„O fotografie veche de 14 ani” – Eliade interpretat de Steinhardt. Superb!

Cînd Dugay-Martin afirmă (pe urmele „teologilor morţii lui Dum­nezeu”: Hamilton, Von Buren, Alitzer, Robinson, Cox ori Vahanian) moartea ori retragerea lui Dumnezeu – („Dumnezeu s-a retras din lume, a dispărut.Pentru noi, oamenii, e ca şi mort. Putem spune, fără urmă de nelegiuire, că Dumnezeu a murit pur şi simplu pentru că nu mai e cu noi, nu ne mai este accesibil. S-a retras, s-a ascuns undeva. Acel „un­deva” nu face parte din lumea noastră, e ceva pe care filosofii îl numesc transcendent. Dar pentru noi, oamenii, transcendenţa e o formă a morţii. Dumnezeu nu intervine în lume. Aş mai spune ceva, dar nu îndrăznesc s-o spun: că bine face că nu intervine, pentru că lunga lui absenţă, politica lui de neintervenţie în istorie, mai poate însemna şi altceva: că pur şi simplu Dumnezeu s-a retras definitiv, adică, într-un cuvînt: a murit”) — ce face Dumitru? Se porneşte pe contra-argumente? Protes­tează? Incearcă să-l convingă pe interlocutor? Cîtuşi de puţin. In cel mai pitoresc, mai cald, mai dulce stil ţărănesc îi trînteşte un neaşteptat: Să vă dea Dumnezeu noroc, doctore Martin. Noroc şi sănătate! (Nici Creangă n-ar fi găsit răspuns mai isteţ, mai sfătos, mai plin de savoare şi nici Brătescu-Voineşti mai drept mergător la inimă.)

Şi-i dă mai departe: Dar degeaba încercaţi să mă speriaţi dum­neavoastră cum că Dumnezeu ar trage să moară.

Acest speriaţi e vrednic de toată lauda şi spune mai mult decît mii de vorbe; a încerca să-l faci pe cineva să creadă că Dumnezeu nu există sau că a murit înseamnă a voi să-l „bagi în sperieţi”. Şi „degeaba” se împerechează de minune cu „speriaţi”, amîndurora adăugîndu-li-se şugubăţul condiţional ar ce încheie fraza cu un brio de opera buffa. Ar trage are toată faconda – are însă şi arierplanurile – unei întorsături caragialeşti — nu ţine stimabile! — căreia i s-ar alătura şi dulcea naivitate a reacţiunii unui personaj din N. Gane, Em. Gîrleanu, Hogaş ori Bră­tescu-Voineşti.

Nu mă las eu aşa uşor păcălit, dus şi îmbrobodit de o trăznaie de intelectual ţăcănit, are aerul de a spune Dumitru cu bunul simţ al ţăranului sau tîrgoveţului a cărui credinţă — dincolo de isteţimea şi năstruşnicia răspunsurilor ce se pricepe a da – e tare ca stînca (şi pentru el ein feste Burg ist unser Gott).

Că Dumnezeu nu există – n-ar exista, mai bine zis, nuanţa, modală, e de importanţă majoră — nu poate fi în ochii unui om întreg la minte decît o şotie, o păcăleală. Iată că indianistul a dus cu el la Chicago esenţele credinţei ţărăneşti ce-şi rîde de teologumenele filosofiei ateiste şi-n care mioriticul înfringe dintr-o singură lovitură (ca voinicul pe spîn, pe balaur) – pe calea derizoriului (ce spui dom’le! ia mai pleacă cu ursu de-aici că sperii copiii) — vaticinaţiile unui nietzscheism de duzină. La ce-s bune semiologia, sociologia, spiritul absolut şi limba universală dacă vin să îndruge că Dumnezeu nu există şi că nu face minuni?

Să fie sănătoşi acolo la ei domnii care le dau crezare. Iar dumitale, domnule doctor Martin, care mi-ai vindecat nevasta prin credinţa dumi­tale şi darul pe care ţi l-a dat Dumnezeu, atît îţi spun: noroc şi sănătate să-ţi dea acel Dumnezeu despre care încerci să-ţi baţi joc de mine spunîndu-mi că nu există.

Rezultatul final: Dugay-Martin se dă învins.

Dar degeaba încercaţi să mă speriaţi dumneavoastră cum că Dum­nezeu ar trage să moară e de la Neculce, Anton Pann şi Creangă, un Creangă de zile mari, în vreme ce reacţia omului pe care-i greu să-l amăgeşti pentru că ştie el ce ştie, care-i legat de mai străvechi şi tainice adevăruri decît ale vremelnicelor ştiinţe şi filosofii, vine de-a dreptul de la fonduri tracice, de la Creanga de aur, de la Petrea Dascălul, de la Cuminţenia pămintului.

Valorile româneşti şi creştine mărturisite occidentului: fără de ele orice cultură şi civilizaţie se află în pericol de moarte.

Dispus să cred: că demonetizatul cuvînt „deşteptăciune” – atît de folosit în sens pejorativ pentru a caracteriza poporul român – e reînviat în cel mai înalt înţeles. Şi aş merge mai departe, mult mai departe: aş spune că numai în stare de har a putut glăsui eroul cu atîta răbdare, bonomie, îngăduinţă şi înţelepciune cînd i s-a spus că nu există Dum­nezeu şi nici minuni: nu mă las eu păcălit cu astfel de fleacuri; nu cred că pe lume sunt numai escroci; nu cred că totul e farsă şi hazard orb, idiot ‘s delight. Cînd Dumitru îi răspunde lui Dugay-Martin, cel căruia nu-i vine a crede că poţi face binele şi că Dumnezeu îşi ocroteşte făp­turile, care se îndoieşte de el însuşi şi de toţi şi de toate, de bine, de nădejde şi de minuni (mai ales), cînd îi răspunde noroc şi sănătate să vă dea Dumnezeu, singura concluzie ce poate fi trasă este citarea textului de la Filipeni 4, 4: „Bucuraţi-vă pururea întru Dumnezeu. Şi iarăşi zic: bucuraţi-vă.”

– Cu cît Dugay-Martin se recuză mai hotărît, mai temător, cu cît deznădejdea se afirmă sfruntat mai incurabilă, cu cît moartea lui Dum­nezeu e înfăţişată mai dezolantă şi mai de netăgăduit, surîsul lui Dumitru – nuanţat de o foarte uşoară supărare – devine mai calmant şi mai binevoitor. Nu sunteţi un escroc, îi arată Dumitru fostului pastor ajuns barman (şi i se adresează pe un ton oarecum patern, ca un vîrstnic unui ţînc neştiutor): sunteţi cu adevărat un om al lui Dumnezeu, lumea e cu adevărat a Sa, Dumnezeu există, minunile sunt reale, bucuraţi-vă! Aşa vorbeşte un om simplu de la Dunăre, nu excepţional de cult, pe care nici cele mai strălucite formulări literare şi nici cele mai concludente for­mulări filosofice nu-l pot scoate din credinţa sa în bine. El, Dumitru, Românul, ştie mai mult decît toţi fercheşii nietzscheeni şi savanţii structuralişti ai lumii occidentale (ştiu nu numai cine l-a moşit pe Mahomet, dar au şi numărat toate cuvintele şi toate literele din toate cărţile scrise vreodată), ştie una şi bună: că Dumnezeu există şi poate lucra prin oricare din făpturile sale, oricît de păcătoasă şi mişelă ar fi, dacă o alege.

Şi iată că încrederea lui e contagioasă!

Isteţ, înţelept şi sfătos, Dumitru e însăşi ortodoxia şi însuşi românis­mul. Dar am greşi fundamental dacă am crede că din O fotografie rezultă vreun exclusivism geografic. Dumitru nu numai că mărturiseşte pe Dumnezeu dar îl şi revelă pe Dugay-Martin sieşi. Ii dovedeşte deznădăjduitul D.M. că nu e pierdut şi că nu trebuie să-l renege pe Dumnezeu pentru că – deşi el, Dugay-Martin, n-o ştie – Dumnezeu e cu el, îi dă puteri, îl vrea.

O fotografie, aşadar, nu înseamnă numai Cu noi este Dumnezeu ci şi, întru totul deopotrivă, şi cu voi este Dumnezeu. Atîta doar că -deocamdată cel puţin – n-o ştiţi, nu vă vine a crede.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii – fragment