Ortodoxie vs protestantism & catolicism la Steinhardt – in 7 fragmente din Jurnal

1. Nu ma intereseaza ce anume urmareste Grupul [Oxford], ce-l desparte de numeroase alte secte si uniuni protestante. Dar e primul meu contact zilnic si sustinut cu oameni a caror principala preocupare e credinta în Dumnezeu si grija de mântuire, care au facut sacrificii banesti pentru a veni aici, la Interlaken, care iau în serios tot ce fac si tot ce discuta. Oricât de mundan sa fii si nu se poate sa nu te simti atras de oamenii acestia toti curati.
   Naivitate multa, teologie sumara, la cei mai multi o cultura general redusa, conceptii adesea candide. Dar si fragezime, farmec, o impresie de camere bine aerisite, nici umbra de tertipuri, viclesug, blazare, dospire.
   Numele Irlandezului mi-a plecat din minte, ori s-a pitit în ascunzisuri de materie cenusie care-mi sunt inaccesibile. Ma vad astfel silit sa pomenesc drept Irlandezul când ma rog pentru el în fiecare zi, ca si pentru Grupul de la Oxford. In dimineata dinainte de plecarea lor paseste grabit spre mine : te cautam, îmi spune, voiam sa stii ce am visat : mi-a aparut Domnul si mi-a încredintat ca te va chema la El. Se vede ca privesc întrebator, deoarece repeta, explicativ ; vei fi printre cei care cred într-însul.

2. Ana socoteste ca trei pericole ameninta crestinismul occidental : rationalismul, sentimentalismul si moralismul.
Protestantismului mai ales îi da târcoale moralismul. Catolicismului, rationalismul ; iar sentimentalismul bântuie pe unde poate, pretutindeni. Ortodoxia, fireste, nu trece cu vederea nici ratiunea, nici sentimentul si nici morala. Pe toate trei se sprijina si tustrelelor le face loc. Dar pe deasupra lor asaza harul care le îmbina si, îmbinându-le, le cumpaneste nelasând pe nici una sa strice echilibrul.
Ortodoxia, de aceea, nu coboara la nivelul nici unei din cele trei adjuvante ale credintei, ci se mentine la acel – integral si inefabil – al sacrului. Harul e ordonator, armonizator si cumpanitor.

Jurnalul fericirii

3. Ortodoxia, mai mult, mai stăruitor, mai duios decât protestantismul ne apropie de ideea de taină, care‑i una din esenţele universului. Trăim înconjuraţi de taine, cu toate că nu ne place a o recunoaşte, am vrea să lămurim totul deşi poate că o „marjă“ de mister e de neînlăturat. Dumnezeu Însuşi – Dumnezeu mai ales – e tainic. Zicala: Căile Domnului sunt de nepătruns, Englezii o formulează mai precis: Dumnezeu umblă (literal: Se mişcă) pe căi misterioase.
Pascal: Dacă Dumnezeu există înseamnă că trebuie să fie de neînţeles.

 

4. Pe aceste nemiloase, teribile texte (nu suntem decât părţi, obiecte, recuzită într‑un decor) şi‑au construit protestanţii aspra lor doctrină a harului. Catolicismul posterior contrareformei (iezuiţii, moliniştii, toţi adversarii lui Pascal) au încercat să îndulcească lucrurile, să ia textelor pauliniene ceva din cumplitul lor absolutism. Ortodoxia cunoaşte şi nu contrazice răspunsurile lui Elihu şi afirmaţiile lui Pavel, dar nu stăruie asupra lor (ca protestanţii), ci cu obişnuitu‑i tact acoperă în taină acestea toate şi rosteşte kyrie eleisson  .

 

5. După‑amiază – mielul mi‑a stârnit strigăte de bucurie şi, îndrăznesc să spun, un „entuziasm de nedescris“ mai sincer decât cel din şedinţele de partid ori sindicale – ea revine, de data aceasta cu un caiet pe care mi‑l încredinţează cerându‑mi să‑l citesc şi să păstrez secretul cel mai desăvârşit. Mă lămuresc de îndată. Sora e penticostală, iar caietul e plin de poezii de‑ale lor, naive, siropoase şi patetice.
De ce or fi preferând ei poezioarele şi versurile acestea dulcege şi artificiale textului aprig şi fierbinte al evangheliilor ? Nu pot pricepe. Pun caietul deoparte. Dar mă şi cert: adu‑ţi aminte, îmi spun, de jurământul din camera 18 de la Jilava. N‑ai jurat fidelitate ecumenismului ?

Şi‑mi aduc aminte şi de personajul mamei din Tragedia Americană a lui Theodore Dreiser, care nu găseşte nedreaptă executarea fiului ei pentru o crimă pe care n‑a săvârşit‑o, dar a dorit‑o şi a gândit‑o. Câtă măreţie şi la sectanţi !
De bunăvoia mea am ales ortodoxia, îi sunt credincios, cred şi mărturisesc că este calea cea bună şi adevărată. Statornic stau şi sunt în hotărâri. Dar nu şi fanatic. „Acesta este sângele Meu care pentru voi şi pentru mulţi se varsă…“ Eu mă împărtăşesc numai la biserică şi după ritualul ortodox – e calea mea şi o cred bună şi adevărată – dar nu osândesc pe nimeni, mieluşelul alb este al tuturor (va fi mâncat peste o lună, două) şi nu e bine s‑o înfrunt pe soră cu vorbe aspre ori cu ironii.
Îi restitui caietul cu mulţumiri politicoase. Dar neclintit rămân în convinsa mea hotărâre ortodoxă.

Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia

6. Adventistii acestia care zile întregi nu manânca daca banuiesc o urma de grasime în gamela, legionarii acestia care-si dau bucatica de pâine bolnavilor, tinerii acestia care au trait ca fiarele ani de-a rândul în munti, copiii acestia care au înjghebat o Liga Revolutionara Româna si au mesterit o bomba (îi lipseau numai declansatorul, materialul exploziv si posibilitatea de a functiona), taranii acestia care n-au vrut sa se colectivizeze sau care, beti fiind, si-au strigat naduful în cârciuma si au înjurat apasat dupa o lunga tacere, unitii care n-au înteles sa-si paraseasca denominatiunea, iata oamenii pe care mi-i doream (inconstient poate). Inchisoarea, vad, e locul meu de împlinire, cum zice Toynbee despre imperiul otoman ca a fost statul universal al ortodoxiei. Eroii acestia modesti, unii ridicoli (dar nu exista eroi ridicoli : accessorium sequitur principale  ), îi compar cu ce mi-a fost dat sa vad la Paris între 1936 si 1939.

7. ” Până la urmă îmi pare că toată lumea are în parte dreptate, că fiecare deţine o părticică dintr‑însa. Da, toţi au dreptate. (Iar nu: nimeni n‑are dreptate.) Şi hitleriştii, că prea a fost absurd tratatul de la Versailles şi prea cumplită mizeria Germaniei după război. Şi comuniştii, că există cu adevărat exploatare şi sete de bani şi sărăcia‑i lucru rău şi urât şi nu duce la nimica bun şi de folos. Până şi social‑democraţii, până şi ei au fărâma lor de dreptate, aşa căldicei ce se află, şi nătângi de dau în gropi şi fac comuniştii ce vor cu ei. Toate popoarele, toate doctrinele şi fiecare ins pentru sine. Nu există o teorie care pe toate, singură, să le poată lămuri şi rezolva, nu există glas care să poată striga: numai eu, voi nu. Şi bine face Dumnezeu că trimite ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi, şi peste liberali şi peste ţărănişti, şi peste sionişti şi peste cuzişti, şi peste ortodocşi şi peste adventişti (măcar că nu se spală sâmbăta), şi peste legionari şi peste simplii contrarevoluţionari.”

Jurnalul fericirii