Dumnezeu este … liberal*? Da…

Tot tata, saracu, dupa ce i-am spus ca m-am botezat : Numai sa fi fost sincer, si sa-ti dau un sfat : nu-ti baga în cap ca acum s-a zis, Dumnezeu o sa se ocupe numai de tine. Nu uita ca mai sunt vreo trei miliarde.

Jurnalul fericirii

S-ar zice ca batranul evreu ii propovaduieste fiului sau proaspat crestinat un Dumnezeu… liberal, adica un Dumnezeu de la care fiu-sau bine ar face sa nu se astepte la o politica interventionalista la fiecare colt de strada. Este observatia una de buna credinta si bun simt, menita sa tempereze din idealismele si entuziasmul inerente oricarei convertiri? Observatia amuzant-serioasa si aparent ironica se situeaza deci in registrul unui binevenit sfat parintesc catre fiu-sau novice crestin “prea” fervent, un soi de vaccin contra “bolilor copilariei” convertirii?

Eu asa cred. Seniorul Oscar , ca un om experimentat, trecut prin viata, caruia ochii i-au vazut multe, isi instruieste fiul cum sa evite unele din capcanele obisnuite care apar in calea neofitului. Mai cu seama ca-si cunoastea ca nimeni altul fiul , cu firea lui cu bune si rele cu tot.

Deci:

1. numai sa fi fost sincer

2. nu-ti baga în cap ca acum s-a zis, Dumnezeu o sa se ocupe numai de tine. Nu uita ca mai sunt vreo trei miliarde

Sa le iau pe rand.

1. Sinceritatea – ca orice evreu suspicios , prima avertizare vizeaza motivatiile si resorturile convertirii. Era Nicu din fire o persoana cu tendinte spre nesinceritate? Nici vorba! Pericolul care-l pandea pe fiu-sau era mai degraba excesul de sinceritate! Si atunci de ce avertizarea? Pentru ca presiunile din inchisoare ar fi putut forta – teoretic – o convertire nesincera. La cum isi stia fiul , un asemenea scenariu era foarte putin probabil, dar tatal vrea sa elimine orice suspiciune punandu-si urmasul sa se autoanalizeze critic.

2. Sa nu ti se suie la cap ca Dumnezeu nu iti are decat tie grija! – s-ar putea parafraza. Aproape orice neofit , la dragostea dintai, ca orice indragostit, este lovit, partial, de un soi de orbire. Nu vede anumite lucruri, are o perspectiva limitata sau mai bine zis “filtrata”, asa incat nu percepe anumite “detalii” care ulterior se dovedesc importante. A crede ca esti buricul pamantului si ca Dumnezeu poate si vrea a functiona pe post de iubit/dadaca 24 de ore din 24, nemaiavand alte griji sau prioritati, seama a pretentii rezonabile doar pentru… “luna de miere”. Luna de miere azi, primul an de casatorie la evrei pe vremuri. Doar atunci , si poate nici macar atunci exclusiv, viata se invarte doar in jurul dulcetii si placerii de a fi cu cel iubit si numai cu el/ea. Insa vine si ultima zi a lunii , cand viata revine la normal. Si realizezi ca nu mai esti no 1 pe agenda 24/24…

Este dulce tentatia de a ramane intr-o vesnica luna de miere. Unii nu vor sa revina cu picioarele pe pamant si ar prefera sa pluteasca eventual totdeauna printre norisori rozalii …

Banui ca de o asemenea ispita voia sa-si fereasca tatal fiul. Si astfel ii si serveste ironia: “Nu uita ca mai sunt vreo trei miliarde”.  In alte cuvinte, Dumnezeu te iubeste, asa cum ai inteles , dar nu-ti crea iluzii ca te iubeste doar pe tine si numai pe tine. Mai are si pe altii de iubit, mai are si pe alti de convertit, ca si pe tine, mai are si alte “dureri de cap” care “nu-I vor permite” “sa se ocupe numai de tine”. 

Si ce-mi place teribil la Seniorul Steinhardt este ca spune “mai sunt vreo trei miliarde”. Nu stiu ce date statistice avea dansul la data acestei afirmatii despre populatia totala a lumii, dar imi place sa cred ca cele 3 miliarde nu se refera doar la crestini. Poate macar la crestini + evrei. :)

Teologia predicata aici de batranul evreu, este cea a unui Dumnezeu… liberal, adeptul pricipiului non-interventiei si al respectului pentru libertatea individului. Nu un Dumnezeu deist, neinteresat de mersul lumii Lui , dar nici un Dumnezeu care face minuni la fiecare 5 minute pentru orice neofit sau mai invechit pe Cale. Un Dumnezeu care poarta de grija, a Carui “mana” protejeaza,dar intervine direct si punctual doar atunci cand este absolut necesar dupa socotelile Lui. Un Dumnezeu care nu ia decizii in locul crestinului, nu-i trimite metroul la fix ca sa nu intarzie la munca( desi mai sunt si exceptii), nu-i “sopteste” subiectul de la BAC…etc Un dumnezeu pe post de duhul lampii lui Alladin nu este Dumnezeul seniorului Steinhardt. Pe buna dreptate!

* LIBERÁL, -Ă, liberali, -e,adj.s. m.I.Adj.1. Care aparține liberalismului, privitor la liberalism.

LIBERALÍSM n. 1) Curent ideologic și social-politic care promovează inițiativa privată, ce se opune comunismului și dirijismului.

LIBERALÍSMs. n.1. Doctrină care, opusă socialismului și dirijismului, proclamă principiul nonintervenției statului în economie, în relațiile economice existente între indivizi, grupuri sociale sau națiuni; promovează ideea libertății economice, a liberului schimb, a liberei concurențe etc. 2. Atitudine de îngăduință excesivă față de greșelile altora. – Din fr.libéralisme.

Io cu cine votez coane Mitica?

Asa cum spuneam: votez. Cu cine? Cu cine mai poti vota in Romania azi si sa-ti mentii speranta – macar atat – ca n-ai pierdut vremea degeaba?

Ce ne ofera “piata”?

  • Un PSD revenit in forta, flamand, arogant, “condus” de un plagiator-marioneta la mana baronilor care mai de care mai penali si mai aroganti. Un PSD care nici macar nu face un minim efort de a-si masca intentiile : subjugarea justitiei “basiste” deranjante, adica a celor care le stau in gat/ochi/cale de la furaciuni masive de care nimeni sa nu-i poata acuza. Un PSD cu afinitati  ne-europene, ci mai degraba asiatice, autoritariste, de sorginte sino-ruseasca. Un PSD nu doar incapabil sa se reformeze, un PSD care venereaza coruptia, furtul nerusinat, aroganta maxima a la Nastase , Dragnea, Mazare et co
  • un PNL foarte departe de L-ul din nume. Un PNL confiscat de un mascarici cu nume imaculat, un tip insa foarte maculat, care s-a compromis irecuperabil prin atitudini virulent anti-occidentale. Un PNL care s-a facut frate cu … de se-nvart Bratienii in mormant precum motoarele superturate… Un PNL care a pus umarul la dezastrul ultimilor ani doar de dragul  unor ramasite de ciolan…
  • partidul de buzunar si antena al turnatorului Felix – o caricatura de partid sustinut de un trust infam in slujba intereselor unui securist extrem de toxic pentru Romania ultimelor decenii
  • un PDL dezorientat, cochetand cu ideea “colaborarii” cu PSD “intru interesul national”; un partid impotent dupa divortul de locomotiva prezidentiala
  • un PMP deja compromis prin aservirea lui unei doamne mult prea detestate de electorat
  • un UDMR vesnic interesat de guvernare si specularea certurilor romanilor pentru impunerea intereselor unguresti in Transilvania

Ce a mai ramas? Firmituri insignifiante. O singura exceptie , raza de speranta: Forta Civica a d-lui MRU. Un partid tanar avand in frunte un profesionist, fost prim ministru, fost ministru de externe si fost sef al unui serviciu de informatii. Pentru mine ca si pentru domnul Andrei Plesu ramane singura optiune care merita.

Wesley,credinta vie si sfintirea

Cînd Hristos a spus: „Credinţa ta te-a mîntuit”, nu se referea la credinţa pe care o puteau avea şi demonii, ci la cea pe care Pavel a descris-o ca fiind „credinţa care este lucrătoare prin iubire”: teologii ortodocşi răsăriteni, părinţii de la Conciliul tridentin şi John Wesley conside­rau acel text favorit pentru relaţia strînsă existentă între îndreptăţirea prin credinţă şi vieţuirea în sfinţenie. Exista într-adevăr „un consens universal al tuturor celor ce sînt ortodocşi” (cel puţin potrivit definiţiilor Reformei) că, în vreme ce „cuvîntul a îndreptăţi nu trebuie luat într-un sens moral”, credinţa care îndreptăţeşte trebuie totuşi să fie vie, să producă nu doar iertarea păcatelor, ci şi o reînnoire a vieţii, şi era un grosolan „abuz faţă de doctrina” îndrep­tăţirii a trage concluzia, pe baza acesteia, „că cineva se poate mîntui fără fapte bune”.

Jaroslav Pelikan, Traditia crestina – Volumul V

Este remarcabila “coalitia” lui Wesley cu viziunea ortodoxo-catolica a sfintirii prin prisma “credintei care lucreaza prin iubire”. Spre deosebire de Luther si Calvin, ale caror pozitii virulent anti-catolice, au dus la pozitii dezechilibrate, Wesley a avut intelepciunea “temperantei” , a inteleptei cai de mijloc: a respins “excesele sfintirii” de la ortodocsi si catolici ( mijlocirea Fecioarei, sfintilor, icoanelor, preotilor, tainelor) dar a pastrat continuitatea cu cea mai pura traditie evanghelica a sfintirii. Evitand atat extremele protestante cat si pe cele ortodoxo-catolice, Wesley se pozitioneaza ideal chiar pe linia evanghelica cea mai fina : Legea si Evanghelia nu se “contreaza” ci se “completeaza”, indreptatirea si sfintirea nu se “submineaza” reciproc ci sunt ambele “in slujba mantuirii” cu care fiecare se confunda complet doar “impletite”.

PS: adventistii, fiind profund indatorati teologic lui Wesley, se trezesc astfel mult mai aproape de tabara … papala/”anti-christa” si ortodoxa decat luteranii , calvinii, baptistii… interesant, nu? :)

Infernul “minimal”

Pentru mine, infernul este moartea veşnică şi e vorba, evident, de o pedeapsă. Dar eu pledez pentru un infern minimal . Dacă există persoane cărora, din cauza purtării lor trecute, li se va refuza fericirea veşnică, bănuiesc că la Judecată vor fi martorii fericirii celor aleşi, fericire la care ei nu au dreptul. Apoi, vor fi reduse la neant. Să admiţi că există, pentru aceste persoane, un loc al suferinţelor ar însemna că Dumnezeu nu ar triumfa, până la urmă, asupra răului . Suferinţa celor damnaţi ar fi tocmai aceea de a nu atinge fericirea de a trăi cu Dumnezeu. Această suferinţă îi va conduce la moarte, nu şi la o tortură veşnică. Când Isus vorbeşte de un foc “ce nu se stinge”, recurge la o meta­foră pentru a lăsa de înţeles că va exista într-adevăr o pedeapsă eternă după încheierea socotelilor lumeşti.

Jean  Delumeau in Andre-Comte Sponville – Cea mai frumoasa istorie a fericirii

De ce voi vota

Destui ani m-am abtinut de la vot desi n-am fost deloc lipsit de orientare politica (destul de clara). Cu ani in urma am sfatuit sa nu se mearga la vot pentru a nu deveni partasi/vinovati la/de  ascensiunea unor tipi dubiosi in spatele unor “momeli” relativ “curate”.

Anul asta voi merge la vot. De ce? Pentru ca si daca nu este obligatoriu votul ( ca in unele state) , ma simt cumva “obligat” sa nu dau bir cu fugitii din fata unei responsabilitati pe care orice cetatean o are: cea de a influenta – fie si cat de putin – soarta “cetatii”. Pentru ca am realizat ca a ma da la o parte inseamna a lasa pe altii sa hotarasca. Si cred ca prea multi romani au ajuns prea scarbiti de politica si lasa “soarta tarii” pe mainile altora. Si macar daca acesti “altii” ar fi cei mai indicati sa incline “balanta” in directia mai putin rea… Dar cand vad cum mafiotii de toate “culorile” cumpara “la kilogram” voturile amaratilor usor manipulabili cu kilograme de …nimicuri, simt ca fie si doar un vot merita sa le stea impotriva. Uite-asa: precum rusul ala care a votat singur contra incorporarii Crimeei in Rusia. Ilia Ponomarev stia ca votul lui “nu conteaza”, ca nu v-a deturna nebunia majoritatii. Dar a votat “uitand” de consecinte( amenintari cu moartea, ostracizare…). A votat si votul lui a ramas in istorie ca o opozitie simbolica – si cat de simbolica!

Fie si numai ca Ilia Ponomarev si voi vota!

Sa nu votez ar inseamna (printre multe altele…) :

  • sa ma prefac a nu vedea cum un plagiator dovedit si clica ce-l dirijeaza isi bat joc de o tara intreaga,
  • sa ignor cum un prim ministru “Pinocchio” se plimba cu barcutza (trasa de slugi mult prea obediente)  ca sa fie filmat de televiziuni propagandistice “sa-l vaza tara” cat il “doare” pentru “bobor”
  • sa nu-mi pese cum un turnator infam incearca sa se joace cu soarta unei tari si s-o aserveasca interesului clanului sau prin manipularea grosolana via un trust de lingai si javre asmutite la comanda
  • sa nu-mi fie rusine fata de toti oamenii de treaba din tara mea care sunt bataia de joc a unei mafii de ex-tovarasi in frunte cu baronii aroganti care taie si spanzura fiecare pe mosia pe care o crede a lui
  •  sa “uit” si inchid ochii cum niste inconstienti au incercat sa destabilizeze o tara si s-o realinieze Moscovei printr-o lovitura de stat evitata doar gratiei interventiei forte in extremis a unor forte externe care sunt nevoite sa joace rolul dirigentului pentru elevi  corijenti si recalcitranti
  • sa fiu de-a dreptul nesimtit si sa nu sanctionez (fie si o data la patru ani , cand am dreptul legal) o sleatha de penali ajunsi parlamentari care-si dau legi care sa-i faca imuni in fata legii, adica sa fure cat vor fara ca nimeni sa nu-i poata lua la intrebari

Desi traiesc pe alte meleaguri, nu pot ramane indiferent la ce se intampla in tara de origine decat cu pretul unei “amnezii” sau ne-simtiri culpabile.

 

Parte a corpului mistic – C S Lewis

 

Biserica va trăi mai mult decât universul; fiind parte din ea, per­soana individuală va trăi mai mult decât universul. Tot ceea ce se află în unire cu Capul nemuritor va participa la nemurirea lui. Astăzi se vorbeşte puţin despre aceasta de la amvoanele creştine… Dacă nu credem în ea, să fim oneşti şi să expediem credinţa creştină la muzee. Dacă însă credem în ea, să încetăm a ne mai preface că nu înseamnă nimic. Căci acesta este adevăratul răspuns la fiecare pretenţie excesivă ridicată de colectiv. El este mu­ritor; noi vom trăi veşnic. Va veni o vreme când fiecare cultură, fiecare instituţie, fiecare naţiune, neamul omenesc, întreaga viaţă biologică vor dispărea, dar fiecare dintre noi va fi încă viu. Nemurirea ne este promisă nouă, nu acestor entităţi colective. Hristos nu a murit pentru socie­tăţi sau pentru state, ci pentru oameni. In acest sens, din perspectiva colectiviştilor seculari creştinismul pare să aducă negreşit cu sine o afirmare aproape frenetică a in­dividualităţii. Totuşi, nu individul ca atare este cel care ia parte la biruinţa lui Hristos asupra morţii. Luăm parte la biruinţă dacă suntem în învingător. O lepădare sau, în limbajul categoric al Scripturii, o răstignire a eului natu­ral este paşaportul către viaţa veşnică. Nimic din ce n-a murit nu va avea parte de înviere. Iată deci cum rezolvă creştinismul antiteza dintre individualism şi colectivism.

In aceasta constă ambiguitatea înnebunitoare a credinţei noastre, aşa cum apare ea probabil celor din afară. Pe de o parte, se opune mereu cu îndârjire individualismului nostru natural; pe de altă parte, le redăruieşte celor care abandonează individualismul o posesie veşnică a propriei fiinţe, ba chiar a trupurilor. Ca simple entităţi biologice, fiecare cu propria dorinţă de a trăi şi de a propăşi, suntem în aparenţă lipsiţi de importanţă; suntem praf şi pulbere.

Dar ca mădulare în Trupul lui Hristos, ca pietre şi stâlpi în templu, ni se garantează identitatea de sine veşnică şi vom ajunge să ne amintim de galaxii ca de nişte poveşti de demult.

C.S. Lewis, Ferigi şi elefanţi  şi alte eseuri despre creştinism

The Church will outlive the universe; in it the individual person will outlive the universe. Everything that is joined to the immortal head will share His immortality. We hear little of this from the Christian pulpit today. . . . . If we do not believe it, let us be honest and relegate the Christian faith to museums. If we do, let us give up the pretence that it makes no difference. For this is the real answer to every excessive claim made by the collective. It is mortal; we shall live forever.
There will come a time when every culture, every institution, every nation, the human race, all biological life is extinct and every one of us is still alive. Immortality is promised to us, not to these generalities. It was not for societies or states that Christ died, but for men. In that sense Christianity must seem to secular collectivists to involve an almost frantic assertion of individuality. But then it is not the individual as such who will share Christ’s victory over death. We shall share the victory by being in the Victor. A rejection, or in Scripture’s strong language, a crucifixion of the natural self is the passport to everlasting life. Nothing that has not died will be resurrected. …. There lies the maddening ambiguity of our faith as it must appear to outsiders. It sets its face relentlessly against our natural  individualism; on the other hand, it gives back to those who abandon individualism an eternal possession of their own personal being, even of their bodies. As mere biological entities, each with its separate will to live and to expand, we are apparently of no account; we are cross-fodder. But as organs in the Body of Christ, as stones and pillars in the temple, we are assured of our eternal self-identity and shall live to remember the galaxies as an old tale.

—from “Membership” (The Weight of Glory)

The Passion According To St. Matthew

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 104 other followers

%d bloggers like this: