Lecturi crestine la Vechiul Testament : painea si vinul lui Melchisedek

Melchisedek, regele Salemului, a adus pâine şi vin. Acesta era preot al Dumnezeului cel Preaînalt. (Geneza 14:18 NTR)

Tradiţia patristică va vedea în pâinea şi vinul oferite lui Avram imaginea însăşi a Euharistiei. Clement Alexandrinul a văzut în pâine şi vin o prefigurare a sacrificiului euharistic, iar Ciprian de Cartagina, considerând că este vorba aici de o adevărată jertfă, a văzut în gestul lui Melchisedec o prefigurare a Liturghiei. „Paine si vin”: pentru crestini, prefigurarea euharistiei (cf Danielou. 1958, pp. 196-201)
The bread and wine offered by Melchisedech were considered from a very ancient date to be a figure of the Eucharist. Clement of Alexandria already speaks of „Melchisedech, who offered bread and wine, the consecrated food as a figure (typos) of the Eucharist” ( Strom. IV, 25; Staehlin, 319, 25). This idea is developed by St. Cyprian. His Letter LXIII, addressed to Cecilius, is actually devoted to combating the heretics who rejected the use of wine in the Eucharist. Here, Cyprian enumerates the principal texts of the Old Testament in which wine is presented as a figure of the Eucharist. And among these passages, the most important is that concerning Melchisedech: „In Melchisedech the priest, we see the sacrament
of the sacrifice of the Lord prefigured according to the witness of Scripture; Melchisedech, king of Salem, offered bread and wine” ( Ep. LXIII, 4; C.S.E.L., 703).
Jean Danielou, Bible and the Liturgy
Cyprian: Likewise, in the priest Melchizedek, we see the sacrament of the sacrifice of the Lord prefigured according to what the divine Scripture testifies and says: “And Melchizedek, the king of Salem, brought out bread and wine, for he was a priest of the most high God, and he blessed Abraham.” But that Melchizedek portrayed a type of Christ, the Holy Spirit declares in the Psalms, saying in the person of the Father to the Son: “Before the day star … I have begotten you …. You are a priest forever according to the order of Melchizedek.”2 The order proceeds first from the sacrifice and then descends to Melchizedek, a priest of the most high God, because he offered bread, because he blessed Abraham. For who is more a priest of the most high God than our Lord Jesus Christ, who offered sacrifice to God the Father and offered the very same thing that Melchizedek had offered, bread and wine, that is, actually, his body and blood? Letters 63.4.3

2 2Ps 110:4 (109:4 lxx).                       3 3FC 51:204*.

Sheridan, M. (2002). Genesis 12-50. Ancient Christian Commentary on Scripture OT 2. (26). Downers Grove, Ill.: InterVarsity Press.

„Om in dibuire”

„Mai întâi mulţumesc din toată inima lui Dumnezeu şi‑L blagoslovesc pe Nc. pentru a mă fi adus la închisoare, unde am primit lumina şi am trecut de la starea de brută inconştientă şi neştiutoare la aceea de om în dibuire.
Încerc apoi să‑mi sistematizez credinţele. Îmi dau numaidecât seama că nu dispun de certitudini. Nu pot dovedi nimic. Dar nici ei nu stau mai bine. Aşa‑zisele lor adevăruri pornesc de la nişte axiome nedemonstrate şi nedemonstrabile. Eu nu pot invoca absoluturi, dar credinţe şi convingeri temeinice am, desigur. Mă aflu în situaţia prevăzută de Ortega y Gasset, ideile îmi scapă, sunt redus la credinţe. 

[ … ] Teolog nu sunt, la multe obiecţiuni şi încuietori raţionale şi istorice ale necredincioşilor nu mă pricep a răspunde, însă nu încape umbră de îndoială pentru mine că Domnul Hristos e Calea, Adevărul şi Viaţa, iar Evanghelia e cuvântul hotărâtor.

[…] Nu sunt spinozist, hegelian, existenţialist, nici măcar nu‑s kantian. Cred, ca şi Homeakov, numai în puterea moralei şi a religiei; pe legi nu pun mare preţ, şi nici pe doctrine, credinţa o văd mai presus de ştiinţă, sentimentul (impulsul lăuntric al binelui, căci mereu ştim ce s‑ar cuveni să facem, chiar dacă, vorba cardinalului de Rohan, n‑o facem) peste inteligenţa administrativă. Din acest punct de vedere, sunt şi eu slavofil !

Puţinătatea aceasta doctrinară şi sistematică nu‑i din vina mea, pentru că mă întorc din realitate, nu de la cursuri ţinute în aulele universităţilor situate în parcuri umbroase ori pe malurile unor fluvii cu ape încete. Din nemijlocitul contact cu forma ultimă a realităţii nu m‑aş fi putut alege cu altceva. Dar mi‑e de‑ajuns, sunt liniştit şi convins că voi putea face faţă vieţii cu ele. Aceste mici credinţe cam rudimentare şi empirice nu‑s desigur un „sistem“, nu alcătuiesc un tot coerent, n‑au nimic din orânduirea unei teorii, sunt oricând expuse atacurilor oricăror „coerenţe“. Dar simt că nu mă vor înşela.
De unde vin ? Cu ce le justific, le întemeiez ? Cu nicio teoremă, cu niciun silogism formal, şi nici cu vreo analiză a istoriei, a gândirii; doar cu vreo câteva intuiţii şi licăriri într‑o opacitate fără fir conducător de ordin raţional. […] Aşadar nu am principii organizate şi siguranţe opozabile. Am numai îndemnuri, convingeri. Pot fi sigur că sunt de la Dumnezeu ? Şi‑L pot oare dovedi pe Dumnezeu ? Nu pot, fireşte că nu. Totul se petrece într‑un domeniu de incertitudini şi relativitate, de unde pot rezulta şi fermităţi. […] Eu nu ies din închisoare cu – la figurat – o cărticică plină de răspunsuri la toate întrebările, pe materii şi‑n ordine alfabetică. Creştinismul mă lasă liber, pe deplin răspunzător, şi‑mi pune la îndemână o Scriptură pasibilă de interpretări care toate antrenează libertatea şi răspunderea mea.”  Nicolae Steinhardt

Democratie, cultura si morala

Pentru a putea fi liberala se cere ca societatea sa fie întâi supusa moralei. Cine nu vrea sa înteleaga aceasta necesitate si nici nu-i convine sa o recunoasca deschis, recurge la un subterfugiu si afirma – auzi, ma – ca societatea are nevoie de „cultura adevarata si adânca ?“. E o formula care cântareste o mie de tone de greoaie ce e, iar înauntru e goala. Trebuie sa ai curajul de a spune lucrurilor pe nume : nu ajunge cultura, mai e nevoie de morala. Asta-i cuvântul pe care-l evita cu totii si de care se tem : morala. Cultura singura nu ajunge : poti sa fii instruit si totusi brutal, simplist, natâng si elementar. Ceea ce cred democratii ca ajunge : asa-zisul sentiment democratic e fireste si mai putin suficient. Sentimentul democratic nu-i decât o parere politica, vine si se duce, o iei si o lasi dupa împrejurari si potrivit cu interesele tale. Dar morala e temelia culturii si vietii politice a societatii. Cultura „adevarata“, „adânca“, stiinta „înaintata“, spirit democratic „puternic“ sau „înalt“ : vorbe goale, ma. Câta vreme tine de ele, libertatea danseaza pe o sârma subtire, e o lada cu indicatia „atentie ! fragil“ încaputa pe mâini de hamal ametit.
O consolideaza morala, numai ea. Asculta, morala e izvorul libertatii, morala e conditia libertatii, morala e pavaza libertatii.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

Greața ca sentiment creștin

“Iată un sentiment creştin. Să-ţi fie greaţă de anumiţi oameni. Da. E adevărat că Domnul a spus să ne iubim vrăjmaşii noştri, dar nu înseamnă că nu trebuie să ne fie greaţă de ceea ce merită să ne fie greaţă.

Are englezul o vorbă care spune asta minunat. Mi se pare că ţi-am spus-o ţie, Ioane. Zice: „Sunt obligat în calitatea mea de creştin să-mi iubesc aproapele, dar nu sunt obligat să-l şi simpatizez“. Obligat sunt să-l iubesc ca fiinţă omenească, dar nu sunt obligat să-mi şi placă, să-l îndrăgesc. De îndrăgit, îndrăgesc pe oamenii buni şi cumsecade. Dar de aceia care sunt scârboşi mi-e greaţă. Greaţă trebuie să-mi fie de ei, scârbă trebuie să-mi fie de ei! Îi iubesc ca oameni, le doresc mântuirea şi aş fi fericit să iasă din lumea aia a lor şi din bârlogul ăla în care s-au băgat (şi acolo se bucură, şi de acolo fac rău altora). Ehe, mi-e greaţă de ei! Domnul să mă judece, Domnul să mă judece. Greaţa este un sentiment foarte creştin. Foarte creştin.

Nu mă înşel dacă mi-e greaţă de turnător, de vânzător, de pungaş, de răi, de invidioşi, de tirani, de lingăi, de toţi. Nu consider asta ca un păcat. Sunt fraţi – întrucât au duhul divin în dânşii, dar îl pângăresc, dar fac rău oamenilor şi semenilor lor, dar se poartă ca nişte fiare… şi mie să nu-mi fie greaţă de ei? Le doresc mântuirea, aş fi fericit să pot să-i ajut să se mântuie şi să iasă din aceste spurcăciuni în care se află, dar când sunt în bârlogul spurcăciunii mi-e greaţă. Ăsta-i răspunsul meu.”

Extras din

Primejdia marturisirii. Convorbirile de la Rohia

N. Steinhardt, Ioan Pintea

Despre ecumenism(ul parintelui Steinhardt, si nu numai)

Prof. Laiu:

Steinhardt era curat la suflet și poate, de aceea, și naiv. În timp ce confrații lui erau / fuseseră repartizați în lagărele ȘOA, de către reprezentanții celor trei ipostasuri ale creștinismului, el încă putea crede în utopia unei unități eclesioniste.

Parintele Steinhardt poate fi usor „acuzat” de o bunavointa hiper-generoasa, dar o insinuare de „naivitate” la un om de calibrul sau, si mai ales pe un asemenea subiect, este malitioasa si insidioasa, oricat de inocenta ar vrea sa para. Pentru a intelege de ce era un ecumenist convins si fervent, in felul sau, trebuie sa nu uitam unde si-a „betonat” el „utopia” unitatii crestine: la parnaie, asistand la slujbele ecumenice ale crestinilor de diverse confesiuni (sublinierile imi apartin – si se adreseaza celor tentati sa nu le „vada”…) :

1963
In celula 88 (daca nu ma însel) de la Gherla, mare si ticsita, sunt multi preoti de toate confesiunileEcumenismul e pus în practica. In fiecare dimineata, din initiativa unui preot dârz si a unor mireni inimosi, se organizeaza o slujba interconfesionala. Stau laolalta preoti romano-catolici, uniti, ortodocsi, pastori luterani si calvinisti. Unul din luterani e partizan al miscarii liturgice (Berneuchner Bewegung) din cadrul protestantismului. Câtiva predicatori sectanti se tin la început de o parte. Apoi unii dintre ei (si tolerantul Traian Cracea, baiat excelent) ni se asociaza.
Nimic nu poate reda splendoarea acestei slujbe lipsita de altar, odajdii, icoane, tamâie, orga si obiecte de cult. Siluetele slabe îmbracate în zeghe, capetele tunse, fetele palide, cuvintele si cântecele murmurate (sa nu auda caraliii) fauresc o atmosfera care rivalizeaza prin intensitate si energie creatoare de entuziasm cu cele mai fastuoase ceremonii din cele mai marete catedrale ale lumii. Locurile magice ale crestinatatii – Capela Sixtina, catedrala din Chartres, Sfânta Sofia, Athosul, din Wartburg, manastirile Zagorsk si Optino – par a fi toate aici, în duh si in principio. Ne simtim ca în catacombe, daca ar veni peste noi primejdiile si naprasnele sunt sigur ca toti le-am înfrunta. Cuvintele Domnului : unde sunt doi sau trei adunati în numele Meu, voi fi si Eu, îsi afla aplicarea. Nu, nimic nu poate reda, explica, transmite incomparabila frumusete a slujbelor acestora de înfratire ecumenica. Lor, cel putin tot atât de bine ca societatii dinainte de revolutia franceza, li se pot aplica vorbele lui Talleyrand : cine nu le-a apucat nu stie ce-i la douceur de vivre  . Prezenta lui Hristos este orbitor de evidenta si orice s-ar întâmpla mai târziu – nu ne-am prefacut în îngeri – nu se va putea sterge senzatia de rapire la cer pe care o da improvizata pseudo-liturghie.

Si intr-o alta versiune a Jurnalului:

În camera 87 la Gherla dau de mulţi preoţi de tot felul, catolici, ortodocşi, uniţi, calvinişti, luterani, precum şi de câţiva predicatori sectanţi… În fiece dimineaţă se organizează  slujbe  ecumenice  la  care  iau  parte  toţi  preoţii;  la început, sectanţii refuză să ni se alăture (în afară de minunatul Traian Crăcea, singurul care, din câţi sectanţi mi‑a fost dat să cunosc, admite că orice creştin se poate mântui); apoi vin şi ei, dar stau niţel retraşi, ca nişte „observatori“. Slujba se celebrează, fireşte, în şoapte şi cu mari precauţii. Avem din fericire parte de gardieni destul de nepăsători, mai ales în prima parte a dimineţii, când sunt foarte ocupaţi.

Incomparabila  frumuseţe  şi  covârşitoarea  măreţie  a slujbelor acestora clandestine săvârșite de nişte puşcăriaşi zdrenţuroşi, tunşi chilug, murdari şi slabi de le plângi de milă ori de scârbă mă izbesc din prima clipă. Ele sunt cu adevărat un lucru nemaipomenit şi răscolitor. Nimic nu le  poate  întrece  splendoarea,  deşi  se  reduc  mai  mult  la gesturi furtive şi la şuşoteli. Cu timpul însă, în cursul celor câteva săptămâni ce petrec în camera 87, prindem curaj. Cuvintele se rostesc mai răspicat, gesturile se fac mai amplu, mai făţiş. Sentimentul interconfesional prinde aripi şi ecumenismul devine altceva decât o bunăvoinţă şi o intenţie nobilă, devine o comuniune şi o înflăcărare.Cred că nici Papa înconjurat de cardinalii săi în Capela Sixtină, nici slujbele la Sf. Sofia sub Justinian, nici liturghia oficiată la catedralele din Colonia, Chartres ori Toledo, nici ceremoniile  cele  mai  fastuoase  de  la  Sf. Vasile  Blanjenîi,  de  la Notre Dame din Paris ori de la abaţia din Westminster nu pot  întrece  sfioasele  noastre  ceremonii  lipsite  de  orice instrumentalitate.  Clericii,  am  impresia,  îşi  uită  fiecare denominaţiunea şi nu‑L mai predică – voioşi – decât pe Acel  care  Se  află  oriunde  sunt  doi  sau  trei  adunaţi  în numele Său.

Da, strălucirea slujbelor noastre ecumenice matinale, unde fervoarea creşte văzând cu ochii, o întrece numai cea a catacombelor şi a vizitelor Domnului Hristos în casa de la Betania.

Si mai presus de toate botezul, cu trei ani mai devreme  de slujbele mai sus pomenite:

10-15 Martie 1960
Lectiile de catehizare merg foarte repede ; parintele Mina e îngaduitor si nepretentios, si e drept ca si eu ma dovedesc a cunoaste destul de multe. Cei trei preoti se sfatuiesc între ei, apoi vin sa ma întrebe, ce vreau sa fiu, catolic sau ortodox ? Le raspund fara sovaiala ca ortodox. Foarte bine. Ma va boteza calugarul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez si ca un omagiu pentru credinta lor si, ca o dovada ca întelegem cu totii a da viata ecumenismului într-o vreme în care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul în fata preotilor catolici. Toti trei îmi cer sa ma consider botezat în numele ecumenicitatii si sa fagaduiesc a lupta – daca-mi va fi dat sa ies din închisoare – pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce fagaduiesc din toata inima.

La repezeala – dar cu acea iscusinta preoteasca unde iuteala nu stânjeneste dictia deslusita – parintele Mina rosteste cuvintele trebuincioase, ma înseamna cu semnul crucii, îmi toarna pe cap si pe umeri tot continutul ibricului (canita e un fel de ibric bont) si ma boteaza în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar : botezul sterge toate pacatele. Ma nasc din nou, din apa viermanoasa si din duh rapid.
Trecem apoi, oarecum linistiti, oarecum usurati – – hotul care nu-i prins în fapt e om cinstit – – la patul unuia din preotii greco-catolici : e lânga tineta si balie (am coborât cu totii de la cucurigu), si acolo recit crezul (ortodox), dupa cum fusese stabilit. Reînnoiesc fagaduinta de a nu uita ca am fost botezat sub pecetea ecumenismului.

Deci botezul sau este constient asumat si angajat cauzei ecumenice. Cum mai poate domnul Laiu sa insinueze „naivitatea” dupa asemenea marturii neechivoce?

A se vedea conceptia larga, complexa si echilibrata a monahului de la Rohia in ce priveste ecumenismul:

[…] Totodata este scoasa în evidenta o alta trasatura esentiala a crestinismului : închinarea în duh, nu ratione loci  , pe Muntele Garizim ori la Ierusalim, ci pretutindeni. Crestinismul e universal, nu cunoaste îngradiri nationale, teritoriale sau de orice alt soi. Orice fel de segregatie e necrestineasca. Cât despre cuvintele : “ Voi va închinati caruia nu stiti, noi ne închinam caruia stim”, ele se încadreaza într-o viziune ecumenica a crestinismului.

Fiindca se refera nu numai la samarineni, ci la toti precursorii Domnului, si ei însufletiti de Duhul Sfânt într-o oarecare masura si reprezentând preînchipuiri partiale ale revelatiei : la Moise în primul rând, apoi la Buddha, Lao-Tse, Confucius, Socrate, Platon, Aristotel si ceilalti “sfinti” ori celelalte “sibile”, zugraviti si zugravite pe zidurile exterioare ale multor biserici ortodoxe, vadindu-le toleranta si universalitatea. Islamismul, ulterior vietii pamântesti a lui Hristos, se cuprinde si el în sirul acesta de premergatori înduhovniciti prin felul cuviincios cum sunt mentionati în Coran parintele nostru Avraam, Sfânta Fecioara si Domnul Insusi, fapt mentionat nu fara emotie de F.M. Dostoievski în „Amintiri din Casa Mortilor”.

Parafrazand, adevarul nu a fost monopolizat de  Ierusalim sau muntele Garizim , Roma, Constantinopole, Augsburg, Canterbury, Geneva, Oxford, Battle Creek etc. Adevarul tine strict de „monopolul” Duhului Sfant, si fiecare partida crestina ( ” Caci trebuie sa fie si partide între voi, ca sa fie scosi la iveala cei gasiti buni.” – 1 Corinteni 11:19)  primeste adevarul in masura supunerii fata de Duhul lui Dumnezeu –  deci mereu „felii”, niciodata totul, cel putin pana astazi.

Si pentru ca delimitarile sa fie clare si sa nu lase loc la insinuari malefice:

Oricât am fi de ecumenici, nu putem să nu fim exacţi.Dumnezeul nostru e cu totul altcineva decât simplul, mecanicul  şi  neangajatul  „Creator“  (Brahma),  e  Dumnezeul bunătăţii,  dragostei,  jertfei  şi  posibilităţii  mântuirii,  pe care  nicio  religie  pre‑creştină  nici  cibernetica  nu‑L  pot concepe. Hinduismul, iudaismul şi islamismul s‑au putut ridica până la noţiunea de dreptate (inclusiv cele de orânduire şi supunere), dar nu mai încolo. Cibernetica Îl dovedeşte pe Creator, nu pe Iisus Hristos, nu pe Sfântul Duh. Treimea rămâne o noţiune specifică a creştinismului, a Dumnezeului bun.

Cred că ecumenismul nu poate însemna altceva decât o revenire la creştinismul iniţial aşa cum ne este el redat de Sfânta Scriptură, Sfânta Predanie şi Sfinţii Părinţi, fără de adaosuri sau modificări ulterioare.

Cat de „naiv” era parintele Nicolae se poate vedea si din solutia pe care o intrevede unitatii crestine:

  • ” mă tem că nu va putea fi rezolvat uşor sau curând.
  • ” Unitatea Bisericii cred că va putea fi realizată numai printr-o acţiune directă a Duhului Sfânt şi poate nu atât prin conferinţe ale teologilor, cât mai ales prin avântul noroadelor.”
  •  ” Cred că ecumenismul nu poate însemna altceva decât o revenire la creştinismul iniţial aşa cum ne este el redat de Sfânta Scriptură, Sfânta Predanie şi Sfinţii Părinţi, fără de adaosuri sau modificări ulterioare. ” (- ceea ce il face pe parintele Nicolae un simpatizant al paleo-ortodoxiei avant la lettre 🙂  )
  • ” poate că e mai bine să concepem ecumenismul ca o lucrare a inimilor creştine decât ca o tranzacţie realizată de exegeţi profesionişti.”

Restul propagandei, delirului si fobiilor adventiste nu merita nici macar contrazise, ci doar ignorate ca pe niste nazuri si halucinatii ce si sunt.

Atac la Rege

” La inceputul oricărei rebeliuni există un stadiu în care Regele nu este încă el însusi ţinta atacului. Îţi spui: „Regele este de bună-credinţă. Dregătorii săi sunt cei care calcă strâmb. Ei îl reprezintă incorect şi ii strică toate intenţiile – care, sunt convins, sunt intenţii bune, ceea ce s-ar vedea dacă dregătorii le-ar lăsa să se transforme in fapte.” Prima victorie constă in decapitarea catorva dregători: doar mult mai târziu, intr-un alt stadiu, indrăzneşti să mergi mai departe şi să decapitezi regele însuşi. În acelaşi fel, atacul lansat în secolul al XIX-lea asupra Sfântului Pavel nu a fost de fapt decat un stadiu al revoltei împotriva lui Christos. Oamenii nu erau pregătiţi să-L atace în număr mare pe Însuşi Christos. Ei au făcut prima mutare care se impunea firesc – cea de a-l ataca pe unul dintre principalii Lui dregători. Tot ceea ce le era antipatic în creştinism a fost, prin urmare, atribuit Sfantului Pavel. Din nenorocire, argumentele lor nu puteau avea trecere la cei care chiar citiseră cu atenţie Evangheliile şi Epistolele; insă se pare că puţini o făcuseră, astfel că prima victorie fu câştigată. Sf. Pavel fu inculpat şi surghiunit, iar lumea a trecut la următorul pas – atacul împotriva Regelui însuşi. ”

C. S. Lewis

Este „Cezarul” PSD de la Dumnezeu, domnule profesor ?

„Dati deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu“ (Matei 22,21 ;Marcu 12,17 ; Luca 20,25).
Fraza e clara si regimurile totalitare, adaugându-i si Rom. 13, cer credinciosilor sa le dea ascultare si respect. Iar multi crestini, care-si confunda religia cu prostia, sar si ei sa le aprobe : „e text !“.
Numai ca nu citesc atent. Dam Cezarului – se talmaceste : Statului – ce este al sau, daca e în adevar stat si se poarta în consecinta. Când statul (Cezar) se îndeletniceste cu ale lui, cu întretinerea drumurilor, mentinerea ordinei, canalizari, transporturi, apararea tarii, administratie si împartirea dreptatii, i se cuvine respectul si tot ce este al sau : impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci însa când Statul nu mai e Cezar ci Mamona, când regele se preface în medicine-man si puterea civila în ideologie, când cere adeziunea sufleteasca, recunoasterea suprematiei sale spirituale, aservirea constiintei si procedeaza la „spalarea creierului“, când fericirea statala devine model unic si obligatoriu, nu se mai aplica regula stabilita de Mântuitor, deoarece nu mai este îndeplinita una din conditiile obligativitatii contractului : identitatea partilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona).
Mântuitorul nu numai ca n-a spus sa dam lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu si lui Mamona ce este al lui Mamona, ci dimpotriva (Matei 6,24 ; Luca 16,13), a stabilit ca nu poti sluji si lui Mamona, si lui Dumnezeu. Când pe scaunul de domnie lumeasca sta un Cezar, îndemânarea nu este interzisa si Biserica,de-a lungul veacurilor, si-a avut politica ei. Dar când politica încape în mâinile Celuilalt, se aplica regula vaselor engleze care faceau piraterie sub pavilion strain : de îndata ce bastimentul inamic deschidea focul, era înaltat steagul national. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legatura, oricât de mica –nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfântului Vasile cel Mare.
(Diavolul : sa încheiem un pact. – Nu. – Atunci hai sa semnam un document prin care recunoastem si tu si eu ca doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce ? Nu admiti ca doi si cu doi fac patru ? De ce n-ai subscrie un adevar incontestabil ? –Nu-mi pun semnatura alaturi de a ta nici pentru a recunoaste ca exista Dumnezeu.)

— Când se produce conflict între porunca divina (sau dreptul natural) si porunca omeneasca (legea pozitiva) nu încape îndoiala pentru un crestin.
Dar crestinul, ca si Hamlet, e îndreptatit sa nu voiasca a-si pierde viata. Va încerca deci sa gaseasca o solutie pentru a nu calca porunca divina si nici a muri. Solutii, în general, se gasesc, si nu toate sunt neaparat dezonorante.
Când regele Eduard al VII-lea al Angliei a cerut sa fie scos din formula de juramânt pasajul potrivnic cetatenilor catolici, i s-a raspuns ca formula nu poate fi modificata si toate staruintele regale au fost respectuos respinse. Regele totusi era hotarât sa nu-si jigneasca o parte din supusi. A rostit juramântul asa cum i se prezentase, iar în dreptul pasajului cu pricina a fost apucat de o violenta criza de tuse. Dupa aceea a rostit juramântul în continuare, pasajul anti-catolic fiind reprezentat prin respectiva tuse.
Crestinismul ne cheama nu numai la oarba supunere, ci si la toleranta, întelepciune, dreapta socotinta si inteligenta, asa încât solutia lui Eduard al VII-lea a fost crestina. Daca însa, la nevoie si la adicatelea, nu mai exista scapare, orice iscusinta este exclusa : arboram pavilionul national, ne vindem haina si cumparam sabie, ne asternem de moarte, înfruntam primejdia.
Altfel traim, dar tristi – si cu insomnii, vorba tatei.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

%d blogeri au apreciat asta: