Are Dumnezeu “forma fizica”, ca a oamenilor?

La minutele 39-40 intr-o predica disponibilă pe YouTube , pastorul Iacob Coman a făcut următoarea afirmație :

“ invatatura ca Dumnezeu nu are o forma fizica, cam asa cam cum e a noastra ,este o invatatura falsa. “

Afirmația pare a se baza ( dupa cum indica autorul ei) pe un citat din cartea Ellenei G White (socotită de adventiști ca profet autentic) “Patriarhi și profeți” . Iată citatul :

“ Omul trebuia să poarte chipul lui Dumnezeu atât în înfăţişarea exterioară, cât şi în caracter. “

Noi stim insa ca Dumnezeu-Cristos ne descoperă natura Dumnezeirii ca fiind “duh” ( Ioan 4:24) .  Doar despre Fiul sta scris ca S-a încarnat , iar pasajul chenozei din Filipeni 2 este frumos explicat și in notele traducerii ortodoxe Anania Bartolomeu : 

“Cel ce dintru’nceput fiind în chipul lui Dumnezeu” ( Filipeni 2:5 )

“ Pavel nu foloseşte cuvântul [ „chipul” – lui Dumnezeu ] în sensul tehnic al filosofiei greceşti (imagine plastică, formă exterioară), ci în sensul de natură, fire, condiţie, esenţă; mai precis, chip care traduce esenţa.”

Deci putem afirma pe baza Scripturii ca Dumnezeirea are corp, forme fizice, carne și sânge, e materie, doar in ce privește A Doua Persoana a Sfintei Treimi – Fiul Întrupat/Încarnat . Despre Dumnezeu-Tatăl și despre Sfântul Duh , in absenta… intruparilor, nu putem rămâne decât la ceea ce Fiul ne-a descoperit : “Dumnezeu este duh/spirit “ ( Ioan 4:24) . Putem vorbi de teofanii și hierofanii, apariții / manifestări ale prezentei lui Dumnezeu ( precum viziunea Celui Învechit-in-zile din Daniel – Daniel 7:9,13 sau „vederea lui Dumnezeu” de către Moise – Exod 33:20-21 – , Isaia – cap 6 – sau Ilie – 1 Regi 19). Dar acestea nu-s tot una cu ce se subînțelege din condamnarea fără drept de apel care a pricinuit uimirea și perplexitatea mea. Invocarea cuvintelor EGW cu privire la crearea omului purtând chipul lui Dumnezeu inclusiv “in înfățișarea exterioara” pare sa implice ca , înainte de întruparea Fiului, deci înainte de asumarea corporalității și limitelor fizicului uman, Dumnezeirea chiar ar fi avut forma fizica după al carei chip omul – perechea primordială – ar fi fost modelată sa-i semene.

Pana la alte clarificări ( de dorit publice, deoarece afirmatia a fost public facuta) – cerute de altfel domnului Coman – condamnarea severa (“învățătura falsa”) și implicațiile sustinerilor domniei sale ( “ Dumnezeu are ‘forma fizica’, ca a oamenilor “ ) pun sub semnului întrebării ( ca sa ma exprim elegant) corectitudinea înțelegerii istorice a majorității creștinilor . Dacă domnul Coman și EGW au dreptate ( ceea ce eu nu cred) atunci foarte mulți creștini cred și învață o învățătura falsa. Și ar trebui sa fim aduși pe calea cea dreapta cu argumente biblice solide, consistente. Dacă însă eroarea le aparține EGW și domnului Coman, atunci promovarea unei învățături false ii privește dar trebuie calificata ca atare.

In speranța unor lămuriri edificatoare din partea domnului Coman, și cu drag de Adevăr mai mult decât de oricine și orice, nădăjduiesc in clarificarea unei asa afirmații cu repercursiuni atât de serioase .

Atentate PC la Crezul crestin

nicene-creed

Nu mica mi-a fost surpriza – desi ar fi trebuit sa nu fiu surprins… –  cand am „descoperit” procesul insidios si nemernic prin care crestinii sunt ademeniti sa iasa de pe Calea cea stramta . Nu e cazul sa surprinda pe nimeni ca dracul si ciracii lui lucreaza intens si pervers pentru a deraia Biserica crestina, si cum altfel o poate face mai eficient decat atacand insasi nucleul credintei pe motive aparent cat mai nevinovate si bine intentionate.

Cand mi-au auzit urechile intr-o biserica din Anglia o secventa liturgica ce suna „Tatal nostru si Mama noastra” – instinctul sanatos al rutinei inchinarii a tresarit. „Mama noastra” ?! De cand „Tatal nostru” ajunse „Mama noastra”? De cand moda feminismului agresiv are avocate si avocati in interiorul asa ziselor biserici ahtiate dupa „relevanta” .

Dar cand insusi Crezul, nucleul afirmarii credintei crestine , este „ajustat” discret pentru a deveni „inclusiv” , deci „comestibil” pentru gusturile mondene ale paganilor in „blani” de crestini, deja ofensiva a fost nepermis de neglijata de „strajerii” adormiti (sau mituiti ?!) ai Sionului .

De ani buni in lumea occidentala marxismul sexist a cucerit si zdrobit reduta dupa reduta in spatiul diverselor confesiuni declarat crestine . English Language Liturgical Consultation pare a fi „interfata” lingvistica a „nevinovatelor” revizuiri menite a face „ingurgitabile” textele liturgice inclusiv pentru noua revolutie marxista culturala. Desi scopul declarat este actualizarea textelor in context ecumenic pentru uzul liturgic, misiunea lor pare a merge mult mai departe . Asa cum gasiti in Guidelines for the Revision of the ICET Texts printre criteriile revizuirilor se afla si :

Sensitivity should be shown to the need for inclusive language.

Conform unei specificari ulterioare vizand ” Inclusive language” :

 The Consultation recognized that, because of changes in the received meaning of the words, the use of “man” or “men” for “human being(s)” can be misleading and is no longer generally acceptable in liturgical texts. This necessitated changes in lines 13 and 16 of the Nicene Creed .

Carevasazica

„the use of “man” or “men” for “human being(s)” can be misleading and is no longer generally acceptable in liturgical texts.” .

Motiv pentru care au schimbat cuvintele Crezului multisecular pentru a le face „general acceptabile”, adica acceptabile cui? Cui ii pica greu la stomac cuvintele man/men ? Ghici ciuperca-ntr-un  picior…

„Pentru noi oamenii si a noastra mantuire” a devenit „pentru noi  si a noastra mantuire”. Mare scofala – vor zice  unii. Ei si? Ce atata tam-tam pentru o modificare minora? Ia sa le vedem explicatia revizuirii „luminatilor” :

Line 13.The omission of the generic “men” (Greek anthropous , Latin homines ) in apposition to “us” may appear to weaken slightly the sense of the original, but this was considered less serious than insisting on a term which is increasingly misleading or excluding as tied to only one gender. A suggested alternative, “for us all,” was rejected because of a colloquial tendency in some places to attach “all” to virtually every plural pronoun, which would diminish the force of “us” as representing the whole human race.

Incepe se se faca lumina unde bat indivizii?

Asta e linia 13 din Crez. Ne-o lumina linia 16 unde-i buba?

De la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara, și S-a făcut om.

„and became truly human” suna noua versiune revizuita – acceptabila general. De unde ofuscarea unora pe cuvantul „man”?  Deci cu ce deranjeaza cuvantul „man” ? De ce nu mai este „general acceptabil” ? Cui nu ii este acceptabil cuvantul „man”? Sa le dam cuvantul sa se explice :

Line 16.“became truly human.” The Consultation faced great difficulty in adequately rendering enanthropesanta (literally “inhumaned,” see Denzinger-Schönmetzer, editio XXXVI, no. 150, where a literal version from the original Greek is given as inhumanatus est ). In the original sequence of participles (see above on lines 7-23) this one has a pivotal place in making a link between our Lord’s taking flesh and the reality of his suffering and death. It does not represent a further stage in time beyond the incarnation, but spells out clearly the meaning of the incarnation. In some old versions of the Creed (see, for instance, Denzinger-Schönmetzer, editio XXXVI, no. 44) enanthropesanta was spelled out even more fully: “that is, taking on a complete human person, soul and body and mind and all things that belong to a human being apart from sin.” The Consultation believed that the sense was best captured by “became truly human.” It rejected a suggestion that the text should read “and became human,” as this, in common speech, implies something quite different, a change from severity to kindness. Some would have preferred to keep “and became man” as showing the particularity of the incarnation in a male person, Jesus. The Consultation rejected this as misrepresenting what the Creed affirms at this point. Neither the Greek anthropos nor the Latin homo carry male overtones as “man” in contemporary English normally does.

Ei, vazurati unde si ce ii doare pe stimabili? Aferim ! „Male overtones in contemporary English” dom’le ! Aci e buba ! De-asta toata osteneala asta cu revizuirea! Engleza asta pacatoasa nu exprima corect prin „man” nici grecescul „anthropos”, nici latinescul „homo”. Gata! de-acum rostirea Crezului va fi „generally acceptable”.

Noi, astia ce engleza viciata, vom ramane inacceptabili pastrand cuvintele Crezului asa cum le avem de peste secole. Nefericitii de noi…

Biblie Tradiție Biserica

biblie-biserica-traditie

Relația este cumva asemănătoare cu relația dintre Maica Domnului și Domnul : așa cum Domnul, Cuvântul , cum zice Crezul : “ pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din Ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om” tot la fel Cuvântul scris – pentru noi oamenii și a noastră mântuire – ne vine de la “Duhul Sfânt care a grăit prin prooroci “( și apostoli ) – SI din viața Bisericii subzistand in Tradițiile orale din care au luat forma Evangheliile și restul Noului Testament, recunoscut ulterior ca “Nou” Testament, canonic , de către Biserica .

Aici întâlnim o versiune a falsei dileme – cine a fost mai întâi : Biblia sau Biserica si Traditia, cine cui a dat naștere : Biblia bisericii si traditiei sau biserica si traditia Bibliei. Este greu și incorect de contestat rolul Bisericii și al tradiției in coagularea canonului Noului Testament. Așa cum Cuvântul întrupat ne vine SI de la Fecioara Maria, nu doar de la Duhul Sfânt, tot așa Cuvântul scris ne vine SI de la Biserica și viața ei materializată in tradiție, cum de asemeni credem și învățam ca ne vine de la Duhul Sfânt care ne-a vorbit prin prooroci și apostoli. Exista o osmoza – întrepătrundere reciproca – imposibil de evitat când vorbim de factorii divin si uman in materializarea Scripturilor.

Autoritatea Bibliei nu poate fi despărțită de comunitatea de credință care a recunoscut/ adoptat acel Canon biblic , stabilind compoziția lui ; “Vechiul” Testament a fost preluat de Biserica Crestina de la evrei și botezat ca “vechi” raportat la „Noul” Testament.

Când Isus se referă la Scripturi , El se referă strict la “Vechiul” Testament care la acea data nu era “vechi” de fel, pentru ca “Noul” nu exista inca, era in “concepere/naștere”
Canonul VT a fost preluat și adoptat de la evrei , ca fiind revelația prevestitoare a venirii lui Mesia de care se va ocupa “Noul” Testament. Acest testament Nou este “ombilical” dependent și determinat de comunitatea de credința care îl autentifica și autorizează ca și canonic/regulamentar.

Oricât de ne-draga le-ar fi protestantilor ideea ca Biblia este SI produsul Bisericii, aia imperiala de pe vremea lui Constantin Împăratul : avem doar 4 evanghelii inspirate din multitudinea existenta, doar o apocalipsa canonica – printre cate altele nerecunoscute, și doar o carte a faptelor apostolilor ( desi nu era singura existenta) pentru ca Biserica le-a autentificat și autorizat doar pe acestea ca fiind inspirate deci si canonice .

Conceptul de tradiție orală autentica si autoritativa nu poate fi eliminat sau minimalizat , in ciuda tentativelor, pentru ca scrierile NT au avut la baza aceste tradiții orale inițiale ale comunității de credința creștine ; evanghelistul Luca (1:1-4) face clar faptul ca și-a compus evanghelia ca rod al cercetărilor , ca au existat mai multe încercări de acest gen, materia prima a fost oferită de martori oculari, scrierea in ordine – deci ordonare – a avut scopul clar al întăririi certitudinilor survenite inițial prin învățături orale, prin viu grai.

Ca și evanghelistul Luca, și apostolul Ioan (20:31) afirma explicit ca semnele lui Isus selectate pentru a ajunge scrise in carte ( pe lângă multe altele care nu au fost scrise) au fost deliberat alese pentru convingerea in credința a ucenicilor. Tot apostolul Ioan (21:24,25) mărturisește – oral – apoi și scrie selectând dintr-o multitudine de alte lucruri pe care le-a făcut Isus pe cele destinate edificării in credința .

Zeciuiala si pretentiile la administrarea ei

jesus-christ-god-holy-spirit-tithe-offering-give-money

 Zeciuiala – Obiceiul de a da zeciuială nu își are originea în legea mozaică (Geneza 14:17-20), nici nu a fost specific pentru evrei. A fost practicat și de alte popoare antice. Dictionar biblic

Zeciuiala – A zecea parte din venituri sau din prada de război pe care israeliţii o închinau lui Dumnezeu. Lydienii (Herod. 1.89), fenicienii, cartaginezii şi alte popoare ale antichităţii colectau zeciuieli pentru dumnezeii lor. Dicționarul Stephanus

Unde mergea dijma pe vremea lui Israel?

Unde trebuia să ducă evreii zeciuielile lor? Ei trebuia să le aducă la „locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul vostru, din toate seminţiile voastre, ca să-Şi aşeze acolo Numele Lui” (Deuteronom 12:5 ş.urm., 17 ş.urm.), adică, la Ierusalim.  Dictionar biblic

Asa stateau lucrurile in Vechiul Testament. Cel putin pana la schisma regatelor lui Iuda ( sud ) si Israel ( nord ) cu concurenta intre cele doua centre religioase – Ierusalim si Betel/Dan ( 1 Regi 12:25-33). Nu va imaginati ca administratorii din nord nu erau la fel de „zelosi” in a pretinde finantarea „lucrarii Domnului” de catre contribuabilii dintre granitele teritoriului lor…

In Noul Testament lucrurile deja nu mai sunt la fel de clare dat fiindca Biserica se descentralizeaza odata cu expansiunea intre neamuri. Daca sfantul Pavel colecteaza (zecimi? si) daruri si le duce la Ierusalim ( Fapte 24:17; Rom 15:25 ), la centru, dupa epoca apostolica situatia devine si mai difuza : Biserica isi cristalizeaza organizarea in Pentarhie  – 5 patriarhii cu competente pe zone diferite ( desi uneori si in concurenta).

Pe cand in Israel exista un cult centralizat, la Ierusalim, cu Templul ca „inima” a vietii religioase – cel putin la inceputuri – ,  dupa epoca apostolica in crestinism exista o singura Biserica dar cu cinci centre administrative relativ autonome.

Schismele insa nu intarzie sa apara, bisericile necalcedoniene se rup de trunchiul ortodox-catolic, si fiecare ruptura isi va avea visteria ei, cu adeptii proprii cotizanti constiinciosi petru sprijinirea „lucrarii Domnului” – bineinteles , in versiunea „noastra”, cea „corecta” .

Odata cu „marea schisma”, Orientul ortodox si Occidentul romano-catolic oficializeaza visteriile proprii , in adversitate si ele. Dijma ( impozitul datorat bisericii) devine o trasatura a sistemului feudal bisericesc.

Schisma protestanta „produce” noi visterii confesionale : luterana, calvina, menonita etc . Fiecare noua confesiune isi are propria visterie, fiecare administratie bisericeasca pretinzand colectarea legitima a dijmei pentru „lucrarea Domnului” aka sustinerea financiara a propriului aparat bisericesc.

De la o unica visterie, a Templului de la Ierusalim – ca singur centru religios al poporului lui Dumnezeu – in crestinism se ajunge la o puzderie de visterii , fiecare pretinzand a fi cea legitima unde cotizantii sunt datori sa fie credinciosi, necredinciosia in dijma fiind aproape echivalenta apostaziei.

Astazi, mai fiecare confesiune, secta si cult ( cu ceva exceptii care promoveaza discretia … ) pretinde si beneficiaza de dijmuirea sau contributiile adeptilor, toti facand apel la … exemplul templului de la Ierusalim. 🙂 „Logic”, cat timp fiecare se crede Ierusalim, unica autoritate autorizata sa colecteze si administreze finantele pentru „lucrarea Domnului” iar pe ceilalti ii vede ca  „samariteni” blestemati sau eretici sortiti iadului.

Si totusi … Dumnezeu merita cinstit cu zecimi si daruri in ciuda puzderiei de pretinsi administratori ai lucrarii Lui . Dar cum si unde ar trebui aduse, cand atat de multe maini pretind ca sunt autenticii custozi ai finantelor Domnului? Cine minte si „sifoneaza” si cine e indreptatit in pretentii? Care este Biserica adevarata ? Adeptii fiecarui „partid” sustin ca ei si ai lor sunt cei adevarati si legitimi.

Cei mai multi ajung sa dea zecimea „partidului” pe care il considera biserica adevarata sau cel mai aproape de Adevar. Altii din teama sau lene, ajung sa dea zecimea din inertie . Din teama de blestem sau din lene de a cauta pe cei care chiar fac lucrarea Domnului. Pentru ca o inima si un ochi atent , calauzite de Duhul in urma rugaciunii, vor vedea  unde se face lucrarea Domnului .

Poate ca un criteriu-test de demascare a impostorilor este tocmai insistenta si manipularile cu care incearca sa stoarca dijma. Cand esti facut sa te simti „oaie neagra” daca nu cotizezi, cand devii subit suspect de apostazie daca ai vreo intrebare incomoda sau vreo inspiratie in a „deturna” zecimea spre unde constiinta iti spune ca chiar se face lucrarea Domnului (desi lucratorii nu sunt din staulul de care apartii) atunci probabil e cazul sa fii atent . Daca ti se plimba cosul/punga des si insistent pe sub nas, cand donatiile ar putea fi facute discret, probabil o spranceana ridicata e semn de sanatos discernamant.

Banii, religia si coruperea ei

money_is_like_religion

“ Ca sa nu își rateze menirea, religia nu trebuie sa urmărească câstiguri financiare.“

– foarte înțeleaptă vorbă.
“Nu trebuie sa urmărească “ – când le urmărește/vizează deja s-a transformat in afacere. Dezinteresul financiar este una dintre condițiile neatârnarii /necoruperii religiei. Când religia devine interesa(n)ta financiar deja a fost deraiată și subordonata : banul dictează si întinează . Când in vreun fel sau altul interesul financiar modelează sau “filtrează” decizii care ar trebui sa rămână sub imperiul strict al principiilor, deja vorbim de o religie falsificata sau denaturată .
Dacă se pune problema unei reforme , problema deturnării religiei datorită intereselor financiare este una stringenta și capitala : o teorie inițial relativ corecta la nivel de enunțuri dogmatice nu mai ramane corecta/dreapta când ajunge sa urmărească/vizeze câstiguri financiare. Iubirea de bani sucește dreptatea și ucide corectitudinea. Cand se pune problema rentabilității , viabilității și oportunității financiare deja vorbim despre afaceri. Pe șleau și verde in fata spus : o entitate religioasă când urmărește câstiguri financiare devine o afacere , după caz – un SRL sau o multinaționala cu profil religios. Concis : interesul poarta fesul.

“N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva. Singuri ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine. “ Fapt 20:33,34

Comparați atitudinea, cuvintele și faptele Apostolului Pavel cu ce este religia adesea. No comment !

Vă poruncim, fraților, în Numele Domnului nostru Isus Cristos, să vă îndepărtați de orice frate care umblă în neorânduială și nu după tradiția pe care ați primit-o de la noi! Căci voi înșivă știți cum trebuie să urmați exemplul nostru, fiindcă n-am trăit în neorânduială între voi, nici n-am mâncat fără plată pâinea nimănui, ci cu osteneală și muncă grea am lucrat zi și noapte, ca să nu fim o povară pentru niciunul dintre voi. Și aceasta nu pentru că n-am fi avut acest drept, ci ca să fim un exemplu pe care să-l urmați. Căci, când eram cu voi, v-am dat această poruncă: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce!” (2 Tesaloniceni 3:6-10)

Cum sa(-ti) distrugi sufletul

” By the institution of the Sabbath as an obligatory day of rest the world was given an opportunity to catch its breath, to reflect, and to appreciate anew the dignity of human life. Woe to the civilization that abolishes a structured Sabbath: nothing less than the destruction of the soul would be involved (according to Romano Guardini in a famous 1925 essay). The Sabbath gives us free time to rediscover and to celebrate our deepest identity. And vice versa, the person who honors the Sabbath receives a “supplement of soul” (supplément d’âme), as the Jewish thinker André Neher (d. 1988) put it. ”

Benoît Standaert OSB,
Spirituality an art of living a monk’s alphabet of spiritual practices

O epifanie si problemele ei

Iesirea/Exod – Versiunea Anania Bartolomeu

24:9 Şi s’au suit Moise şi Aaron, Nadab, Abiud şi şaptezeci dintre bătrânii lui Israel

24:10 şi au văzut locul unde stătea Dumnezeul lui Israel(a): sub picioarele Lui era ca un aşternut din lespezi de safir, tot atât de curat precum adâncul cerului.
În Versiunea Ebraică: „L-au văzut pe Dumnezeul lui Israel”; expresie cu totul singulară şi uimitoare, întrucât „nu va putea omul să-Mi vadă faţa (să Mă vadă) şi să trăiască” (33, 20). Textul Septuagintei precizează că oamenii au văzut numai „locul unde stătea Dumnezeu”, anume doar ceea ce părea a fi aşternutul tronului Său (vezi restul versetului).
24:11 Iar dintre aleşii lui Israel nu a pierit nici unul; au fost văzuţi la locul lui Dumnezeu şi au mâncat şi au băut(a).
„Au mâncat şi au băut”: semn că erau vii, dar poate fi vorba şi de un prânz ritual, cu care se încheia de obicei un legământ, o alianţă, un contract, un armistiţiu (vezi alianţa dintre Israel şi Abimelec – Fc 26, 26-31 şi pe aceea dintre Iacob şi Laban – Fc 31, 54).
Biblia Romano-Catolica
24:9 Moise a urcat împreună cu Aaron, Nadab şi Abihu şi cu şaptezeci dintre bătrânii lui Israel.

24:10 Ei l-au văzut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele lui era ca un paviment de safir, ca însuşi cerul curat.*
24:11 El nu şi-a întins mâna împotriva aleşilor fiilor lui Israel. Ei l-au văzut pe Dumnezeu şi au mâncat şi au băut
Septuaginta (Polirom)
Untitled
ACCS – Augustine:
What Moses Saw Signified the Trinity.
Moses, of course, might be thought to have seen God with bodily eyes, if not only the Wisdom of God which is Christ but even the wisdom itself … [which] can be seen with the eyes of the flesh, or because it is written of the elders of Israel that “they beheld the place where the God of Israel had stood” [Exo_24:10.] and that there was “under his feet as it were a work of sapphire stone and a likeness of the firmament of heaven.” [Exo_24:10.] We might therefore be led to imagine that the Word and the Wisdom of God, who extends from end to end mightily and orders all things sweetly, [Wis_8:1.] stood in his own substance within the space of an earthly place. And thus the Word of God, through whom all things were made, [Joh_1:3.] is thought changeable so that now he draws himself together and now he expands. May God cleanse the hearts of his faithful from such thoughts! But, as we have often declared, all these visible and tangible signs were displayed through a creature that has been made subject, in order to signify the invisible and intelligible God, not only the Father but also the Son and the Holy Spirit, from whom are all things, through whom are all things, and in whom are all things. [Rom_11:36.] Since the creation of the world, the invisible attributes of God, his everlasting power also and divinity, are seen, being understood through the things that are made. [Rom_1:20.] The Trinity 2.15.25. [FC 45:81-82.]
Wesley’s Notes on NT :
They saw the God of Israel – That is, they had some glimpse of his glory, in light and fire, though they saw no manner of similitude. They saw the place where the God of Israel stood, so the seventy, something that came near a similitude, but was not; whatever they saw it was certainly something of which no image or picture could be made, and yet enough to satisfy them that God was with them of a truth. Nothing is described but that which was under his feet, for our conceptions of God are all below him. They saw not so much as God’s feet, but at the bottom of the brightness they saw (such as they never saw before or after, and as the foot – stool or pedestal of it) a most rich and splendid pavement, as it had been of sapphires, azure, or sky – coloured. The heavens themselves are the pavement of God’s palace, and his throne is above the firmament.
Foarte interesant , Wesley face referire la versiunea Septuagintei, desi preot anglican 🙂

Apocalipsa,mesagerii meschini si propaganda desantata

Streetpreacherendmontage

untitled

Nicoale Steinhardt in „Jurnal discontinuu cu Nicolae Steinhardt” de Ioan Pintea

Despre Apocalipsa, interpretari fanteziste si fanii lor

img_0966

” Mileniştii, numai Dumnezeu ştie de ce, se bucură de mare trecere în închisori. Termenele acelea fixe pe care le statornicesc pentru sfârşitul pământului încântă pe toţi. Oamenii şi le comunică unul altuia cu aceeaşi plăcere ca pe o bârfă scandaloasă ori un secret sentimental. Iehoviştii socotesc că armaghedonul va fi pentru 1972 ori 1974. Alţii au stabilit alte date, într‑un viitor apropiat. Sunt şi unii care se referă la anul 2000.
Cifrele acestea, ni se spune, se află în Biblie. Unde, întreb eu, unde ? Undeva e, dom’le ! (S‑au făcut, cică, socoteli pe baza unor texte din Iezechil ori Daniel ori din Apocalipsă, texte prielnice interpretărilor fanteziste. Mai că‑mi vine să cred că n‑au greşit catolicii dispunând ca niciun credincios să nu citească Apocalipsa fără de îndrumarea şi controlul unui preot.)
Cifrele acestea, specialitatea sectanţilor, îi ameţesc şi pe ceilalţi; există în sufletul omului un fel de snobism al participării la catastrofe, oricine e dispus a suferi dacă ştie că suferinţele lui fac parte dintr‑o mare tragedie finală de proporţii universale.
Le citez, totuşi, textul absolut categoric de la Matei 24,36 (v. şi Matei 24,42; 25,13; Marcu 13,32; Fapte 1,7 etc.): „Iar de ziua şi de ceasul acela (ale sfârşitului) nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl“.
Dar cine să dea crezare unui text evanghelic şi cuvintelor lui Hristos atunci când poate să fie legănat de sumbrele splendori ale unei eshatologii apropiate ? Citatului meu, deşi irezistibil, nu i se acordă nicio importanţă. Se crede în armaghedonul din 1972, se crede în anul 2000 etc. mai mult decât în din ce în ce mai probabilul decret de graţiere. ”

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia

Despre Apocalipsa, infumurari si vinovata imaturitate

” Atâtia cãrora le vine greu sã creadã în Hristos, dar sunt gata sã ia drept bun tot ce au spus Helena Petrovna Blavatsky, Mrs. Annie Besant, Helen White, Krishnamurti, colonelul Olcott… si încã… sunt atatia pseudo-yoghini în Occident… atatia prooroci în India…

Tusea, nuvela lui Hugh Walpole : naivitatea îndãrãtnicã a milenismului e prinsã subtil. Walpole : toate calculele acestea sunt fãcute de oameni care interpreteazã pe Ezechil, pe Daniil si Apocalipsa fãrã a sti ebraica ori aramaica si fãrã sã aibã elementare cunostinte de cosmografie. ”

” Întemeietorul sectei adventiste care a dat drept soroc al celei de-a doua veniri a Domnului anul 1844 (întâi primãvara, apoi toamna), martorii lui Iehova si milenistii trec toti peste cuvintele categorice ale Mântuitorului (Matei 24,36 si Luca 17,20) unde se aratã cã ziua si ceasul nu sunt cunoscute de nimeni, nici de îngeri, nici de Fiul, ci numai de Tatãl.

Calculele sectante se întemeiazã pe interpretãri riscate ale unor texte obscure din proorocirile lui Ezechiil si Daniil si Apocalipsã, si dovedesc înfumurare.

Bine face biserica romano-catolicã oprindu-i pe laici de a citi si interpreta singuri Apocalipsa.

Scene apocaliptice au fost mereu în istorie si poate cã adevãrul (consecintã a ultimelor cuvinte din Luca 4,6) e simplu : vremurile de catastrofe sunt o constantã a omenirii, un parametru al lumii care trãieste sub blestem. Semne sunt multe, de fiecare datã, si multi se fudulesc crezând cã fac parte din ansamblul clipelor finale. Existã o ispitã (trufasa si nerãbdãtoare) a sfârsitului.

Taina Judecãtii de Apoi este bine pãstratã si copilãroasele încercãri de a o dezvãlui sunt ca o sfidare a spusei Domnului. ”

Nicolae Steinhardt , Jurnalul fericirii

Despre „Anul nou”

fireworks-3816694_1920

În realitate, timpul nu are despărţituri, la începutul unei luni sau al unui nou an nu există nici tunete, nici furtuni, nici sunete de trâmbiţe, şi chiar şi în zorii unui secol numai oamenii sunt cei care trag cu puşca şi sună din clopote.

Thomas Mann – Muntele vrajit

Time has no divisions to mark its passage; there is never a thunderstorm to announce the beginning of a new year. It is only we mortals who ring bells and fire off pistols.

 Thomas Mann – The Magic Mountain

Nicolae Steinhardt: despre… referendum ?

Secretul, asadar, coana Lenuta, iata-l : doi si cu doi fac patru este o formula algebrica : noua ne revine de fiecare data sarcina s-o aritmetizam. A spune ca doi si cu doi egal patru nu înseamna a declara ca Tudor Vianu ca Goethe a scris Poezie si adevar ; ca Voltaire a murit în 1778 ori ca Balzac, domnilor, e un realist romantic. Sau a tine, ca George Calinescu, admirabile inedite prelegeri despre viata si opera lui Eminescu. Când alaturi de tine oamenii sunt taiati cu ferestraul, daca vrei sa enunti ca doi si cu doi fac patru înseamna ca trebuie sa urli cât te tine cosul pieptului : este o nedreptate strigatoare la cer ca oamenii sa fie taiati în doua cu ferestraul. Sub domnia lui Robespierre afirmau ca doi si cu doi fac patru cei care se revoltau împotriva faptului ca niste oameni erau trimisi la ghilotina numai pentru ca se nascusera nobili. (Prevestise el ceva, Beaumarchais, dar nimerise pe de laturi, ca Ieremia !) Sub Calvin, la fel, cei care nu puteau sa nu se cutremure vazând ca sunt sortiti mortii toti cugetatorii care nu aprobau întocmai teologumenele lui maître Calvin. Sanatoasa aritmetica ar fi facut cine i-ar fi expus lui Caligula îndoielile sale cu privire la putinta de a conferi calitatea de consul unui cal. Si asa mai departe de fiecare data. Pe doi ori doi patru, alde Vianu, Calinescu sau Ralea l-ar fi putut aritmetiza vorbind, bunaoara, despre Canal, drumul cel fara pulbere . […]

De fiecare data ecuatia generala algebrica se cuvine a fi aritmetizata, adica întrupata în adevarul acela anume ascuns si osândit de tiranul aflat la putere.  E povestea lui Andersen, a regelui gol. La ce bun sa afirmi întristat ca unirea ortodocsilor cu biserica romana s-a facut în mod silnic ori sa te ridici cu vehementa împotriva cotropirii otomane în perioada când altele erau chestiunile arzatoare la ordinea zilei : chestiunile arzatoare la ordinea zilei erau închisorile, erau procesele însotite de recunoasteri si autoacuzari ale inculpatilor, erau pedepsele administrative ; a le denunta pe acestea ar fi însemnat sa rostesti ca doi si cu doi fac patru. Evidentierea de catre parintele Staniloae a marilor abuzuri savârsite de catolicism sub Habsburgi ori înfierarea de catre profesorul Giurescu a jugului turcesc luau –oricât de savanti si de bine intentionati ar fi fost cei doi carturari – un aer foarte înrudit cu 21-ul lui Catavencu si cu Europa lui Farfuridi, fie spus fara pic de rautate ori lipsa de respect, dar si fara conventionale ocoluri.

[…] formula aceasta aparent numerica este de fapt abstracta si algebrica, ea cerându-se mereu tradusa, exemplificata, surprinsa în timp ; si anume de fiecare data în conformitate cu adevarul atunci interzis. A ! bietii de noi, tot robi ai istoriei suntem si tot sub vremi.

Ce inseamna azi ca 2+2=4 ? Azi , dupa reprimarea sangeroasa din 10 August? Azi , dupa mutilarea Justitiei? Azi dupa tentativele de cenzurare a incomozilor? Judecati singuri!

Lecturi crestine la Vechiul Testament : painea si vinul lui Melchisedek

Melchisedek, regele Salemului, a adus pâine şi vin. Acesta era preot al Dumnezeului cel Preaînalt. (Geneza 14:18 NTR)

Tradiţia patristică va vedea în pâinea şi vinul oferite lui Avram imaginea însăşi a Euharistiei. Clement Alexandrinul a văzut în pâine şi vin o prefigurare a sacrificiului euharistic, iar Ciprian de Cartagina, considerând că este vorba aici de o adevărată jertfă, a văzut în gestul lui Melchisedec o prefigurare a Liturghiei. „Paine si vin”: pentru crestini, prefigurarea euharistiei (cf Danielou. 1958, pp. 196-201)
The bread and wine offered by Melchisedech were considered from a very ancient date to be a figure of the Eucharist. Clement of Alexandria already speaks of „Melchisedech, who offered bread and wine, the consecrated food as a figure (typos) of the Eucharist” ( Strom. IV, 25; Staehlin, 319, 25). This idea is developed by St. Cyprian. His Letter LXIII, addressed to Cecilius, is actually devoted to combating the heretics who rejected the use of wine in the Eucharist. Here, Cyprian enumerates the principal texts of the Old Testament in which wine is presented as a figure of the Eucharist. And among these passages, the most important is that concerning Melchisedech: „In Melchisedech the priest, we see the sacrament
of the sacrifice of the Lord prefigured according to the witness of Scripture; Melchisedech, king of Salem, offered bread and wine” ( Ep. LXIII, 4; C.S.E.L., 703).
Jean Danielou, Bible and the Liturgy
Cyprian: Likewise, in the priest Melchizedek, we see the sacrament of the sacrifice of the Lord prefigured according to what the divine Scripture testifies and says: “And Melchizedek, the king of Salem, brought out bread and wine, for he was a priest of the most high God, and he blessed Abraham.” But that Melchizedek portrayed a type of Christ, the Holy Spirit declares in the Psalms, saying in the person of the Father to the Son: “Before the day star … I have begotten you …. You are a priest forever according to the order of Melchizedek.”2 The order proceeds first from the sacrifice and then descends to Melchizedek, a priest of the most high God, because he offered bread, because he blessed Abraham. For who is more a priest of the most high God than our Lord Jesus Christ, who offered sacrifice to God the Father and offered the very same thing that Melchizedek had offered, bread and wine, that is, actually, his body and blood? Letters 63.4.3

2 2Ps 110:4 (109:4 lxx).                       3 3FC 51:204*.

Sheridan, M. (2002). Genesis 12-50. Ancient Christian Commentary on Scripture OT 2. (26). Downers Grove, Ill.: InterVarsity Press.

„Om in dibuire”

„Mai întâi mulţumesc din toată inima lui Dumnezeu şi‑L blagoslovesc pe Nc. pentru a mă fi adus la închisoare, unde am primit lumina şi am trecut de la starea de brută inconştientă şi neştiutoare la aceea de om în dibuire.
Încerc apoi să‑mi sistematizez credinţele. Îmi dau numaidecât seama că nu dispun de certitudini. Nu pot dovedi nimic. Dar nici ei nu stau mai bine. Aşa‑zisele lor adevăruri pornesc de la nişte axiome nedemonstrate şi nedemonstrabile. Eu nu pot invoca absoluturi, dar credinţe şi convingeri temeinice am, desigur. Mă aflu în situaţia prevăzută de Ortega y Gasset, ideile îmi scapă, sunt redus la credinţe. 

[ … ] Teolog nu sunt, la multe obiecţiuni şi încuietori raţionale şi istorice ale necredincioşilor nu mă pricep a răspunde, însă nu încape umbră de îndoială pentru mine că Domnul Hristos e Calea, Adevărul şi Viaţa, iar Evanghelia e cuvântul hotărâtor.

[…] Nu sunt spinozist, hegelian, existenţialist, nici măcar nu‑s kantian. Cred, ca şi Homeakov, numai în puterea moralei şi a religiei; pe legi nu pun mare preţ, şi nici pe doctrine, credinţa o văd mai presus de ştiinţă, sentimentul (impulsul lăuntric al binelui, căci mereu ştim ce s‑ar cuveni să facem, chiar dacă, vorba cardinalului de Rohan, n‑o facem) peste inteligenţa administrativă. Din acest punct de vedere, sunt şi eu slavofil !

Puţinătatea aceasta doctrinară şi sistematică nu‑i din vina mea, pentru că mă întorc din realitate, nu de la cursuri ţinute în aulele universităţilor situate în parcuri umbroase ori pe malurile unor fluvii cu ape încete. Din nemijlocitul contact cu forma ultimă a realităţii nu m‑aş fi putut alege cu altceva. Dar mi‑e de‑ajuns, sunt liniştit şi convins că voi putea face faţă vieţii cu ele. Aceste mici credinţe cam rudimentare şi empirice nu‑s desigur un „sistem“, nu alcătuiesc un tot coerent, n‑au nimic din orânduirea unei teorii, sunt oricând expuse atacurilor oricăror „coerenţe“. Dar simt că nu mă vor înşela.
De unde vin ? Cu ce le justific, le întemeiez ? Cu nicio teoremă, cu niciun silogism formal, şi nici cu vreo analiză a istoriei, a gândirii; doar cu vreo câteva intuiţii şi licăriri într‑o opacitate fără fir conducător de ordin raţional. […] Aşadar nu am principii organizate şi siguranţe opozabile. Am numai îndemnuri, convingeri. Pot fi sigur că sunt de la Dumnezeu ? Şi‑L pot oare dovedi pe Dumnezeu ? Nu pot, fireşte că nu. Totul se petrece într‑un domeniu de incertitudini şi relativitate, de unde pot rezulta şi fermităţi. […] Eu nu ies din închisoare cu – la figurat – o cărticică plină de răspunsuri la toate întrebările, pe materii şi‑n ordine alfabetică. Creştinismul mă lasă liber, pe deplin răspunzător, şi‑mi pune la îndemână o Scriptură pasibilă de interpretări care toate antrenează libertatea şi răspunderea mea.”  Nicolae Steinhardt

Democratie, cultura si morala

Pentru a putea fi liberala se cere ca societatea sa fie întâi supusa moralei. Cine nu vrea sa înteleaga aceasta necesitate si nici nu-i convine sa o recunoasca deschis, recurge la un subterfugiu si afirma – auzi, ma – ca societatea are nevoie de „cultura adevarata si adânca ?“. E o formula care cântareste o mie de tone de greoaie ce e, iar înauntru e goala. Trebuie sa ai curajul de a spune lucrurilor pe nume : nu ajunge cultura, mai e nevoie de morala. Asta-i cuvântul pe care-l evita cu totii si de care se tem : morala. Cultura singura nu ajunge : poti sa fii instruit si totusi brutal, simplist, natâng si elementar. Ceea ce cred democratii ca ajunge : asa-zisul sentiment democratic e fireste si mai putin suficient. Sentimentul democratic nu-i decât o parere politica, vine si se duce, o iei si o lasi dupa împrejurari si potrivit cu interesele tale. Dar morala e temelia culturii si vietii politice a societatii. Cultura „adevarata“, „adânca“, stiinta „înaintata“, spirit democratic „puternic“ sau „înalt“ : vorbe goale, ma. Câta vreme tine de ele, libertatea danseaza pe o sârma subtire, e o lada cu indicatia „atentie ! fragil“ încaputa pe mâini de hamal ametit.
O consolideaza morala, numai ea. Asculta, morala e izvorul libertatii, morala e conditia libertatii, morala e pavaza libertatii.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

Greața ca sentiment creștin

“Iată un sentiment creştin. Să-ţi fie greaţă de anumiţi oameni. Da. E adevărat că Domnul a spus să ne iubim vrăjmaşii noştri, dar nu înseamnă că nu trebuie să ne fie greaţă de ceea ce merită să ne fie greaţă.

Are englezul o vorbă care spune asta minunat. Mi se pare că ţi-am spus-o ţie, Ioane. Zice: „Sunt obligat în calitatea mea de creştin să-mi iubesc aproapele, dar nu sunt obligat să-l şi simpatizez“. Obligat sunt să-l iubesc ca fiinţă omenească, dar nu sunt obligat să-mi şi placă, să-l îndrăgesc. De îndrăgit, îndrăgesc pe oamenii buni şi cumsecade. Dar de aceia care sunt scârboşi mi-e greaţă. Greaţă trebuie să-mi fie de ei, scârbă trebuie să-mi fie de ei! Îi iubesc ca oameni, le doresc mântuirea şi aş fi fericit să iasă din lumea aia a lor şi din bârlogul ăla în care s-au băgat (şi acolo se bucură, şi de acolo fac rău altora). Ehe, mi-e greaţă de ei! Domnul să mă judece, Domnul să mă judece. Greaţa este un sentiment foarte creştin. Foarte creştin.

Nu mă înşel dacă mi-e greaţă de turnător, de vânzător, de pungaş, de răi, de invidioşi, de tirani, de lingăi, de toţi. Nu consider asta ca un păcat. Sunt fraţi – întrucât au duhul divin în dânşii, dar îl pângăresc, dar fac rău oamenilor şi semenilor lor, dar se poartă ca nişte fiare… şi mie să nu-mi fie greaţă de ei? Le doresc mântuirea, aş fi fericit să pot să-i ajut să se mântuie şi să iasă din aceste spurcăciuni în care se află, dar când sunt în bârlogul spurcăciunii mi-e greaţă. Ăsta-i răspunsul meu.”

Extras din

Primejdia marturisirii. Convorbirile de la Rohia

N. Steinhardt, Ioan Pintea

Despre ecumenism(ul parintelui Steinhardt, si nu numai)

Prof. Laiu:

Steinhardt era curat la suflet și poate, de aceea, și naiv. În timp ce confrații lui erau / fuseseră repartizați în lagărele ȘOA, de către reprezentanții celor trei ipostasuri ale creștinismului, el încă putea crede în utopia unei unități eclesioniste.

Parintele Steinhardt poate fi usor „acuzat” de o bunavointa hiper-generoasa, dar o insinuare de „naivitate” la un om de calibrul sau, si mai ales pe un asemenea subiect, este malitioasa si insidioasa, oricat de inocenta ar vrea sa para. Pentru a intelege de ce era un ecumenist convins si fervent, in felul sau, trebuie sa nu uitam unde si-a „betonat” el „utopia” unitatii crestine: la parnaie, asistand la slujbele ecumenice ale crestinilor de diverse confesiuni (sublinierile imi apartin – si se adreseaza celor tentati sa nu le „vada”…) :

1963
In celula 88 (daca nu ma însel) de la Gherla, mare si ticsita, sunt multi preoti de toate confesiunileEcumenismul e pus în practica. In fiecare dimineata, din initiativa unui preot dârz si a unor mireni inimosi, se organizeaza o slujba interconfesionala. Stau laolalta preoti romano-catolici, uniti, ortodocsi, pastori luterani si calvinisti. Unul din luterani e partizan al miscarii liturgice (Berneuchner Bewegung) din cadrul protestantismului. Câtiva predicatori sectanti se tin la început de o parte. Apoi unii dintre ei (si tolerantul Traian Cracea, baiat excelent) ni se asociaza.
Nimic nu poate reda splendoarea acestei slujbe lipsita de altar, odajdii, icoane, tamâie, orga si obiecte de cult. Siluetele slabe îmbracate în zeghe, capetele tunse, fetele palide, cuvintele si cântecele murmurate (sa nu auda caraliii) fauresc o atmosfera care rivalizeaza prin intensitate si energie creatoare de entuziasm cu cele mai fastuoase ceremonii din cele mai marete catedrale ale lumii. Locurile magice ale crestinatatii – Capela Sixtina, catedrala din Chartres, Sfânta Sofia, Athosul, din Wartburg, manastirile Zagorsk si Optino – par a fi toate aici, în duh si in principio. Ne simtim ca în catacombe, daca ar veni peste noi primejdiile si naprasnele sunt sigur ca toti le-am înfrunta. Cuvintele Domnului : unde sunt doi sau trei adunati în numele Meu, voi fi si Eu, îsi afla aplicarea. Nu, nimic nu poate reda, explica, transmite incomparabila frumusete a slujbelor acestora de înfratire ecumenica. Lor, cel putin tot atât de bine ca societatii dinainte de revolutia franceza, li se pot aplica vorbele lui Talleyrand : cine nu le-a apucat nu stie ce-i la douceur de vivre  . Prezenta lui Hristos este orbitor de evidenta si orice s-ar întâmpla mai târziu – nu ne-am prefacut în îngeri – nu se va putea sterge senzatia de rapire la cer pe care o da improvizata pseudo-liturghie.

Si intr-o alta versiune a Jurnalului:

În camera 87 la Gherla dau de mulţi preoţi de tot felul, catolici, ortodocşi, uniţi, calvinişti, luterani, precum şi de câţiva predicatori sectanţi… În fiece dimineaţă se organizează  slujbe  ecumenice  la  care  iau  parte  toţi  preoţii;  la început, sectanţii refuză să ni se alăture (în afară de minunatul Traian Crăcea, singurul care, din câţi sectanţi mi‑a fost dat să cunosc, admite că orice creştin se poate mântui); apoi vin şi ei, dar stau niţel retraşi, ca nişte „observatori“. Slujba se celebrează, fireşte, în şoapte şi cu mari precauţii. Avem din fericire parte de gardieni destul de nepăsători, mai ales în prima parte a dimineţii, când sunt foarte ocupaţi.

Incomparabila  frumuseţe  şi  covârşitoarea  măreţie  a slujbelor acestora clandestine săvârșite de nişte puşcăriaşi zdrenţuroşi, tunşi chilug, murdari şi slabi de le plângi de milă ori de scârbă mă izbesc din prima clipă. Ele sunt cu adevărat un lucru nemaipomenit şi răscolitor. Nimic nu le  poate  întrece  splendoarea,  deşi  se  reduc  mai  mult  la gesturi furtive şi la şuşoteli. Cu timpul însă, în cursul celor câteva săptămâni ce petrec în camera 87, prindem curaj. Cuvintele se rostesc mai răspicat, gesturile se fac mai amplu, mai făţiş. Sentimentul interconfesional prinde aripi şi ecumenismul devine altceva decât o bunăvoinţă şi o intenţie nobilă, devine o comuniune şi o înflăcărare.Cred că nici Papa înconjurat de cardinalii săi în Capela Sixtină, nici slujbele la Sf. Sofia sub Justinian, nici liturghia oficiată la catedralele din Colonia, Chartres ori Toledo, nici ceremoniile  cele  mai  fastuoase  de  la  Sf. Vasile  Blanjenîi,  de  la Notre Dame din Paris ori de la abaţia din Westminster nu pot  întrece  sfioasele  noastre  ceremonii  lipsite  de  orice instrumentalitate.  Clericii,  am  impresia,  îşi  uită  fiecare denominaţiunea şi nu‑L mai predică – voioşi – decât pe Acel  care  Se  află  oriunde  sunt  doi  sau  trei  adunaţi  în numele Său.

Da, strălucirea slujbelor noastre ecumenice matinale, unde fervoarea creşte văzând cu ochii, o întrece numai cea a catacombelor şi a vizitelor Domnului Hristos în casa de la Betania.

Si mai presus de toate botezul, cu trei ani mai devreme  de slujbele mai sus pomenite:

10-15 Martie 1960
Lectiile de catehizare merg foarte repede ; parintele Mina e îngaduitor si nepretentios, si e drept ca si eu ma dovedesc a cunoaste destul de multe. Cei trei preoti se sfatuiesc între ei, apoi vin sa ma întrebe, ce vreau sa fiu, catolic sau ortodox ? Le raspund fara sovaiala ca ortodox. Foarte bine. Ma va boteza calugarul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez si ca un omagiu pentru credinta lor si, ca o dovada ca întelegem cu totii a da viata ecumenismului într-o vreme în care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul în fata preotilor catolici. Toti trei îmi cer sa ma consider botezat în numele ecumenicitatii si sa fagaduiesc a lupta – daca-mi va fi dat sa ies din închisoare – pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce fagaduiesc din toata inima.

La repezeala – dar cu acea iscusinta preoteasca unde iuteala nu stânjeneste dictia deslusita – parintele Mina rosteste cuvintele trebuincioase, ma înseamna cu semnul crucii, îmi toarna pe cap si pe umeri tot continutul ibricului (canita e un fel de ibric bont) si ma boteaza în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar : botezul sterge toate pacatele. Ma nasc din nou, din apa viermanoasa si din duh rapid.
Trecem apoi, oarecum linistiti, oarecum usurati – – hotul care nu-i prins în fapt e om cinstit – – la patul unuia din preotii greco-catolici : e lânga tineta si balie (am coborât cu totii de la cucurigu), si acolo recit crezul (ortodox), dupa cum fusese stabilit. Reînnoiesc fagaduinta de a nu uita ca am fost botezat sub pecetea ecumenismului.

Deci botezul sau este constient asumat si angajat cauzei ecumenice. Cum mai poate domnul Laiu sa insinueze „naivitatea” dupa asemenea marturii neechivoce?

A se vedea conceptia larga, complexa si echilibrata a monahului de la Rohia in ce priveste ecumenismul:

[…] Totodata este scoasa în evidenta o alta trasatura esentiala a crestinismului : închinarea în duh, nu ratione loci  , pe Muntele Garizim ori la Ierusalim, ci pretutindeni. Crestinismul e universal, nu cunoaste îngradiri nationale, teritoriale sau de orice alt soi. Orice fel de segregatie e necrestineasca. Cât despre cuvintele : “ Voi va închinati caruia nu stiti, noi ne închinam caruia stim”, ele se încadreaza într-o viziune ecumenica a crestinismului.

Fiindca se refera nu numai la samarineni, ci la toti precursorii Domnului, si ei însufletiti de Duhul Sfânt într-o oarecare masura si reprezentând preînchipuiri partiale ale revelatiei : la Moise în primul rând, apoi la Buddha, Lao-Tse, Confucius, Socrate, Platon, Aristotel si ceilalti “sfinti” ori celelalte “sibile”, zugraviti si zugravite pe zidurile exterioare ale multor biserici ortodoxe, vadindu-le toleranta si universalitatea. Islamismul, ulterior vietii pamântesti a lui Hristos, se cuprinde si el în sirul acesta de premergatori înduhovniciti prin felul cuviincios cum sunt mentionati în Coran parintele nostru Avraam, Sfânta Fecioara si Domnul Insusi, fapt mentionat nu fara emotie de F.M. Dostoievski în „Amintiri din Casa Mortilor”.

Parafrazand, adevarul nu a fost monopolizat de  Ierusalim sau muntele Garizim , Roma, Constantinopole, Augsburg, Canterbury, Geneva, Oxford, Battle Creek etc. Adevarul tine strict de „monopolul” Duhului Sfant, si fiecare partida crestina ( ” Caci trebuie sa fie si partide între voi, ca sa fie scosi la iveala cei gasiti buni.” – 1 Corinteni 11:19)  primeste adevarul in masura supunerii fata de Duhul lui Dumnezeu –  deci mereu „felii”, niciodata totul, cel putin pana astazi.

Si pentru ca delimitarile sa fie clare si sa nu lase loc la insinuari malefice:

Oricât am fi de ecumenici, nu putem să nu fim exacţi.Dumnezeul nostru e cu totul altcineva decât simplul, mecanicul  şi  neangajatul  „Creator“  (Brahma),  e  Dumnezeul bunătăţii,  dragostei,  jertfei  şi  posibilităţii  mântuirii,  pe care  nicio  religie  pre‑creştină  nici  cibernetica  nu‑L  pot concepe. Hinduismul, iudaismul şi islamismul s‑au putut ridica până la noţiunea de dreptate (inclusiv cele de orânduire şi supunere), dar nu mai încolo. Cibernetica Îl dovedeşte pe Creator, nu pe Iisus Hristos, nu pe Sfântul Duh. Treimea rămâne o noţiune specifică a creştinismului, a Dumnezeului bun.

Cred că ecumenismul nu poate însemna altceva decât o revenire la creştinismul iniţial aşa cum ne este el redat de Sfânta Scriptură, Sfânta Predanie şi Sfinţii Părinţi, fără de adaosuri sau modificări ulterioare.

Cat de „naiv” era parintele Nicolae se poate vedea si din solutia pe care o intrevede unitatii crestine:

  • ” mă tem că nu va putea fi rezolvat uşor sau curând.
  • ” Unitatea Bisericii cred că va putea fi realizată numai printr-o acţiune directă a Duhului Sfânt şi poate nu atât prin conferinţe ale teologilor, cât mai ales prin avântul noroadelor.”
  •  ” Cred că ecumenismul nu poate însemna altceva decât o revenire la creştinismul iniţial aşa cum ne este el redat de Sfânta Scriptură, Sfânta Predanie şi Sfinţii Părinţi, fără de adaosuri sau modificări ulterioare. ” (- ceea ce il face pe parintele Nicolae un simpatizant al paleo-ortodoxiei avant la lettre 🙂  )
  • ” poate că e mai bine să concepem ecumenismul ca o lucrare a inimilor creştine decât ca o tranzacţie realizată de exegeţi profesionişti.”

Restul propagandei, delirului si fobiilor adventiste nu merita nici macar contrazise, ci doar ignorate ca pe niste nazuri si halucinatii ce si sunt.

Atac la Rege

” La inceputul oricărei rebeliuni există un stadiu în care Regele nu este încă el însusi ţinta atacului. Îţi spui: „Regele este de bună-credinţă. Dregătorii săi sunt cei care calcă strâmb. Ei îl reprezintă incorect şi ii strică toate intenţiile – care, sunt convins, sunt intenţii bune, ceea ce s-ar vedea dacă dregătorii le-ar lăsa să se transforme in fapte.” Prima victorie constă in decapitarea catorva dregători: doar mult mai târziu, intr-un alt stadiu, indrăzneşti să mergi mai departe şi să decapitezi regele însuşi. În acelaşi fel, atacul lansat în secolul al XIX-lea asupra Sfântului Pavel nu a fost de fapt decat un stadiu al revoltei împotriva lui Christos. Oamenii nu erau pregătiţi să-L atace în număr mare pe Însuşi Christos. Ei au făcut prima mutare care se impunea firesc – cea de a-l ataca pe unul dintre principalii Lui dregători. Tot ceea ce le era antipatic în creştinism a fost, prin urmare, atribuit Sfantului Pavel. Din nenorocire, argumentele lor nu puteau avea trecere la cei care chiar citiseră cu atenţie Evangheliile şi Epistolele; insă se pare că puţini o făcuseră, astfel că prima victorie fu câştigată. Sf. Pavel fu inculpat şi surghiunit, iar lumea a trecut la următorul pas – atacul împotriva Regelui însuşi. ”

C. S. Lewis

Este „Cezarul” PSD de la Dumnezeu, domnule profesor ?

„Dati deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu“ (Matei 22,21 ;Marcu 12,17 ; Luca 20,25).
Fraza e clara si regimurile totalitare, adaugându-i si Rom. 13, cer credinciosilor sa le dea ascultare si respect. Iar multi crestini, care-si confunda religia cu prostia, sar si ei sa le aprobe : „e text !“.
Numai ca nu citesc atent. Dam Cezarului – se talmaceste : Statului – ce este al sau, daca e în adevar stat si se poarta în consecinta. Când statul (Cezar) se îndeletniceste cu ale lui, cu întretinerea drumurilor, mentinerea ordinei, canalizari, transporturi, apararea tarii, administratie si împartirea dreptatii, i se cuvine respectul si tot ce este al sau : impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci însa când Statul nu mai e Cezar ci Mamona, când regele se preface în medicine-man si puterea civila în ideologie, când cere adeziunea sufleteasca, recunoasterea suprematiei sale spirituale, aservirea constiintei si procedeaza la „spalarea creierului“, când fericirea statala devine model unic si obligatoriu, nu se mai aplica regula stabilita de Mântuitor, deoarece nu mai este îndeplinita una din conditiile obligativitatii contractului : identitatea partilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona).
Mântuitorul nu numai ca n-a spus sa dam lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu si lui Mamona ce este al lui Mamona, ci dimpotriva (Matei 6,24 ; Luca 16,13), a stabilit ca nu poti sluji si lui Mamona, si lui Dumnezeu. Când pe scaunul de domnie lumeasca sta un Cezar, îndemânarea nu este interzisa si Biserica,de-a lungul veacurilor, si-a avut politica ei. Dar când politica încape în mâinile Celuilalt, se aplica regula vaselor engleze care faceau piraterie sub pavilion strain : de îndata ce bastimentul inamic deschidea focul, era înaltat steagul national. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legatura, oricât de mica –nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfântului Vasile cel Mare.
(Diavolul : sa încheiem un pact. – Nu. – Atunci hai sa semnam un document prin care recunoastem si tu si eu ca doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce ? Nu admiti ca doi si cu doi fac patru ? De ce n-ai subscrie un adevar incontestabil ? –Nu-mi pun semnatura alaturi de a ta nici pentru a recunoaste ca exista Dumnezeu.)

— Când se produce conflict între porunca divina (sau dreptul natural) si porunca omeneasca (legea pozitiva) nu încape îndoiala pentru un crestin.
Dar crestinul, ca si Hamlet, e îndreptatit sa nu voiasca a-si pierde viata. Va încerca deci sa gaseasca o solutie pentru a nu calca porunca divina si nici a muri. Solutii, în general, se gasesc, si nu toate sunt neaparat dezonorante.
Când regele Eduard al VII-lea al Angliei a cerut sa fie scos din formula de juramânt pasajul potrivnic cetatenilor catolici, i s-a raspuns ca formula nu poate fi modificata si toate staruintele regale au fost respectuos respinse. Regele totusi era hotarât sa nu-si jigneasca o parte din supusi. A rostit juramântul asa cum i se prezentase, iar în dreptul pasajului cu pricina a fost apucat de o violenta criza de tuse. Dupa aceea a rostit juramântul în continuare, pasajul anti-catolic fiind reprezentat prin respectiva tuse.
Crestinismul ne cheama nu numai la oarba supunere, ci si la toleranta, întelepciune, dreapta socotinta si inteligenta, asa încât solutia lui Eduard al VII-lea a fost crestina. Daca însa, la nevoie si la adicatelea, nu mai exista scapare, orice iscusinta este exclusa : arboram pavilionul national, ne vindem haina si cumparam sabie, ne asternem de moarte, înfruntam primejdia.
Altfel traim, dar tristi – si cu insomnii, vorba tatei.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

Adventistii, neocomunistii si curva cea mare

 

Cazandu-mi sub ochi acum vreo saptamana niste poze, pe „peretele” facebook al unui „amic”(intre timp devenit in-amic), mi-a crescut „zaharul in sange” imediat si mi-am adus aminte de vremurile cand ii ascultam pe adventistii reformisti acuzand „biserica mare” a adventistilor de curvie cu statul, reformistii interpretand Apocalipsa 17 ca referindu-se la … biserica adventista pe care ei se simteau datori sa o „reformeze”, parasind-o si punand-o la zid ca „Babilonul cel Mare”.

Pozele ( vezi linkul de pe facebook) declansatoare  de asemenea amintiri sunt de la un eveniment „reusit” al PR-ul adventistilor romani, Conferința „Libertatea religioasă și de conștiință în mentalitatea publică” tinuta la parlamentul Romaniei sub patronajul presedintelui comisiei juridice, eveniment cu care adventistii se lauda ca si cu o mare reusita : Conferința Științifică „Libertatea religioasă în mentalitatea publică”  .

Postarea de fata se „intampla” tocmai pentru ca mi-au disparut comentariile „negative” de pe pagina de facebook unde au aparut pozele laudatoare. De pe blogul personal adventistii pusi pe cenzurat nu pot sterge ce am de zis cu privire la ispravile lor. Intre timp au aparut si cateva videouri de la eveniment in care gasim si mai multe surprize-surprize. Sa le iau pe rand:

  • Asa cum spuneam evenimentul se desfasoare sub „inaltul” patronaj al presedintelui comisiei juridice a Parlamentului, nimeni altul decat… Eugeeeen Nicoliceaaaa! (a se vedea minutul 10:30 + din videou-ul de la dineu). Revenim la „distinsul” personaj.

  • Biserica adventista a participat la nivel oficial fiind reprezentata cel putin de numarul 3 la nivel national, trezorierul Uniunii , flancat de alti „oficiali” azs de rang mai mic. Evenimentul este anuntat cu turle si trambite ca un mare succes, mai ales faptul ca dupa 5 ani de chin, cum se lamenta, gudurandu-se, Dragos Musat, in sfarsit, au fost „onorati” de prezenta mai sus-numitului Nicolicea.
  • Printre „onoratii” parlamentari cu care s-au pozat si laudat oficialii azs se gasesc cel putin 2 persoanje cu totul remarcabile: Ecaterina Andronescu mai cunoscuta si ca „Abramburica” si Titus Corlatean, mai recent cica filo-„pocaitul”.
  • Din delegatia azs au facut parte si alti azs care au tinut mici alocutiuni : Dr. Iacob Coman si dr Virgiliu Stroescu :

Si acum sa revenim la detalii, unde stau ascunsi dracii!

Ce e gresit si condamnabil la 0 asemenea „reusita”? Pai bine mai istetilor, cu de-alde Nicolicea, Corlatean si Andronescu v-ati gasit voi sa va pozati si laudati ca mari aparatori ai libertatii de constiinta si libertate? Cu astia , domnilor asteptatori ai Parusiei? Sa inteleg ca nu stiti cine sunt Nicolicea si acolitii? Hai sa vedem:

Nicolicea – Deputatul PSD Eugen Nicolicea, jigniri grosolane la adresa jurnalistei B1 TV Citeste mai mult: adev.ro/ovw996

  • Cine e Titus Corlatean? Diaspora stie cel mai bine! Omul care a facut jocurile PSD incercand si reusind in buna masura sa obstructioneze votul legal al romanilor din diaspora, in asa fel incat sa iasa pasenta lui Dragnea si restul acolitilor intru rele. Mai e nevoie de alte detalii?

Deci, cu astia v-ati gasit sa defilati si sa va pozati domnilor adventisti? Cu astia!!? Astia-s aparatori ai libertatii si constiintelor? Astia care fura, mint cum respira, baga pumnul in gura  si manipuleaza cu fiecare clipeala de ochi? Astora le tineti discursuri ? Chiar v-ati pierdut orice fel de decenta si mintea in goana dupa poze cu vedete politice? Si nu ii intreb aici pe de-alde Dragos Musat si altii de teapa lui(se stiu ei, pacalicii). Si voi, domnul trezorier, domnul profesor, domnul doctor? Aveam alte asteptari de la domniile voastre!

Daca altadata aparam generatia mai tanara de acuzele reformistilor adresate vechii garzi de curvie cu politicul, vad ca am gresit. Meteahna asta pare sa fie genetica la azs. Asa cum lui Ilici i-a luat locul Nastase, apoi Ponta si Dragnea, fix asa si la azs!

La mai mare domnilor azs! Tineti-o tot asa! „Felicitari”! Si , mai ales, mult, mult spor la cenzurat comentarii care va stau in gat si va dau jos mastile!

%d blogeri au apreciat: