EDCR – sa revizuim, dar sa nu se schimbe nimic ! Nici greselile…

„Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale” – I L Caragiale, O scrisoare pierdută

Editia Dumitru Cornilescu Revizuita ( EDCR ) se vrea o revizuire jubiliara la un veac de la traducerea facuta de Dumitru Cornilescu in perioada 1921-1924. Revizorii , grupati intr-un Comitet de revizuire cu reprezentanti specialisti si la randu-i supervizat de un alt Comitet Pastoral al revizuirii – sic ! – ( de la penticostali, baptisti, adventisti si crestini dupa Evanghelie – zis neo-protestanti/evanghelici, impropriu, sau popular „pocaitii”) si-au propus sa revizuiasca/imbunatateasca/indrepteze traducerea cea mai folosita in confesiunile lor si sa o ofere auditoriului evanghelic in 2024.. 

In ciuda faptului ca in Introducerea editiei pilot se specifica clar :

Revizuirea Bibliei Cornilescu urmărește în primul rând alinierea cât mai fidelă a acestei versiuni la edițiile critice ale textului biblic.

s-ar zice ca mai degraba revizuirea depinde de exigentele comitetului redacțional si/sau pastoral și , mai ales , de idiosincraziile audienței. De ce arunc aceasta „acuza” ? Pentru ca la o privire destul de fugara pe ce a aparut deja public din revizuire, voi pomeni doar doua cazuri – cate unul din fiecare Testament , s-ar zice ca vorba conului Caragiale cu care am prefatat postarea se potriveste de minune ispravii redactorilor.

Deci:

1. Domniile lor, revizorii , au gasit cuminte si nimerit sa traduca Facerea/Geneza 43:34 fix la fel precum a facut-o Cornilescu acum un veac. Scriind despre Iosif si fratii lui : 

Ei au băut împreună cu el și s-au veselit.

Schimbarea fata de Cornilescu este doar de sintaxa – au localizat altfel „impreuna cu el”.

Care ar fi problema ?

Pai problema ar fi revizuirea in-fidela a textului. Traducerile Septuagintei Poliromului si cea Romano-Catolica sunt mai directe si mai curajoase , cu riscurile aferente desi chiar si catolicii au fost precisi doar in nota la text.

Au baut si s-au imbatat cu el. cf LXX NEC-Polirom  
Au băut și s-au veselit împreună cu el. nota literal „s-au imbatat”cf. VBRC2020  

Diferenta ar obiecta unii fani ai EDCR ar veni din textul sursa al traducerii si preferinta pentru Masoretic versus LXX/Vulgata. Ghinion ! Pentru ca revizorii au preferat textul ebraic ca fiind cel originar ( vezi Introducerea editiei pilot ) iar in Biblia dupa Textul ebraic – Geneza ( Humanitas 2007 ) textul spune clar ca si LXX NEC-Polirom si Versiunea Catolica:

Si au baut si s-au imbatat impreuna cu el. 

 Si mai stranie devine situatia cand consultam textul Bibliei dupa Textul ebraic – Geneza in softul eBiblia unde textul din soft e diferit de cel tiparit ! :

Ei au băut și s-au umplut de vin împreună cu el.

Situatia este si mai aberanta cu cat unul dintre revizori ( Emanuel Contac) a participat la ambele ispravi – atat traducerea Genezei dupa textul ebraic de la Humanitas cat si EDCR si a tradus diferit in fiecare din versiuni.

Ca sa fie dincolo de orice dubliu , traducerea recenta de referinta pentru comunitatea evreiasca romana a Pentateucului in limba romana facuta de rabinul Slomo Sorin Rosen spune clar exact ca si LXX :

Ei au baut si s-au imbatat cu el.

De ce revizuirea aici e minunata dar lipseste cu desavarsire ? De ce era nevoie de revizuire? Cornilescu insusi a incearcat, timid,o revizuire in editia ulterioara din 1931 – cea „literala” :

Și au băut și au băut bine cu el.

O alta traducere neoprotestanta NTR  incercand sa evite a zice pe fata ca s-au imbatat traduce si ea hilar : 

Ei au băut și s-au umplut de vin împreună cu el. 

Ca fapt divers si un comentariu de referinta : 

 ” However, neither the mystery of the seating arrangements nor the favoritism shown to Benjamin seems to have disturbed the party atmosphere, for plenty of alcohol seems to have put them all at their ease. „Wenham, G. J. (2002). Vol. 2: Word Biblical Commentary : Genesis 16-50. Word Biblical Commentary (424). Dallas: Word, Incorporated.

De ce aceasta invarteala in jurul cozii, sfiala hilara de a spune ca patriarhii s-au imbatat? Faptul ca Noe si patriarhii s-au imbatat sau Iuda s-a dus la curve nu inseamna sa le calcam pe urme dar nici nu ne da dreptul sa traducem cat mai … “kosher”. Banui – e doar o speculatie – ca in cazul lui Iosif a fost o strategie deliberata si dibace. Se stie ca omul la bautura isi da drunul limbii , nu se mai auto-cenzureaza, isi da arama pe fata. Oare nu asta voia Iosif cel mai mult? Si le stia limba, iar ei nu stiau ca el ii intelege perfect … Sa ma ierte patriarhul Iosif daca l-am banuit inutil, dar strategia era de folosit.

De ce nu le pot ierta eu „fratilor” revizori evitarea … revizuirii? Simplu – pentru ca nu e onesta. Indiferent de potentialele considerente pastorale anti-alcool , a traduce stramb pentru a indrepta oamenii e lipsit de caracter. Daca au tradus in EDCR dupa ebraica VT nu ar fi trebuit sa sune la fel ca editia Humanitas, tot dupa textul ebraic ?! 2. Cazul din NT ( toate textele sunt preluate via eBiblia acolo unde exista in aplicatie )
Desi Cornilescu mai pacatuieste cu traduceri partinitoare, ceea ce e remarcabil la el este faptul ca incearca macar sa se corecteze cand vede ca a gresit sau a preluat gresit de la un alt traducator ( Segond) fara sa fi verificat atent corectitudinea traducerii 

Este cazul traducerii cuvantului traditii sau predanii. Traditii apare tradus ca traditii cand este vorba de un sens negativ iar cand are sens pozitiv este tradus “invataturi”. 
Deci – „traditii” avand sens pozitiv e tradus „invataturi” in loc de „traditii” –  1 Corinteni 11:2 :

Cornilescu 1924 
Vă laud că* în toate privințele vă aduceți aminte de mine și că țineți** învățăturile întocmai cum vi le-am dat.

EDCR 2019
Vă laud că în toate privințele vă aduceți aminte de mine și că țineți învățăturile întocmai cum vi le-am dat.

Asadar nici o revizuire ! Absolut nimic, nothing, nada !Revizorii au pastrat traducerea lui Cornilescu din 1924 zice-se viciata via Segond .

Asta in timp ce Cornilescu insusi se corecteaza in traducerea literala din 1931 (!!) :

 Cornilescu literal 1931

Și vă laud că în toate vă aduceți aminte de mine și țineți datinele după cum vi le-am încredințat.

Care va sa zica Cornilescu isi revizuieste in 1931 propria traducere din 1924 ( se pare preluata dupa Segond) iar la un aproape un veac dupa revizuirea lui Cornilescu, zisii revizori din 2019 nu preiau revizuirea autorului din 1931 ci mentin eroarea via Segond !!! Cerule mare ! Ce revizuire mai e si asta ? Una a la Caragiale !

Mai departe   – acelasi cuvant traditii tot cu sens pozitiv –  2 Testaloniceni 2:15

Cornilescu 1924

Așadar, fraților, rămâneți tari și țineți învățăturile pe care le-ați primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră.

 EDCR 2019 

Așadar, fraților, rămâneți tari și țineți învățăturile

 pe care le-ați primit fie prin viu grai, fie prin epistola noastră!

Iarasi Cornilescu insusi se corecteaza in traducerea literala din 1931 (!!) : 

Cornilescu literal 1931 

Deci dar, fraților, stați tari și țineți bine datinele

 în care ați fost învățați, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.

Care va sa zica Cornilescu iarasi isi revizuieste in 1931 propria traducere din 1924 iar la un aproape un veac dupa revizuirea lui Cornilescu, zisii revizori din 2019 iar nu preiau revizuirea autorului din 1931 ci mentin eroarea  !!! Cerule mare ! Ce revizuire mai e si asta ? Una a la Caragiale !

 In schimb cand exact acelasi cuvant grecesc are conotatie negativa, revizorii au continuat sa traduca „traditii” ca in Galateni 1:14, Matei 15:2 , Marcu 7:5 

De ce oare ?! Este vorba de o partinire „pocaita” a traducerii? Cornilescu l-a avut ca macar ca scuza pe Segond si spre cinstea lui s-a corectat in 1931 pe cat a putut. Comitetul EDCR cum se justifica pentru asa partinire? ( Nota : remarcabil in ambele exemple unde „traditii” are sens pozitiv –  1 Corinteni 11:2 & 2 Tesaloniceni 2:15 –  NTR a tradus onest : „traditii”.) Deci ?!?

Se vede ca traducerile se fac nu in functie de context, ci in functie de agenda. Cum se face, domnilor revizori,  ca il traduceti pe bietul apostol Pavel in functie de cum va pica mai bine sensul traditiei : cu minus sau cu plus ?

Cum ne explica , onest, expertii revizori aceste „coincidente” ?

Astept comitetul de revizie EDCR sa-si apere traducerea in fata lui Cornilescu insusi care in 1931 si-a revizuit greselile in timp ce epigonii contemporani nu i-au preluat corectiile.

Fascinanta Scriptura – agenții 007 ai lui Iosua si contraspionajul preotesc

Biblia este o carte fascinanta . Departe de a fi plictisitoare ( deși Levitic , Numeri , Cronici sunt aparent mai “aride” ) Biblia se pretează , nu in putine pasaje, la scenarii numai bune de … filme de Hollywood .

Așa bunăoară capitolul 2 din cartea lui Isus Navi sau Iosua,  fiul lui Nun. Ce avem noi aici ? Spionaj , contraspionaj , servicii secrete trimise pe pustii de o  frumoasa femeie conspiratoare , o evadare riscanta, coduri secrete . Toate astea in Sfintele Scripturi ? De ce nu ?

Capitolul incepe cu Iosua trimitand iscoade in Canaan. Adica spioni, adica o actiune de spionaj in toata regula  –  scopul era clar : sa iscodeasca sau cerceteze tara si fortareata Ierihonului . Spionaj in Biblie? Dacă e pentru Domnul , de ce nu ? 🙂 Cei doi agenti  007 James Bond evrei trebuie sa fi fost dintre cei mai isteti , alesi pe spranceana, capabili sa se descurce in situatiii imprevizibile, sa iasa basma curata din cele mai incalcite incurcaturi, abili in a induce in eroare – ce fel de spioni ar fi fost niste inocenti care spun „intotdeauna adevarul si numai adevarul” (?) – experti in arta disimularii . Bineinteles, niste „vulpi” perfecte – numai uitati-va cat de bine gasesc solutia pentru infiltrare in randurile inamicului – disimularea aproape perfecta : doi bărbați care merg la … bordel – ce poate fi mai putin batator la ochi, fie ei si mai bine facuti si cu vorba si tenul putin mai aparte . 

In versetul urmator deja intra in actiune contraspionajul canaanit, Oricat de bine s-ar fi infiltrat spionii, regele si secret service-ul Ierihonului erau pe faza. Regele stie exact cand s-au infiltrat spionii evrei si scopul lor : spionaj militar. In versetul 3 vedem ca deja ii localizase pe spioni, la prostituata Rahav,  unde isi trimite trupele de mascati pentru a se ocupa de intrusi.Urmeaza somarea femeii sa-i predea pe agentii evrei cu prezentarea mandatului de retinere si motivarea lui : ” pentru că au venit să exploreze toată țara!”” ( VBRC).
Numai ca prostituata deja hotarase sa-si tradeze regele si a avut timp sa-i ascunda pe spioni pentru a le proteja vietile si misiunea . Dupa cate se vede Rahav nu era doar frumoasa – nu orice femeie avea calitatile necesare profesiei cu pricina – ci si isteata . Nu neaga venirea strainilor – era clar ca secret service-ul era prea bine informat, ci neaga doar ca ar fi stiut de unde sunt. Apoi croseteaza o poveste cat mai credibila si trimite baietii de la contraspionaj pe pustii, pe o pista falsa. Se pare ca a fost atat de convingatoare incat contraspionajul nu o banuie decat de bune intentii si drept urmare se duce pe pista falsa nascocita de Rahav. O femeie nu doar frumoasa, dar si isteata foc si curajoasa foarte.
Si totusi, o femeie: temătoare și .. pragmatica – asa o vedem in versetul 9. Se duce la spionii evrei acolo unde ii ascunsese atat de eficient, se destainuie si le „vinde” informatii pretioase despre starea de spirit a concetatenilor si despre spaima si panica cetatii ei in fata ofensivei evreiesti. Asa se explica – prin starea de panica a regelui si mai marilor – cât de prompt a fost contraspionajul lor : erau terifiați , cu ochii in patru, sa nu treaca nici musca fara ca regele si secret service-ul sa stie imediat. 

Apoi femeia le cere sa ii fie crutata viata ei si familiei ei in schimbul serviciilor aduse spionilor evrei. 

Dupa ce primeste asigurarile ferme ale spionilor, ea le planuieste si organizeaza evadarea extrem de riscanta din cetate. Rahav este inteligenta, pragmatica, dovedeste un sange rece si o perspicacitate exceptionala in conditii de stres extrem –  trebuie sa ne inchipuim cam cat de panicati erau paznicii cetatii cand secret service-ul nu a reusit sa captureze spionii. Nu doar ca ii ajuta sa evadeze, dar le da si indicatii valoroase pentru succesul evadarii, ii direcționează și le dezvăluie un plan de acțiune de parca știa protocoalele de lucru ale contraspionajului țării ei. La despartire spionii si conspiratoarea stabilesc un cod secret prin care femeia urma sa-si salveze familia. Imediat cum au evadat ei , Rahav a și arborat codul salvării – atat de iminenta credea invazia lor . Capitolul se termina cu revenirea celor doi James Bond evrei in tabara lor raportand succesul misiunii spionajului evreisc : sunt total demoralizați , avem mâna liberă la cucerirea fortaretei.

Si nu e singura istorie din Biblie care se preteaza la scenariu de film reusit . Inca un exemplu : istoria loviturii de palat a printului Absalom impotriva tatalui sau, marele rege David. Incepand de la 2 Samuel 13 ne este prezentata samanta razboiului civil inceput de Absalom impotriva regelui, tatal sau : unul din fii lui David , Amnon, violeaza o sora vitrega a lui ,Tamar, fiica a lui David si ea. Absalom jura razbunare pentru incestul comis asupra sorei lui si ulterior se razbuna pe violator, apoi fuge de judecata care il astepta. In capitolul urmator se negociaza – printr-o stratagema abila a generalului Ioab  – revenirea in gratiile regelui a fugarului rebel. Intr-un final printul razbunator se intoarce si este gratiat si iertat. Drept rasplata , printul incepe o campanie masiva de manipulare si deturnare a simpatiei populare dintre regele David spre …sine – capitolul 15. Folosind mijloacele de manipulare si propaganda din epoca de dinainte de tipar,radio, tv si internet , printul uneltitor reuseste in final o lovitura de palat iar regele e nevoit sa fuga in exil, urmarit amenintator si hartuit de trupele trecute de partea rebeliunii. Si aici intra in actiune spionajul regelui David : in fata tradarii unui consilier extrem de eficient, Ahitofel al carui sfat atarna foarte greu, ajuns acum in tabara insurgentilor ( 2 Sam 15:31) , David activeaza o retea de spionaj cerandu-i lui Husai sa se infiltreze in tabara lui Absalom cu scopul de a-i furniza informatii despre planurile printului uzurpator si a anihila istetimea sfaturilor tradatorului Ahitofel. 

2 Samuel 15:32-37 Când Davíd a ajuns în vârf, unde s-a prosternat înaintea lui Dumnezeu, iată că Hușái, archéul, [a venit] înaintea lui cu haina sfâșiată și cu capul acoperit cu țărână.

 Davíd i-a zis: „Dacă treci cu mine, îmi vei fi o povară.

Dar dacă te vei întoarce în cetate și-i vei spune lui Absalóm: «Slujitorul tău sunt, rege; până acum am fost slujitorul tatălui tău; de acum sunt slujitorul tău», vei dejuca pentru mine sfatul lui Ahitófel.

Oare nu vor fi cu tine acolo Sadóc și Abiatár, preoții? Orice cuvânt vei auzi în casa regelui, fă-l cunoscut preoților Sadóc și Abiatár!

Iată, sunt acolo cu ei cei doi fii ai lor: Ahimáaț, [fiul] lui Sadóc, și Ionatán, [fiul] lui Abiatár! Trimiteți-mi prin ei orice cuvânt veți auzi!”.

Hușái, prietenul lui Davíd, a mers în cetate când Absalóm a intrat în Ierusalím.

Ce avem noi aici? Un alt consilier important al lui David , Husai, care se infiltreaza in tabara lui Absalom , simuland fidelitatea pentru printul rebel, doar pentru a-l spiona si a-l elimina punand astfel capat razboiului civil si insurectiei. Reteaua de spionaj urma sa functioneze pe filiera preotilor Sadoc si Abiatar si a fiilor lor . 

Sa mai spuna cineva ca Biblia este o carte de adormit copiii … 🙂

Biserica – declinul și limitele ei

Ultimul recensământ din Romania – sub aspect religios – precum si ultimele vesti despre declinul numeric al creștinilor din Occident – de exemplu din Regatul Unit – au adus in atentie degringolada crestinismului in tari traditional majoritar crestine si temerea unora de extinctia (in cateva decenii) crestinismului in anumite zone din ce in ce mai secularizate. Asta pe de o parte.

Pe de alta parte, regretatul papa Benedict al XI-lea a fost criticat ca un „inflexibil” si dur catolic in ce priveste ecumenismul si raportarea la religiile non-abrahamice. Adept ferm al dictonului „Extra ecclasiam nulla salus„, fostul papa a parut sa sa acrediteze ideea ca BisericA poate fi numita doar cea romano-catolica ( asa cum si ortodocsii cred despre ortodoxie…). Ceilalti… „entitati crestine” mai mult sau mai putin apropiate Bisericii.

Intre aceste doua Scylla si Caribda se regaseste insasi problematica identitatii crestine si soarta ei.In definitiv cine este crestin si membru al Bisericii ? Pentru ca de raspunsul la acesta intrebare depinde si soarte Bisericii de care unii se arata ingrijorati.

Parintele Nicolae Steinhardt scria :

Părintele C. Galeriu despre deviza: Extra ecclasiam nulla salus.
Da, desigur, nu există mântuire în afara ecleziei, a Bisericii. Dar putem fi oare noi siguri că Dumnezeu nu are despre Biserică o concepţie mai largă decât a noastră? Nu cumva prin acest cuvânt, restrictiv în gura noastră, El înţelege ceva mult mai cuprinzător, poate însăşi creaţia Sa?… Jurnalul fericirii p 349 (Manuscrisul de la Rohia)

S-ar zice ca aceasta viziune „liberala” a parintelui Galeriu rezolva cumva problema exclusivismului diverselor confesiuni crestine. Intr-adevar, in afara Bisericii nu exista mantuire, doar ca nu orice .. „entitate crestina” 🙂 care se pretinde Biserica are si dreptate in a nega celorlalti calitatea de crestin si apartenenta la Biserica.

Sa existe oare sprijin in Scripturi pentru asemenea „erezie” ?

Scriind crestinilor din Roma , sfantul apostol Pavel/Paul spunea ( citez din versiunea romano-catolica 2020):

Romani 2:28-29 Căci nu cel care pe dinafară [se arată iudeu] este iudeu, nici circumcízia nu este aceea [care apare] pe dinafară, în trup.
Ci [iudeu] este cel care-i iudeu pe dinăuntru, iar circumcízia este aceea a inimii, în duh, și nu în litera [Legii]: lauda acestuia nu-i de la oameni, ci de la Dumnezeu.

Daca inlocuim „iudeu” cu „crestin” si „circumcizie” cu „botez” cam cum ar suna ?

Căci nu cel care pe dinafară [se arată crestin] este crestin, nici botezul nu este aceea [care apare] pe dinafară, în trup.
Ci [crestin ] este cel care-i crestin pe dinăuntru, iar botezul este acela a inimii, în duh, și nu în litera [Legii]: lauda acestuia nu-i de la oameni, ci de la Dumnezeu.

Unii vor protesta si vor spune ca nu asta spune apostolul si ca echivalentele sunt discutabile. Si totusi, principiul nu este acelasi? De ce nu ar fi?

De ce nu ar fi mai ales daca e sa corelam spusele din capitolul 2 cu cele din capitolul 8 tot din Romani ( citez din versiunea sinodala ortodoxa Anania Bartolomeu:

Romani 8:9 Dar voi nu sunteți în trup, ci în Duh, dacă într’adevăr Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Dar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui.
Romani 8:14 Fiindcă toți câți sunt mânați de Duhul lui Dumnezeu, aceia sunt fii ai lui Dumnezeu.

Criteriul apartenentei la familia lui Dumnezeu, Biserica , asa cum bine intuia parintele Galeriu, este altul decar granitele confesionale adesea artificiale si nazuroase. Apostolul face din calauzirea si locuirea de catre Duhul lui Dumnezeu semnul distinctiv al apartenentei la familia lui Dumnezeu. Crestin nu este cel aratat „pe dinafara” si cu „tidula” botezului pe piept asa cum evreu adevarat nu este cel circumcis ci iudeu adevarat este cel circumcis cu inima, in duh, nu in litera.

Asa vazand lucrurile, statisticile recensamintelor au prea putin de-a face cu realitatea duhovniceasca si mult mai mult de a face cu sectarismul, exclusivismul, propaganda, prozelitismul si … cifrele pe baza carora sunt primite subventii de la stat. Indiferent ca in Anglia procentul crestinilor declarati devine minoritar sau ca in Romania Biserica ortodoxa ar fi pierdut 2,3 milioane de credincioși într-un deceniu crestinii sunt cei botezati cu inima , in duh, cei locuiti si calauziti de Duhul Domnului .

Are Dumnezeu “forma fizica”, ca a oamenilor?

La minutele 39-40 intr-o predica disponibilă pe YouTube , pastorul Iacob Coman a făcut următoarea afirmație :

“ invatatura ca Dumnezeu nu are o forma fizica, cam asa cam cum e a noastra ,este o invatatura falsa. “

Afirmația pare a se baza ( dupa cum indica autorul ei) pe un citat din cartea Ellenei G White (socotită de adventiști ca profet autentic) “Patriarhi și profeți” . Iată citatul :

“ Omul trebuia să poarte chipul lui Dumnezeu atât în înfăţişarea exterioară, cât şi în caracter. “

Noi stim insa ca Dumnezeu-Cristos ne descoperă natura Dumnezeirii ca fiind “duh” ( Ioan 4:24) .  Doar despre Fiul sta scris ca S-a încarnat , iar pasajul chenozei din Filipeni 2 este frumos explicat și in notele traducerii ortodoxe Anania Bartolomeu : 

“Cel ce dintru’nceput fiind în chipul lui Dumnezeu” ( Filipeni 2:5 )

“ Pavel nu foloseşte cuvântul [ „chipul” – lui Dumnezeu ] în sensul tehnic al filosofiei greceşti (imagine plastică, formă exterioară), ci în sensul de natură, fire, condiţie, esenţă; mai precis, chip care traduce esenţa.”

Deci putem afirma pe baza Scripturii ca Dumnezeirea are corp, forme fizice, carne și sânge, e materie, doar in ce privește A Doua Persoana a Sfintei Treimi – Fiul Întrupat/Încarnat . Despre Dumnezeu-Tatăl și despre Sfântul Duh , in absenta… intruparilor, nu putem rămâne decât la ceea ce Fiul ne-a descoperit : “Dumnezeu este duh/spirit “ ( Ioan 4:24) . Putem vorbi de teofanii și hierofanii, apariții / manifestări ale prezentei lui Dumnezeu ( precum viziunea Celui Învechit-in-zile din Daniel – Daniel 7:9,13 sau „vederea lui Dumnezeu” de către Moise – Exod 33:20-21 – , Isaia – cap 6 – sau Ilie – 1 Regi 19). Dar acestea nu-s tot una cu ce se subînțelege din condamnarea fără drept de apel care a pricinuit uimirea și perplexitatea mea. Invocarea cuvintelor EGW cu privire la crearea omului purtând chipul lui Dumnezeu inclusiv “in înfățișarea exterioara” pare sa implice ca , înainte de întruparea Fiului, deci înainte de asumarea corporalității și limitelor fizicului uman, Dumnezeirea chiar ar fi avut forma fizica după al carei chip omul – perechea primordială – ar fi fost modelată sa-I semene.

Remarcabil este ca nastrusnicia Ellenei White , dezvoltata „radical” de Iacob Coman, nu este deloc noua sub soare . Istoria Bisericii cunoaste aceasta erezie sub denumirea de audianism , o secta crestina zisa si a antropomorfitilor bantuind prin Siria si Scitia , si pe alocuri si prin Africa. Traznaia asta „teologica” a fost initiata de un sirian numit Audius/Audaeus care a trait in secolul IV d. Hr. si sustinea pe baza Genezei 1:27 ca Dumnezeu trebuie sa aiba forma fizica pe care ar fi „replicat-o” si primului cuplu uman.

Se pare ca inclinatia spre un literalism netemperat ar fi ispitit si pe Melito de Sardes, Tertullian, Origen si Lactantiu sa cocheteze cu ideea antropomorfita. Totusi secta a fost combatuta eficient de Teodoret al Cirului, Ieronim si Chiril al Alexandriei.

Pana la alte clarificări ( de dorit publice, deoarece afirmatia a fost public facuta) – cerute de altfel domnului Coman – condamnarea severa (“învățătura falsa”) și implicațiile sustinerilor domniei sale ( “ Dumnezeu are ‘forma fizica’, ca a oamenilor “ ) pun sub semnului întrebării ( ca sa ma exprim elegant) corectitudinea înțelegerii istorice a majorității creștinilor . Dacă domnul Coman și EGW au dreptate ( ceea ce eu nu cred) atunci foarte mulți creștini cred și învață o învățătura falsa. Și ar trebui sa fim aduși pe calea cea dreapta cu argumente biblice solide, consistente. Dacă însă eroarea le aparține EGW și domnului Coman, atunci promovarea unei învățături false ii privește dar trebuie calificata ca atare.

In speranța unor lămuriri edificatoare din partea domnului Coman, și cu drag de Adevăr mai mult decât de oricine și orice, nădăjduiesc in clarificarea unei asa afirmații cu repercursiuni atât de serioase .

Atentate PC la Crezul crestin

Nu mica mi-a fost surpriza – desi ar fi trebuit sa nu fiu surprins… –  cand am „descoperit” procesul insidios si nemernic prin care crestinii sunt ademeniti sa iasa de pe Calea cea stramta . Nu e cazul sa surprinda pe nimeni ca dracul si ciracii lui lucreaza intens si pervers pentru a deraia Biserica crestina, si cum altfel o poate face mai eficient decat atacand insasi nucleul credintei pe motive aparent cat mai nevinovate si bine intentionate.

Cand mi-au auzit urechile intr-o biserica din Anglia o secventa liturgica ce suna „Tatal nostru si Mama noastra” – instinctul sanatos al rutinei inchinarii a tresarit. „Mama noastra” ?! De cand „Tatal nostru” ajunse „Mama noastra”? De cand moda feminismului agresiv are avocate si avocati in interiorul asa ziselor biserici ahtiate dupa „relevanta” .

Dar cand insusi Crezul, nucleul afirmarii credintei crestine , este „ajustat” discret pentru a deveni „inclusiv” , deci „comestibil” pentru gusturile mondene ale paganilor in „blani” de crestini, deja ofensiva a fost nepermis de neglijata de „strajerii” adormiti (sau mituiti ?!) ai Sionului .

De ani buni in lumea occidentala marxismul sexist a cucerit si zdrobit reduta dupa reduta in spatiul diverselor confesiuni declarat crestine . English Language Liturgical Consultation pare a fi „interfata” lingvistica a „nevinovatelor” revizuiri menite a face „ingurgitabile” textele liturgice inclusiv pentru noua revolutie marxista culturala. Desi scopul declarat este actualizarea textelor in context ecumenic pentru uzul liturgic, misiunea lor pare a merge mult mai departe . Asa cum gasiti in Guidelines for the Revision of the ICET Texts printre criteriile revizuirilor se afla si :

Sensitivity should be shown to the need for inclusive language.

Conform unei specificari ulterioare vizand ” Inclusive language” :

 The Consultation recognized that, because of changes in the received meaning of the words, the use of “man” or “men” for “human being(s)” can be misleading and is no longer generally acceptable in liturgical texts. This necessitated changes in lines 13 and 16 of the Nicene Creed .

Carevasazica

„the use of “man” or “men” for “human being(s)” can be misleading and is no longer generally acceptable in liturgical texts.” .

Motiv pentru care au schimbat cuvintele Crezului multisecular pentru a le face „general acceptabile”, adica acceptabile cui? Cui ii pica greu la stomac cuvintele man/men ? Ghici ciuperca-ntr-un  picior…

„Pentru noi oamenii si a noastra mantuire” a devenit „pentru noi  si a noastra mantuire”. Mare scofala – vor zice  unii. Ei si? Ce atata tam-tam pentru o modificare minora? Ia sa le vedem explicatia revizuirii „luminatilor” :

Line 13.The omission of the generic “men” (Greek anthropous , Latin homines ) in apposition to “us” may appear to weaken slightly the sense of the original, but this was considered less serious than insisting on a term which is increasingly misleading or excluding as tied to only one gender. A suggested alternative, “for us all,” was rejected because of a colloquial tendency in some places to attach “all” to virtually every plural pronoun, which would diminish the force of “us” as representing the whole human race.

Incepe se se faca lumina unde bat indivizii?

Asta e linia 13 din Crez. Ne-o lumina linia 16 unde-i buba?

De la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara, și S-a făcut om.

„and became truly human” suna noua versiune revizuita – acceptabila general. De unde ofuscarea unora pe cuvantul „man”?  Deci cu ce deranjeaza cuvantul „man” ? De ce nu mai este „general acceptabil” ? Cui nu ii este acceptabil cuvantul „man”? Sa le dam cuvantul sa se explice :

Line 16.“became truly human.” The Consultation faced great difficulty in adequately rendering enanthropesanta (literally “inhumaned,” see Denzinger-Schönmetzer, editio XXXVI, no. 150, where a literal version from the original Greek is given as inhumanatus est ). In the original sequence of participles (see above on lines 7-23) this one has a pivotal place in making a link between our Lord’s taking flesh and the reality of his suffering and death. It does not represent a further stage in time beyond the incarnation, but spells out clearly the meaning of the incarnation. In some old versions of the Creed (see, for instance, Denzinger-Schönmetzer, editio XXXVI, no. 44) enanthropesanta was spelled out even more fully: “that is, taking on a complete human person, soul and body and mind and all things that belong to a human being apart from sin.” The Consultation believed that the sense was best captured by “became truly human.” It rejected a suggestion that the text should read “and became human,” as this, in common speech, implies something quite different, a change from severity to kindness. Some would have preferred to keep “and became man” as showing the particularity of the incarnation in a male person, Jesus. The Consultation rejected this as misrepresenting what the Creed affirms at this point. Neither the Greek anthropos nor the Latin homo carry male overtones as “man” in contemporary English normally does.

Ei, vazurati unde si ce ii doare pe stimabili? Aferim ! „Male overtones in contemporary English” dom’le ! Aci e buba ! De-asta toata osteneala asta cu revizuirea! Engleza asta pacatoasa nu exprima corect prin „man” nici grecescul „anthropos”, nici latinescul „homo”. Gata! de-acum rostirea Crezului va fi „generally acceptable”.

Noi, astia ce engleza viciata, vom ramane inacceptabili pastrand cuvintele Crezului asa cum le avem de peste secole. Nefericitii de noi…

Biblie Tradiție Biserica

Relația este cumva asemănătoare cu relația dintre Maica Domnului și Domnul : așa cum Domnul, Cuvântul , cum zice Crezul : “ pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din Ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om” tot la fel Cuvântul scris – pentru noi oamenii și a noastră mântuire – ne vine de la “Duhul Sfânt care a grăit prin prooroci “( și apostoli ) – SI din viața Bisericii subzistand in Tradițiile orale din care au luat forma Evangheliile și restul Noului Testament, recunoscut ulterior ca “Nou” Testament, canonic , de către Biserica .

Aici întâlnim o versiune a falsei dileme – cine a fost mai întâi : Biblia sau Biserica si Traditia, cine cui a dat naștere : Biblia bisericii si traditiei sau biserica si traditia Bibliei. Este greu și incorect de contestat rolul Bisericii și al tradiției in coagularea canonului Noului Testament. Așa cum Cuvântul întrupat ne vine SI de la Fecioara Maria, nu doar de la Duhul Sfânt, tot așa Cuvântul scris ne vine SI de la Biserica și viața ei materializată in tradiție, cum de asemeni credem și învățam ca ne vine de la Duhul Sfânt care ne-a vorbit prin prooroci și apostoli. Exista o osmoza – întrepătrundere reciproca – imposibil de evitat când vorbim de factorii divin si uman in materializarea Scripturilor.

Autoritatea Bibliei nu poate fi despărțită de comunitatea de credință care a recunoscut/ adoptat acel Canon biblic , stabilind compoziția lui ; “Vechiul” Testament a fost preluat de Biserica Crestina de la evrei și botezat ca “vechi” raportat la „Noul” Testament.

Când Isus se referă la Scripturi , El se referă strict la “Vechiul” Testament care la acea data nu era “vechi” de fel, pentru ca “Noul” nu exista inca, era in “concepere/naștere”
Canonul VT a fost preluat și adoptat de la evrei , ca fiind revelația prevestitoare a venirii lui Mesia de care se va ocupa “Noul” Testament. Acest testament Nou este “ombilical” dependent și determinat de comunitatea de credința care îl autentifica și autorizează ca și canonic/regulamentar.

Oricât de ne-draga le-ar fi protestantilor ideea ca Biblia este SI produsul Bisericii, aia imperiala de pe vremea lui Constantin Împăratul : avem doar 4 evanghelii inspirate din multitudinea existenta, doar o apocalipsa canonica – printre cate altele nerecunoscute, și doar o carte a faptelor apostolilor ( desi nu era singura existenta) pentru ca Biserica le-a autentificat și autorizat doar pe acestea ca fiind inspirate deci si canonice .

Conceptul de tradiție orală autentica si autoritativa nu poate fi eliminat sau minimalizat , in ciuda tentativelor, pentru ca scrierile NT au avut la baza aceste tradiții orale inițiale ale comunității de credința creștine ; evanghelistul Luca (1:1-4) face clar faptul ca și-a compus evanghelia ca rod al cercetărilor , ca au existat mai multe încercări de acest gen, materia prima a fost oferită de martori oculari, scrierea in ordine – deci ordonare – a avut scopul clar al întăririi certitudinilor survenite inițial prin învățături orale, prin viu grai.

Ca și evanghelistul Luca, și apostolul Ioan (20:31) afirma explicit ca semnele lui Isus selectate pentru a ajunge scrise in carte ( pe lângă multe altele care nu au fost scrise) au fost deliberat alese pentru convingerea in credința a ucenicilor. Tot apostolul Ioan (21:24,25) mărturisește – oral – apoi și scrie selectând dintr-o multitudine de alte lucruri pe care le-a făcut Isus pe cele destinate edificării in credința .

Zeciuiala si pretentiile la administrarea ei

 Zeciuiala – Obiceiul de a da zeciuială nu își are originea în legea mozaică (Geneza 14:17-20), nici nu a fost specific pentru evrei. A fost practicat și de alte popoare antice. Dictionar biblic

Zeciuiala – A zecea parte din venituri sau din prada de război pe care israeliţii o închinau lui Dumnezeu. Lydienii (Herod. 1.89), fenicienii, cartaginezii şi alte popoare ale antichităţii colectau zeciuieli pentru dumnezeii lor. Dicționarul Stephanus

Unde mergea dijma pe vremea lui Israel?

Unde trebuia să ducă evreii zeciuielile lor? Ei trebuia să le aducă la „locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul vostru, din toate seminţiile voastre, ca să-Şi aşeze acolo Numele Lui” (Deuteronom 12:5 ş.urm., 17 ş.urm.), adică, la Ierusalim.  Dictionar biblic

Asa stateau lucrurile in Vechiul Testament. Cel putin pana la schisma regatelor lui Iuda ( sud ) si Israel ( nord ) cu concurenta intre cele doua centre religioase – Ierusalim si Betel/Dan ( 1 Regi 12:25-33). Nu va imaginati ca administratorii din nord nu erau la fel de „zelosi” in a pretinde finantarea „lucrarii Domnului” de catre contribuabilii dintre granitele teritoriului lor…

In Noul Testament lucrurile deja nu mai sunt la fel de clare dat fiindca Biserica se descentralizeaza odata cu expansiunea intre neamuri. Daca sfantul Pavel colecteaza (zecimi? si) daruri si le duce la Ierusalim ( Fapte 24:17; Rom 15:25 ), la centru, dupa epoca apostolica situatia devine si mai difuza : Biserica isi cristalizeaza organizarea in Pentarhie  – 5 patriarhii cu competente pe zone diferite ( desi uneori si in concurenta).

Pe cand in Israel exista un cult centralizat, la Ierusalim, cu Templul ca „inima” a vietii religioase – cel putin la inceputuri – ,  dupa epoca apostolica in crestinism exista o singura Biserica dar cu cinci centre administrative relativ autonome.

Schismele insa nu intarzie sa apara, bisericile necalcedoniene se rup de trunchiul ortodox-catolic, si fiecare ruptura isi va avea visteria ei, cu adeptii proprii cotizanti constiinciosi petru sprijinirea „lucrarii Domnului” – bineinteles , in versiunea „noastra”, cea „corecta” .

Odata cu „marea schisma”, Orientul ortodox si Occidentul romano-catolic oficializeaza visteriile proprii , in adversitate si ele. Dijma ( impozitul datorat bisericii) devine o trasatura a sistemului feudal bisericesc.

Schisma protestanta „produce” noi visterii confesionale : luterana, calvina, menonita etc . Fiecare noua confesiune isi are propria visterie, fiecare administratie bisericeasca pretinzand colectarea legitima a dijmei pentru „lucrarea Domnului” aka sustinerea financiara a propriului aparat bisericesc.

De la o unica visterie, a Templului de la Ierusalim – ca singur centru religios al poporului lui Dumnezeu – in crestinism se ajunge la o puzderie de visterii , fiecare pretinzand a fi cea legitima unde cotizantii sunt datori sa fie credinciosi, necredinciosia in dijma fiind aproape echivalenta apostaziei.

Astazi, mai fiecare confesiune, secta si cult ( cu ceva exceptii care promoveaza discretia … ) pretinde si beneficiaza de dijmuirea sau contributiile adeptilor, toti facand apel la … exemplul templului de la Ierusalim. 🙂 „Logic”, cat timp fiecare se crede Ierusalim, unica autoritate autorizata sa colecteze si administreze finantele pentru „lucrarea Domnului” iar pe ceilalti ii vede ca  „samariteni” blestemati sau eretici sortiti iadului.

Si totusi … Dumnezeu merita cinstit cu zecimi si daruri in ciuda puzderiei de pretinsi administratori ai lucrarii Lui . Dar cum si unde ar trebui aduse, cand atat de multe maini pretind ca sunt autenticii custozi ai finantelor Domnului? Cine minte si „sifoneaza” si cine e indreptatit in pretentii? Care este Biserica adevarata ? Adeptii fiecarui „partid” sustin ca ei si ai lor sunt cei adevarati si legitimi.

Cei mai multi ajung sa dea zecimea „partidului” pe care il considera biserica adevarata sau cel mai aproape de Adevar. Altii din teama sau lene, ajung sa dea zecimea din inertie . Din teama de blestem sau din lene de a cauta pe cei care chiar fac lucrarea Domnului. Pentru ca o inima si un ochi atent , calauzite de Duhul in urma rugaciunii, vor vedea  unde se face lucrarea Domnului .

Poate ca un criteriu-test de demascare a impostorilor este tocmai insistenta si manipularile cu care incearca sa stoarca dijma. Cand esti facut sa te simti „oaie neagra” daca nu cotizezi, cand devii subit suspect de apostazie daca ai vreo intrebare incomoda sau vreo inspiratie in a „deturna” zecimea spre unde constiinta iti spune ca chiar se face lucrarea Domnului (desi lucratorii nu sunt din staulul de care apartii) atunci probabil e cazul sa fii atent . Daca ti se plimba cosul/punga des si insistent pe sub nas, cand donatiile ar putea fi facute discret, probabil o spranceana ridicata e semn de sanatos discernamant.

Banii, religia si coruperea ei

“ Ca sa nu își rateze menirea, religia nu trebuie sa urmărească câstiguri financiare.“

– foarte înțeleaptă vorbă.
“Nu trebuie sa urmărească “ – când le urmărește/vizează deja s-a transformat in afacere. Dezinteresul financiar este una dintre condițiile neatârnarii /necoruperii religiei. Când religia devine interesa(n)ta financiar deja a fost deraiată și subordonata : banul dictează si întinează . Când in vreun fel sau altul interesul financiar modelează sau “filtrează” decizii care ar trebui sa rămână sub imperiul strict al principiilor, deja vorbim de o religie falsificata sau denaturată .
Dacă se pune problema unei reforme , problema deturnării religiei datorită intereselor financiare este una stringenta și capitala : o teorie inițial relativ corecta la nivel de enunțuri dogmatice nu mai ramane corecta/dreapta când ajunge sa urmărească/vizeze câstiguri financiare. Iubirea de bani sucește dreptatea și ucide corectitudinea. Cand se pune problema rentabilității , viabilității și oportunității financiare deja vorbim despre afaceri. Pe șleau și verde in fata spus : o entitate religioasă când urmărește câstiguri financiare devine o afacere , după caz – un SRL sau o multinaționala cu profil religios. Concis : interesul poarta fesul.

“N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva. Singuri ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine. “ Fapt 20:33,34

Comparați atitudinea, cuvintele și faptele Apostolului Pavel cu ce este religia adesea. No comment !

Vă poruncim, fraților, în Numele Domnului nostru Isus Cristos, să vă îndepărtați de orice frate care umblă în neorânduială și nu după tradiția pe care ați primit-o de la noi! Căci voi înșivă știți cum trebuie să urmați exemplul nostru, fiindcă n-am trăit în neorânduială între voi, nici n-am mâncat fără plată pâinea nimănui, ci cu osteneală și muncă grea am lucrat zi și noapte, ca să nu fim o povară pentru niciunul dintre voi. Și aceasta nu pentru că n-am fi avut acest drept, ci ca să fim un exemplu pe care să-l urmați. Căci, când eram cu voi, v-am dat această poruncă: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce!” (2 Tesaloniceni 3:6-10)

Cum sa(-ti) distrugi sufletul

” By the institution of the Sabbath as an obligatory day of rest the world was given an opportunity to catch its breath, to reflect, and to appreciate anew the dignity of human life. Woe to the civilization that abolishes a structured Sabbath: nothing less than the destruction of the soul would be involved (according to Romano Guardini in a famous 1925 essay). The Sabbath gives us free time to rediscover and to celebrate our deepest identity. And vice versa, the person who honors the Sabbath receives a “supplement of soul” (supplément d’âme), as the Jewish thinker André Neher (d. 1988) put it. ”

Benoît Standaert OSB,
Spirituality an art of living a monk’s alphabet of spiritual practices

O epifanie si problemele ei

Iesirea/Exod – Versiunea Anania Bartolomeu

24:9 Şi s’au suit Moise şi Aaron, Nadab, Abiud şi şaptezeci dintre bătrânii lui Israel

24:10 şi au văzut locul unde stătea Dumnezeul lui Israel(a): sub picioarele Lui era ca un aşternut din lespezi de safir, tot atât de curat precum adâncul cerului.

a În Versiunea Ebraică: „L-au văzut pe Dumnezeul lui Israel”; expresie cu totul singulară şi uimitoare, întrucât „nu va putea omul să-Mi vadă faţa (să Mă vadă) şi să trăiască” (33, 20). Textul Septuagintei precizează că oamenii au văzut numai „locul unde stătea Dumnezeu”, anume doar ceea ce părea a fi aşternutul tronului Său (vezi restul versetului).

24:11 Iar dintre aleşii lui Israel nu a pierit nici unul; au fost văzuţi la locul lui Dumnezeu şi au mâncat şi au băut(a).

a „Au mâncat şi au băut”: semn că erau vii, dar poate fi vorba şi de un prânz ritual, cu care se încheia de obicei un legământ, o alianţă, un contract, un armistiţiu (vezi alianţa dintre Israel şi Abimelec – Fc 26, 26-31 şi pe aceea dintre Iacob şi Laban – Fc 31, 54).

Biblia Romano-Catolica

24:9 Moise a urcat împreună cu Aaron, Nadab şi Abihu şi cu şaptezeci dintre bătrânii lui Israel.

24:10 Ei l-au văzut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele lui era ca un paviment de safir, ca însuşi cerul curat.*

24:11 El nu şi-a întins mâna împotriva aleşilor fiilor lui Israel. Ei l-au văzut pe Dumnezeu şi au mâncat şi au băut

Septuaginta (Polirom)

ACCS – Augustine:

What Moses Saw Signified the Trinity.

Moses, of course, might be thought to have seen God with bodily eyes, if not only the Wisdom of God which is Christ but even the wisdom itself … [which] can be seen with the eyes of the flesh, or because it is written of the elders of Israel that “they beheld the place where the God of Israel had stood” [Exo_24:10.] and that there was “under his feet as it were a work of sapphire stone and a likeness of the firmament of heaven.” [Exo_24:10.] We might therefore be led to imagine that the Word and the Wisdom of God, who extends from end to end mightily and orders all things sweetly, [Wis_8:1.] stood in his own substance within the space of an earthly place. And thus the Word of God, through whom all things were made, [Joh_1:3.] is thought changeable so that now he draws himself together and now he expands. May God cleanse the hearts of his faithful from such thoughts! But, as we have often declared, all these visible and tangible signs were displayed through a creature that has been made subject, in order to signify the invisible and intelligible God, not only the Father but also the Son and the Holy Spirit, from whom are all things, through whom are all things, and in whom are all things. [Rom_11:36.] Since the creation of the world, the invisible attributes of God, his everlasting power also and divinity, are seen, being understood through the things that are made. [Rom_1:20.] The Trinity 2.15.25. [FC 45:81-82.]

Wesley’s Notes on NT :

They saw the God of Israel – That is, they had some glimpse of his glory, in light and fire, though they saw no manner of similitude. They saw the place where the God of Israel stood, so the seventy, something that came near a similitude, but was not; whatever they saw it was certainly something of which no image or picture could be made, and yet enough to satisfy them that God was with them of a truth. Nothing is described but that which was under his feet, for our conceptions of God are all below him. They saw not so much as God’s feet, but at the bottom of the brightness they saw (such as they never saw before or after, and as the foot – stool or pedestal of it) a most rich and splendid pavement, as it had been of sapphires, azure, or sky – coloured. The heavens themselves are the pavement of God’s palace, and his throne is above the firmament.

Foarte interesant , Wesley face referire la versiunea Septuagintei, desi preot anglican 🙂

Apocalipsa,mesagerii meschini si propaganda desantata

Nicoale Steinhardt in „Jurnal discontinuu cu Nicolae Steinhardt” de Ioan Pintea

Despre Apocalipsa, interpretari fanteziste si fanii lor

” Mileniştii, numai Dumnezeu ştie de ce, se bucură de mare trecere în închisori. Termenele acelea fixe pe care le statornicesc pentru sfârşitul pământului încântă pe toţi. Oamenii şi le comunică unul altuia cu aceeaşi plăcere ca pe o bârfă scandaloasă ori un secret sentimental. Iehoviştii socotesc că armaghedonul va fi pentru 1972 ori 1974. Alţii au stabilit alte date, într‑un viitor apropiat. Sunt şi unii care se referă la anul 2000.
Cifrele acestea, ni se spune, se află în Biblie. Unde, întreb eu, unde ? Undeva e, dom’le ! (S‑au făcut, cică, socoteli pe baza unor texte din Iezechil ori Daniel ori din Apocalipsă, texte prielnice interpretărilor fanteziste. Mai că‑mi vine să cred că n‑au greşit catolicii dispunând ca niciun credincios să nu citească Apocalipsa fără de îndrumarea şi controlul unui preot.)
Cifrele acestea, specialitatea sectanţilor, îi ameţesc şi pe ceilalţi; există în sufletul omului un fel de snobism al participării la catastrofe, oricine e dispus a suferi dacă ştie că suferinţele lui fac parte dintr‑o mare tragedie finală de proporţii universale.
Le citez, totuşi, textul absolut categoric de la Matei 24,36 (v. şi Matei 24,42; 25,13; Marcu 13,32; Fapte 1,7 etc.): „Iar de ziua şi de ceasul acela (ale sfârşitului) nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl“.
Dar cine să dea crezare unui text evanghelic şi cuvintelor lui Hristos atunci când poate să fie legănat de sumbrele splendori ale unei eshatologii apropiate ? Citatului meu, deşi irezistibil, nu i se acordă nicio importanţă. Se crede în armaghedonul din 1972, se crede în anul 2000 etc. mai mult decât în din ce în ce mai probabilul decret de graţiere. ”

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia

Despre Apocalipsa, infumurari si vinovata imaturitate

” Atâtia cãrora le vine greu sã creadã în Hristos, dar sunt gata sã ia drept bun tot ce au spus Helena Petrovna Blavatsky, Mrs. Annie Besant, Helen White, Krishnamurti, colonelul Olcott… si încã… sunt atatia pseudo-yoghini în Occident… atatia prooroci în India…

Tusea, nuvela lui Hugh Walpole : naivitatea îndãrãtnicã a milenismului e prinsã subtil. Walpole : toate calculele acestea sunt fãcute de oameni care interpreteazã pe Ezechil, pe Daniil si Apocalipsa fãrã a sti ebraica ori aramaica si fãrã sã aibã elementare cunostinte de cosmografie. ”

” Întemeietorul sectei adventiste care a dat drept soroc al celei de-a doua veniri a Domnului anul 1844 (întâi primãvara, apoi toamna), martorii lui Iehova si milenistii trec toti peste cuvintele categorice ale Mântuitorului (Matei 24,36 si Luca 17,20) unde se aratã cã ziua si ceasul nu sunt cunoscute de nimeni, nici de îngeri, nici de Fiul, ci numai de Tatãl.

Calculele sectante se întemeiazã pe interpretãri riscate ale unor texte obscure din proorocirile lui Ezechiil si Daniil si Apocalipsã, si dovedesc înfumurare.

Bine face biserica romano-catolicã oprindu-i pe laici de a citi si interpreta singuri Apocalipsa.

Scene apocaliptice au fost mereu în istorie si poate cã adevãrul (consecintã a ultimelor cuvinte din Luca 4,6) e simplu : vremurile de catastrofe sunt o constantã a omenirii, un parametru al lumii care trãieste sub blestem. Semne sunt multe, de fiecare datã, si multi se fudulesc crezând cã fac parte din ansamblul clipelor finale. Existã o ispitã (trufasa si nerãbdãtoare) a sfârsitului.

Taina Judecãtii de Apoi este bine pãstratã si copilãroasele încercãri de a o dezvãlui sunt ca o sfidare a spusei Domnului. ”

Nicolae Steinhardt , Jurnalul fericirii

Despre „Anul nou”

În realitate, timpul nu are despărţituri, la începutul unei luni sau al unui nou an nu există nici tunete, nici furtuni, nici sunete de trâmbiţe, şi chiar şi în zorii unui secol numai oamenii sunt cei care trag cu puşca şi sună din clopote.

Thomas Mann – Muntele vrajit

Time has no divisions to mark its passage; there is never a thunderstorm to announce the beginning of a new year. It is only we mortals who ring bells and fire off pistols.

 Thomas Mann – The Magic Mountain

Nicolae Steinhardt: despre… referendum ?

Secretul, asadar, coana Lenuta, iata-l : doi si cu doi fac patru este o formula algebrica : noua ne revine de fiecare data sarcina s-o aritmetizam. A spune ca doi si cu doi egal patru nu înseamna a declara ca Tudor Vianu ca Goethe a scris Poezie si adevar ; ca Voltaire a murit în 1778 ori ca Balzac, domnilor, e un realist romantic. Sau a tine, ca George Calinescu, admirabile inedite prelegeri despre viata si opera lui Eminescu. Când alaturi de tine oamenii sunt taiati cu ferestraul, daca vrei sa enunti ca doi si cu doi fac patru înseamna ca trebuie sa urli cât te tine cosul pieptului : este o nedreptate strigatoare la cer ca oamenii sa fie taiati în doua cu ferestraul. Sub domnia lui Robespierre afirmau ca doi si cu doi fac patru cei care se revoltau împotriva faptului ca niste oameni erau trimisi la ghilotina numai pentru ca se nascusera nobili. (Prevestise el ceva, Beaumarchais, dar nimerise pe de laturi, ca Ieremia !) Sub Calvin, la fel, cei care nu puteau sa nu se cutremure vazând ca sunt sortiti mortii toti cugetatorii care nu aprobau întocmai teologumenele lui maître Calvin. Sanatoasa aritmetica ar fi facut cine i-ar fi expus lui Caligula îndoielile sale cu privire la putinta de a conferi calitatea de consul unui cal. Si asa mai departe de fiecare data. Pe doi ori doi patru, alde Vianu, Calinescu sau Ralea l-ar fi putut aritmetiza vorbind, bunaoara, despre Canal, drumul cel fara pulbere . […]

De fiecare data ecuatia generala algebrica se cuvine a fi aritmetizata, adica întrupata în adevarul acela anume ascuns si osândit de tiranul aflat la putere.  E povestea lui Andersen, a regelui gol. La ce bun sa afirmi întristat ca unirea ortodocsilor cu biserica romana s-a facut în mod silnic ori sa te ridici cu vehementa împotriva cotropirii otomane în perioada când altele erau chestiunile arzatoare la ordinea zilei : chestiunile arzatoare la ordinea zilei erau închisorile, erau procesele însotite de recunoasteri si autoacuzari ale inculpatilor, erau pedepsele administrative ; a le denunta pe acestea ar fi însemnat sa rostesti ca doi si cu doi fac patru. Evidentierea de catre parintele Staniloae a marilor abuzuri savârsite de catolicism sub Habsburgi ori înfierarea de catre profesorul Giurescu a jugului turcesc luau –oricât de savanti si de bine intentionati ar fi fost cei doi carturari – un aer foarte înrudit cu 21-ul lui Catavencu si cu Europa lui Farfuridi, fie spus fara pic de rautate ori lipsa de respect, dar si fara conventionale ocoluri.

[…] formula aceasta aparent numerica este de fapt abstracta si algebrica, ea cerându-se mereu tradusa, exemplificata, surprinsa în timp ; si anume de fiecare data în conformitate cu adevarul atunci interzis. A ! bietii de noi, tot robi ai istoriei suntem si tot sub vremi.

Ce inseamna azi ca 2+2=4 ? Azi , dupa reprimarea sangeroasa din 10 August? Azi , dupa mutilarea Justitiei? Azi dupa tentativele de cenzurare a incomozilor? Judecati singuri!

Lecturi crestine la Vechiul Testament : painea si vinul lui Melchisedek

Melchisedek, regele Salemului, a adus pâine şi vin. Acesta era preot al Dumnezeului cel Preaînalt. (Geneza 14:18 NTR)

Tradiţia patristică va vedea în pâinea şi vinul oferite lui Avram imaginea însăşi a Euharistiei. Clement Alexandrinul a văzut în pâine şi vin o prefigurare a sacrificiului euharistic, iar Ciprian de Cartagina, considerând că este vorba aici de o adevărată jertfă, a văzut în gestul lui Melchisedec o prefigurare a Liturghiei. „Paine si vin”: pentru crestini, prefigurarea euharistiei (cf Danielou. 1958, pp. 196-201)

The bread and wine offered by Melchisedech were considered from a very ancient date to be a figure of the Eucharist. Clement of Alexandria already speaks of „Melchisedech, who offered bread and wine, the consecrated food as a figure (typos) of the Eucharist” ( Strom. IV, 25; Staehlin, 319, 25). This idea is developed by St. Cyprian. His Letter LXIII, addressed to Cecilius, is actually devoted to combating the heretics who rejected the use of wine in the Eucharist. Here, Cyprian enumerates the principal texts of the Old Testament in which wine is presented as a figure of the Eucharist. And among these passages, the most important is that concerning Melchisedech: „In Melchisedech the priest, we see the sacrament
of the sacrifice of the Lord prefigured according to the witness of Scripture; Melchisedech, king of Salem, offered bread and wine” ( Ep. LXIII, 4; C.S.E.L., 703).

Jean Danielou, Bible and the Liturgy

Cyprian: Likewise, in the priest Melchizedek, we see the sacrament of the sacrifice of the Lord prefigured according to what the divine Scripture testifies and says: “And Melchizedek, the king of Salem, brought out bread and wine, for he was a priest of the most high God, and he blessed Abraham.” But that Melchizedek portrayed a type of Christ, the Holy Spirit declares in the Psalms, saying in the person of the Father to the Son: “Before the day star … I have begotten you …. You are a priest forever according to the order of Melchizedek.”² The order proceeds first from the sacrifice and then descends to Melchizedek, a priest of the most high God, because he offered bread, because he blessed Abraham. For who is more a priest of the most high God than our Lord Jesus Christ, who offered sacrifice to God the Father and offered the very same thing that Melchizedek had offered, bread and wine, that is, actually, his body and blood? Letters 63.4.³

^{2 2}Ps 110:4 (109:4 lxx).                       ^{3 3}FC 51:204*.

Sheridan, M. (2002). Genesis 12-50. Ancient Christian Commentary on Scripture OT 2. (26). Downers Grove, Ill.: InterVarsity Press.

„Om in dibuire”

„Mai întâi mulţumesc din toată inima lui Dumnezeu şi‑L blagoslovesc pe Nc. pentru a mă fi adus la închisoare, unde am primit lumina şi am trecut de la starea de brută inconştientă şi neştiutoare la aceea de om în dibuire.
Încerc apoi să‑mi sistematizez credinţele. Îmi dau numaidecât seama că nu dispun de certitudini. Nu pot dovedi nimic. Dar nici ei nu stau mai bine. Aşa‑zisele lor adevăruri pornesc de la nişte axiome nedemonstrate şi nedemonstrabile. Eu nu pot invoca absoluturi, dar credinţe şi convingeri temeinice am, desigur. Mă aflu în situaţia prevăzută de Ortega y Gasset, ideile îmi scapă, sunt redus la credinţe. 

[ … ] Teolog nu sunt, la multe obiecţiuni şi încuietori raţionale şi istorice ale necredincioşilor nu mă pricep a răspunde, însă nu încape umbră de îndoială pentru mine că Domnul Hristos e Calea, Adevărul şi Viaţa, iar Evanghelia e cuvântul hotărâtor.

[…] Nu sunt spinozist, hegelian, existenţialist, nici măcar nu‑s kantian. Cred, ca şi Homeakov, numai în puterea moralei şi a religiei; pe legi nu pun mare preţ, şi nici pe doctrine, credinţa o văd mai presus de ştiinţă, sentimentul (impulsul lăuntric al binelui, căci mereu ştim ce s‑ar cuveni să facem, chiar dacă, vorba cardinalului de Rohan, n‑o facem) peste inteligenţa administrativă. Din acest punct de vedere, sunt şi eu slavofil !

Puţinătatea aceasta doctrinară şi sistematică nu‑i din vina mea, pentru că mă întorc din realitate, nu de la cursuri ţinute în aulele universităţilor situate în parcuri umbroase ori pe malurile unor fluvii cu ape încete. Din nemijlocitul contact cu forma ultimă a realităţii nu m‑aş fi putut alege cu altceva. Dar mi‑e de‑ajuns, sunt liniştit şi convins că voi putea face faţă vieţii cu ele. Aceste mici credinţe cam rudimentare şi empirice nu‑s desigur un „sistem“, nu alcătuiesc un tot coerent, n‑au nimic din orânduirea unei teorii, sunt oricând expuse atacurilor oricăror „coerenţe“. Dar simt că nu mă vor înşela.
De unde vin ? Cu ce le justific, le întemeiez ? Cu nicio teoremă, cu niciun silogism formal, şi nici cu vreo analiză a istoriei, a gândirii; doar cu vreo câteva intuiţii şi licăriri într‑o opacitate fără fir conducător de ordin raţional. […] Aşadar nu am principii organizate şi siguranţe opozabile. Am numai îndemnuri, convingeri. Pot fi sigur că sunt de la Dumnezeu ? Şi‑L pot oare dovedi pe Dumnezeu ? Nu pot, fireşte că nu. Totul se petrece într‑un domeniu de incertitudini şi relativitate, de unde pot rezulta şi fermităţi. […] Eu nu ies din închisoare cu – la figurat – o cărticică plină de răspunsuri la toate întrebările, pe materii şi‑n ordine alfabetică. Creştinismul mă lasă liber, pe deplin răspunzător, şi‑mi pune la îndemână o Scriptură pasibilă de interpretări care toate antrenează libertatea şi răspunderea mea.”  Nicolae Steinhardt

Democratie, cultura si morala

Pentru a putea fi liberala se cere ca societatea sa fie întâi supusa moralei. Cine nu vrea sa înteleaga aceasta necesitate si nici nu-i convine sa o recunoasca deschis, recurge la un subterfugiu si afirma – auzi, ma – ca societatea are nevoie de „cultura adevarata si adânca ?“. E o formula care cântareste o mie de tone de greoaie ce e, iar înauntru e goala. Trebuie sa ai curajul de a spune lucrurilor pe nume : nu ajunge cultura, mai e nevoie de morala. Asta-i cuvântul pe care-l evita cu totii si de care se tem : morala. Cultura singura nu ajunge : poti sa fii instruit si totusi brutal, simplist, natâng si elementar. Ceea ce cred democratii ca ajunge : asa-zisul sentiment democratic e fireste si mai putin suficient. Sentimentul democratic nu-i decât o parere politica, vine si se duce, o iei si o lasi dupa împrejurari si potrivit cu interesele tale. Dar morala e temelia culturii si vietii politice a societatii. Cultura „adevarata“, „adânca“, stiinta „înaintata“, spirit democratic „puternic“ sau „înalt“ : vorbe goale, ma. Câta vreme tine de ele, libertatea danseaza pe o sârma subtire, e o lada cu indicatia „atentie ! fragil“ încaputa pe mâini de hamal ametit.
O consolideaza morala, numai ea. Asculta, morala e izvorul libertatii, morala e conditia libertatii, morala e pavaza libertatii.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

Greața ca sentiment creștin

“Iată un sentiment creştin. Să-ţi fie greaţă de anumiţi oameni. Da. E adevărat că Domnul a spus să ne iubim vrăjmaşii noştri, dar nu înseamnă că nu trebuie să ne fie greaţă de ceea ce merită să ne fie greaţă.

Are englezul o vorbă care spune asta minunat. Mi se pare că ţi-am spus-o ţie, Ioane. Zice: „Sunt obligat în calitatea mea de creştin să-mi iubesc aproapele, dar nu sunt obligat să-l şi simpatizez“. Obligat sunt să-l iubesc ca fiinţă omenească, dar nu sunt obligat să-mi şi placă, să-l îndrăgesc. De îndrăgit, îndrăgesc pe oamenii buni şi cumsecade. Dar de aceia care sunt scârboşi mi-e greaţă. Greaţă trebuie să-mi fie de ei, scârbă trebuie să-mi fie de ei! Îi iubesc ca oameni, le doresc mântuirea şi aş fi fericit să iasă din lumea aia a lor şi din bârlogul ăla în care s-au băgat (şi acolo se bucură, şi de acolo fac rău altora). Ehe, mi-e greaţă de ei! Domnul să mă judece, Domnul să mă judece. Greaţa este un sentiment foarte creştin. Foarte creştin.

Nu mă înşel dacă mi-e greaţă de turnător, de vânzător, de pungaş, de răi, de invidioşi, de tirani, de lingăi, de toţi. Nu consider asta ca un păcat. Sunt fraţi – întrucât au duhul divin în dânşii, dar îl pângăresc, dar fac rău oamenilor şi semenilor lor, dar se poartă ca nişte fiare… şi mie să nu-mi fie greaţă de ei? Le doresc mântuirea, aş fi fericit să pot să-i ajut să se mântuie şi să iasă din aceste spurcăciuni în care se află, dar când sunt în bârlogul spurcăciunii mi-e greaţă. Ăsta-i răspunsul meu.”

Extras din

Primejdia marturisirii. Convorbirile de la Rohia

N. Steinhardt, Ioan Pintea

Despre ecumenism(ul parintelui Steinhardt, si nu numai)

Prof. Laiu:

Steinhardt era curat la suflet și poate, de aceea, și naiv. În timp ce confrații lui erau / fuseseră repartizați în lagărele ȘOA, de către reprezentanții celor trei ipostasuri ale creștinismului, el încă putea crede în utopia unei unități eclesioniste.

Parintele Steinhardt poate fi usor „acuzat” de o bunavointa hiper-generoasa, dar o insinuare de „naivitate” la un om de calibrul sau, si mai ales pe un asemenea subiect, este malitioasa si insidioasa, oricat de inocenta ar vrea sa para. Pentru a intelege de ce era un ecumenist convins si fervent, in felul sau, trebuie sa nu uitam unde si-a „betonat” el „utopia” unitatii crestine: la parnaie, asistand la slujbele ecumenice ale crestinilor de diverse confesiuni (sublinierile imi apartin – si se adreseaza celor tentati sa nu le „vada”…) :

1963
In celula 88 (daca nu ma însel) de la Gherla, mare si ticsita, sunt multi preoti de toate confesiunile. Ecumenismul e pus în practica. In fiecare dimineata, din initiativa unui preot dârz si a unor mireni inimosi, se organizeaza o slujba interconfesionala. Stau laolalta preoti romano-catolici, uniti, ortodocsi, pastori luterani si calvinisti. Unul din luterani e partizan al miscarii liturgice (Berneuchner Bewegung) din cadrul protestantismului. Câtiva predicatori sectanti se tin la început de o parte. Apoi unii dintre ei (si tolerantul Traian Cracea, baiat excelent) ni se asociaza.
Nimic nu poate reda splendoarea acestei slujbe lipsita de altar, odajdii, icoane, tamâie, orga si obiecte de cult. Siluetele slabe îmbracate în zeghe, capetele tunse, fetele palide, cuvintele si cântecele murmurate (sa nu auda caraliii) fauresc o atmosfera care rivalizeaza prin intensitate si energie creatoare de entuziasm cu cele mai fastuoase ceremonii din cele mai marete catedrale ale lumii. Locurile magice ale crestinatatii – Capela Sixtina, catedrala din Chartres, Sfânta Sofia, Athosul, din Wartburg, manastirile Zagorsk si Optino – par a fi toate aici, în duh si in principio. Ne simtim ca în catacombe, daca ar veni peste noi primejdiile si naprasnele sunt sigur ca toti le-am înfrunta. Cuvintele Domnului : unde sunt doi sau trei adunati în numele Meu, voi fi si Eu, îsi afla aplicarea. Nu, nimic nu poate reda, explica, transmite incomparabila frumusete a slujbelor acestora de înfratire ecumenica. Lor, cel putin tot atât de bine ca societatii dinainte de revolutia franceza, li se pot aplica vorbele lui Talleyrand : cine nu le-a apucat nu stie ce-i la douceur de vivre  . Prezenta lui Hristos este orbitor de evidenta si orice s-ar întâmpla mai târziu – nu ne-am prefacut în îngeri – nu se va putea sterge senzatia de rapire la cer pe care o da improvizata pseudo-liturghie.

Si intr-o alta versiune a Jurnalului:

În camera 87 la Gherla dau de mulţi preoţi de tot felul, catolici, ortodocşi, uniţi, calvinişti, luterani, precum şi de câţiva predicatori sectanţi… În fiece dimineaţă se organizează  slujbe  ecumenice  la  care  iau  parte  toţi  preoţii;  la început, sectanţii refuză să ni se alăture (în afară de minunatul Traian Crăcea, singurul care, din câţi sectanţi mi‑a fost dat să cunosc, admite că orice creştin se poate mântui); apoi vin şi ei, dar stau niţel retraşi, ca nişte „observatori“. Slujba se celebrează, fireşte, în şoapte şi cu mari precauţii. Avem din fericire parte de gardieni destul de nepăsători, mai ales în prima parte a dimineţii, când sunt foarte ocupaţi.

Incomparabila  frumuseţe  şi  covârşitoarea  măreţie  a slujbelor acestora clandestine săvârșite de nişte puşcăriaşi zdrenţuroşi, tunşi chilug, murdari şi slabi de le plângi de milă ori de scârbă mă izbesc din prima clipă. Ele sunt cu adevărat un lucru nemaipomenit şi răscolitor. Nimic nu le  poate  întrece  splendoarea,  deşi  se  reduc  mai  mult  la gesturi furtive şi la şuşoteli. Cu timpul însă, în cursul celor câteva săptămâni ce petrec în camera 87, prindem curaj. Cuvintele se rostesc mai răspicat, gesturile se fac mai amplu, mai făţiş. Sentimentul interconfesional prinde aripi şi ecumenismul devine altceva decât o bunăvoinţă şi o intenţie nobilă, devine o comuniune şi o înflăcărare.Cred că nici Papa înconjurat de cardinalii săi în Capela Sixtină, nici slujbele la Sf. Sofia sub Justinian, nici liturghia oficiată la catedralele din Colonia, Chartres ori Toledo, nici ceremoniile  cele  mai  fastuoase  de  la  Sf. Vasile  Blanjenîi,  de  la Notre Dame din Paris ori de la abaţia din Westminster nu pot  întrece  sfioasele  noastre  ceremonii  lipsite  de  orice instrumentalitate.  Clericii,  am  impresia,  îşi  uită  fiecare denominaţiunea şi nu‑L mai predică – voioşi – decât pe Acel  care  Se  află  oriunde  sunt  doi  sau  trei  adunaţi  în numele Său.

Da, strălucirea slujbelor noastre ecumenice matinale, unde fervoarea creşte văzând cu ochii, o întrece numai cea a catacombelor şi a vizitelor Domnului Hristos în casa de la Betania.

Si mai presus de toate botezul, cu trei ani mai devreme  de slujbele mai sus pomenite:

10-15 Martie 1960
Lectiile de catehizare merg foarte repede ; parintele Mina e îngaduitor si nepretentios, si e drept ca si eu ma dovedesc a cunoaste destul de multe. Cei trei preoti se sfatuiesc între ei, apoi vin sa ma întrebe, ce vreau sa fiu, catolic sau ortodox ? Le raspund fara sovaiala ca ortodox. Foarte bine. Ma va boteza calugarul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez si ca un omagiu pentru credinta lor si, ca o dovada ca întelegem cu totii a da viata ecumenismului într-o vreme în care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul în fata preotilor catolici. Toti trei îmi cer sa ma consider botezat în numele ecumenicitatii si sa fagaduiesc a lupta – daca-mi va fi dat sa ies din închisoare – pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce fagaduiesc din toata inima.

La repezeala – dar cu acea iscusinta preoteasca unde iuteala nu stânjeneste dictia deslusita – parintele Mina rosteste cuvintele trebuincioase, ma înseamna cu semnul crucii, îmi toarna pe cap si pe umeri tot continutul ibricului (canita e un fel de ibric bont) si ma boteaza în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar : botezul sterge toate pacatele. Ma nasc din nou, din apa viermanoasa si din duh rapid.
Trecem apoi, oarecum linistiti, oarecum usurati – – hotul care nu-i prins în fapt e om cinstit – – la patul unuia din preotii greco-catolici : e lânga tineta si balie (am coborât cu totii de la cucurigu), si acolo recit crezul (ortodox), dupa cum fusese stabilit. Reînnoiesc fagaduinta de a nu uita ca am fost botezat sub pecetea ecumenismului.

Deci botezul sau este constient asumat si angajat cauzei ecumenice. Cum mai poate domnul Laiu sa insinueze „naivitatea” dupa asemenea marturii neechivoce?

A se vedea conceptia larga, complexa si echilibrata a monahului de la Rohia in ce priveste ecumenismul:

[…] Totodata este scoasa în evidenta o alta trasatura esentiala a crestinismului : închinarea în duh, nu ratione loci  , pe Muntele Garizim ori la Ierusalim, ci pretutindeni. Crestinismul e universal, nu cunoaste îngradiri nationale, teritoriale sau de orice alt soi. Orice fel de segregatie e necrestineasca. Cât despre cuvintele : “ Voi va închinati caruia nu stiti, noi ne închinam caruia stim”, ele se încadreaza într-o viziune ecumenica a crestinismului.

Fiindca se refera nu numai la samarineni, ci la toti precursorii Domnului, si ei însufletiti de Duhul Sfânt într-o oarecare masura si reprezentând preînchipuiri partiale ale revelatiei : la Moise în primul rând, apoi la Buddha, Lao-Tse, Confucius, Socrate, Platon, Aristotel si ceilalti “sfinti” ori celelalte “sibile”, zugraviti si zugravite pe zidurile exterioare ale multor biserici ortodoxe, vadindu-le toleranta si universalitatea. Islamismul, ulterior vietii pamântesti a lui Hristos, se cuprinde si el în sirul acesta de premergatori înduhovniciti prin felul cuviincios cum sunt mentionati în Coran parintele nostru Avraam, Sfânta Fecioara si Domnul Insusi, fapt mentionat nu fara emotie de F.M. Dostoievski în „Amintiri din Casa Mortilor”.

Parafrazand, adevarul nu a fost monopolizat de  Ierusalim sau muntele Garizim , Roma, Constantinopole, Augsburg, Canterbury, Geneva, Oxford, Battle Creek etc. Adevarul tine strict de „monopolul” Duhului Sfant, si fiecare partida crestina ( ” Caci trebuie sa fie si partide între voi, ca sa fie scosi la iveala cei gasiti buni.” – 1 Corinteni 11:19)  primeste adevarul in masura supunerii fata de Duhul lui Dumnezeu –  deci mereu „felii”, niciodata totul, cel putin pana astazi.

Si pentru ca delimitarile sa fie clare si sa nu lase loc la insinuari malefice:

Oricât am fi de ecumenici, nu putem să nu fim exacţi.Dumnezeul nostru e cu totul altcineva decât simplul, mecanicul  şi  neangajatul  „Creator“  (Brahma),  e  Dumnezeul bunătăţii,  dragostei,  jertfei  şi  posibilităţii  mântuirii,  pe care  nicio  religie  pre‑creştină  nici  cibernetica  nu‑L  pot concepe. Hinduismul, iudaismul şi islamismul s‑au putut ridica până la noţiunea de dreptate (inclusiv cele de orânduire şi supunere), dar nu mai încolo. Cibernetica Îl dovedeşte pe Creator, nu pe Iisus Hristos, nu pe Sfântul Duh. Treimea rămâne o noţiune specifică a creştinismului, a Dumnezeului bun.

Cred că ecumenismul nu poate însemna altceva decât o revenire la creştinismul iniţial aşa cum ne este el redat de Sfânta Scriptură, Sfânta Predanie şi Sfinţii Părinţi, fără de adaosuri sau modificări ulterioare.

Cat de „naiv” era parintele Nicolae se poate vedea si din solutia pe care o intrevede unitatii crestine:

• ” mă tem că nu va putea fi rezolvat uşor sau curând.„
• ” Unitatea Bisericii cred că va putea fi realizată numai printr-o acţiune directă a Duhului Sfânt şi poate nu atât prin conferinţe ale teologilor, cât mai ales prin avântul noroadelor.”
•  ” Cred că ecumenismul nu poate însemna altceva decât o revenire la creştinismul iniţial aşa cum ne este el redat de Sfânta Scriptură, Sfânta Predanie şi Sfinţii Părinţi, fără de adaosuri sau modificări ulterioare. ” (- ceea ce il face pe parintele Nicolae un simpatizant al paleo-ortodoxiei avant la lettre 🙂  )
• ” poate că e mai bine să concepem ecumenismul ca o lucrare a inimilor creştine decât ca o tranzacţie realizată de exegeţi profesionişti.”

Restul propagandei, delirului si fobiilor adventiste nu merita nici macar contrazise, ci doar ignorate ca pe niste nazuri si halucinatii ce si sunt.