula lui Pavel Evdokimov: nu cumva, zice el, unitatea treimică a dumnezeirii poate fi realizată şi în eclesiologie? Nu cumva ortodoxia, catolicismul şi protestantismul reprezintă trei ipostaze ale unei aceleiaşi credinţe? Nu cumva e bine să dăinuie ca atare, exprimând fiecare şi accentuând fiecare o anume trăsătură a credinţei unice?

În concepţia aceasta, catolicismul ar reprezenta mai degrabă organizarea şi orânduirea, rânduiala; protestantismul, harul şi credinţa personală; ortodoxia, duhovnicia şi cumpănita soluţie a mântuirii prin har, credinţă şi fapte bune.

Oricât de abilă, formula lui Evdokimov nu mă împiedică de a nădăjdui în realizarea ţelului ecumenic şi a o dori cu toată virtutea gândirii mele. Cred că ecumenismul nu poate însemna altceva decât o revenire la creştinismul iniţial aşa cum ne este el redat de Sfânta Scriptură, Sfânta Predanie şi Sfinţii Părinţi, fără de adaosuri sau modificări ulterioare. De altfel, poate că e mai bine să concepem ecumenismul ca o lucrare a inimilor creştine decât ca o tranzacţie realizată de exegeţi profesionişti.

N. Steinhardt – Primejdia mărturisirii. Convorbirile de la Rohia

Despre forme si evitarea intepenirii in familiar

Abatele (ulterior cardinalul) Danielou : crestinismul nu trebuie sa îmbrace neaparat formele greco-latine. Crestinismul nu e numai mediteranean, e universal, apartine oricui în lume si se cuvine sa ne obisnuim cu ideea ca se va putea înfatisa sub aspecte diferite de cele pe care le cunoaste bazinul lui mare nostrum.
Hristos nu e legat de nici una din formele noastre, oricât de frumoase ori de venerabile. Au fost si vor fi alte ceremonii, alte decoruri, alte obiceiuri. S-ar putea sa vie lucruri (Kommende Dingen) cu totul diferite si nu sade bine sa ne speriem. Credinta, dogmele, Biserica sunt nemuritoare si inalterabile, dar culorile, melodiile, vesmintele, graiurile, gesturile se schimba ; au fost si vor fi alte bucurii, alte moduri de a sarbatori, de a îndura. Crucea doar e pe veci. De ce ne-am mira ? De ce ne-am teme de altceva ? Nu suntem oare madularele unei Biserici careia i s-a fagaduit un cer nou si un pamânt nou?

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

Cat de actuale si „profetic”-indrumatoare sunt cuvintele parintelui Nicolae asternute in Jurnal acum jumatate de veac! Astazi, cand crestinismul imbraca din ce in ce mai mult haine non-„mediteraneene”, cand China „risca” sa ajunga tara  cu cel mai mare numar de crestini, cand America de Sud si Africa imbratiseaza crestinismul lepadat de prea-satuii europeni, cand Asia – atat de pestrita – a peste jumatate din omenire sta fata in fata cu Evanghelia…

Ce are odihna(sabatul?) in comun cu … vinul impartasaniei?

[…] Se vede limpede din toate acestea grija Domnului pentru necazurile şi nevoile omeneşti obişnuite şi dorinţa de a Se asemui făpturilor Sale celor mai simple, de a Se da drept alimentul cel mai comun al tuturor oamenilor (pâinea), de a Se face părtaş principiilor de bază ale vieţii. Şi cum Se dă spre consumare? În mod abstract şi ideativ? Ci nu prin pâine şi vin în euharistie, prin cele două elemente de neînlocuit care cuprind şi metaforizează într-însele dubla sarcină: întreţinerea vieţii, completarea ei? Întreţinerea vieţii o împlineşte pâinea, prea curatul Trup. Dar vinul (scumpul Sânge), care e menirea lui împlinitoare? Veselirea şi îndulcirea vieţii. Căci omul, nefiind nici o unealtă mecanică, nici animal, simte neapărat trebuinţă de clipe de odihnă şi răgaz în care să-şi îndulcească şi veselească sufletul, să mediteze, să contemple frumuseţea naturii, să se bucure de produsele artei, să comunice cu semenii săi, să intre în legătură cu Dumnezeirea, să se bucure de nepreţuitul dar făcut lui ca singura fiinţă gânditoare şi cuvântătoare: capacitatea de a gusta farmecul verbului a fi, misterul conştiinţei dedublate (e conştient de conştiinţa sa), infinitatea fiindului. Adânc semnificativ şi descoperitor de zguduitoare arierplanuri este faptul că Iisus, spre a ni Se da, alege calea atât de materială şi de „elementară“ a împărtăşaniei cu pâine şi vin, în contrast cu orice abstracţiune şi ideitate.

N. Steinhardt , Ispita lecturii  ( „O predică – Iisus cel milostiv” )

Daca „painea si apa” sunt simbolul necesarului supravietuirii, painea si vinul euharistice sunt ridicarea dincolo de necesitate, spre bucuria vietii. Asa – ” menirea lui împlinitoare – veselirea şi îndulcirea vieţii” – sa se explice si rostul vinului in celebrarea sabatului la evrei – Kiddush ?

„Unlike the Day of Atonement, the Sabbath is not dedicated exclusively to spiritual goals. It is a day of the soul as well as of the body; comfort and pleasure are an integral part of the Sabbath observance. Man in his entirety, all his faculties must share its blessing.

[…] The Sabbath is a reminder of the two worlds – this world and the world to come; it is an example of both worlds. For the Sabbath is joy, holiness, and rest; joy is part of this world; holiness and rest are something of the world to come.”

Abraham Joshua Heschel, The Sabbath: Its Meaning for Modern Man

„ Apoi le-a zis: – Sabatul a fost făcut pentru om, nu omul pentru Sabat!” (Marcu 2:27, NTR)

Obsesia sfarsitului si sfarsitul obsesiei

” Important este nu să ne temem (sau să nădăjduim) mereu cu privire la Sfârşit, ci să ne amintim mereu de el, să-l luăm în calcul. ”

C. S. Lewis,  „Ferigi şi elefanţi – şi alte eseuri despre creştinism” (eseul „Ultima noapte a lumii”)

Jilava, 1961

         Intemeietorul sectei adventiste care a dat drept soroc al celei de-a doua veniri a Domnului anul 1844 (întâi primavara, apoi toamna), martorii lui Iehova si milenistii trec toti peste cuvintele categorice ale Mântuitorului  (Matei 24,36 si Luca 17,20) unde se arata ca ziua si ceasul nu sunt cunoscute de nimeni, nici de îngeri, nici de Fiul, ci numai de Tatal.
Calculele sectante se întemeiaza pe interpretari riscate ale unor texte obscure din proorocirile lui Ezechiil si Daniil si Apocalipsa, si dovedesc înfumurare.

        Bine face biserica romano-catolica oprindu-i pe laici de a citi si interpreta singuri Apocalipsa.
Scene apocaliptice au fost mereu în istorie si poate ca adevarul (consecinta a ultimelor cuvinte din Luca 4,6) e simplu : vremurile de catastrofe sunt o constanta a omenirii, un parametru al lumii care traieste sub blestem. Semne sunt multe, de fiecare data, si multi se fudulesc crezând ca fac parte din ansamblul clipelor finale. Exista o ispita (trufasa si nerabdatoare) a sfârsitului.
Taina Judecatii de Apoi este bine pastrata si copilaroasele încercari de a o dezvalui sunt ca o sfidare a spusei Domnului.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

  • „A lua in calcul” sfarsitul, a nu-l „scapa din vedere”, nu-s tot una cu „a nadajdui” si a te tot teme de el.
  • A trece peste cuvintele categorice ale Mantuitorului – nu-i deloc lucru de şagă… Este „putin” riscant sa ti se urce la cap ca ai putea sti ce nici Fiul, nici ingerii nu stiu.
  • Calcule bazate pe interpretari riscante ale unor texte obscure nu denota decat… infumurare care-i sora cu mandria , mandrie care-i sursa tuturor alorlalte pacate mici si mari…
  • Fudulie este sa crezi ca stii sa interpretezi semnele. Fudulie epistemologica + infumurare hermeneutica =  „ispita (trufasa si nerabdatoare) a sfârsitului”.
  • Puerila, in cel mai fericit caz, este tentativa de a dezvalui ceea ce doar Tatal Isi rezerva a sti. Sfidarea Tatalui si trecerea peste vorba Domnului numai de la Duhul Sfant nu poate veni… E clar ca alte duhuri si-au bagat… cozile (poate aici e loc de cozi daca de copite si furci nu…)

Si la final, langa Steinhardt si C. S. Lewis, Wesley pentru a pune punctul pe „i” 🙂 :

Someone asked John Wesley what he would do if he knew his Lord would return at that time the next day. He said in effect, “I would go to bed and go to sleep; wake up in the morning, and go on with my work, for I would want Him to find me doing what He had appointed.”

 PS: a se citi si ”Preziceri despre A Doua Venire” de C.S. Lewis

%d blogeri au apreciat asta: