Greşeala majoră a omului modern

Greşeala majoră a omului modern este identificarea vieţii cu activismul, cu gândirea etc. şi de aici incapacitatea de „a trăi” pur şi simplu, adică de a simţi, de a preţui, de a trăi viaţa ca dar veşnic.

Să păşeşti spre gară în lumina primăverii sub stropii de ploaie, să poţi vedea, să simţi, să priveşti o rază de soare ce odihneşte pe un perete – toate acestea constituie realitatea vieţii. Ele nu sunt împrejurări ale activismului sau ale gândirii, nu sunt doar un fundal insignifiant, ci sunt motivul pentru care cineva acţionează şi gândeşte. Doar în această realitate a vieţii, Dumnezeu Se revelează iar nu în acte şi gânduri. Din această cauză, Julien Green are dreptate când afirmă: „Totul este altundeva” – „Singurul adevăr stă în leagănul ramurilor desfrunzite”. La fel se întâmplă şi în comunicare. Nu se comunică prin discuţii şi polemici. Cu cât comunicarea este mai profundă şi mai însufleţită cu atât este mai puţin condiţionată de cuvinte. Mai mult, ne temem de cuvinte, fiindcă ele pot risipi comuniunea, pot îndepărta bucuria.

[…] „Blestemul muncii”. Dar mulţi oameni, dacă nu majoritatea lor, se târăsc într-o activitate furibundă, pentru că le este teamă să rămână faţă în faţă cu viaţa, cu ei înşişi, cu moartea. Se plictisesc, iar plictiseala este împărăţia diavolului. Plictisiţi şi temători, îşi sporesc indiferenţa prin activitate, idei şi ideologii. Fundamentul culturii noastre este activitatea intensă marcată de frică şi plictiseală. Fără Dumnezeu, totul este posibil, dar acest „tot” este cât se poate de înfiorător şi de plictisitor. Consider că prima îndatorire a Bisericii ar trebui să fie refuzul de a lua parte la logica şi fundamentul acestei lumi.

Nu poate avea loc o luminare a lumii fără o respingere iniţială a ei. Creştinismul contemporan are nevoie de curaj şi de libertate spirituală: să nu cedeze „înţelegerii”, „implicării”, „supravieţuirii lumii”, indiferent cu ce preţ.

[…] Sunt intrigat: ce fac oamenii atunci când nu „fac” nimic, când doar trăiesc? In acel moment viaţa lor devine importantă, iar soarta le este determinată. Fericirea orăşenilor simpli este adeseori dispreţuită de activiştii de toate felurile care nu înţeleg însemnătatea vieţii, care cred că viata este o acumulare de activităţi. Dumnezeu ne dă viaţa Sa, nu idei, doctrine sau reguli. Acasă, viaţa în sine începe când toată activitatea s-a încheiat. Hristos nu avea o casă a Lui nu pentru că ar fi dispreţuit bucuriile simple – a avut şi El o copilărie, o familie, o casă – ci pentru că El se simţea acasă pretutindeni în lumea pe care Tatăl Său o făcuse „casă” omului.

“Biografia unui destin misionar” – jurnalul Parintelui Alexander Schmemann

PS: din acelasi jurnal „De ce nu poate fi preot o femeie?”

PPS: english –   The journals of Father Alexander Schmemann, 1973-1983