La inceput de Advent 2016

Se apropie Crăciunul. Aur şi argint să dăm celor din jur nu avem. Doar câte o vorbă bună să le rostim. E şi acesta un dar de preţ, ce-­şi poate avea locul în traista bunului Moş Crăciun. Să ne rugăm Domnului să ne acorde un anotimp de liniştire şi tihnă spre a putea întâmpina cum se cuvine dulcea, duioasa  Sărbătoare a Naşterii Sale. Şi, în general, să ne acorde un mai acut simţământ al vremelniciei şi deşertăciunii aşa-­ziselor noastre  treburi preaomeneşti (pentru ca, apoi, cândva, când va fi să fie, să putem muri îndestulaţi de dulcele şi teribilul joc al acestei vieţi).

Zaharia Sângeorzan, Monahul de la Rohia. N. Steinhardt răspunde la 365 de întrebări

Sabatul – de la „negotium” la „otium”

Citind „Nebunia de a gândi cu mintea ta” (2016) a lui Gabriel Liiceanu, mi-au sarit in ochi cateva citate care m-au dus cu gandul la sfintenia si utilitatea sabatului:

” […] a gândi înseamnă pur şi simplu a lua o pauză de la toate modurile de gândire pe care le-am înşirat până acum, a evada din preocupările curente în perimetrul cărora se desfăşoară viaţa fiecăruia dintre noi. Pe scurt, a intra în ceea ce romanii numeau otium.
Ce este otium şi ce înseamnă „a lua pauză“, „a lua răgaz“? Inseamnă să ies din sfera lui negotium, a aferării în marginea unuia sau altuia dintre lucrurile care-mi acaparează zi de zi viaţa. Inseamnă să mă sus­trag din sfera preocupării, din efectuarea propriu-zisă a operaţiei, să mă extrag din lumea lui „a face“. Să mă extrag unde? Intr-un loc în care acţiunea utilă înce­tează şi în care începe alta, la prima vedere total inu­tilă[…]

Ce-nseamnă în acest context „de gândit” şi „gândeşte”? Folosindu-ne de sugestia lui otium din binomul latin negotium—otium, am decupat acea re­tragere din lumea preocupării curente care ne des­chide drumul către starea gândirii. Şi am spus că, în timp ce negotium trimite la aferarea permanentă a unui om prins în activitate şi în neliniştea unei preo­cupări, otium este exact opusul acestei aferări; este starea care rezultă după ce a avut loc despărţirea de orice agitaţie cotidiană şi de gândirea pragmatică ce o însoţeşte. Este pur şi simplu faptul de a sta pe gânduri. „

Sabatul este asadar un timp decupat din monotonia si rutina zilnica, un „sanctuar in timp” cum spunea cineva, o absolut necesara „gura de oxigen” fara de care ne-am scufunda in vâltoarea grijilor vietii de zi cu zi. Sabatul este otium-ul roman, ragazul, pauza de la negotium, ‘ extragerea din lumea lui „a face” ‘ asa cum bine zice domnul Liiceanu. Am putea inlocui „starea gandirii” la care se refera autorul cu „starea contemplarii” care ar trebui sa faciliteze comunicarea cu Divinitatea in ambele directii .Caci ce altceva decat „a sta pe ganduri” cu privire la Dumnezeu si rosturi ( al lumii, la meu, al suferintei, fericirii, iubirii etc) ne poate da directie si energie pentru viata noastra „sub soare”?

Despre insuportabila povara a … libertatii ca si cauza a ateismului?

[…] În loc de a căuta să le zălogeşti libertatea, Tu le-ai sporit-o şi mai mult, aruncând pe veci chinuitoarea ei povară asupra împărăţiei sufletului omenesc. Ai vrut să ai parte de dragostea liber consimţită a omului, ai dorit ca el să Te urmeze de bunăvoie, ademenit şi subjugat de Tine, de ideea Ta. În locul legii străbune, pe care se putea bizui din momentul acela, omul trebuia să aleagă cu inima slobodă ce este rău şi ce este bine, având înaintea ochilor doar chipul Tău drept călăuză menită să-i îndrume paşii, dar cum de nu Te-ai gândit că, aşezând pe umerii lui o povară atât de grea ca libertatea de a alege, până la urmă el va ajunge să pună la îndoială până şi chipul Tău şi să tăgăduiască adevărul propovăduit de Tine? Într-o bună zi oamenii vor mărturisi în gura mare că adevărul nu poate sălăşlui în Tine, fiindcă era cu neputinţă să-i urgisească cineva atât de cumplit ca Tine, lăsându-i să se zbată într-o incertitudine atât de chinuitoare, cu atâtea griji pe cap şi atâtea probleme fără dezlegare!

Fiodor Mihailovici Dostoievski, Fraţii Karamazov

Dupa (marele inchizitor al lui) Dostoievski, ateismul ar fi cauzat de insuportabila povara a… libertatii(!) cu care Dumnezeu l-a „urgisit” pe om. Ateii sunt cei ce nu-si pot indura libertatea, care ajung sa se indoiasca de El  „fiindcă era cu neputinţă să-i urgisească cineva atât de cumplit” ca Dumnezeu lasandu-i sa aleaga intre bine si rau fara reperul traditiei si legilor. Ateilor – inclusiv cei deghizati in „agnostici” – va recunoasteti in descriere?🙂

„Nebuni întru Hristos”

„Nebunii” sunt de obicei călugări care coboară sau descind în „lume”, în oraşe, în societatea „creştină”, şi acolo fac lucruri absurde, smintite, nebuneşti, dar care au întotdeauna un con­ţinut adânc şi tind mereu să reveleze realitatea şi adevărul as­cunse în spatele aparenţelor acestei lumi. Nebunul intră în cârciumi sordide, în case de toleranţă. El caută societatea oamenilor cu faimă proastă. Vagabondează pe străzi. Trăieşte lângă oamenii cei mai desconsideraţi, lângă prostituate şi der­bedei. Aparent, se adaptează vieţii lor. Totuşi, le dezvăluie adevărul mântuirii într-un fel cât mai accesibil nivelului lor spiritual, prin gesturi paradoxale, glume, acte absurde.
Ii mustră pe păcătoşi. Adesea face minuni ca să nu se în­tâmple ceva şi mai rău. Având îndeobşte darul vederii înainte, al cititului în străfundurile cele mai secrete ale oamenilor, el înfierează public păcatele lor ascunse cu grijă, dar în aşa fel încât numai vinovatul să înţeleagă unde bate. El însuşi se preface a fi un mare păcătos: încalcă provocator în faţa oamenilor posturile bisericeşti, deşi în realitate asceza sa în privinţa hranei este foarte strictă. Se preface a fi un stâlp al bordelu­rilor, deşi le mustră în ascuns pe prostituate şi le dă tot ce are ca să le salveze din starea lor degradantă. Noaptea, revine în comunitatea sfinţilor, în izolarea rugăciunii, la viziunea Per­soanei lui Dumnezeu. Iar dimineaţa reia masca nebuniei, „bătându-şi joc de lumea cea deşartă şi de diavol”. El însuşi devine marele sarcasm la adresa lumii, forma cea mai desăvârşită a ascezei, refuzul absolut al criteriilor mondene, perfecta des­puiere de sine.

„Nebunii” vin să readucă aminte că propovăduirea evanghe­lică este o „nebunie”, că mântuirea şi sfinţenia sunt incompati­bile cu satisfacţia dată de consideraţia socială şi de recunoaş­terea obiectivă. Ei apar în epoci de „secularizare”, când faptul de a fi creştin pare a depinde de criteriile convenţionale şi de concepţiile lumii, care evaluează viaţa cea adevărată şi virtutea omului cu măsurile bunei-cuviinţe şi ale deontologiei sociale.

„Nebunul” nu-şi exercită vocaţia în spiritualitatea asigu­rată a unei mănăstiri, ci singur, în lume, într-o trântă corp la corp cu lumea şi cu diavolul, ducând pe umeri crucea Bise­ricii, crucea chinuiţilor şi a păcătoşilor. Iată o altă formă de „tragedie” revelatoare: fiindcă asumă voluntar masca nebuniei – o mască grotescă – pentru a putea revela adevărul persoanei, falsitatea măştilor spoite ale bunei-cuviinţe convenţionale care ascunde alteritatea şi libertatea persoanei. Implântat în reali­tatea factice a lumii care prezintă răul ca bun şi bunul ca rău, acolo unde veghează „domnul lumii acesteia” ca să permanen­tizeze falsitatea, „nebunul” dă buzna „în casa celui tare ca să-i jefuiască lucrurile”. Singura posibilitate a sfântului de a face acest salt este intrarea în lume cu masca nebuniei, a iresponsa­bilităţii sociale, pentru a dezvălui ochilor omeneşti adevărata realitate sfâşiind vălurile moralei convenţionale, ale stilului de viaţă consacrat, ale valorilor iluzorii. Iar aici nu e vorba de o dezvăluire ironică, socratică, ci de o trezire personală, o reală vigilenţă. „Nebunii întru Hristos” nu aleg această nebunie ca pe o formă de asceză, ci sunt aleşi de Dumnezeu să facă asta. O fac „fără voia lor”. Acolo îi ducea drumul ales. Şi tot acolo au savu­rat gustul adevărului adevărat şi riscul libertăţii.

Christos Yannaras – Libertatea Moralei

Eșecul sectarismului

Punct ochit, punct lovit. Well done, Teo!

Cu drezina

Pedro Berrugete - Proba focului (sursa) Pedro Berrugete – Proba focului (sursa)

Există, în creștinism, o atitudine sectară care se manifestă în diverse denominațiuni. Ea se face remarcată prin severitatea cu care sunt judecați (toți) cei din alte confesiuni sau grupări, prin suspiciunea generalizată cu care este tratată orice bună înțelegere între oameni de diverse biserici creștine, prin convingerea cu care se consideră că reprezintă singura opțiune validă și justificată în creștinism, prin intoleranța virulentă față de orice alt punct de vedere.

Dumnezeul acestor grupări fie arată exact așa cum îl prezintă ele, fie nu e decât un idol creat de oameni. Probabil că la toate astea ar trebui adăugată și o ignoranță teologică acută sau preocuparea doar pentru ceea ce poate fi deformat, deturnat, interpretat răuvoitor în teologia altora, astfel încât să se demonstreze puritatea, unicitatea și perfecțiunea propriilor concepții teologice.

Din exterior (fiindcă din interior fie nu se vede, fie se vede cu totul…

Vezi articol original 1,815 cuvinte mai mult

Ce „moștenire iudeo-creștină a Europei” apără evanghelicii români?

Cu drezina

Synagoga and Ecclesia in Our Time,  Joshua Koffman (sursa) Synagoga and Ecclesia in Our Time, Joshua Koffman (sursa)

În mai multe rânduri, mi-a fost dat să aud evanghelici români (chiar lideri) vorbind în ultima vreme despre o „moștenire iudeo-creștină a Europei” sau „valori iudeo-creștine”. Cunoscând din interior atitudinea evanghelicilor față de orice confesiune ce invocă o „tradiție” sau o „moștenire”, devine puțin ciudată, în discursurile evanghelice, această sintagmă.

Sunt două posibilități mari și late. Fie cei care o invocă nu prea știu despre ce vorbesc, dar o folosesc pentru că e la modă (mai ales în mesajele venite de peste ocean) și că dă bine să găsim un numitor comun pentru manifestațiile publice. Fie știu despre ce vorbesc, dar atunci musai făcute niște precizări și trebuie neapărat răspuns la niște întrebări.

Căci despre ce „moștenire iudeo-creștină a Europei” am putea vorbi decât despre cea transmisă prin ortodocși, catolici și protestanții „tradiționali” (luterani, reformați, calviniști)? Or, corectați-mă dacă greșesc…

Vezi articol original 942 de cuvinte mai mult

Despre ecumenism

Cred din inimă şi cuget în ecumenism. Dar tare mă tem că nu va putea fi rezolvat uşor sau curând. Bine este că s-a renunţat în sfârşit la anateme şi gâlcevi. Dar asta nu ajunge. Unitatea Bisericii cred că va putea fi realizată numai printr-o acţiune directă a Duhului Sfânt şi poate nu atât prin conferinţe ale teologilor, cât mai ales prin avântul noroadelor. Mărturisesc că uneori mă ispiteşte formula lui Pavel Evdokimov: nu cumva, zice el, unitatea treimică a dumnezeirii poate fi realizată şi în eclesiologie? Nu cumva ortodoxia, catolicismul şi protestantismul reprezintă trei ipostaze ale unei aceleiaşi credinţe? Nu cumva e bine să dăinuie ca atare, exprimând fiecare şi accentuând fiecare o anume trăsătură a credinţei unice?

În concepţia aceasta, catolicismul ar reprezenta mai degrabă organizarea şi orânduirea, rânduiala; protestantismul, harul şi credinţa personală; ortodoxia, duhovnicia şi cumpănita soluţie a mântuirii prin har, credinţă şi fapte bune.

Oricât de abilă, formula lui Evdokimov nu mă împiedică de a nădăjdui în realizarea ţelului ecumenic şi a o dori cu toată virtutea gândirii mele. Cred că ecumenismul nu poate însemna altceva decât o revenire la creştinismul iniţial aşa cum ne este el redat de Sfânta Scriptură, Sfânta Predanie şi Sfinţii Părinţi, fără de adaosuri sau modificări ulterioare. De altfel, poate că e mai bine să concepem ecumenismul ca o lucrare a inimilor creştine decât ca o tranzacţie realizată de exegeţi profesionişti.

N. Steinhardt – Primejdia mărturisirii. Convorbirile de la Rohia

%d blogeri au apreciat asta: