Apocalipsa,mesagerii meschini si propaganda desantata

Streetpreacherendmontage

untitled

Nicoale Steinhardt in „Jurnal discontinuu cu Nicolae Steinhardt” de Ioan Pintea

Despre Apocalipsa, interpretari fanteziste si fanii lor

img_0966

” Mileniştii, numai Dumnezeu ştie de ce, se bucură de mare trecere în închisori. Termenele acelea fixe pe care le statornicesc pentru sfârşitul pământului încântă pe toţi. Oamenii şi le comunică unul altuia cu aceeaşi plăcere ca pe o bârfă scandaloasă ori un secret sentimental. Iehoviştii socotesc că armaghedonul va fi pentru 1972 ori 1974. Alţii au stabilit alte date, într‑un viitor apropiat. Sunt şi unii care se referă la anul 2000.
Cifrele acestea, ni se spune, se află în Biblie. Unde, întreb eu, unde ? Undeva e, dom’le ! (S‑au făcut, cică, socoteli pe baza unor texte din Iezechil ori Daniel ori din Apocalipsă, texte prielnice interpretărilor fanteziste. Mai că‑mi vine să cred că n‑au greşit catolicii dispunând ca niciun credincios să nu citească Apocalipsa fără de îndrumarea şi controlul unui preot.)
Cifrele acestea, specialitatea sectanţilor, îi ameţesc şi pe ceilalţi; există în sufletul omului un fel de snobism al participării la catastrofe, oricine e dispus a suferi dacă ştie că suferinţele lui fac parte dintr‑o mare tragedie finală de proporţii universale.
Le citez, totuşi, textul absolut categoric de la Matei 24,36 (v. şi Matei 24,42; 25,13; Marcu 13,32; Fapte 1,7 etc.): „Iar de ziua şi de ceasul acela (ale sfârşitului) nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl“.
Dar cine să dea crezare unui text evanghelic şi cuvintelor lui Hristos atunci când poate să fie legănat de sumbrele splendori ale unei eshatologii apropiate ? Citatului meu, deşi irezistibil, nu i se acordă nicio importanţă. Se crede în armaghedonul din 1972, se crede în anul 2000 etc. mai mult decât în din ce în ce mai probabilul decret de graţiere. ”

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia

Despre Apocalipsa, infumurari si vinovata imaturitate

” Atâtia cãrora le vine greu sã creadã în Hristos, dar sunt gata sã ia drept bun tot ce au spus Helena Petrovna Blavatsky, Mrs. Annie Besant, Helen White, Krishnamurti, colonelul Olcott… si încã… sunt atatia pseudo-yoghini în Occident… atatia prooroci în India…

Tusea, nuvela lui Hugh Walpole : naivitatea îndãrãtnicã a milenismului e prinsã subtil. Walpole : toate calculele acestea sunt fãcute de oameni care interpreteazã pe Ezechil, pe Daniil si Apocalipsa fãrã a sti ebraica ori aramaica si fãrã sã aibã elementare cunostinte de cosmografie. ”

” Întemeietorul sectei adventiste care a dat drept soroc al celei de-a doua veniri a Domnului anul 1844 (întâi primãvara, apoi toamna), martorii lui Iehova si milenistii trec toti peste cuvintele categorice ale Mântuitorului (Matei 24,36 si Luca 17,20) unde se aratã cã ziua si ceasul nu sunt cunoscute de nimeni, nici de îngeri, nici de Fiul, ci numai de Tatãl.

Calculele sectante se întemeiazã pe interpretãri riscate ale unor texte obscure din proorocirile lui Ezechiil si Daniil si Apocalipsã, si dovedesc înfumurare.

Bine face biserica romano-catolicã oprindu-i pe laici de a citi si interpreta singuri Apocalipsa.

Scene apocaliptice au fost mereu în istorie si poate cã adevãrul (consecintã a ultimelor cuvinte din Luca 4,6) e simplu : vremurile de catastrofe sunt o constantã a omenirii, un parametru al lumii care trãieste sub blestem. Semne sunt multe, de fiecare datã, si multi se fudulesc crezând cã fac parte din ansamblul clipelor finale. Existã o ispitã (trufasa si nerãbdãtoare) a sfârsitului.

Taina Judecãtii de Apoi este bine pãstratã si copilãroasele încercãri de a o dezvãlui sunt ca o sfidare a spusei Domnului. ”

Nicolae Steinhardt , Jurnalul fericirii

Despre „Anul nou”

fireworks-3816694_1920

În realitate, timpul nu are despărţituri, la începutul unei luni sau al unui nou an nu există nici tunete, nici furtuni, nici sunete de trâmbiţe, şi chiar şi în zorii unui secol numai oamenii sunt cei care trag cu puşca şi sună din clopote.

Thomas Mann – Muntele vrajit

Time has no divisions to mark its passage; there is never a thunderstorm to announce the beginning of a new year. It is only we mortals who ring bells and fire off pistols.

 Thomas Mann – The Magic Mountain

Nicolae Steinhardt: despre… referendum ?

Secretul, asadar, coana Lenuta, iata-l : doi si cu doi fac patru este o formula algebrica : noua ne revine de fiecare data sarcina s-o aritmetizam. A spune ca doi si cu doi egal patru nu înseamna a declara ca Tudor Vianu ca Goethe a scris Poezie si adevar ; ca Voltaire a murit în 1778 ori ca Balzac, domnilor, e un realist romantic. Sau a tine, ca George Calinescu, admirabile inedite prelegeri despre viata si opera lui Eminescu. Când alaturi de tine oamenii sunt taiati cu ferestraul, daca vrei sa enunti ca doi si cu doi fac patru înseamna ca trebuie sa urli cât te tine cosul pieptului : este o nedreptate strigatoare la cer ca oamenii sa fie taiati în doua cu ferestraul. Sub domnia lui Robespierre afirmau ca doi si cu doi fac patru cei care se revoltau împotriva faptului ca niste oameni erau trimisi la ghilotina numai pentru ca se nascusera nobili. (Prevestise el ceva, Beaumarchais, dar nimerise pe de laturi, ca Ieremia !) Sub Calvin, la fel, cei care nu puteau sa nu se cutremure vazând ca sunt sortiti mortii toti cugetatorii care nu aprobau întocmai teologumenele lui maître Calvin. Sanatoasa aritmetica ar fi facut cine i-ar fi expus lui Caligula îndoielile sale cu privire la putinta de a conferi calitatea de consul unui cal. Si asa mai departe de fiecare data. Pe doi ori doi patru, alde Vianu, Calinescu sau Ralea l-ar fi putut aritmetiza vorbind, bunaoara, despre Canal, drumul cel fara pulbere . […]

De fiecare data ecuatia generala algebrica se cuvine a fi aritmetizata, adica întrupata în adevarul acela anume ascuns si osândit de tiranul aflat la putere.  E povestea lui Andersen, a regelui gol. La ce bun sa afirmi întristat ca unirea ortodocsilor cu biserica romana s-a facut în mod silnic ori sa te ridici cu vehementa împotriva cotropirii otomane în perioada când altele erau chestiunile arzatoare la ordinea zilei : chestiunile arzatoare la ordinea zilei erau închisorile, erau procesele însotite de recunoasteri si autoacuzari ale inculpatilor, erau pedepsele administrative ; a le denunta pe acestea ar fi însemnat sa rostesti ca doi si cu doi fac patru. Evidentierea de catre parintele Staniloae a marilor abuzuri savârsite de catolicism sub Habsburgi ori înfierarea de catre profesorul Giurescu a jugului turcesc luau –oricât de savanti si de bine intentionati ar fi fost cei doi carturari – un aer foarte înrudit cu 21-ul lui Catavencu si cu Europa lui Farfuridi, fie spus fara pic de rautate ori lipsa de respect, dar si fara conventionale ocoluri.

[…] formula aceasta aparent numerica este de fapt abstracta si algebrica, ea cerându-se mereu tradusa, exemplificata, surprinsa în timp ; si anume de fiecare data în conformitate cu adevarul atunci interzis. A ! bietii de noi, tot robi ai istoriei suntem si tot sub vremi.

Ce inseamna azi ca 2+2=4 ? Azi , dupa reprimarea sangeroasa din 10 August? Azi , dupa mutilarea Justitiei? Azi dupa tentativele de cenzurare a incomozilor? Judecati singuri!

Lecturi crestine la Vechiul Testament : painea si vinul lui Melchisedek

Melchisedek, regele Salemului, a adus pâine şi vin. Acesta era preot al Dumnezeului cel Preaînalt. (Geneza 14:18 NTR)

Tradiţia patristică va vedea în pâinea şi vinul oferite lui Avram imaginea însăşi a Euharistiei. Clement Alexandrinul a văzut în pâine şi vin o prefigurare a sacrificiului euharistic, iar Ciprian de Cartagina, considerând că este vorba aici de o adevărată jertfă, a văzut în gestul lui Melchisedec o prefigurare a Liturghiei. „Paine si vin”: pentru crestini, prefigurarea euharistiei (cf Danielou. 1958, pp. 196-201)
The bread and wine offered by Melchisedech were considered from a very ancient date to be a figure of the Eucharist. Clement of Alexandria already speaks of „Melchisedech, who offered bread and wine, the consecrated food as a figure (typos) of the Eucharist” ( Strom. IV, 25; Staehlin, 319, 25). This idea is developed by St. Cyprian. His Letter LXIII, addressed to Cecilius, is actually devoted to combating the heretics who rejected the use of wine in the Eucharist. Here, Cyprian enumerates the principal texts of the Old Testament in which wine is presented as a figure of the Eucharist. And among these passages, the most important is that concerning Melchisedech: „In Melchisedech the priest, we see the sacrament
of the sacrifice of the Lord prefigured according to the witness of Scripture; Melchisedech, king of Salem, offered bread and wine” ( Ep. LXIII, 4; C.S.E.L., 703).
Jean Danielou, Bible and the Liturgy
Cyprian: Likewise, in the priest Melchizedek, we see the sacrament of the sacrifice of the Lord prefigured according to what the divine Scripture testifies and says: “And Melchizedek, the king of Salem, brought out bread and wine, for he was a priest of the most high God, and he blessed Abraham.” But that Melchizedek portrayed a type of Christ, the Holy Spirit declares in the Psalms, saying in the person of the Father to the Son: “Before the day star … I have begotten you …. You are a priest forever according to the order of Melchizedek.”2 The order proceeds first from the sacrifice and then descends to Melchizedek, a priest of the most high God, because he offered bread, because he blessed Abraham. For who is more a priest of the most high God than our Lord Jesus Christ, who offered sacrifice to God the Father and offered the very same thing that Melchizedek had offered, bread and wine, that is, actually, his body and blood? Letters 63.4.3

2 2Ps 110:4 (109:4 lxx).                       3 3FC 51:204*.

Sheridan, M. (2002). Genesis 12-50. Ancient Christian Commentary on Scripture OT 2. (26). Downers Grove, Ill.: InterVarsity Press.

„Om in dibuire”

„Mai întâi mulţumesc din toată inima lui Dumnezeu şi‑L blagoslovesc pe Nc. pentru a mă fi adus la închisoare, unde am primit lumina şi am trecut de la starea de brută inconştientă şi neştiutoare la aceea de om în dibuire.
Încerc apoi să‑mi sistematizez credinţele. Îmi dau numaidecât seama că nu dispun de certitudini. Nu pot dovedi nimic. Dar nici ei nu stau mai bine. Aşa‑zisele lor adevăruri pornesc de la nişte axiome nedemonstrate şi nedemonstrabile. Eu nu pot invoca absoluturi, dar credinţe şi convingeri temeinice am, desigur. Mă aflu în situaţia prevăzută de Ortega y Gasset, ideile îmi scapă, sunt redus la credinţe. 

[ … ] Teolog nu sunt, la multe obiecţiuni şi încuietori raţionale şi istorice ale necredincioşilor nu mă pricep a răspunde, însă nu încape umbră de îndoială pentru mine că Domnul Hristos e Calea, Adevărul şi Viaţa, iar Evanghelia e cuvântul hotărâtor.

[…] Nu sunt spinozist, hegelian, existenţialist, nici măcar nu‑s kantian. Cred, ca şi Homeakov, numai în puterea moralei şi a religiei; pe legi nu pun mare preţ, şi nici pe doctrine, credinţa o văd mai presus de ştiinţă, sentimentul (impulsul lăuntric al binelui, căci mereu ştim ce s‑ar cuveni să facem, chiar dacă, vorba cardinalului de Rohan, n‑o facem) peste inteligenţa administrativă. Din acest punct de vedere, sunt şi eu slavofil !

Puţinătatea aceasta doctrinară şi sistematică nu‑i din vina mea, pentru că mă întorc din realitate, nu de la cursuri ţinute în aulele universităţilor situate în parcuri umbroase ori pe malurile unor fluvii cu ape încete. Din nemijlocitul contact cu forma ultimă a realităţii nu m‑aş fi putut alege cu altceva. Dar mi‑e de‑ajuns, sunt liniştit şi convins că voi putea face faţă vieţii cu ele. Aceste mici credinţe cam rudimentare şi empirice nu‑s desigur un „sistem“, nu alcătuiesc un tot coerent, n‑au nimic din orânduirea unei teorii, sunt oricând expuse atacurilor oricăror „coerenţe“. Dar simt că nu mă vor înşela.
De unde vin ? Cu ce le justific, le întemeiez ? Cu nicio teoremă, cu niciun silogism formal, şi nici cu vreo analiză a istoriei, a gândirii; doar cu vreo câteva intuiţii şi licăriri într‑o opacitate fără fir conducător de ordin raţional. […] Aşadar nu am principii organizate şi siguranţe opozabile. Am numai îndemnuri, convingeri. Pot fi sigur că sunt de la Dumnezeu ? Şi‑L pot oare dovedi pe Dumnezeu ? Nu pot, fireşte că nu. Totul se petrece într‑un domeniu de incertitudini şi relativitate, de unde pot rezulta şi fermităţi. […] Eu nu ies din închisoare cu – la figurat – o cărticică plină de răspunsuri la toate întrebările, pe materii şi‑n ordine alfabetică. Creştinismul mă lasă liber, pe deplin răspunzător, şi‑mi pune la îndemână o Scriptură pasibilă de interpretări care toate antrenează libertatea şi răspunderea mea.”  Nicolae Steinhardt

%d blogeri au apreciat asta: