The Passion According To St. Matthew

Dansul “liturgic”: bun, nebun?

Psalmi 30:12 (Psalmii – traducere catolica 2005)

Tu ai schimbat plânsul meu în dans,
mi-ai sfâsiat haina de pocãintã
si m-ai încins cu bucurie,

Psalmi 30:12 (LXX 2006)

12 Mi-ai schimbat jalea in dantuire,
sfasiatu-mi-ai haina de pocainta
si m-ai incins cu bucurie,

Psalmi 30:11 (NTR 2007)

Un psalm. Un cântec pentru dedicarea Casei. Al lui David.

Mi-ai prefăcut bocetul în dans,
mi-ai înlăturat sacul de jale şi m-ai încins cu veselie,

Dupa cum se poate vedea in mai toate Psaltirile in traduceri recente , dansul apare ca expresie ca bucuriei de a fi fost salvat. Cornilescu si altii sunt mult mai reticenti fata de asemenea “iesiri temperamentale”. Totusi David a “dansat/jucat inaintea Domnului” si doar Mical s-a gasit sa-i reproseze asta cu consecintele bine stiute…

În timp ce Chivotul Domnului intra în Cetatea lui David, Mihal, fiica lui Saul, se uita pe fereastră. Când l-a văzut pe regele David, sărind şi dansând înaintea Domnului, l-a dispreţuit în inima ei. (2 Samuel 6:16)

David i-a răspuns lui Mihal: – Înaintea Domnului, Care m-a ales mai presus decât pe tatăl tău şi mai presus decât pe oricine din familia lui şi m-a pus drept conducător peste poporul Domnului, peste Israel, înaintea Lui am dansat. (2 Samuel 6:21)

Este  legitim dansul in exprimarea bucuriei mantuirii? DA. Ce fel de dans este legitim… asta este alta problema. Dansand inaintea chivotului David si-a ilustrat prin exemplu propriu ceea ce avea sa ne ramana noua in Psalmul citat :

Mi-ai prefăcut bocetul în dans,
mi-ai înlăturat sacul de jale şi m-ai încins cu veselie,

David cel candva dat in urmarire generala, “wanted”, vanat si haituit , acel David era acum imparatul uns de Dumnezeu , bucurandu-se de inlaturarea sacului de jale. Pentru aceasta celebrare a salvarii a carei expresie era dansul, Domnul nu l-a condamnat pe omul dupa inima Lui, ci i-a primit revarsarea de bucurie si recunostinta. Dansul lui David l-a dispretuit si condamnat insa Mical, si se vede ca nu de la Domnul i-a venit ideea…

David nu a inovat in materie de exprimare a bucuriei. Aceeasi explozie de recunostinta o vedem la eliberarea Israelului din Egipt:

Apoi Miriam, profetesa, sora lui Aaron, a luat o tamburină în mână şi toate femeile au ieşit după ea având tamburine în mâini şi dansând. (Exodul 15:20)

O profetesa autentica da tonul la … dans! Un dans sfant precum ii erau si motivatiile: recunostinta maxima, bucurie de nu-ti mai incapi in piele  si trebuie sa te descarci !

Ca dansul “liturgic” este legitim par sa sugereze si profetiile restaurarii :

„10. „Ascultaţi Cuvântul Domnului, neamuri, şi vestiţi-l în ostroavele de departe! Spuneţi: «Cel Ce l-a risipit pe Israel îl va aduna şi Îşi va păzi turma ca un păstor!» 11. Căci Domnul îl va răscumpăra pe Iacov şi îl va elibera din mâna unuia mai puternic decât el. 12. Atunci vor veni şi vor chiui de bucurie pe înălţimile Sionului; ei vor alerga la bunătăţile Domnului: la grâne, la must, la ulei, la miei şi la viţei. Sufletul le va fi ca o grădină bine udată şi nu se vor mai întrista. 13. Atunci fecioarele se vor veseli la dans, iar tinerii şi bătrânii la fel. Le voi preface jalea în veselie şi în locul întristărilor le voi da mângâiere şi bucurie. 14. Voi sătura cu grăsime sufletul preoţilor, iar poporul Meu se va sătura cu bunătatea Mea, zice Domnul” ” (Ieremia 31:10-14, NTR)

Dupa cum se vede eliberarea divina va avea drept rezultat o explozie de bucurie, cu chiote si dans. Nu doar fetele zburdalnice ci si batranii sobri vor … dansa satui de si recunoscatori pentru bunatatea Domnului.

Poate cateva exemple de dans de la mesianici ne pot ajuta sa ne facem o idee despre dansul liturgic:

Dar crestinismul? Se pare ca asiaticii sunt mai putin rezistenti la ideea exprimarii devotiunii folosind nu doar mintea si gura ci si trupul:

Iesind din sfera strica a traditiei iudeo-crestine  dar inca sub umbrela religiei monoteiste, un exemplu sunt sufitii – care practica de asemeni dansul ca forma de inchinare si apropiere de Dumnezeire.

Bineinteles ca dansul sufitilor nu-i tot una cu dansul lui David ; l-am pomenit doar pentru a arata ca exista cel putin cate o “felie” in religiile monoteiste “permeabile” la manifestari mai putin “puritan-victoriene” …

Sper sa nu ma trezesc cu acuzatii gratuite de charismatism si alte asemenea prostii. Cine ma cunoaste, stie bine ca sunt un in-amic al exuberantelor ne-bune. Doar atrag atentia aici la ceva legitim desi sunt foarte constient de abuzurile,deturnarile si denaturarile la care  orice este bun este supus de catre diavol si cei firesti.

PS: pentru ex-coreligionarii mei (care ma mai citesc) pentru care EGW este profetesa (“ca si Miriam/Maria sora lui Moise” :) ) , un pasaj care “face loc” dansului “bun” in ciuda atator si atator condamnari ale dansului ne-bun :

Dansul lui David, în bucuria lui plină de evlavie, înaintea lui Dumnezeu a fost dat ca exemplu de către iubitorii de petreceri, ca îndreptățire a dansului modern; dar argumente de felul acesta nu se pot susține. În zilele noastre, dansul e însoțit de nebunii și petreceri nocturne. Sănătatea și moralitatea sunt sacrificate iubirii de petreceri. În mijlocul celor ce frecventează sălile de bal, Dumnezeu nu este un obiect al cugetării și al respectului; lor li s-ar părea că nu se cade ca la adunările lor să se facă rugăciuni și să se cânte cântări de laudă. Proba aceasta trebuie să fie hotărâtoare. {PP 707.2}
Distracțiile care au tendința de a slăbi iubirea pentru cele sfinte și care scad plăcerea pentru serviciul lui Dumnezeu nu trebuie să fie căutate de creștini. Muzica și dansul împreună cu lauda plină de bucurie pentru Dumnezeu cu prilejul mutării chivotului n-au nici cea mai slabă asemănare cu desfrâul dansului modern. Unul urmărea să păstreze viu în minte pe Dumnezeu și proslăvea Numele Lui cel sfânt. Celălalt este o născocire a lui Satana pentru a-i face pe oameni să-L uite pe Dumnezeu și să-L dezonoreze. {PP 707.3}

Florin Laiu despre Iacob Coman

Dr. Iacob Coman este un predicator dramatic, spectaculos, talentat şi foarte prolific. Ese un om prietenos şi bun familist, poet şi muzician etc. O mai fi având şi calităţi pe care nu le ştiu eu. Din nefericire însă, uneori este şi excentric în predicare, are tendinţa să şocheze, să manipuleze psihologic. Cu părere de rău trebuie să spun că predica aceasta cu gura mincinoşilor este catastrofală. Nu este o dezvăluire, nici predică de trezire, ci o insultă adresată Bisericii, tuturor colegilor lui (nu numai adventişti) şi chemării nobile de pastor. Faptul că a recunoscut că „şi” domnia-sa este mincinos, aceasta nu salvează situaţia. Dacă are ceva probleme cu nilte colegi, de ce nu a tratat cu ei cazul? De ce era nevoie să meargă în America, să rostească aceste enormităţi teatrale de la un amvon din Chicago? Face rating mai bun acolo? Sau poate se decisese să părăsească slujba şi avea nevoie de un spectacol de adio? Nu-mi este clar, dar situaţia este catastrofală. Ori şi-a pierdut minţile, ori şi-a pierdut sufletul. Dumnezeu să aibă milă de el.

Ce am scris, am scris. Nu sunt pastor, sunt laic. Îl cunosc bine şi tot ce am scris este adevărat. Pastorii pot avea şi defecte, din nefericire (nu obişnuiesc să le caut, le observ doar dacă-mi s-ar în ochi). Fratelui IC care este pastor (nu ca mine) i-ar fi stat bine să se abţină de la un asemenea spectacol de striptease, în care se întoarce cu spatele la public. Este trist ce a făcut şi probabil nu va mai fi recunoscut ca pastor. Dacă un credincios de rând, fie din realism, fie din prostie şi aroganţă (care astăzi există din belşug prin biserici) ar fi rostit asemenea cuvinte, nu era decât un critic de rând, de luat aminte sau lăsat să vorbească singur. Dar ca un pastor să vorbească aşa, este impardonabil. Nu insist, dar mai gândiţi-vă, înainte de a vă repezi la gâtul tuturor pastorilor, ca şi cum ar fi o tagmă instituită de diavol. Chiar dacă unor pastori le lipseşte nobleţea acestei vocaţii (uitaţi-vă şi prin dicţionar, nobil nu înseamnă doar aristocrat), profesia aceasta în sine este nobilă. Iar credinciosul „de rând” de asemenea trebuie să fie nobil, la înălţimea chemării sale de fiu al Împărăţiei. Un creştin meschin este un spectacol mai trist decât un păgân pur..

Din blogosfera : Florin Laiu despre Iacob Coman

Abia scapat dupa ce i-a trecutul glontul pe langa ureche, domn profesor Laiu il urecheaza zdravan pe domn profesor Coman pentru “ca un pastor să vorbească aşa, este impardonabil”. Impardonabil sa te iei de tagma intangibila a popimii azs. A vorbi cam in acelasi ton cu profetul Ezechiel despre pastori devine pentru domnia sa Florin “o insultă adresată Bisericii, tuturor colegilor lui”. Cum sa indraznesti “mojicia” de a spune verde in fata ca pastorii lui Israel de pe vremea lui Ezechiel nu erau sensibil mai breji decat pastorii  azs, si nu numai, de azi ? Oripilat de catastrofa demascarii nelegiuirii la nivel pastoral, domnul profesor Laiu scoate sabia “intru apararea privilegiilor” boierimii azs – vorba unui baron local vandut de pe vremea lui Tepes.

Ca o parafraza la celebra vorba comunista : “Dai in mine?! Dai in fabrici si uzine, dai in clasa muncitoare, dai in fabrici si ogoare!!”, domnul profesor Laiu ii profeteste domnului profesor Coman nici mai mult nici mai putin decat caterisirea pentru aplicatia gresita homiletica (eis-egetica s-ar zice …) exagerata a lui Ezechiel 34. “Excentricitatea” de a se lua de pastori este sinonima pentru domnul Laiu cu “a insulta Biserica”. De unde, deductie logica, Biserica = pastorimea . “Statul sunt eu” redivivus in varianta eclesiologica azs! Casta popeasca azs nu va tolera critici  “socante/manipulatoare”! S-a inteles? Cine nu e cu partidul e impotriva lui, si va fi exclus fara drept de apel! “Biserica” – alias casta pastorilor azs – nu poate fi “insultata” decat cu pretul eventualei eliberari din functie!

Halal “democratie”! “Aferim” domnule profesor Laiu!

Papa Francisc si liderii carismatico-penticostali

Afland despre acest mesaj ( de la minutul 8:30 este mesajul propriu-zis) l-am catalogat drept “epocal”. De ce ? Pentru ca o asemenea deschidere a Vaticanului fata de fratii (ereticii) neoprotestanti carismatici si penticostali nu s-a mai vazut pana acum. Kenneth Copeland are dreptate: “cu 47 de ani în urmă, așa ceva era imposibil.” Eu zic: nici cu 5 ani in urma nici nu prea avea cum cu Ratzinger papa. Dar cu Bergoglio/Francisc e altceva. Un papa cald, prietenos, sarmant, open-mind. Si ecumenic, de ce nu?

Despre ce vorbim? Despre o mana intinsa amical de catre seful celei mai mari partide crestine (cea catolica) catre partida cea mai efervescenta din schisma ereticului Luther: carismatico-penticostalii. O invitatie frateasca la impacare , urmand pilda fratilor patriarhului Iosif. Cu ce rezultat scontat? Declarativ: implinirea rugaciunii cristice pentru unitate. Practic: o eventuala majoritate crestina aproape zdrobitoare: catolic-carismatico-penticostala. Un fel de USL cuprinzand circa 60-70% din crestinatatea declarata si o opozitie ortodoxo-protestanta care respinge “impacarea” cu Vaticanul , deci “implinirea rugaciunii cristice pentru unitate”. A spune “NU” unui Francisc vulnerabil, spontan, cald și foarte inclusivist secondat sonor de carismatico-penticostali nu da bine nicicum. Rusia ortodoxa si ramasitele protestante rebele fata de Vatican pica prost la imagine. Sa nu vrei unitatea… sa respingi impacarea. Nu-i frumos!

„Frați și surori, protestul lui Luther s-a încheiat. Ce se întâmplă cu al vostru?” – intreaba Anthony Palmer, prietenul lui Bergoglio.

Si e cam greu sa te incapatanezi cu Reforma, cand papa Francisc deja reformeaza ,zguduie… Luther e depasit, ca si miseliile din vremea lui Borgia, ca si “excesele” Inchizitiei… Oare? Dar cum ramane cu primatul papal, cu purgatoriul, cu celibatul impus, cu indulgentele, cu supralicitarea Sfintei Maria si a sfintilor etc ?

Daca mana intinsa a lui Francisc e greu de refuzat, mana Vaticanului nu poate fi acceptata uitand tot sangele de care e manjita si de care nu se dezice decat uneori declarativ. Si dincolo de mana manjita de sange si aur murdar, e vorba de ereziile Vaticanului pe care oricate zambete si bezele nu le pot acoperi.

Papa își transmite salutul cu „bucurie ” – cu bucurie, pentru că „știm că Domnul lucrează peste tot în lume”. Este bucuria lui Francisc legitima: ca Domnul lucreaza peste tot in lume prin “acrobatiile” carismatico-penticostale?  Salutul papal este si cu nostalgie pentru că frații creștini „sunt separați din pricina păcatului, păcatelor noastre.”. Ce-i de facut cu pacatele catolice si carismatice?  „Cine este vinovat? Toți suntem vinovați. Toți am păcătuit. Este unul singur fără păcat, Domnul.” – spune papa parca trimitand cu gandul la vorba Domnului : cine-i fara de pacat sa arunce primul piatra. Deci pacatele ni le iertam, trecem cu vederea.  Sa zicem ca asa se rezolva trecutul. Dar ce facem cu ereziile? Ni le acceptam reciproc si iese o babilonie? O struto-camila Taize-Hillsong ar multumi mai toate gusturile… se recunosc si aplauda reciproc. Sau o comisie comuna de confirmare a “minunilor” “sfintilor” catolici si “apostolilor” penti.

Ecumenismul apare doar ca un politicianism profitabil si nimic mai mult, dar cu pretul jertfirii Adevarului   in numele caruia chiar pretinde ca… “uneste”.

Hristos , fleacurile si esenta

Hristos nu se ocupă de cosmogonie şi de problemele ei – nu‑I arde Lui de asemenea fleacuri (cum le zice Camus şi le enumeră: dacă pământul se învârteşte în jurul soarelui ori soarele se învârteşte în jurul pământului, cum şi în ce ordine au apărut speciile, dacă lumea are trei ori patru dimensiuni, dacă spiritul are nouă ori douăsprezece categorii… opunându‑le adevăratelor probleme serioase: care e sensul prezenţei omului în lume, ce sunt viaţa şi moartea,
ce e fericirea…), pe El îl preocupă altceva: mântuirea păcătoşilor. Nici măcar realele şi serioasele noastre probleme lumeşti şi sociale n‑a venit să le rezolve. A venit numai pentru esenţă: salvarea sufletului nostru veşnic.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericrii

Preotul,revolta si 2+2=4

Poza de mai sus, care face mai mult decat o mie de cuvinte, m-a provocat . Numai prezenta in sine (ce sa mai vorbim despre privirea indarjita…) a acestui preot ucrainean pe Euro-maidan este in sine stimulatoare de meditatie . Dar de  actiune?! Asta e intrebarea.

Un domeniu fierbinte al eticii se ocupa de raportul dintre crestin si violenta/razboi. La zi: are ce cauta acest preot in sutana cu crucea intr-o mana si cu scutul (sau pusca?) in focul evenimentelor sangeroase?

Un raspuns memorabil la intrebarea printului protector al lui Luther daca acesta se va alatura rascoalelor taranesti germane (indreptatite – cel putin partial – de exploatarea nedreapta…) a fost: “el este doar teolog stapane si lupta doar cu cuvantul, nu cu sabia”.

Cu toate acestea Dietrich Bonhoeffer, e drept, dupa ezitari si dileme, a pus mana pe pistol sau mai bine zis a binecuvantat glontul destinat lui Hitler. Nicu Steinhardt n-a pus mana pe revolver, dar o armata intreaga de securisti inarmati erau mereu pe urmele lui…

Are ce cauta preotul din imagine pe Euromaidan? Nu stie oare ca libertatea intre USSR/Rusia si UE/Germania et co e discutabila? Nu stie preotul ca libertatea pentru care lupta ucrainenii vine la pachet cu lipsa libertatii de a spune ca homosexualitatea e pacat? Nu stie preotul ca lupta pentru o libertate care poate duce la inchisoare  pentru ca nu va dori sa oficieze “casatorii” gay?

Si totusi preotul e acolo pe Euro-maidan. Si lupta in sutana. Si poate plati cu sange. Nu-l cred inconstient de  cele mai sus observate. De ce totusi lupta? Indraznesc/banuiesc un raspuns problematic/dilematic: pentru ca o libertate este mai esentiala ca alta. Pentru ca libertatea – generic – negata de Rusia, merita sange si jertfa. Odata castigata aceasta libertate (fara de care alte libertati nu-s posibile) va vedea preotul ce va face cu ingradirile libertati pe care celalalt stapan va cauta sa i le impuna.

Tot asa gandea si Nicu Steinhardt cand il critica pe Wurmbrandt pentru nemintosenia de a lovi in inchisoare, alaturi de comunisti, in iehovisti  :

Se organizeazã sedinte. La una din ele, pentru combaterea sectantilor, ia cuvântul si pastorul luteran Wurmbrandt care-i besteleste pe iehovisti. (Urât. Nu-mi place. Iehovistii sunt cum sunt, dar deocamdatã ne aflãm camarazi de suferintã. Dar nu-i adevãrat ce spune Wurmbrandt ? E, adevãrul însã nu se cuvine a fi rostit oricând si oriunde. Nu e valoare absolutã. În curtea închisorii si-n prezenta administratiei adevãrul despre iehovisti nu este cã sunt niste bieti nãtângi, ci cã sunt niste victime si niste martiri.) Sunt cu atât mai nelãmurit cu cât despre Wurmbrandt nu stiu si n-am aflat decât lucruri foarte bune.

Jurnalul fericirii

Oarecum, parafrazand si adaptand: or fi UE dusi cu pluta , cum si sunt ,cand vine vorba de drepturile gay-lor si alte nebunii, dar cand marionetele rusilor iti tin cizma pe grumaz si nu poti  zice nici pas, cand ti le ingradeste libertatea de a gandi si hotari destinul propriu, atunci lupti pentru eliberarea de rusi. Odata liber, mai vezi apoi ce faci cu nebuniile UE si ingradirile libertatii pe care vor ei sa ti le impuna …

Imi place sa cred ca preotul din poza de mai  sus s-a “prins” de intelepciunea (unii ar zice siretenia…) lui Pavel: important e sa ajungi la Roma… (Faptele Apostolilor 23:1-11) :)

La final, tot parintele Steinhardt – care cred ca l-ar fi laudat pe parintele ucrainean din imagine cu vorbele din finalul a ce urmeaza:

[...] tiraniile nu interzic rostirea adevãrurilor, ci numai a unora, mai bine zis a unuia anume, a celui de care o doare pe respectiva tiranie. Omul si el înghite sã-i spui multe de la obraz, dar se cutremurã când dai peste ceea ce Englezii numesc „”cadavrul din dulap”“ ori “„adevãrul de-acasã“” si începi a dezvãlui ce singur nu îndrãzneste a-si mãrturisi, când risti sã atingi punctul fragil si vulnerabil despre care arhitectura esotericã spune cã existã în orice clãdire înãltatã pe suprafata pãmântului acestuia si poate duce într-o clipitã la nãruirea edificiului întreg.

Când alãturi de tine oamenii sunt tãiati cu ferestrãul, dacã vrei sã enunti cã doi si cu doi fac patru înseamnã cã trebuie sã urli cât te tine cosul pieptului : este o nedreptate strigãtoare la cer ca oamenii sã fie tãiati în douã cu ferestrãul. Sub domnia lui Robespierre afirmau cã doi si cu doi fac patru cei care se revoltau împotriva faptului cã niste oameni erau trimisi la ghilotinã numai pentru cã se nãscuserã nobili. (Prevestise el ceva, Beaumarchais, dar nimerise pe de lãturi, ca Ieremia !) Sub Calvin, la fel, cei care nu puteau sã nu se cutremure vãzând ca sunt sortiti mortii toti cugetãtorii care nu aprobau întocmai teologumenele lui maître Calvin. Sãnãtoasã aritmeticã ar fi fãcut cine i-ar fi expus lui Caligula îndoielile sale cu privire la putinta de a conferi calitatea de consul unui cal. Si asa mai departe de fiecare datã. Pe doi ori doi patru, alde Vianu, Cãlinescu sau Ralea l-ar fi putut aritmetiza vorbind, bunãoarã, despre Canal, drumul cel fãrã pulbere.

[...] eram amãgit si impresionat de cifrele 2 si 4, cu înfãtisarea lor atât de concretã si de aritmeticã, de serioasã si (vorba lui Manole) de onorabilã ;pânã ce, în sfârsit, sã pricep cã formula aceasta aparent numericã este de fapt abstractã si algebricã, ea cerându-se mereu tradusã, exemplificatã, surprinsã în timp ; si anume de fiecare datã în conformitate cu adevãrul atunci interzis. A ! bietii de noi, tot robi ai istoriei suntem si tot sub vremi.

Jurnalul fericirii

Azi, pentru preotul din imagine, a spune ca 2+2=4 inseamna ca parintele ucrainean are de luptat pentru Adevar cu tirania Rusiei. Si o face. Mai tarziu,2+2=4 va inseamna, poate, ca va fi in acelasi loc, in aceeasi postura, luptand cu tirania UE tot pentru Adevar.

Dostoievski: te-am iubit întotdeauna cu o dragoste fierbinte și nu te-am înșelat niciodată, nici măcar cu gândul!

Originally posted on Taina Căsătoriei:

133 de ani de la moartea lui Dostoievski. Cum ȘI-A DAT SEAMA că va muri

133 de ani de la moartea lui Dostoievski. Cum ȘI-A DAT SEAMA că va muri

(portret de Ivan N. Kramskoy, a doua zi după decesul scriitorului)

Pe 9 februarie s-au împlinit 133 de ani de la moartea prozatorului rus, Feodor Mihailovici Dostoievski. În 1880, anul trecerii sale la cele veșnice, scriitorul reușise, după însemnările din jurnalul soției, să-și achite toate datoriile și să plece din lumea aceasta împăcat, pentru că își scosese familia la liman. Chiar mai avea de primit o sumă de bani de la o revistă.

Romancierul, unul dintre cei mai străluciți dintre scriitori ruși suferea de epilepsie, însă crizele îl lăsaseră în pace în ultimele 3 luni ale vieții sale. Moartea i-a provocat-o o hemoragie pulmonară, cu care s-a ales în urma ridicării unei etajere foarte grele. Un ilustru doctor al vremii îi dăduse un prognostic favorabil, însă Dostoievski, despre care se știa că are o…

View original 302 more words

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 102 other followers

%d bloggers like this: