Psalmul 1 în două lecturi patristice de Alin Tat

Psalmul 1 în două lecturi patristice Studia theologica Anul VII, Numărul 3/2009 (pp. 195 – 202)

Omilia la Psalmul 1 a Sfântului Vasile cel Mare şi Comentariul la Psalmul 1 al Sfântului Augustin.

Meditatii – Aiden Wilson Tozer via Radio Unison

017 – Sfintenia inaintea fericirii

016 – Nevoia de judecata de sine

015 – Te desconsideri prea mult

014 – Crucea intervine

013 – Prima obligatie a Bisericii

012 – Cuvintele lui Cristos…

011 – Expunerea trebuie…

010 – Profetul – un om aparte

009 – Darul discernamantului profetic

008 – Necesitatea unei noi conduceri

007 – Avem nevoie iarasi…

006 – Trebuie sa avem crestini…..

005 – Raportul strajerului

004 – Cum sa fim umpluti cu Duhul Sfant

003 – Sunt darurile Duhului Sfant pentru noi

002 – Viata mai profunda

001 – Nici o trezire fara reforma

Despre cunoastere, incertitudine si paradox – N Steinhardt

Nu există dovezi absolute. De vreme ce avem:
— experienţa Michelson­Morley (asupra unui sistem nu se pot face observaţii absolute din lăuntrul lui);
— principiul incertitudinii al lui Werner Heisenberg;
— teoria relativităţii şi a relativităţii generalizate;
— pluralitatea planurilor de conştiinţă;
— geometriile ne­euclidiene; de vreme ce:
— „nu există semne” (pentru că pot fi interpretate, după cum arată Sartre);
— axiomele nu pot fi demonstrate;
— legile fizice n-­au decât un caracter statistic şi probabilist;
— fiecare cercetător ştiinţific înainte de a­-şi începe observaţiile trebuie să-­şi calculeze „ecuaţia personală”;
— intrăm în contact şi lucrăm numai cu aparenţe şi idoli (idoli fori, theatri, tribus, specus) 83 ;
— limbajul nu este mijloc cert de comunicare, rezultă că singura cale ce ne rămâne deschisă este a liberei credinţe.

Jurnalul Fericirii

Father and Daughter -short animation movie-Oscar Awarded

AUDIO: “Sfinti si oameni iubiti” de Nicolae Steinhardt (2)

Prima parte AICI.

Din volumul de predici-eseuri “Daruind vei dobandi”.

Cateva puncte de vedere despre problema raului

Ca raspuns la o emisiune recenta despre problematica raului in lume, reiau aici cateva citate mai vechi postate pe blogul meu de pe yahoo360.

Cumplita necesitate a chinurilor in C.S. Lewis, Problema durerii

Pro­pria mea experienţă arată cam aşa. Inaintez pe cărarea vieţii în starea mea obişnuită, care mă mulţumeşte, de făptură căzută şi fără Dum­nezeu, absorbit de o reuniune veselă cu prie­tenii mei din dimineaţa zilei sau de munca (nu prea multă) ce-mi gâdilă vanitatea astăzi, de o sărbătoare sau de o carte nouă, când, deo­dată, junghiul unei dureri abdominale ame­ninţând cu o boală gravă sau un titlu în ziare care ne ameninţă pe toţi cu nimicirea fac să se năruie acest castel de cărţi de joc. La în­ceput sunt copleşit şi toate micile mele bu­curii arată ca nişte jucării stricate. Apoi, încet şi cu de-a sila, puţin câte puţin, încerc să do­bândesc starea de spirit în care ar trebui să mă aflu mereu. Imi spun că toate aceste ju­cării n-au fost nicicând hărăzite să-mi stă­pânească sufletul, că adevăratul meu bun e într-o altă lume şi că singura mea comoară adevărată este Cristos. Şi, prin graţia lui Dum­nezeu, reuşesc pesemne, devenind pentru o zi sau două o făptură atârnând conştient de Dumnezeu şi extrăgându-şi forţa din adevă­ratele izvoare. Dar odată ce ameninţarea a dis­părut, întreaga-mi fire se năpusteşte înapoi la jucării: ba chiar am mare grijă, mă ierte Dumnezeu, să alung din minte singurul lucru care mi-a fost reazem când eram ameninţat, fiindcă acum el este asociat cu chinul celor câ­teva zile. Cumplita necesitate a chinurilor este astfel cum nu se poate mai limpede. Dumne­zeu m-a avut al Său pentru doar patruzeci şi opt de ore, şi atunci doar dându-mi lovitura de a-mi lua tot ce aveam în afară de El. Să-Şi vâre însă pentru o clipă sabia în teacă, şi o să mă port aidoma căţelandrului după ce ne­suferita baie a luat sfârşit — mă scutur cât pot de apa de pe mine şi dau buzna afară la mur­dăria în care mă simt bine, dacă nu la primul morman de bălegar, la primul strat de flori mă­car. Şi de aceea chinurile nu pot înceta până ce Dumnezeu nu vede că ne-am îndreptat sau că îndreptarea noastră a devenit fără speranţă.

De vreţi să vă pregătiţi pentru viaţă şi să nu aveţi surprize – De la Nicolae Steinhardt “cetire”

“Prieteni dragi, de vreţi să vă pregătiţi pentru viaţă şi să nu aveţi surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria şi mai bună meseria – brăţară de aur -, bune-s tehnica dentară şi sudura, bune sunt limbile străine şi biblioteconomia, dar după cum cea mai rapidă cale pentru a înţelege ce se întîmplă astăzi este a studia sfîrşitul imperiului roman – Montesquieu, Gibbon, Mommsen, Ferrero, dar mai ales Rostovţev – tot aşa cea mai sigură metodă pentru a evita surprizele în viaţă şi a le putea face faţă cu oarecare calm, cea mai temeinică pregătire este studiul Calvarului şi a Golgotei. Asta e şcoala practică şi tehnică, asta e adevărata şcoală profesională a meseriei de om în lume.”

“Jurnalul Fericirii” de Nicolae Steinhardt

“… lumea aceas­ta în care trăim este mai presus de orice o lume a sensurilor.”

Nicolae Steinhardt, „Dumnezeu in care spui ca nu crezi”, p. 80-81 , Humanitas, 2000

[Bucureşti,] 25 mai 1970

Dragul meu,

Oamenii, o ştii, şi-au pus de cînd lumea întrebări de soiul acestora: de ce cutăruia, care-i un ticălos, îi merg toate din plin, de ce-i avut şi fericit şi unde pune el mîna pare a pune şi Dum­nezeu mila, iar nenorocitul de cutare, om de ispravă, curat şi bun, n-are parte decît de mizerie şi de necazuri? Oamenii, cu alte cuvinte, au pus mereu problema dreptăţii şi a nedreptăţii, iar ateii au tras mereu din fapte, ce-i drept incontestabile, con­cluziile lor. Dumnezeu, zice-s-ar, pare nu numai că nu apără pe cei drepţi, dar că şi încurajează pe nemernici îmbelşugîndu-i cu izbînzi.

Şi-aşa mă întreb şi eu de ce poporul acesta care de la nimeni nu pretinde ceva, care pe nimeni nu ameninţă şi nu jigneşte, care-i nevinovat de cruzime, de pizmă, de jinduire după bunul altuia, de ţinere de minte a răului şi de îngîmfare, care nu cere decît vivre et laisser vivre 1 , de ce e oare el atît de năpăstuit de o apocaliptică urgie?

Şi-mi vine în minte un răspuns tare ciudat: totul se petrece ca şi cum Dumnezeu n-ar voi să aibă de a face decît cu drepţii lui. Pe ceilalţi parcă nici nu-i ştie, îi lasă în voia lor şi a întîm-plării — şi ei adeseori prosperă, căci lumea, ieşită din mîinile Creatorului, e rodnică. Cu drepţii e altceva, de ei Dumnezeu se ocupă îndeaproape: îi răsplăteşte, îi dojeneşte, îi încearcă, îi pedepseşte. E mereu cu ochii aţintiţi asupră-le. La cea mai mică abatere, loveşte; ba şi mai mult, îi foloseşte pentru a da cu ei pilde şi avertismente, îi încearcă fără pricină anume, ca pe Iov, îi trece prin foc şi ascuţişul săbiei, prin ciur şi prin dîrmon, prin potop. Pentru a-i căli, a-i îmbunătăţi, a-i sfinţi. Pentru a li se dezvălui mai mult. Pentru a şi-i apropia. Căci oricît de parado­xal ni s-ar părea, suferinţa se arată a fi singura cale sigură pen­tru a ne apropia de Dumnezeu.

Dumnezeu pe cei răi nici nu-i ia în seamă şi nu se osteneşte a-i lovi — ca un bun părinte — cu nuiaua sau cu toiagul. Dar pe cei cuminţi şi blînzi mereu îi cheamă mai sus prin durere, prin umilinţă, prin teribila experienţă a însumării nedreptăţii lumeşti şi naturale.

Aşa să fie oare? Altfel urgia mi s-ar proţăpi în faţa minţii şi a sufletului prea de neînţeles, de fără sens. Iar eu sunt con­vins pînă în fundul rărunchilor şi bojocilor mei că lumea aceas­ta în care trăim este mai presus de orice o lume a sensurilor.

Rezultă de aci că socotesc poporul român un popor ales? Popor ales! Nu, în înţeles teutonic; nu, în înţeles iudaic. Dar ales pentru a fi mereu încercat, mereu frămîntat ca aluatul, pen­tru a fi neîncetat îmbunătăţit, sfinţit.

„Der Schmerz wird neu, es wiederholt die Klage…” 2

(Goethe)

Te îmbrăţişează al tău mult devotat,
Nicu

1. în traducere: să trăiască şi să-i lase şi pe ceilalţi să trăiască.

2. în traducere: „Durerea revine, jalea se repetă.”

Lectia crestina a inchisorii din “Jurnalul fericirii”

Lectia crestina a inchisorii (pentru ca, mai presus de orice, invatatura lui Hristos este o doctrina strict realista, conforma cu adevarurile cele mai brutale si mai nemijlocite) o rezuma Kierkegaard:

“Incetul cu incetul, si din ce in ce mai bine am observat ca toti cei pe care Dumnezeu i-a iubit cu adevarat, modelele etc. au trebuit sa sufere cu totii in lume aceasta. Mai mult, ca doctrina crestina e asa: sa fii iubit de Dumnezeu si sa iubesti pe Dumnezeu inseamna a suferi.

Crestinismul este un mesaj existential, care face din existenta ceva mai paradoxal si mai greu decat a fost vreodata inainte si va mai putea fi vreodata in afara crestinismului.

Crestinismul exista pentru ca exista o ura intre Dumnezeu si oameni. Sa fii crestin inseamna sa fii chinuit in fel si chip. Cel mai bun lucru este sa fii in stare de a nascoci nesfarsite moduri de a te chinui tu insuti; daca insa nu esti destul de tare, poti oricum nadajdui ca lui Dumnezeu i se va face mila de tine si te va ajuta sa ajungi la starea de suferinta.

E lucru teribil clipa aceea in care Dumnezeu scoate instrumentele in vederea operatiei pe care nici o putere omeneasca nu o poate aduce la savarsire: sa-i smulga omului dorinta de a trai, sa-l omoare pentru ca sa poata trai ca un mirt. Menirea vietii acesteia este de a te duce la cel mai inalt grad al scarbei de viata.

Iata incercarea: sa devii crestin si sa starui in a ramane crestin: e o suferinta careia nici o alta durere omeneasca nu-i poate opune boldul si framantarile ei. Si totusi, nu crestinismul e crud, nu Hristos e crud. Hristosul este in Sinea Sa blandete si dragoste; cruzimea provine din faptul ca in aceasta lume trebuie crestinul sa-si petreaca viata si in ea trebuie sa-si exprime conditia sa de crestin deoarece Hristos nu-i chiar atat de bland, adica atat de slab, ca sa-l scoata din ea.”

Suferinta, unii oameni sunt pregatiti s-o accepte. Dar ii doare ca n-o pot intelege. Iata insa ca tocmai neintelegerea Kierkegaard o descopera ca parte integranta indispensabila a unei suferinte adevarate:

“Daca exista cumva o bucurie, si o nespusa bucurie a crestinului, ea nu poate consta decat in a accepta (iar nu a intelege, pentru ca intelegerea ar desfiinta intr-un fel anume suferinta) sa fie asa.

Oamenii care nu se daruiesc lui Dumnezeu au parte – infricosatoare ironie – de bucuria ca Dumnezeu nu-i chinuieste in viata aceasta. Nu, doar pentru cei pe care-i iubeste si care i se daruiesc poate fi El numit, omeneste vorbind, dusmanul lor de moarte, dar din dragoste.”

Crestinismul: reteta de fericire (in intelesul cel mai american, mai practic) si tortura de neindurat. Simultan, deopotriva. Numai ca nasterea din apa si duh preface – fara a o desfiinta – si suferinta in fericire. Daca Hristos n-ar fi inviat, raportul ar fi fost altul, invers. Dar a inviat. O stim.

Despre Biblie ca scrisoarea de dragoste a lui Dumnezeu – Antonie Bloom

Există şi o altă cale, ca să zic aşa, spre acestea. Nu o apropiere nemijlocită de Dumnezeul cel Viu, ci de cuvîntul viu al lui Dumnezeu, de Sfînta Scriptură, cu condiţia că o vom citi într-adevăr ca pe un cuvînt viu, ca pe o scrisoare primită de la un om foarte drag, unde fiecare cu­vînt al său ne este important, însemnat, fiecare cuvînt îl vom purta în inimă ca pe un cîntec. Nu despărţim această scri­soare pe silabe, nu remarcăm că aici, ui­te, o literă e nedesluşită, aici trebuie o virgulă, iar aici e o greşeală gramaticală. Ascultăm, citim această scrisoare şi au­zim întregul suflet viu. Fiecare cuvînt în parte este sărac comparativ cu ceea ce el ne poate oferi în scrisoare.

Nu înseamnă să citim printre rînduri, este un alt gen de exerciţiu. Printre rînduri poţi citi une­ori ceea ce autorul nu a pus niciodată acolo. Să citim însă cu o astfel de deschi­dere a inimii, cu o astfel de dragoste, cu asemenea tandreţe, încît cuvintele spuse să sune cu totul altfel; iar ele sună altfel numai dacă iubim. Dacă nu este dragos­te, atunci le citim cu un alt accent.Mi-amintesc de cineva care a primit o telegramă de la fiu şi s-a posomorit: „Priveşte, a lipsit trei săptămîni, nu a scris nici un cuvinţel, iar acum «Tată! Trimite nişte bani!»” Soţia privi telegra­ma şi spuse: „Nu, tu n-ai citit corect; el scrie: «Tată, trimite nişte bani…»”

La fel de opac sau la fel de inspirat putem citi Sfînta Scriptură. Unii să o stu­dieze, iar alţii să o primească. E esenţial să învăţăm să citim, să citim conştienţi de faptul că însuşi Dumnezeu ni se adresează cu această scrisoare. Ce vrea El să spună sufletului meu, inimii şi con­ştiinţei mele? Spre ce mă cheamă? Nu ceva de genul: uite, selectez poruncile şi le voi îndeplini, fac act de cunoştinţă şi voi executa, căci nu aşa citim scrisorile celor dragi. Să o citim ca pe o scrisoare în care suflă viaţa pe care o primim şi că­reia îi răspundem cu sufletul şi trupul, cu întreaga noastră făptură.

La fel trebuie să învăţăm să privim viaţa: atent, contemplativ. Adesea viaţa ni se pare o pînză neţesută pînă la capăt, la care ne uităm ca şoarecele, de sub sta­tive, şi ne mirăm: ce nerozie! Nici desen nu e, şi firele atîrnă în dezordine… Ade­sea privim astfel viaţa şi ni se pare atunci absurdă; o vedem ca pe reversul pînzei, unde nu e nici desen, nici ţel, nici mişcare, doar nişte linii monotone, între­rupte de noduri din care atîrnă fire netă­iate de aţă. Acest lucru se întîmplă din cauza că vedem viaţa la nivele diferite.

Există nivelul Divin, există nivelul omenesc, extrem de simplu, şi există un nivel de mijloc, să-i spunem aici gazetă­resc. Viaţa conform gazetei este o selec­ţie din tot ceea ce îl poate uimi pe om. Dacă e să luăm un ziar şi să încercăm să vedem cu ce seamănă ziua de astăzi în lume, vom descoperi că lumea actuală este compusă din tot soiul de conflicte. Conflicte personale (a furat, a ucis…), conflicte sociale, conflicte militare, con­flicte ale naturii (cutremur, incendiu etc). Şi numai conflicte, şi toate fără re­zolvare. Este o vedere a lucrurilor, a ţe­săturii, din perspectiva şoarecelui. Nu este nici suficient de amplă, şi nici sufi­cient de redusă. Nu este suficient de amplă, întrucît nu ne oferă cheia care ar indica perspectiva şi proporţiile lucru­rilor – doar atît cît să îngrozească sau să uimească lumea; şi este insuficient de re­dusă, întrucît este mai mare decît mă­sura omului şi nu este la scară umană.

Este un alt nivel: Biblia. Sfînta Scrip­tură este tot o viziune asupra istoriei umane, însă dintr-o perspectivă cu totul stranie: cea a lui Dumnezeu. Citind Scrip­tura, vedeţi, bunăoară, că regele cutare a împărăţit patruzeci şi şase de ani. Istori­cul gîndeşte: „Ei, acu pot să aflu şi eu cîte ceva, în patruzeci şi şase de ani tot s-or fi întîmplat nişte lucruri”. Biblia spune: pe vremea acestuia au început să înalţe capişti pe vîrfuri de deal şi asupra Israelului s-au abătut vecinii. Şi bunul nostru istoric va înălţa din umeri: ce im­portanţă are faptul că se zideau capişti? Oare toţi aceşti patruzeci şi şase de ani se reduc la atît? Chiar la atît, întrucît esenţa împărăţirii acestuia este faptul că oamenii s-au întors de la Dumnezeu şi au început să ridice capişti. Pe cînd res­tul este lipsit de importanţă, este placidi­tate, căci nimic nu a rămas nici din regi, nici din poporul acestora, nici din oraşe­le lor şi nici din ceea ce au zidit mîinile omeneşti. Dumnezeu a privit – şi, cu adevărat înfiorător din această perspec­tivă: patruzeci şi şase de ani de viaţă sînt doar pustietate, doar capiştile ne spun: acesta a fost trădător, s-a întors şi a pie­rit. Este o cu totul altă viziune asupra is­toriei, este o viziune profetică, sacră. în acest sens Biblia nu poate înlocui ma­nualul de istorie, însă ea este extrem de interesantă, întrucît, dacă e să luăm ace­eaşi împărăţire în paralel după manual şi după Scriptură, vom vedea judecata omenească şi cea Divină, scara umană şi cea Divină, ce este important şi ce nu, ce are sau ce nu are însemnătate. Aceste lu­cruri ne fac uneori să ne oprim şi să cu­getăm hotărît, căci este cu totul altceva în loc de „regele cutare…” să spui: „Ivan a trăit şase ani şi tot ceea ce are impor­tanţă în viaţa sa este că şi-a zidit, undeva în suflet, o capişte”. „Şi-a făurit un idol” – cronica unei vieţi întregi.

Antonie Bloom,Despre credinta si indoiala

DE VAZUT: The Book of Eli/Cartea lui Eli

Un film despre Biblie – Cuvantul lui Dumnezeu, despre valoarea sa inestimabila; un film despre adevarata putere a Scripturii si a religiei reale si despre contrafacerile si deturnarile lor. Film despre Scripturile sfinte ca “paine” zilnica a sufletului, care te satura mereu si de care nu te saturi/plictisesti niciodata. Film despre Biblie ca si companie 24 de ore din 24, o Biblie asimilata/”ingurgitata” nu fetishizata sau idolatrizata.

Un film despre vederea “prin credinta” versus vedere fireasca. Film despre purtatorii de Biblie, despre oamenii deveniti Biblie, “epistole vii” intr-o jungla “sub-umana” fara de Dumnezeu, unde “dumnezeii” sunt violenta si propria supravietuire, prin forta, in “virtutea” pumnului mai tare si a coltilor mai ascutiti.

O frumoasa si patrunzatoare recenzie ortodoxa la filmul pe care il recomand spre vizionare. Recenzia este o “decriptare” realmente utila si inteligenta a peliculei.

“Despre credinţă şi îndoială” de Antonie Bloom al Surojului

View this document on Scribd

O cartulie remarcabila a unui duhovnic profund si foarte “fecventabil”/accesibil.

Sinaxar: Sf. şi Dreptul Simeon; Sf. Proorociţă Ana

Cantecul lui Simeon (Luca 2:29-32 ) este imnul cunoscut sub numele de Nunc Dimitis, care în latină înseamnă Acum, eliberează :

„Acum, Stăpâne, eliberează-l pe robul Tău în pace, după cuvântul Tău, căci ochii mei au văzut mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor o lumină care să slujească celorlalte neamuri drept revelaţie, iar poporului Tău, Israel, drept glorie!” (Luca 2:29-32, NTR)

The Nunc Dimittis is the traditional ‘Gospel Canticle’ of Night Prayer (Compline), just as Benedictus and Magnificat are the traditional Gospel Canticles of Morning Prayer and Evening Prayer respectively. Hence the Nunc Dimittis is found in the liturgical night office of many western denominations, including Evening Prayer (or Evensong) in the Anglican Book of Common Prayer of 1662, Compline (A Late Evening Service) in the Anglican Book of Common Prayer of 1928, and the Night Prayer service in the Anglican Common Worship; the Roman Catholic service of Compline; and the Lutheran service ofCompline (also known as Night Prayer or Prayer at the Close of Day). In eastern tradition the canticle is found in Eastern Orthodox Vespers. One of the most well-known settings in England is aplainchant theme of Thomas Tallis.

Many composers have set the text to music, usually coupled with the Magnificat, as both the Magnificat and the Nunc dimittis are sung (or said) during the Anglican service of Evening Prayer according to the Book of Common Prayer, 1662, in which the older offices of Vespers (Evening Prayer) and Compline (Night Prayer) were deliberately merged into one service, with both Gospel Canticles employed.

O traditie interesanta despre Simeon;

According to a tradition in the Eastern Orthodox Church, Simeon had been one of the seventy-two translators of the Septuagint (LXX). As he hesitated over the translation of Isaiah 7:14 “Behold, a virgin shall conceive…”, and wondered how this was possible, or even that it might be a copyist’s error,^[1] an angelappeared to him and told him that the prophecy was correct as it was written, and that he would not die until he had seen its fulfillment with the Christ born of a Virgin. This would make him well over two hundred years old at the time of the meeting described in Luke, and therefore miraculously longeval.

He is venerated as a saint in the Eastern Orthodox, Oriental Orthodox, and Roman Catholic traditions. His feast day is February 3.

Despre proorocita Ana:

The Roman Catholic Church^[6] and Eastern Orthodox Church commemorate Anna as a saint, Anna the Prophetess. The Eastern Orthodox Church consider Anna and Simeon the God-Receiver as the last prophets of Old Testament and observes their feast on February 3/February 16 as the synaxis (afterfeast) following the Presentation of Christ, which Orthodox tradition calls “The Meeting of Our Lord and God and Savior, Jesus Christ”^[7].

Also her figure is drawn in the icons of the Presentation of Christ, together with the Holy Child and the Virgin Mary, Joseph and Simeon the God-Receiver. Orthodox tradition considers that Christ met his people, Israel, in the persons of those two, Simeon and Anna^[8]. Anna is often placed behind Mary. Anna either raises her hands to Christ, to show people him as Christ, or hands a scroll which is attributed often to prophets in Orthodox iconography.