Biblie Tradiție Biserica

Relația este cumva asemănătoare cu relația dintre Maica Domnului și Domnul : așa cum Domnul, Cuvântul , cum zice Crezul : “ pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din Ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om” tot la fel Cuvântul scris – pentru noi oamenii și a noastră mântuire – ne vine de la “Duhul Sfânt care a grăit prin prooroci “( și apostoli ) – SI din viața Bisericii subzistand in Tradițiile orale din care au luat forma Evangheliile și restul Noului Testament, recunoscut ulterior ca “Nou” Testament, canonic , de către Biserica .

Aici întâlnim o versiune a falsei dileme – cine a fost mai întâi : Biblia sau Biserica si Traditia, cine cui a dat naștere : Biblia bisericii si traditiei sau biserica si traditia Bibliei. Este greu și incorect de contestat rolul Bisericii și al tradiției in coagularea canonului Noului Testament. Așa cum Cuvântul întrupat ne vine SI de la Fecioara Maria, nu doar de la Duhul Sfânt, tot așa Cuvântul scris ne vine SI de la Biserica și viața ei materializată in tradiție, cum de asemeni credem și învățam ca ne vine de la Duhul Sfânt care ne-a vorbit prin prooroci și apostoli. Exista o osmoza – întrepătrundere reciproca – imposibil de evitat când vorbim de factorii divin si uman in materializarea Scripturilor.

Autoritatea Bibliei nu poate fi despărțită de comunitatea de credință care a recunoscut/ adoptat acel Canon biblic , stabilind compoziția lui ; “Vechiul” Testament a fost preluat de Biserica Crestina de la evrei și botezat ca “vechi” raportat la „Noul” Testament.

Când Isus se referă la Scripturi , El se referă strict la “Vechiul” Testament care la acea data nu era “vechi” de fel, pentru ca “Noul” nu exista inca, era in “concepere/naștere”
Canonul VT a fost preluat și adoptat de la evrei , ca fiind revelația prevestitoare a venirii lui Mesia de care se va ocupa “Noul” Testament. Acest testament Nou este “ombilical” dependent și determinat de comunitatea de credința care îl autentifica și autorizează ca și canonic/regulamentar.

Oricât de ne-draga le-ar fi protestantilor ideea ca Biblia este SI produsul Bisericii, aia imperiala de pe vremea lui Constantin Împăratul : avem doar 4 evanghelii inspirate din multitudinea existenta, doar o apocalipsa canonica – printre cate altele nerecunoscute, și doar o carte a faptelor apostolilor ( desi nu era singura existenta) pentru ca Biserica le-a autentificat și autorizat doar pe acestea ca fiind inspirate deci si canonice .

Conceptul de tradiție orală autentica si autoritativa nu poate fi eliminat sau minimalizat , in ciuda tentativelor, pentru ca scrierile NT au avut la baza aceste tradiții orale inițiale ale comunității de credința creștine ; evanghelistul Luca (1:1-4) face clar faptul ca și-a compus evanghelia ca rod al cercetărilor , ca au existat mai multe încercări de acest gen, materia prima a fost oferită de martori oculari, scrierea in ordine – deci ordonare – a avut scopul clar al întăririi certitudinilor survenite inițial prin învățături orale, prin viu grai.

Ca și evanghelistul Luca, și apostolul Ioan (20:31) afirma explicit ca semnele lui Isus selectate pentru a ajunge scrise in carte ( pe lângă multe altele care nu au fost scrise) au fost deliberat alese pentru convingerea in credința a ucenicilor. Tot apostolul Ioan (21:24,25) mărturisește – oral – apoi și scrie selectând dintr-o multitudine de alte lucruri pe care le-a făcut Isus pe cele destinate edificării in credința .